Viaţa e frumoasă / La vita e bella

Din când în când trebuie să ne amintim că viaţa e frumoasă. Spun că trebuie să ne amintim pentru că este într-adevăr greu să vedem partea plină a paharului, fiind noi mereu robi speranţelor deşarte şi mereu neatinse cu care singuri ne îmbătăm şi ne complicăm. Poate că nu doar singuri, ne mai ajuta şi  alţii, căci omul este doar un animal social, nu aşa ne spun evoluţioniştii?

Azi am citit despre doctorul care s-a sinucis şi cum că înainte să moară avea aspect “normal”: Aspectul dânsului era absolut normal, parcă dormea, doar că era sânge mult acolo şi s-a lovit la cap. Grotească relatare, nu e prea mult de zis, moartea, sinuciderea, crima, răul la urma urmei, au devenit atât de banale încât cei care scriu ştirile o fac ca şi cum ar comenta o banală şi plicticoasă şedinţă de guvern, totul e absolut normal, în cel mai rău caz, cam mult sânge.

Au mai murit azi şi trei greci în urma incendierii unei bănci. Între ei, era şi o femeie gravidă, ni se spune, ca şi cum ceilalţi sunt mai puţin îndreptăţiţi să fie comemoraţi. Sunt speculaţii că cei care au dat foc ar fi poliţaii deghizaţi în protestatari. Eu nu m-aş mira. Se practică chestia asta în tehnologia modernă de “detensionare” sau “deturnare” a crizelor sociale. Când ajunge cuţitul la os şi oamenii ies în stradă, anumite forţe speciale din poliţie se bagă printre ei pentru a îi provoca şi pentru a crea diverse situaţii care să discretiteze protestul. De fapt, dacă mă gândesc, nu e o tehnologie prea modernă, s-a folosit şi la noi în 89 cu teroriştii.

Dar iată că iar o dădui pe lângă şi în loc să scriu despre frumuseţea vieţii, mă blocai în aspectele mai puţin frumoase ale prezentului nostru. Dar cum de îmi aminti azi ca viaţa e frumoasă? Pe lângă melodia lui Romica care peste timp a rămas un antidot împotriva oricărei tristeţi, ascultând-o, îmi adusei aminte de un puşti care îl văzui azi pe la ţară mergând pe marginea străzii băgat într-un butoi de tablă cu capul şi fundul (bineînţeles) spart. Părea un soldat voinic în armură. Îi mai lipsea un coif şi o sabie. Se mişca ţantoş şi fără pic de timiditate, mândru de ipostaza lui şi sigur că ar putea să dea o explicaţie destul de plauzibilă a ce face el cu butoiul pe umeri, de unde vine cu el şi unde se duce şi de ce tocmai în felul în care o face. Mă rog, nu sunt sigur că chiar îl preocupau pe el întrebările astea, sau că îi păsa ca eu şi cu încă doi rămăserăm mască când îl văzurăm. Puştiul asta îmi aduse aminte că viaţa e frumoasă. Cel puţin la ţară, departe de crize dar mai ales de crizaţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *