Amănunte interesante din viața lui Rahmaninov

“Un muzician al inimii, dar nu un sentimentalist”  – Boris Nikitin (arhitect naval)

Serghei Vasilievici Rahmaninov este urmaș al lui Ștefan cel Mare. Făcând parte dintr-o familie nobilă, istoricul acesteia se alfa înscris într-un registru al familiilor nobile rusești din secolul al XVII-lea în care reiese ca fondatorul acestei famili este Ioan Vecin, un fiul al lui Ștefan cel Mare care la rândul său a avut doi fii: Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin, din care descinde Serghei Vasilievici Rahmaninov.

A pus mâna pe pian la 4 ani și până să termine Conservatorul, avea deja mai multe piese compuse atât pentru pian cât și pentru orchestră.

Tatal sau era betiv si afemeiat. La varsta de 10 ani, cand sora lui a murit de difterie, mama a divortat si de atunci nu si-a mai vazut tatal. Bunica din partea mamei a venit sa stea cu ei si a inceput sa-l duca pe Serghei la biserica unde a luat contactul cu muzica liturgica din care se va inspira ulterior.

Preludiul pentru pian in Do diez minor i-a venit prin inspiratie in timp ce asculta clopotele bisericii: “Ascultam clopotele bisericii si intr-o zi preludiul pur si simplu mi-a venit in minte si l-am scris. A venit cu o asa forta incat nu m-am putut elibera de el desi am incercat. Aveam 19 ani”.

Prima lui simfonie compusa la 22 de ani a fost atât de negativ primită încât Serghei a intrat într-o lungă depresie de 4 ani, la capătul căreia s-a născut formidabilul al doilea concert pentru pian. Iată deci că și necazurile pot fi factor de progres și autodepășire … Personal nu înțeleg de ce Simfonia I-a a fost atat de prost primită. Nu este clar la nivelul operei complete a lui Rahmaninov. Însă cât de mare trebuie să fi fost nivelul publicului și “concurența” epocii încât o asemenea simfonie să fie primită cu critici negative atât de puternice încât să îl bage pe autor în depresie. Sau poate așteptările lui cu privire la aprecieri să fi fost prea mari? Rimschi-Korsacov, Procofiev, Șostacovici sunt doar câțiva dintre marii compozitori care erau în viață la 1900.

Însă evident că nu doar așteptările și propria imagine au fost cauzele depresiei lui Rahmaninov: sărăcia, blocajul creativ și câteva evenimente nefericite l-au aruncat în brațele depresiei din care a ieșit însă ca un tigru. Mai tarziu, Rachmaninov a marturisit ca sotia sa credea ca dirijorul era beat. Un critic a scris: “daca ar fi un conservator in iad si unul dintre studenti ar fi pus sa compuna o simfonie despre cele sapte plagi trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, acel elev este Rachmaninov”.

Simfonia nu a mai fost cantata cat Rachmaninov a trait si nici publicata. Rachmaninov declara ca nici manuscrisul ei nu va mai fi gasit. Oare sa fie vreo legatura intre esecul acestei simfonii si faptul ca Rachmaninov i-o dedicasei primei lui iubiri, o tiganca care era casatorita?

In timpul depresiei, Rahmaninov a primit consiliere de la un doctor psihiatru caruia i-a dedicat prima compozitie dupa fatala simfonie. Tot in timpul depresiei, l-a vazut si pe Tolstoi pentru a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine. Acesta i-a atins genunchii cu bastonul si i-a zis: “Trebuie sa muncesti tinere, sa muncesti. Sa muncesti in fiecare zi, asa cum fac si eu”. Mai tarziu, cand i-a cantat acestuia, Tolstoi l-a intrebat: “Spune-mi, are cineva nevoie de o muzica ca asta?”.

Ca si alti mari compozitori, si Rachmaninov s-a casatorit cu una dintre verisoarele sale primare, Natalia Satina in ciuda opozitiei Bisericii si a familiei. Mi-as dori sa comentez mai mult pe acest subiect, pentru a incerca sa risipesc indoielile si suspiciunile gresite ale unor ortodocsi care au blocaje in a consuma fie muzica fie literatura unor mari personalitati, pe motivul “decaderii morale” a acestora. Cu toate acestea, nu isi pun problema cand mananca o prajitura daca cofetareasca isi tradeaza sau nu barbatul sau daca nu cumva a dracuit de a spurcat in timp ce a pregatit o prajitura. Sunt mai multe lucruri de zis si de aceea, poate voi incerca asta intr-un articol viitor.

Dupa venirea comunistilor in 1916, Rahmaninov, folosind pretextul unei invitatii sa tina recitaluri in intreaga Scandinavie, a fugit cu familia si cu cateva partituri la brat in Suedia. Bolsevicii i-au dat foc la casa de la Ivanovka care a fost ulterior reconstruita in timpul Perestroikai de autoritatile comuniste.

La inceputul anului 1918 s-a stabilit in Danemarca, la Copenhaga unde traia castigand din recitaluri la pian. Nu a rezistat insa financiar si a planuit sa plece in America, unde primise mai multe oferte pentru postul de dirijor.  In America a avut mai ales o activitate de interpretare, fiind nevoit sa faca turnee pentru a-si intretine familiar. Din lipsa muncii asidue, nu a avut timp si starea psihica pentru compozitie, intreaga perioada din SUA cuprinzand doar 6 piese. De cand a venit in SUA in 1918 si pana in 1932 nu a mai compus nimic. Intre anii 1932 si 1939, verile si le petrecea in Elvetia in Hertenstein langa Lacul Lucerne unde a reusit sa scrie “Rapsodia pe o tema de Paganini” in 1934 si Simfonia a 3-a. A interpretat peste 1000 de concerte in SUA, luand bagheta de dirijor abia in 1939.

In 1942 a fost descoperit avand cancer de piele melanoma. A murit in februarie 1943, cu patru zile inainte sa implineasca varsta de 70 de ani.

Rahmaninov avea o memorie atat de puternica incat ii era indeajuns sa asculte o piesa, fie simfonie, fie concert o singura data pentru a o interpreta a doua zi, peste un an sau peste zece ani. Cand era elev al lui Siloti, in anii de la Conservator, acesta ii dadea sa invete o piesa dificila si dupa doua zile Rahmaninov o executa cu perfectiune si chiar cu finete artistica. Dupa propria marturie, niciodata nu a uitat partiturile, o singura data in cadrul unui concert, la batranete a avut o problema cu memoria, blocandu-se in timpul unei piese.

In legatura cu concertele din SUA, era nemultumit ca publicul nu pastra linistea. Cel mai mult il deranjau cei care tuseau in timpul interpretarii. Rareori isi ducea programul pana la capat, de cele mai multe ori, taia din program din cauza zgomotelor prea multe in timpul interpretarii.

Inchei aici ca sa nu va plictisesc cu mentiunea ca rusii vor sa recupereze de la americani ramasitele artistului. Cand a murit, acesta a cerut sa fie ingropat la vila din Elvetia, fiind constient ca in Rusia nu se mai putea. Din pacate, din cauza razboiului, nici in Elvetia nu s-a putut, fiind ingropat in Valhalla, New York.  Rusii ii acuza pe americani ca i-au neglijat mormantul privatizandu-l si vor sa il aduca inapoi in tara, insa rudele au refuzat deocamdata.

2 comments

  • – History Tells Us Trump is a Huckster
    http://henrymakow.com/the-devil-and-the-jews.html

    – Jewish Magic and Superstition by Joshua Trachtenberg 1939
    http://sacred-texts.com/jud/jms/index.htm

  • cu privire la capacitatea de memorizare a lui Rachmaninov si faptul ca putea in 2-3 zile sa memoreze si sa interpreteze artistic orice piesa: Pablo Casals a studiat 13 ani suitele lui Bach inainte sa aibe curajul sa le interpreteze in public; oare de ce? inca nu am aflat …

    evident, nu memoria este definitorie si nici talentul de interpretare, diversi oameni avand dotari variate, unii fiind nevoiti sa puna mai multa munca, altii mai putina; de asemenea, unii avand pretentii diferite, asteptari diferite, motivatii diferite; unul dintre cei mai mari pianisti ai secolului XIX a fost un neamt care canta in cadre restranse, nu dorea sa concerteze si fiecare interpretare era diferita de cea anterioara (a aceleiasi piese), facand greseli intentionat, desi stapanea la perfectiune tehnica; Casals insa imi pare ca nu respecta prea mult tempo-ul conform partiturilor; interpretarea lui e cu totul diferita de a altor violoncelisti din acest punct de vedere, fiind chiar enervanta pe alocuri, favoritul meu fiind Mischa Maisky care difera de Casals si in accente, fiind parca mult mai “picant” si mai “curat” decat Casals; poate sa ma duca in eroare calitatea inregistrarilor sau sa fie chestiune de gust sau de obisnuinta

    Rachmaninov de asemenea, in interpretari nu era adeptul respectarii 100% a partiturii, facand uneori mici inovatii sau greseli, insa era de parere ca fiecare piesa are un punct culminant si incerca sa puna in acel punct culminant tot efortul, toata tensiunea interpretativa era focusata spre acel moment; recunosc ca ascultandu-i interpretarile, nu am fost capabil sa depistez nici greselile nici punctele culminante

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *