Sfinții români din închisori – uitați de ierarhia BOR, dar nu numai

Sfintii InchisorilorAstăzi BOR a sărbătorit sfinții români ai tuturor timpurilor. Cinstirea sfinților este o tradiție importantă în ortodoxie și faptul că noi românii avem sfinți este nu doar un exemplu și un îndemn pentru credincioși cât mai ales sfinții români constituie pentru noi un lobby important în fața lui Dumnezeu. Există însă o condiție: să le dăm voie.

Și cum am putea să dăm voie sfinților români să se roage pentru noi? Biserica ne învață că pentru a ne învrednici de purtarea de grijă a sfinților, adică de rugăciunile lor în fața lui Dumnezeu, trebuie să îi cinstim. Concret cinstirea se face prin recunoașterea existenței lor, prin investigarea și transmiterea vieții lor, prin rugăciuni și cântări către ei, prin pictarea de icoane și construirea de biserici în cinstea lor. Cam toate dintre aceste acte de cinstire se fac împreună de credincioși și cinstirea este aproape imposibilă atunci când sfinții nu sunt canonizați și recunoașterea lor nu primește sigiliul bisericii care vine prin procesul binecunoscut de canonizare.

Am putea spune că faptele unor oameni cu viață sfântă, care au trăit aproape de noi, ne pot oricum inspira, ne pot oricum îndemna și încuraja să ducem o viață asemenea lor, să biruim răul. Însă în lipsa canonizarii, folosința aceasta este cumva rezervată celor mai atenți și preocupați creștini care caută pe la margini și sapă în adâncimile istoriei și ale trecutului nebulos. Existența cărților și a mărturiilor audio și video este un beneficiu al timpului modern. Aceasta nu suplinește însă și nu rezolvă deloc lipsa canonizării și implicarea oficiala a bisericii în recuperarea acestor comori de neprețuit pentru neamul românesc care au fost sfinții închisorilor.

Vedem cum fiecare vreme are harul ei și dacă omul nu se folosește de acel har, Dumnezeu îl ia. Așa s-a ajuns ca să trăim vremuri în care nici nu mai putem să spunem unele lucruri, în care organizații și instituții obscure vânează la propriu declarații și interviuri ale românilor, despre martirii lor din închisorile comuniste, cu scopul de ale constutii dosare în perspectiva în care într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, situația politică va fi îndeajuns de favorabilă unui nou pogrom, căci deocamdată mai mult decât să măcăne, dușmanii românilor și ai ortodoxiei nu pot face nimic.

De ce am ajuns aici? A existat o “fereastră istorică” când canonizarea sfinților morți în închisorile comuniste ar fi fost mult mai facilă ca astăzi. Pe-atunci, Soros abia pusese piciorul în România și fiind la început, principala preocupare era să-și formeze o bază, adică să ofere cât mai multe burse în străinătate și să-și recruteze oamenii. Ceea ce a și făcut și vedem că multe a reușit între timp. Însă pentru că ierarhii noștri aveau alte preocupări pe-atunci – ecumenismul și vizitele pe la papistași – canonizarea sfinților din închisori a fost evitată din motive … politice: NATO, UE și-alte de-astea. Evident mare parte din spaime și piedici erau doar în capul lor, căci ce putea face NATO dacă BOR îl canoniza pe Gafencu, de exemplu?

Slăbiciunea de atunci, a făcut însă ca Dumnezeu să ridice darul libertății și astăzi să ajungem într-o situație mult mai grea în care numai amintirea numelor celor care au murit în închisori poate fi sancționată prin lege. Mulți români dorm pe-o ureche și cred ca noi trăim în democrație, în libertate, că avem dreptul la libera exprimare etc. Am vazut chiar ieri, un comentariu pe Facebook în care un fan fanatic al Universității Craiova sugera că judecătorii care au dat sentința recentă cu privire la excluderea clubului din Ligă ar trebui împușcați. Postarea suna ceva de genul: “trei gloanțe, trei judecători mai puțin” și avea nenumărate like-uri. Nu am urmărit discuția, dar sunt sigur că au urmat alte mesaje asemenea. Înjurături, amenințări, cu toate ne-am obișnuit și ne credem liberi să spunem orice. Totuși habar nu avem, sau dacă știm nu ne pasă și nu îi tragem de mânecă pe cei care ne conduc, există o lege care condamnă “cultul martirilor”. Foarte greu va fi pentru BOR să canonizeze sfinții închisorilor și dacă o va face – deși are puterea în ciuda legii – va avea mult de furcă.

Prospectul unui scandal imens internațional care să puna la colț BOR-ul îi cam sperie pe sinodali și de aceea bagă capul în nisip ca struții, fiind mai mult preocupați de relațiile internaționale cu alte biserici, pentru care relații au fost gata să rupă turma drept-măritoare în două, acceptând compromisurile sinodului din Creta.

Dar nu sinodalii sunt vinovați în primul rând, cât poporul dreptmăritor, care după părerea mea este puțin-drept și de-Craciun-și-Paști-măritor. Chestiunea apartenenței martirilor la biserica noastră și unitatea noastră națională sunt chestiuni cumva prea elevate pentru marea majoritate a credincioșilor care vin la biserică doar ca să lase pomelnic și să ceară preotului să se roage pentru ei în speranța că vor dobândi sănătate, bani și fericire. De aceea, nu doar că nu există o presiune asupra ierarhilor, dar nici măcar osteneala unor oameni deosebiți care au umblat țara în lung și larg pentru a constituii un tezaur de informații cât mai mare și cât mai adevărat despre ce s-a îmtâmplat în temnițele comuniste, nici măcar acest efort imens nu este folosit de credincioși drept dovadă fiind tirajele destul de mici ale cărților de martiorologie și interesul infim în conferințele pe această tema. Lucrarea aceasta este oricum la granița cu un neo-samizdat, neavând binecuvântarea și fiind la margina toleranței ierarhilor în unele locuri, tocmai din cauza complexității problemei.

Frica și lașitatea sunt la cote de neimaginat în întreaga societate românească. Uneori mă întreb: oare ce e mai mare frica sau prostia, teama de a nu fi “urmăriți” fie de superiori (la cei din aparatusul bisericesc) sau de organe și organizații sau indiferența și nepăsarea, complacerea în status quo și contemplarea tembelă, chiar cu o oarecare apreciere de la depărtare a luptei pentru recuperarea trecutului recent, lăsată în seama celor pasionați.

Sfinți închisorilor sunt sfinții noștri și ar trebui să ne preocupe lipsa lor din calendar în condițiile în care observăm totuși o oarecare dinamică a canonizarilor. Sunt nenumărați sfinți canonizați recent de BOR, mulți necunoscuți și din istoria îndepărtată a căror existență și activitate mai are rezonanță doar într-un cerc limitat, al intelectualilor poate, al istoricilor bisericești etc. Evident că nu strică să ne cinstim și să cunoaștem toți sfinții și orice firimitură din mana cerească trimisă pe pământul românesc trebuie recuperată. Însă când avem atâtea mărturii recente și când încă există oameni care pot fi intervievați de către forurile BOR care se ocupă cu canonizarea este strigător la cer că se pune batista pe țambal și sfinții închisorilor sunt trecuți în paranteze sau sunt lăsați să aștepte alte vremuri mai bune, într-un perpetuum “etcetera” fără a ni se permite să le zicem numele, să le facem icoane, să le construim biserici și toate celelalte cinstiri.

4 comments

  • PS: articolul l-am scris inainte de a asculta predica de astazi a IPS Teofan in care a omis tacticos orice referinta la sfintii inchisorilor

    • IPS Teofan a vorbit de nenumarate ori de Sfintii Inchisorilor, chiar in pastorale. Macar de-ar fi jumatate din Sinodali ca el…

    • in ultima predica de praznuirea sfintilor români a uitat

  • Si totusi, ceva-ceva misca:

    http://basilica.ro/manastirea-antim-troita-si-muzeu-dedicate-membrilor-miscarii-spirituale-rugul-aprins/

    E drept ca foarte incet.

    Iarasi, sa nu uitam ca 2017 a fost inchinat printre altele si aparatorilor ortodoxiei in timpul comunismului, ceea ce a prilejuit inmultirea discutiilor pe tema marturisitorilor si popularizarea persoanelor care au facut acest lucru (noii sfinti). E drept ca turma nu e prea interesata daca nu se lasa cu minuni pe banda rulanta, iar Dumnezeu se pare ca a fost destul de parcimonios si nu prea a deschis robinetul, caci poate vrea altceva de la noi decat sa fugim ca habaucii dupa minuni, cum s-a ajuns la Prislop. Nu ca as contesta sfintenia parintelui Arsenie Boca, dar acolo e un caz-scoala despre cum mass-media poate distruge viata unei obsti calugaresti si terfeli memoria unui om aruncandu-l in sfera magicului. Bietele calugarite numai timp de pravila nu mai au cu asa hoarde de pelerini in pantaloni scurti si maieuri, iar parintele Arsenie e privit deja ca un soi de guru-bioenergetician de la care se asteapta tot felul de miracole, putini fiind cei care cer o mijlocire pentru iertarea vreunui pacat sau lepadarea vreunei patimi (dovada si agresivitatea ocazionala a unor pelerini, care a facut necesara prezenta continua a Jandarmeriei).

    Cam la fel si cu sfintii inchisorilor: cei care nu-L cauta autentic pe Hristos, vor ramane reci la marturia lui Gafencu, Calciu, Lacatusu s.a.m.d. neintelegandu-le jertfa. Iar cei care-L cautam, vom fi coplesiti de maretia lor si nu ne vom impiedica de lipsa unui tomos de canonizare. Adesea poporul si-a canonizat sfintii cu mult inaintea ierarhilor, fortandu-le mana sa faca si ei intr-un final gestul, cum se intampla deja la Prislop sau la Neamt sau in atatea alte locuri. Cine ar indrazni sa spuna acolo ca Boca, Papacioc, Cleopa etc. nu sunt sfinti si-ar lua niste bastarci pe spinare zdravene.

    Deci nimeni nu ne tine sa-i cinstim pe noii sfinti martiri si marturisitori ai neamului nostru. Eu, de exemplu, am de gand sa merg cu nevasta si copiii in vara asta intr-un circuit dedicat exact acestui subiect: Fortul 13, Aiud etc. pana la Sighetul Marmatiei. Ne mai oprim din loc in loc cate o zi sau doua, vizitam ca turistii dar ne inchinam si ca pelerinii.

    Deci cam asta se pare ca vrea Domnul de la noi: sa ne fie noii sfinti o pilda de cautare staruitoare a Lui, pe care sa o urmam si noi. Nu niste noi talismane, pe care sa le purtam prin buzunare sau pe la gat, carand in acelasi timp bine-mersi si serparia de faradelegi in suflete. Cine are urechi de auzit, sa auda.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *