Care sunt dovezile că DUMNEZEU există?
Aceasta este una dintre întrebările care le-am primit pe site-ul www.razboiulnevazut.org de la un vizitator care nu şi-a lăsat decât numele – CRISTI – şi un email incomplet.
Mă şi apucasem să îi răspund, cum fac de obicei: dau reply şi scriu câteva rânduri cu ce îmi vine gândul pe moment, fără să am pretenţia că răspunsul meu este ceva de el, ci doar dorind să dau un semn că dincolo de formularul de contact, există cineva. Din păcate, după ce am terminat de scris răspunsul mi-am dat seama că emailul era invalid şi că mă ostenisem degeaba. Şi ce păcat, m-am gândit, ce trist că un suflet îl caută pe Dumnezeu şi eu nu pot nici măcar să îi spun un gând de-al meu, să dau o mărturie cum am aflat eu că există Dumnezeu. Şi nu oricine, ci un suflet care chiar poartă numele lui Dumnezeu, aşa cum ni s-a arătat nouă: HRISTOS.
Câteva zile bune după asta, tot mi-a rămas în minte această întamplare şi m-am gândit să fac ceva: să mă rog, nu prea pot, nu sunt un rugător. Să pun un anunţ pe site: hei Cristi, ai uitat să laşi email … nu se potrivea. Să-mi vărs răspunsul într-un blog … parcă ar mai merge: daca acel suflet caută un răspuns, poate candva îl va citi. Dacă nu, cu siguranţă se mai află şi alţii care au aceeaşi întrebare şi care ar dori să afle un răspuns, orice răspuns, al oricui.
Şi ca un oricare internaut, deşi m-am tot codit de-atâtea ori, deşi am mai încercat odată şi apoi am renunţat, gândul de a avea un blog a învins: fie şi doar pentru că ceva inexplicabil mă frământă în legătură cu întrebarea acelui suflet, şi chiar dacă în ochiii mei nu văd că aş avea ceva bun de zis cuiva, simt că sunt dator măcar cu o mărturie.
Deci, Cristi, ca şi tu cel care citeşti aceste rânduri căutând sincer să afli un răspuns la întrebarea Care sunt dovezile că DUMNEZEU există?, iată răspunsul meu: Cea mai palpabila dovadă că Dumnezeu există, este că ne aude când strigăm la El. Acesta este răspunsul meu, şi aşa m-am convins eu că există Dumnezeu, şi m-am convins atât de mult, încât nici nu îmi pot imagina cum a fost înainte să îmi pese că El există. Şi nici nu îmi pot imagina cât de stearpă şi fără rost este viaţa omului care îl ignoră pe Dumnezeu şi care trăieşte în amăgirea că totul este o întâmplare, mai puţin explicată şi justificată, dar mai ales dorită.
Spun ca această amăgire în care trăiesc unii oamenii – că Dumnezeu nu există – este mai ales dorită, deoarece dacă Dumnezeu nu există, ne putem permite orice. Însa dacă Dumnezeu există, trebuie să îl luăm în considerare, trebuie să ne raportăm viaţa la El, trebuie să renunţăm la ce am fost înainte, să ne lepădăm de noi, şi atunci apar problemele.
Dar cum poate fi aceasta o dovadă? Cum să strigăm la Dumnezeu, şi cum să ne dăm seama că El ne răspunde, ca să cunoaştem şi să fim convinşi că El există?
Ca să înţelegem asta, trebuie mai întâi să cercetăm ce înţelegem noi prin a exista, ce înţelegem prin existenţa noastră, cum conştientizăm că noi existăm, ce exprimă cel mai mult existenţa noastră? Cu ceva ani buni în urmă, Descartes a zis: “gândesc, deci exist“. Şi oarecum, această afirmaţie a stat la baza raţionalismului occidental şi a dezvoltării epocii moderne pe baza acestei filosofii. Însă dacă ar fi să observăm mai atent, omul contemporan trăieste mai mult sub standardul consumerismului: “consum, deci exist”, anume consum mâncare, băutură, sex, muzică, distracţie etc, altfel “nu-ţi trăieşti viaţa”, sau pe scurt nu exişti. A gândi, nu este mare lucru pentru omul contemporan, nu contează câtă inteligenţă ai, câta vreme ai bani, ai putere si “iţi trăieşti viaţa”.
Deci, iata ca a avea este mai important decât a gândi în societatea contemporană. Iar noi, nu putem face abstracţie de lumea în care trăim, deoarece vrem, nu vrem, cu toată personalitatea şi inteligenţa proprie, noi suntem produsul lumii în care trăim şi reuşim mai mult sau mai puţin să fim altceva, să avem o viziune universală asupra lumii şi asupra vieţii, independentă de particularităţile de timp sau spaţiu în care trăim.
Vedem cum majoritatea oamenilor se lasă prinşi şi închistaţi în tiparele timpului şi locului, necăutând să răzbată dincolo de amăgiri în tainele şi adevărurile mai presus de toţi şi de toate. Dar sper că acesta nu este cazul tău, cititorule, şi nădăjduiesc că doreşti să afli răspuns sincer, dincolo de ce ai putea citi în ziar sau de ce ai putea vedea la MTV sau pe Discovery.
Cât de tristă şi revoltătoare ni se pare ideologia
consumeristă şi tiparul “cartof de canapea” în care societatea
contemporană reuşeşte să-l modeleze pe om, la fel de revoltătoare trebuie să fi fost şi trecerea anterioară.
Înainte de “gândesc, deci exist”, oamenii îşi raportau
existanţa la “cred, deci exist”. Credinţa era la baza
existenţei oamenilor, cei care nu credeau şi erau În “fărădelege”, erau consideraţi netrebnici şi vrednici de toata mila.
În acele vremuri, pentru mulţi uitate, credinţa era definitorie, nu gândirea. De exemplu, povestea un părinte cum atunci când era mic, întrebând pe bunica lui de ce trebuie să ţină post, aceasta i-a răspuns: “pentru că aşa e Legea, cum sa nu ţii post?”. Oamenii nu aveau nevoie de dovezi şi nu gândeau prea mult, nu pentru că nu ar fi fost în stare. Pentru ei credinţa era de ajuns şi căutau să îşi raporteze existenţa la legile pe care strămoşii lor li le-au lăsat.
Dacă am putea merge însă şi mai înainte, până la Hristos, creştinii de la început îşi duceau viaţa sub semnul iubirii: “iubesc, deci exist”. Mulţi spun asta chiar şi astăzi, dar puţini o şi trăiesc. Aşa cum oamenii de azi se grămădesc dimineaţa la muncă să facă bani, spre seara în magazine să cumpere şi apoi seara fug acasă ca să consume, aşa altă dată creştinii trăiau sub semnul iubirii toată viaţa lor: aveau totul în comun, slujeau unul altuia, mergeau la Sfânta Liturghie în fiecare zi şi cu aceeaşi iubire îşi dădeau viaţa pentru Hristos când li se cerea.
Iată deci cât de diferit s-au raportat oamenii la existenţă de-a lungul timpului şi asta doar trecând prin câteva etape.
Revenind însă la întrebare, cum putem să îl strigăm pe Dumnezeu şi cum putem să înţelegem răspunsul Lui? Răspunsul acesta nu poate fi decât unul singur: căutând în adâncul fiinţei noastre, unde mizeria şi întunericul lumii nu a ajuns şi unde Dumnezeu aşteaptă închis şi răbdător ca noi să îl întrebăm ce-i cu noi şi ce vrea de la noi, să îi spunem măcar un mulţumesc din când în când şi să îi cerem orice. Fă aceasta şi tu cititorule, şi răspunsul pe care îl vei primi va fi mai clar ca orice demonstraţie care ţi-ar putea-o face nu doar un blogger insomniac ca mine, ci orice filosof înţelept sau călugar sporit. Iar odată ce vei primi acest răspuns, nu va mai fi nevoie de alte dovezi, deşi ar fi multe de adus, însă cel care nu trece treapta sincerităţii, nu poate primi nici o demonstraţie, oricâte dovezi i-ar aduce cineva …
Alte linkuri:
- Despre Teoria Evolutionismului cu Ion Vladuca
- Lumina Sfanta de la Ierusalim
Un spot: “Exista Dumnezeu“?
Tags: blog vechi
Articole similare:
