La început de post

La inceput de post multi crestini se cam tem de ce ii asteapta, regreta vremurile bune care au trecut, zilele calduroase de toamna cu gratare sau mese imbelsugate, cu un pahar de vin sau o inghetata etc.

Cand auzim preotii ca vine vremea nevointei, cam strambam din nas, deja ne calculam cate zile mai sunt pana la prima dezlegare la peste si incepem sa schimbam intre noi retete de prajituri de post.

Facem planuri pentru escapade la munte, asteptam sarbatorile si pe Mos Craciun, ne si planuim ce cadouri sa ne luam si in general, abia asteptam sa treaca si postul asta linistindu-ne unul pe altul ca oricum este postul cel mai usor din an.

Poate ca gandesc eu asa, poate ca doar eu sunt asa, desi nu stiu cata concidenta este ca nu am fost singurul “burtos” care sambata i-a intrebat pe cei din jur: nu cumva si luni se mananca de dulce? Nu stiu daca e doar neatentie sau teama inconstienta de post, sau mai bine zis iubirea de desfatare. Am observat insa ca multi crestini trec prin viata aiurea, uita ba de post, ba de slujbe, ba de spovedanie, ba unii uita sa se uite si in calendar, desi citesc proloagele.

Uitam multe, facem multe din reflex, cautam sa ne facem norma de “indatoriri crestinesti” si “fapte bune” si nu putem sa traim cu adevarat, cum indeamna Mantuitorul pe invatatorul de lege de azi: “fa aceasta si vei trai!”. Pe cat de clare sunt sfaturile si parabolele Mantuitorului, pe cat de simpla pare Evanghelia in care suntem invatati ce si cum sa facem ca sa castigam Imparatia Cerurilor, pe atat de tainice ni se par toate si trec pe langa noi cuvintele de parca ar fi vorbite intr-o limba straina.

A fi crestin nu este usor. Nu ma plang, ci doar recunosc si marturisesc. A incepe sa fi crestin este usor: sa iubesti aproapele, sa faci fapte bune, sa te rogi, sa plinesti poruncile, care nu te indeamna decat la bine, oarecum nu iti cere nimic imposibil Dumnezeu, iar pentru cele care sunt imposibile oricum iti da har ca sa le faci. Dar daca ne uitam cu mare atentie la oamenii care putem spune intr-adevar ca au fost crestini, pentru ca au murit pentru Hristos, viata noastra este departe de viata lor ca pamantul de  cer. Sa luam de exemplu pe sfintii care au murit in inchisori. Ce avem noi in comun cu viata lor? Ce am putea avea in comun, in afara ca asa cum ei au fost prigoniti, mugurii unei prigoane poate si mai mari se nasc acum? Nimic. Si desi semnele sunt aici, le putem atinge, le putem citi, le putem analiza chiar, cu toate acestea nu facem nimic. Traim ca si cum lumea asa cum este acum va fi vesnica si nu doar lumea ci si noi nu vom muri niciodata. Ne muncim si ne ostenim din greu, ne calculam viata in detaliu, ne programam viitorul fara a lua in considerare in nici un caz ca poate peste un an lumea va fi cu totul alta fata de ce ne-am astepta noi. Ne amagim ca “are grija Dumnezeu” si stam linistiti culcati pe o ureche ca sa ne ingrijim noi de ziua de azi ca in rest are grija Dumnezeu. Doar ca rareori ne ingrijim cum trebuie de ziua de azi.

Ascultam azi la Trinitas la o emisiune despre bunastare, un cuvant al unui om intelept cum ca pe un om care doarme pe pamant rece afara, durerea produsa de o piatra denivelata care il impunge in spate e mai mica decat jena unui arc umflat in spatele unuia care doarme pe saltea. Mi s-a parut izbitor de adevarat acest cuvant, pentru ca eu tocmai dormind la tara pe o saltea mai proasta, ma vaietasem neveste-mii ca nu am dormit bine si ca ma durea spatele.

Am fost  mereu adeptul libertatii si al bunastarii, am considerat mereu ca pe Dumnezeu Il putem cunoaste si prin multumire, asa cum ingerii Il cunosc si sporesc in sfintenie slujindu-L si slavoslovindu-L. Poate este adevarat, altfel Dumnezeu nu ar mai darui nici unui om libertate si bunastare daca nu ar sti ca si prin acestea oamenii pot sa se sfinteasca. Incet-incet insa, cred ca cel mai bun lucru care ni se poate intampla este o noua dictatura, o noua prigoana. Libertatea este o povara prea mare, bunastarea este o scara subreda, nu ne ajuta cu nimic sa zburam la cer. Doar temnita este singura garantie. Nu delira Paunescu cand spunea in ultima lui poezie ca patul de spital nu-i o alarma ci o garantie. Nu stiu cat de mult intelegea el, dar intelegea pentru ca altfel nu marturisea. Sa cautam suferinta, sa cautam greul, sa cerem lui Dumnezeu macar un genunchi sa ne mai doara din cand in cand. Ca sa fim vii si sa nu uitam pentru ce suntem aici.

In final, va recomand sa ascultati un interviu socant cu un fost tortionar care era infiltrat de securisti in inchisori ca sa ii “finalizeze” pe luptatorii sau potentialii luptatori impotriva sistemului. Toate cate le spune sunt incredibile, cel mai mult insa m-a socat afirmatia: “Nu a mai ramas nici unu, toti care erau intelectuali, toti care insemnau ceva i-am ras.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *