Aduc icoanele noroc?

Bineinţeles că icoanele aduc noroc, orice creştin va răspunde aşa. Este oare însă adevărat întru totul?

Nu mi-am pus problema aceasta şi nu din cauza norocului iubesc icoanele şi caut să am mereu aproape o icoană. Mi s-a întâmplat însă să dau peste mulţi oameni care au această credinţă greşită şi păguboasă, că icoanele aduc noroc şi se raportează la ele ca la nişte talismane magice încărcate cu puteri supranaturale care cu siguranţă vor atrage spiritele pozitive şi vor alunga spiritele malefice, vor îndrepta karma noastră făcându-ne astfel candidaţi la o reîncarnare pozitivă, într-o fiinţă superioară …

Fara indoiala exista numeroase credinte pe pamant si in zilele noastre multi oameni au credinta lor: un colaj de pareri proprii sau asumate mai mult sau mai putin concludente, cu iz crestin, dar mai mult cu duhoare “paranormala”, imprumutata de la maestri spirituali care impanzesc mai ales emisiunile a la Zero-TV sau Codul lui Oreste. Cu adevarat in zilele noastre, televizorul a ajuns o cutie din care diavolul vorbeste oamenilor, precum a profetit Sf. Cosma al Etoliei cu cateva sute de ani in urma.

Nu au nimic insa toate aceste emisiuni si toti acesti invatatori cu adevarata credinta crestina, asa cum nu au nimic in comun acei preoti care “deschid cartea” si folosesc practici originale, indemnand credinciosii la anumite retete de rugaciuni speciale, posturi sub o anumita forma, plimbat prin nu stiu cate biserici si alte astfel de procedee si invataturi pe care numai ei s-au invrednicit sa le cunoasca, iar Biserica cea veche de 2000 de ani, inca nu le-a descoperit.

Dar sa revenim la intrebarea principala, daca icoanele aduc sau nu aduc noroc. Pentru a raspunde clar la aceasta intrebare, ar trebui sa raspundem mai intai la intrebarea ce este norocul. Simplist privind raspunsul, in general norocul inseamna sanatate, bani, fericire, un trai usor, fara necazuri, fara dusmani etc. Toate legate de lumea aceasta, si toate legate de o viata cat mai fericita si fara probleme, cu totul altceva decat viata lui Hristos care a murit batut, ocarat si rastignit pe cruce, si cu totul altceva decat viata celor care i-au urmat si care au cautat sa se lepede de toate acestea pe care marea majoritate a oamenilor si le doresc aprins, atat de aprins incat ar fi in stare sa cumpere mii de icoane si sa le puna pe toti peretii din casa, numai sa le dea si lor Dumnezeu noroc. Nu putini preoti v-ar putea spune cate pomelnice primesc in care oamenii se roaga cerand lui Dumnezeu sa castige la loto.  Iata deci ca pe scurt, norocul pare ceva cu totul potrivnic crestinismului, adica o viata plina de noroc, daca este sa o comparam cu viata unui sfant crestin, nu prea se potriveste. Au fost intr-adevar sfinti crestini care au trait o viata linistita, frumoasa si au murit la adanci batraneti in pace, dar acestia au fost exceptii. Dezlipirea de toate bunatatile aceste lumi si renuntarea benevola la ele in nadejdea dobandirii bunatatii vesnice este un principiu de baza al crestinismului. Cu siguranta Dumnezeu nu ne vrea saraci, in chinuri si necazuri, in lipsuri si in prigoane si nu doar prin acestea putem dobandi fericirea vesnica. Insa experienta a dovedit ca mai ales prin lipsuri dobandim manturiea, iar daca nu suntem in lipsuri, trebuie sa ne problematizam, daca nu cumva Dumnezeu a uitat de noi si daca nu cumva am ajuns precum bogatul din pilda cu saracul Lazar. Nu este greu sa intelegem ca mesajul crestin se bazeaza pe promisiunea unei altei lumi, intr-o alta dimensiune temporara si spatiala: Imparatia Cerurilor. Nu aici ne-a promis Dumnezeu ca vom avea toate, ci acolo, dincolo, unde a fost primit talharul cel bun, unde a fost rapit Sf. Ap. Pavel, unde atatia sfinti au fost si s-au intors sa ne dea noua marturie si unde se lupta fiecare crestin ca sa ajunga.

Insa mai ales cand suntem la necaz, cand suntem in saracie, in boala si in durere, parca ne dorim putin noroc, ne dorim ca Dumnezeu sa mai dea soare si peste viata noastra si ne punem nadejdea in icoana, reprezentarea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a sfintilor, un semn de credinta care nadajduim sa ne ajute si sa ne intareasca in necazuri.

Instinctual, in poporul nostru, ca si in alte popoare drept maritoare, aceast reflex de a recurge la icoana ca gest minim de manifestare a credintei noastre si ca invocare a ajutorului lui Dumnezeu, este adanc impregnat in sufletul nostru. Si ca in orice lucru bun, diavolul isi baga coada si cauta sa il perverteasca. Daca dragostea fata de icoana ar trebui sa ne ajute sa ne indreptam mintea spre Dumnezeu si spre poruncile Lui mai des si ar trebui sa ne faca sa ne gandim mai mult la moarte si la ce trebuie sa facem pentru a fii cat mai bine pregatiti pentru moarte, am transformat acest obiect sfant si atat de folositor intr-un fel de amuleta voodoo care alunga pe dusmani si atrage binele asupra noastra, asa cum il vedem noi, orbiti de dorintele noastre cazute si limitate si facand abstractie total de Dumnezeu, de poruncile Lui si de voia Lui.

O data cu avantul comoditatii si al simplificarii vietii, se pare ca icoana este cea mai la indemana “unealta” de “protectie spirituala” si pentru unii a ajuns sa inlocuiasca toate ale credintei: participarea la slujbe, spovedania si impartasania, postul etc.  Multi gasesc de bun gust, ba chiar obligatoriu sa aiba o icoana in casa (sau in pravalie) si cred ca astfel vor fi aparati de rele. Dar ce este mai rau, sa nu ai necazuri necunoscandu-L pe Dumnezeu si stand departe de o viata cu adevarat implicata in credinta si responsabila, sau sa ai necazuri, dar in necazuri sa il simti pe Hristos ca iti poarta crucea si ca iti descopera un nou fel de a trai, iti daruieste ochii noi cu care sa vezi altfel lumea, suferinta si fericirea si iti da mai ales o inima noua care sa asculte glasul tainelor nemarginite pe care Dumnezeu ni le-a adus in lume prin Fiul sau si care nu pot fi dobandite doar printr-o evlavie formala catre icoane asa cum nu putem spune ca suntem romani doar daca atârnăm un tricolor la fereastra. Cei care au dorit sa dovedeasca ca sunt romani, au mers pana la capat. Mii de tineri au preferat gloantele comunistilor in decembrie 1989 pentru ca noi acum sa putem sa ne casatorim in Biserica fara sa ne facem probleme in legatura cu viitorul nostru profesional. Si cu toate acestea, noi nu prea dam prin Biserica decat la nunta, un sfert de ora, asa in treacat, stam mai mult la facut poze, in schimb facem colectii de icoane, punem zeci de cruci in masina si ne inchinam foarte sportiv cand trecem pe langa Biserica. Pacat ca nu incercam sa intram si in Biserica mai des, sa citim si o carte, din miile de carti care exista, pacat ca nu ne folosim mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu si mijloacele de informare care exista ca sa vedem intr-adevar ce inseamna credinta ortodoxa, ce este Dumnezeu, ce este viata, ce rost avem pe pamant, ce ne asteapta dupa moarte si ce incearca sa ne transmita chipurile stralucitoare din icoane.

Alta data icoanele erau cartile analfabetilor, celor care nu stiau carte si care invatau cateva lucruri minime despre credinta din scenele pictate in icoane. Acum noi suntem atat de orbi incat nici ce este pictat in icoane nu mai putem intelege, nu vedem decat bani si noroc peste tot, nu cautam altceva decat o iluzorie bunastare pe care nu o vom dobandi insa niciodata, pentru ca sufletul nostru nu va gasi odihna decat in bratele lui Dumnezeu deschise catre noi prin Biserica si prin preoti, dar pe care noi le inchidem prin orgoliul si încăpăţânarea noastră, dar mai ales prin ignoranta si prostie.

2 comments

  • Din pacate nu exista o cateheza reala fata de ceea ce inseamna icoana in cultul ortodox. Am asistat de nenumarate ori la discutii intre ortodocsi si eterodocsi cu privire la cultul icoanelor si mi-am dat seama ca nu exista o intelegere corecta fata de ceea ce inseamna cultul icoanelor si venerarea lor. E jenant sa vezi la evenimente majore in cadrul ortodoxiei cand se strang multi ”credinciosi” si se vand la tarabe o seama intreaga de ”icoane” care n-au nici-o legatura cu ortodoxia. In fiecare an particip la praznuirea Sfantului Dimitrie si ma ingrozesc vazand o seama de tarabe apartinand unor manastiri din tara si care promoveaza tot felul de tampenii. Incepand de la tamaie speciala ptr un anume tip de draci si pana la ”mir mare”. Chiar m-am certat cu cineva de la Brasov care vindea ”la greu” mir mare si lumea se inghesuia ca pe vremea lui Ceausescu la pomul laudat. Am chemat un preot de la patriarhie si l-am rugat sa-i linisteasca. Din fericire acei vanzatori de ”daruri” au fost alungati.
    Exemple avem o sumendenie.
    Sunt multe lipsuri in intelegerea unor lucruri esentiale despre Sf Treime, Sfinti, Icoane, Cruce, Moaste, etc.
    De aceea am postat pe blog cateva cugetari ortodoxe despre : Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant.
    http://cristianstavriu.wordpress.com/2009/09/22/sfantul-duh-cugetari-ortodoxe/
    http://cristianstavriu.wordpress.com/2009/09/15/iisus-hristos-cugetari-ortodoxe/
    http://cristianstavriu.wordpress.com/2009/09/14/dumnezeu-tatal-cugetari-ortodoxe/

    Doamne ajuta!
    http://cristianstavriu.wordpress.com/

  • Gresesti aici, frate Gigel. Nu toti crestinii vor raspunde ca icoanele aduc noroc…Pe mine nu m-ai intrebat 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *