Cu fiecare inceput de post, trebuie sa recunosc ca ma trec putin fiorii. Nu pentru ostenelile sau nevointele care urmeaza sa le fac, ci pentru surprizele care mi le rezerva aghiuta. De fiecare data trebuie sa fie ceva: mai previzibil, sau mai putin previzibil, mai inauntru sau mai din afara, mai de-a dreapta (desi rareori) dar mai ales de-a stanga.
Imi aduc aminte cu bucurie de vremea cand trecand prin frumoasa poiana prin care trecem toti cand suntem scosi din rîul involburat, postul era o bucurie continua care incepea din prima zi, si desi ispitele nu lipseau, parca erau doar o joaca, uneori ma amuzam de cat de prost poate sa fie aghiuta sa ma incerce cu asa copilarii. Insa alta era situatia, Dumnezeu le acoperea pe toate ca sa ma incurajeze, dar acum inteleg mult mai multe, mai ales ca fara jertfa nu doar ca nu exista bucurie, ci este chiar invers, exista tulburare, intristare, nesiguranta si mai pe scurt, un mare si amar semn de intrebare asupra vietii noastre duhovnicesti.
Nu poate exista stagnare in viata duhovniceasca, ori cadem, ori ne ridicam. Ne amagim daca vom incerca vreo cale de mijloc, fara a stii care este aceea si facand pogoraminte sau slabind osteneala din diverse motive, care mai de care mai ciudate si mai “inspirate”.
Acum ca Biserica ne da prilej sa mai sarim o treapta in sus, imi aduc aminte de puii de pinguinii care se arunca in ocean pentru prima data, nestiind ce ii asteapta, insa parca chemati de misterul adancului sau de un strigat neauzit.
Noi nu ne aruncam prima data, mai toti stim ce inseamna postul, ce ni se cere, ce putem face, ce nu putem face, cum sa facem, pentru ce postim si la ce sa ne asteptam daca nu postim.
Si totusi noi suntem mai speriati decat acei pinguini. Sau cel putin eu …
