Un interviu memorabil cu Andrei Pleşu

Pe 4 noiembrie, Adevarul a publicat un interviu extrem de interesant cu Andrei Plesu intitulat: “Am dovada existenţei lui  Dumnezeu” legat de perioada in care a fost ministrul de externe al Romaniei.

Va invit sa il cititi si pentru a va starni interesul redau doar cateva idei:

– Plesu gaseste o dovada a existentei lui Dumnezeu faptul ca lumea inca supravietuieste avand conducatori precum cei pe care i-a cunoscut cand era ministru de externe; mi-am adus aminte din nou de cuvintele lui Paisie Aghioritul care spune ca in zilele de azi Dumnezeu tine lumea cu doua maini – in sensul ca oricand lumea se poate autodistruge;

– extrem de interesanta relatarea convorbirii telefonice pe care Plesu a avut-o cu Albright in timpul bombardamentelor asupra Belgradului care au avut loc chiar de Pasti. Pentru ca pe-atunci eram si noi importanti cat de cat, caci rusi vroiau sa ne survoleze aerian sa le trimita arme sarbilor, si in plus americanii ne vroiau in NATO ca sa poata acum sa isi planteze rachetele la noi, Plesu a ridicat problema ca nu se cuvine sa ataci pe crestini de Pasti, e ca si cum i-ai ataca pe musulmani de Ramadan; asta l-a intrebat atunci pe Plesu, cat la suta avem noi catolici de se preocupa el asa de mult, proasta neintelegand in primul rand ca Plesu se referea la sarbi si in al doilea rand neavand idee ca noi suntem ortodocsi – crestini, ea ne credea musulmani. Aviz naivilor care cred ca NATO ne iubeste pentru ca suntem cruciati impreuna si aparam niste principii; uimitor cum un alt personaj nedemn de a-i mai mentiona numele, tot prim-ministrul unei tari NATO l-a intrebat atunci: intre ce ore e pastele? Ca si cum ar fi fost oarecum de acord cu ideea de a opri macelul de Pasi si se informa de detalii ca sa incerce sa ii convinga pe americani sa opreasca bombardamentele. Admirabila initiativa lui Plesu de a incerca sa faca un strop de bine in acele vremuri draconice. Peste ani si ani, insa, atat Plesu cat si Constantinescu sunt datori cu scuze poporului roman pentru ca au permis un macel asupra fratilor sarbi pornind de la premize false – ca ar fi existat euprari etnice; dupa ani si ani s-a dovedit ca acestea au fost minciuni, pretexte pentru care americanii au “rezolvat” pentru o buna vreme, un potential cap de pod al rusilor inspre vest;

– pitoreasca imaginea pe care Plesu i-o face lui Radu Vasile, ca fiind pragmatic; plina de umor relatarea despre demisia sa si cum i-a cerut Radu Vasile sa il faca ambasador la Luxemburg;

– pitoreasca si imaginea lui Constantinescu care ne invarte inca o data cutitul in inima cu privire la ultima speranta pe care am avut-o ca Revolutia va putea sa faca o schimbare reala in Romania; iata cine era omul in care ne puseseram noi sperantele; imi aduc aminte de acele zile, cat entuziasm, cata bucurie cand am scapat de Iliescu, cate vise spulberate; peste ani si ani, ma mir ca am mai ramas totusi atat de multi in tara si nu am fugit deja;

Alte articole pe aceeasi tema:

O nouă gafă marca Berlusconi: Cum a adormit premierul Italiei în timp ce se vorbea despre salvarea ţării sale

5 comments

  • Pingback: Gigel Chiazna » De la Syrtaki la O sole mio

  • Andrei Pleşu acest intelectual rasat şi elitist, de o inteligenţă aparte şi cu un simţ al observaţiei şi al analizei de o fineţe şi o acurateţe excepţionale, s-a hârşâit şi el inevitabil în politica dâmboviţeană postdecembristă. În acest interviu „scapă” câteva scântei din perdeaua de fum a politicii româneşti, făcând lumină în câteva situaţii pe care eu le credeam a se fi desfăşurat altfel. Destul de rezervat şi zgârcit cu „dezvăluirile”, spiritul critic al lui Pleşu nu se poate abţine de a ne descrie totuşi cu umor şi detaşare câteva întâmplări care ne devoaleaza modul în care se pune la cale istoria acestei lumi.

    Pe preşedintele Constantinescu îl descrie în ceea ce avea el mai esenţial: narcisismul exagerat, insuficienta pregătire pentru funcţia cheie pe care o exercita, şi naivitatea sa, pe care eu aşi numi-o mai degraba neatenţie şi defazare, sau o lipsă a realismului şi a vitezei de reacţie. Episoadele cu „garanţiile” obţinute pe şerveţel de la Jacques (Chirac), şi vizita incognito la hotel a primului-ministru rus, dezvăluie dansul de infarct ca pe sârmă pe care îl făcea preşedintele nostru printre deciziile pe care le lua, şi relaţiile sale cu omologii din alte ţări. Lipsa de pragmatism şi nehotărârea, dublate de imaginea de sine exagerată, formau un amestec exploziv ce avea să-l detemine într-un final pe Constantinescu însuşi să renunţe.

    Pentru un intelectual ca Pleşu exerciţiul apropierii de Dumnezeu şi de credinţă în general e anevoios. Mândria care pentru unii ar putea fi un impediment, la Pleşu este îmblânzită de o autoironie fină, de o pudoare, de un simţ al ridicolului şi de un respect care îl apropie de Creator. Nu ştiu cât este de „practicant”, dar raportarea lui la Dumnezeu este onestă şi clară. Face o observaţie foarte exactă despre liderii acestei lumi, care nu sunt în stare să se achite de obligaţiile lor, astfel încât dacă lumea pare totuşi să funcţioneze, aceasta se întâmplă pur şi simplu pentru că Dumnezeu veghează asupra ei.

    Despre liderii ruşi spune că sunt cam singurii care fac şi spun ceea ce vor, fără să le pese de ceea ce ar putea gândi sau spune alţii despre ei. Îşi pot permite …

    În ceea ce priveşte încercarea (naivă) lui Pleşu de a-i face pe liderii occidentali să renunţe la hotărârea bombardării Belgradului în perioada celei mai mari sărbători creştine, Paştele – care ar fi produs reacţii negative şi în România- acesta a avut parte de nişte răspunsuri “pe măsură”. NU cred că dna Albright nu ştia că România este o ţară majoritar ortodoxă, sau că Javier Solana nu ştia ce înseamă sărbătoarea Paştelui şi cât dureză ea. Întrebarea este dacă aceşti lideri sunt de fapt creştini.

    Despre vizita papei Ioan Paul al II-lea am aflat lucruri interesante şi anume că „BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă” şi a „încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe … Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!” Din păcate atât preşedintele Constantinescu cât şi ambasadorul de atunci la Vatican Teodor Baconschi, au susţinut din răsputeri venirea Papei în România. În persoana dl Baconski „au vazut chiar pentru prima dată (!?!) venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă”. Ciudată părere, nu-i aşa, în timp ce noi avem atâţia intelectuali de anvergură.

    În ceea ce-l priveşte pe regele Mihai, nu pot să fiu decât de acord cu dl Pleşu care spune un lucru real şi de bun simţ, şi anume că dacă s-ar fi întors regele în ţară jocul s-ar fi făcut cu aceiaşi oameni (comunişti).

    • Despre vizita Papei: e posibil ca presupusa opozitie a BOR pe care o releva Plesu sa fii fost pur si simplu o impresie personala. Poate asa a perceput Plesu cateva cerari normale ale BOR, cum a fost evident rugamintea de a nu face propaganda, mai ales avand in vedere tensiunea acelor vremuri cand greco-catolicii incepusera sa isi ceara inapoi bisericile. Tot personala este si perceptia ca ulterior BOR si-a asumat meritele venirii papei: fara indoiala cei fara minte si mai putini ancorati in traditie si bineinteles fara pic de dreapta socoteala, dupa ce au vazut ca se schimba placa si ca da bine sa fii ecumenist, au inceput sa adere si ei la discursul si conceptiile ecumeniste si asa se gasesc inca azi preoti si ierarhi care lauda vizita papei si o comemoreaza ca pe un eveniment important pentru relatiile cu “biserica sora”. Si da, par penibili aceste fete luminate de flacara ecumenista care dau unui eveniment banal o amploare umflata artificial. In realitate, papa s-a dus in toate tarile care l-au primit, omul asta nu avea liniste daca sta mai multe saptamani la Vatican, era travel junky, altfel cum explicam ca a ajuns si in Papua Noua Guinee?

  • Pleşu dă foarte multe amănunte în legătură cu opoziţia BOR la vizita papei. De aceea înclin să cred că nu a fost doar o presupusă opoziţie. Cred că presiunile au fost foarte mari din toate părţile, mai ales din partea preşedintelui şi a anturajului lui, la care a pus umărul activ şi dl Baconski care a fost un foarte bun „avocat” al Vaticanului.
    Încerc să văd mai întâi latura pozitivă a oamenilor şi în cazul de faţă a demersurilor BOR. Cred că totuşi a fost o luptă acolo şi că nu s-a cedat atât de uşor, şi nu pe toate fronturile. Este adevărat că nimeni nu se poate „lăuda” cu o astfel de vizită, care a nu a fost oportună din nici un punct de vedere, mai ales că rezultatele nu s-au concretizat în nimic. A fost mai degrabă o victorie pe agenda de globtrotter a papei, care dorea să-şi facă simţită prezenţa peste tot în lume, de la mahomedani unde a sărutat coranul, până la „religiile” animiste unde primea „binecuvântarea” diferiţilor şamani.

  • Lupta lui Iacob cu îngerul (Despre ingeri – Andrei Plesu)

    Hermeneutica unui text revelat nu-şi poate propune clarificarea lui. Intre sensul unui asemenea text şi expresia lui scrisă, transmisibilă, există o diferenţă esenţială, un „rest”,o „ruptură de nivel” care nu se lasă domesticite analitic. Ceea ce poţi face e să amplifici prezenţa textului, să pui în scenă inepuizabilul lui. Cu alte cuvinte, lectura adecvată nu este, în acest caz, lectura „competentă”, sistematizatoare, ci lectura uimită, care intuieşte simultan anvergura sensului şi vidul lui. Problema nu este a „clasa” profesoral textul, ci a-l „submina”, a-i intensifica misterul, a provoca explozia „literei” lui, surparea evidenţelor lui de primă instanţă. Un text scripturar e bine citit atunci cînd el îţi devine, în final, cordialmente „străin”, cînd ordinea curentă a ideilor şi a experienţelor nu te mai ajută să-l asumi. A fi „familiar” cu un astfel de text e a fi receptiv la ceea ce el ascunde, a învăţa să trăieşti cu stranietatea lui. In genere, lecturile de tip „cultural”, oricît de ingenioase, sînt lecturi deviate, lecturi care nu se pun în acord cu intenţia textului, cu contextul lui originar. Una din marile victimeale acestui „atac” deviatoriu este formidabilul pasaj din Geneză (32, 22-32) despre luptalui Iacob cu îngerul. Să ni-l rea mintim: „Tot în noaptea aceea s-a sculat Iacov, a luat pe cele două neveste ale lui, pe cele două roabe, pe cei unsprezece copii ai lui şi a trecut vadul Iabocului. I-a luat, i-a trecut pîrîul şi a trecut tot ce avea. Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pînă în revărsatul zorilor. Văzînd că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrîntit încheietura coapsei lui Iacov pe cînd se lupta cu el. Omul acela i-a zis: «Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.» Dar Iacov a răspuns: «Nu te voi lăsa să pleci pînă nu mă vei binecuvânta.» Omul acela i-a zis: «Cum îţi este numele?» «Iacov», a răspuns el. Apoi a zis: «Numele tău nu va mai fiIacov, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor.» Iacov l-a întrebat: «Spune-mi, te rog, numele tău.» El a răspuns: «Pentru ce îmi ceri numele?» Şi l-a binecuvîntat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu); «căci», a zis el, «am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă». Răsărea soarele cînd a trecut pe lîngă Peniel. Insă Iacov şchiopăta din coapsă. Iată de ce, pînă în ziua de azi, israeliţii nu mănîncă vîna de la încheietura coapsei.” Acesta e textul.

    Din text nu rezultă, în mod explicit, că misteriosul oponent al lui Iacob e înger. Se vorbeşte strict despre un om. „Atunci un om s-a luptat cu el pînă în revărsatul zorilor… omul acela a zis…” Şi în alte episoade din Geneză apar personaje identificate ca îngeri, dar numite „oameni”. Şi apoi, există un loc în Osea 12,4-5, care spune, fără echivoc, că Iacob „s-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor”. Ba mai mult: un verset mai sus, „îngerul” e asimilat cu însuşi Dumnezeu: „încă din pîntecele mamei a apucat Iacov pe frate său de călcîi [un episod din copilăria lui Iacob], iar cînd era în putere s-a luptat cu Dumnezeu.” Va să zică avem un temei scripturar să echivalăm „omul” din text cu un înger, iar îngerul – căruia în alte locuri i se spune „îngerul Domnului” – cu Dumnezeu. Finalul luptei e cu atît mai spectaculos: căci, dacă aşa stau lucrurile, povestea are ca protagonişti un Dumnezeu înfrînt şi un „adversar” al lui Dumnezeu, binecuvîntat şi victorios. La fel de neobişnuit ca şi înfrîngerea divină este însă faptul însuşi că Dumnezeu angajează o luptă şi nu ezită să-şi rănească oponentul. Asta trimite la un alt pasaj vetero-testamentar, aproape de neînţeles dacă nu-l cuplăm cu pasajul desprelupta lui Iacob. E vorba de Exodul 4, 24-26: „în timpul călătoriei, într-un loc unde arămas Moise peste noapte, l-a întîlnit Domnul şi a vrut să-l omoare. Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise zicînd: «Tu eşti un soţ de sînge pentru mine. Şi Domnul l-a lăsat.»” Aşadar, din nou o întîlnire sîngeroasă, la vreme de noapte, între un om şi Dumnezeu, şi din nou o rană izbăvitoare(circumciziunea) ca rezultat al întîlnirii. (Potrivit versiunii masoretice, rana căpătată de Iacob e situată şi ea undeva în adîncul coapsei, foarte aproape de zona genitală.)„Formaţia” mistică a lui Moise implică, prin urmare, un episod riguros simetric cu episodul transfigurării lui Iacob prin lupta cu îngerul. Ni se descrie, în fond, o etapă obligatorie pe traseul oricărei experienţe religioase autentice: căutătorul nu poate evita, la un moment dat, întîlnirea patetică, „mortală”, faţă către faţă, cu Ceea ce caută. Moise şi Iacob fac cunoştinţă, în noaptea căutării (şi a indeciziei) lor, cu iubirea ucigătoare a luiDumnezeu. Iar „marca” acestei întîlniri nu rămîne înscrisă în emotivitatea inimii sau întextura abstractă a intelectului, ci în carne, în veghea dureroasă a corpului, care nu lasă să dispară nici o cicatrice. Povestea lui Iacob livrează cîteva elemente esenţiale pentru înţelegerea comunităţii de destin dintre om şi Dumnezeu. Să începem cu tema, paradoxală, a Dumnezeului „biruit”, şi anume biruit de zelul unui om. Aş spune că e o temă caracteristică pentru atmosfera nou-testamentară, ceea ce nu înseamnă că e străină Vechiului Testament, cum se vede din chiar episodul în discuţie. Dar „noutatea” aiuritoare a Noului Testament derivă din aducerea în scenă a unui Dumnezeu care face nu doar experienţa umilităţii, ci şi pe aceea a umilinţei: Dumnezeu suferă, acceptă să treacă prin cele mai mizere experienţe ale unei vieţi omeneşti obişnuite: durerea fizică, dubiul, moartea. Dumnezeul creştin – cum spune Cioran comentînd ultimele „Răstigniri” sculptate de George Apostu – are însuşirea cu totul neconformă de a provoca mila. Avoir pitii de son Dieu face parte din religiozitatea creştină, spre stupoarea celor care vin din alte religii. Trebuie precizat de îndată că nu de sentimentalism e vorba aici, ci de metafizică. Dinamica divină presupune un tip de manifestare care, cu un termen tehnic, se cheamă kenoză, golire de sine, smerire, coborîre consimţită sub nivelul statutului propriu. Fără această stranie înzestrare a Creatorului de a se micşora pentru a intra în comunicare cu creatura sa, cu cei „micuţi” (Matei 18,10), n-am avea nici o şansă să dialogăm cu El, să pricepem cît de cît metabolismul Lui. „Ke-noza” e o specie a sacrificiului şi poate explica, de aceea, figura Dumnezeului „biruit”. Dacă, în relaţia dintre Dumnezeu şi om, „kenoza” este partea lui Dumnezeu, lupta (căreia pe greceşte i se spune agonia) este partea omului. Dimensiunea „agonizantă” a credinţei nu e percepută nici de ateismul militant, dar, ceea ce este mult mai grav, nici dedreptcredincioşii euforici, care îşi imaginează viaţa religioasă drept o blîndă petrecere cîmpenească. „Orthopraxia” curentă îl cultivă pe Dumnezeu ca pe un azil în care se trăieşte călîu, sub protecţia unor imperative morale luminoase. Se confundă bucuria patetică, tensionată, a confruntării cotidiene cu Absolutul, cu o pre-senilă seninătate. In realitate, experienţa credinţei e o experienţă dură. Opţiunea nu exclude perpetuitatea interogaţiei, riscul de fiecare clipă. Viaţa credinciosului e aspră şi valorifică neîncetat virtuţi virile, războinice, din speţa curajului,a tenacităţii, a combativităţii. Să ne amintim de Iov care, lovit de toate belelele, protestează, cere socoteală, atacă, spre disperarea amicilor lui pravoslavnici, apostoli ai cuminţeniei resemnate. Nu se cade – spun ei – să cîrteşti. Dumnezeu ştie foarte bine ce face. E cam ce auzim cu toţii, cînd sîntem la ananghie, de la cîte o mătuşă cumsecade, sau de la cîte un preot somnolent. Dar în povestea lui Iov, Dumnezeu apare la sfîrşit pentru a mustra nu pe nedumeritul şi bombănitorul Iov, ci pe cei trei „înţelepţi”disciplinaţi, gata să-şi judece prietenul pentru nesupunere. Dumnezeu preferă, pare-se,temperamentul luptătorului, îndrăzneala, ofensiva sinceră, dacă El este cel ales ca interlocutor. De ce? Nu pentru că ar avea porniri masochiste, nu pentru că ar avea o slăbiciune pentru răfuială şi spirit de contradicţie. Ci pentru că recunoaşte, în credinciosul care îl înfruntă, calitatea omenească la care El ţine cel mai mult: libertatea. Dumnezeu vrea să obţină adeziunea noastră, angajînd capacitatea noastră de a ne opune.Cu alte cuvinte, El se comportă simultan ca adversar şi ca aliat, ca instanţă neobosit încurajatoare şi provocator descurajantă. La sfîrşitul luptei sale cu Iacob, Dumnezeu, sau îngerul său, pleacă. „Omul acela a spus:«Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.»” E imposibil să nu te gîndeşti la mesajul christic al trimiterii Duhului: „Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-l voi trimite” (Ioan 16,7).„înfrîngerea” lui Dumnezeu şi plecarea Lui devin, astfel, semnul misterios al aşezării lui„de neşters” în conştiinţa „învingătorului”. Dumnezeu nu poate „veni”, cu consecinţe durabile, dacă nu „pleacă”, pentru a îngădui, ca pe o nouă dimineaţă, dialogul liber dintre Sine şi partenerul Său. La rîndul lui, Israel nu se poate naşte dacă Iacob nu se îndepărtează. „Israel” nu înseamnă doar „cel care se luptă cu Dumnezeu”, ci, după o altă etimologie, „cel care l-a văzut pe Dumnezeu” (Is-ra-a-el). Textul specifică, de altfel, în versetul 30, că locul luptei a căpătat numele Peniel, „chipul lui Dumnezeu”, indicaţie a faptului că acolo Iacob a văzut Suprema Faţă. Ştim că în tradiţia vechi-testamentară nimeni nu poate să îl vadă pe Dumnezeu şi să rămînă în viaţă. Or, aici lucrul acesta este îngăduit. Iacob are parte de un privilegiu care îi fusese refuzat lui Moise. Să recitim grandioasele versete din Exodul (33,18-23), în care Dumnezeu îl aşază pe alesul său în crăpătura unei stînci şi îi acoperă ochii cu mîna, aşa încît acesta să nu-i vadă chipul. Abia cînd Dumnezeu trece (pleacă…), Moise îl poate vedea, din spate. Episodul ecomentat cu virtuozitate de Grigore de Nyssa în Viaţa lui Moise: Dumnezeu nu poate fi văzut decît din spate, adică din perspectiva celui care merge în urma Lui, care îl urmează ca pe ocălăuză. Şi totuşi, Iacob vede faţa lui Dumnezeu. E presentimentul (profeţia) unui moment în care o asemenea posibilitate se oferă tuturor oamenilor: momentul întrupării. Lupta lui Iacob cu îngerul e o prefigurare, o realizare anticipativă a venirii pe lume a lui Iisus. Inainte de a pleca, Dumnezeu vine la o primă confruntare în trup cu creatura Sa. Structura profetică a acestui episod este şi corolarul interpretării noastre. Există, şi în Noul Testament, un episod asemănător, deşi mai radical, în care Dumnezeul-om, înfrînt, moare, şi omul-Dumnezeu, victorios, se înalţă la cer: e episodul răstignirii şi al învierii. In Iisus avem şi pe Iacob, şi îngerul. Numai că cele două personaje convieţuiesc şi se luptă într-unul singur. Săptămîna Patimilor e replica christică, versiunea nou-testamentară a luptei lui Iacob cu îngerul. Natura umană şi natura divină stau în cumpănă, se războiesc pînă la sudoare de sînge, şi, în final, se împacă. Dumnezeu asumă fără rest înfrîngerea Calvarului, iar omul e însemnat cu binecuvîntarea unei speranţe fără precedent. Urma acestui eveniment miraculos este crucea întipărită pentru totdeauna încoapsa de pămînt a Golgotei. Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dă hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lectură e o logomachie. A încerca să interpretezi o pagină scrisă e a intra în luptă cu îngerul acelei pagini, a înfrînge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însăşi strădania noastră de pînă acum intră în scenariul pe care îl analizează. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastră luptă cu îngerul. Şi încheiem, răniţi, cu cîteva uimiri în plus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *