Update la războiul tarifar

Un scurt flashback …

Razboiul tarifar care se vede la orizont o data cu venirea lui Trump nu este ceva nou si nici ceva neasteptat si nici ceva care incepe o data cu Trump. Cititorii acestui blog au o imagine clara a faptului ca razboiul tarifar este doar inca o etapa din desfasurarea crizei totale care a inceput cu criza creditelor in 2008 si care se va termina cu un mare razboi mondial.

Iata doar cateva referinte la articole in care am tratat razboiul tarifar:

2011 Martie – Prabusirea uriasului

Ca orice uriaş care se prăbuşeşte, în căderea sa SUA va face mult zgomot. Ce vedem acum cu criza alimentară este încă unul din răcnetele uriaşului. După ce cutremurul financiar a transmis unde de şoc înfiorătoare în toată lumea, ameninţând cu falimentul tuturor băncilor şi instituţiilor financiare, şi după ce “soluţia” americanilor a fost preluată şi prin alte părţi a venit acum vremea inflaţiei accentuate. Multe din etapele crizei se desfăşoară însă în paralel. Mai devreme sau mai târziu americanii vor fi nevoiţi să taxeze produsele chinezilor în urma inflexibilităţii acestora cu privire la devalorizarea yuan-ului.

2011 Septembrie – PEG-UL FRANCULUI DE EURO: ÎNCĂ O ETAPĂ DE RĂZBOI TARIFAR

Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

2011 Noiembrie – O privire inapoi

Asistam asa la zorii unei noi etape a crizei: deglobalizarea. Vrem, nu vrem, vedem cum aceasta etapa se manifesta pe multiple planuri, de la bancile si companiile care pleaca, la revenirea taxelor vamale (razboaie tarifare), la reducerea transporturilor, deteriorarea relatiilor intre state – acolo unde exista.

2013 – Februarie – CARNEA DE CAL, ȘUBREZIMEA STATUS-QUO-ULUI ȘI RĂZBOIUL COMERCIAL

Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica.  Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru.

2013 Mai – RĂZBOIUL TARIFELOR: O PRIMĂ MARE BĂTĂLIE

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare. Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Ce-i mâna pe ei in luptă? De ce tocmai americanii vor un razboi tarifar?

Pe scurt, razboiul tarifar este o etapa intre declansarea crizei (asa-numita “criza creditarii” din 2008) si finalul crizei (razboiul mondial). Etapa tiparii banilor se pare ca se apropie de sfarsit. Prin razboiul tarifar se vor accentua la maxim conflictele mocnite intre marile puteri si foarte usor se poate oricand declansa razboiul care are scopul sa reseteze situatia datoriilor in sensul ca cel mai puternic va porni de la plus, nu va fi la minus 14 trilioane (sau mai mult) cat este datoria actuala a americanilor.

Exista o stransa legatura intre razboiul tarifar si riscurile existentiale ale SUA. Aceste riscuri sunt in primul rand militare. Principalul risc al americanilor sunt de departe chinezii. Faptul ca in ultimii ani Obama s-a ocupat mai mult de rusi este doar o slabiciune a acestei maimute cu doi neuroni care s-a impotmolit in Siria cu Primavara Araba si nu a fost capabil sa scoata alta schema de strategie pentru a rezolva marsul nebunesc al Chinei care deja a depasit Japonia si se apropie vertiginos de podium.

Firesc, o data cu dezvoltarea economica, China are din ce in ce mai multi bani pentru armata si mai ales pentru cercetarea si dezvoltarea de arme superioare care sa anihileze avantajele tehnologice care determina superioritatea.

As face aici o mica paranteza: in lumea de astazi, dominatia militara nu se face prin numarul de soldati, nici prin numarul de tancuri si nici prin numarul de sateliti, ci prin superioritatea aeriana. Avionul cel mai puternic, cu cea mai mare raza de actiune cu cele mai bune rachete, cu cel mai bun sistem stealth va determina cine domina lumea. Evident conteaza si bazele, conteaza si logistica, conteaza si numarul, ecuatia este mult mai complexa. Insa este extrem de cert ca China avanseaza rapid atat pe directia calitatii si capacitatilor armelor cat mai ales pe directia cantitatii acestora.

De aceea SUA trebuia sa faca ceva ca sa franeze dezvoltarea Chinei si cum pe plan militar nu prea are ce sa faca (nu poate sa ii atace pur si simplu si prin razboaie proxy nu prea are unde), o sa incerce sa faca acelasi lucru pe care l-a facut cu URSS-ul la vremea respectiva: sa ii atace economia. In prezent economia Chinei se bazeaza foarte mult pe consumul americanilor. Un tarif de import va taia mult din productia chinezilor si va declansa o criza existentiala pentru partidul comunist din China. Socul va fi indeajuns de puternic incat sa le taie mult din avantul chinezilor care in ritmul actual pur si simplu nu mai pot fi opriti.

Sa nu credem insa ca pana acum americanii au stat cu mainile in san. Iata cateva din tentativele americanilor de a bloca marsul economic al chinezilor:

  • tentativa (esuata) de creare a unor aliante economice cu alte tari din zona Asiei in dorinta de a stimula competitori locali care sa preia modelul chinezesc si sa furnizeze in continuare marfa ieftina pentru cartoful de canapea american tinut pe linia de plutire cu ajutoare sociale, fara a alimenta insa conturile in dolari ale partidului care sa ii investeasca ulterior in armata;
  • interzicerea achizitiilor de companii tehnologice americane de chinezi;
  • interzicerea vanzarii de companii cu rol in infrastructura (porturi, autostrazi, mine);
  • manipularea diverselor piete financiare si tentativa de destabilizare a pietei creditelor din China; chinezii au rezistat insa cu eroism la toate socurile de pana acum (mai mult sau mai putin datorate americanilor)

Evident, in aparenta, ce face Trump pare simplist: sa aduca locurile de munca inapoi si sa ajute companiile americane. Sa fim insa seriosi, acesta este doar discursul public … Americanilor nu le displace ca chinezii sa munceasca si ei doar sa tipareasca bani. Tiparnita americanilor nu are inca nici o problema, poate oricand sa mareasca turatia. Insa un consum si mai mare in SUA, in “configuratia” actuala nu ar insemna decat o productie si mai mare in China si prin urmare miliarde si mai multe pentru armata chinezeasca. Ca un mic amanunt, doar in decembrie 2016, surplusul balantei de comert exterior a Chinei a fost de 40 de miliarde dolari (!), desi cu 20 mai putin ca acum un an.

Fie din “patriorism”, fie din viziune strategica preventiva la pericolul chinezesc, noul izolationism american care va incepe cu epoca Trump nu se va opri la China …

Dar cu nemtii ce-are Trump?

Se intelege ca daca vor incepe un razboi tarifar, americanii, nu o vor face doar impotriva chinezilor. Protectionismul va fi total si va lovi chiar si in companiile americane care isi muta o fabrica afara. Declaratiile lui Trump cu privire la faptul ca nemtii nu cumpara indeajuns de multe masini americane, la fel cum americanii cumpara masini nemtesti, si amenitarea unei companii americane cu taxarea sunt doar cateva mici salve de inceput. Trump inca nu a ajuns la Deutsche Bank si nici macar nu a apucat sa ii ameninte pe nemti cu confiscarea aurului.

Nemtii insa nici nu realizeaza ca Trump nu glumeste si cred ca nebunia lui cu taxarea nu va fi acceptata de congres si nu va fi posibila. Atat de siguri sunt nemtii ca Trump doar vorbeste aiurea, incat fac si glume pe seama faptului ca Trump se plange ca nemtii nu prea cumpara masini americane. La intrebarea “ce ar putea sa faca americanii ca nemtii sa cumpere mai multe masini”, presedintele coalitiei aflate la putere declara cu mandrie teutonica: “sa faca masini mai bune”. Zambetul neamtului se va transforma insa rapid in traditionala deutsche angst in momentul in care politicienii americani, stransi cu usa de alegerile de peste 2 ani care se apropie cu pasi repezi, vor tine cont de muncitorul de rand care l-a votat pe Trump si care asteapta ca joburile sa se intoarca in tara. Si cum se pot intoarce joburile? Facand masini mai bune ca nemtii? In nici un caz… Poate taxand importurile venite din Germania si Mexic si facandu-le atat de scumpe incat companiile sa prefere sa produca local, in SUA.

Ce va face restul lumii

Chiar daca Trump nu va reusi sa implementeze tarifele 100% asa cum le planuieste el, in cel mai rau caz, va reusi pe anumite sectoare sau cu anumiti parteneri. Sau in cel mai rau caz, ii va lua un an si ceva pana sa blocheze TTIP-ul si TTP-ul pentru a face rollback la toate mutarile facute de Obama. Insa, paradoxal, tocmai pasii facuti de Obama pentru intarirea puterii prezidentiale il vor ajuta pe Trump ca sa realizeze cat mai mult din propria platforma fara ajutorul Congresului. Daca multe se pot spune despre Trump, ce nu se poate spune este ca ar fi un negociator prost. Trump este un geniu al negocierilor, fiind cheia succesului sau in domeniul imobiliar. Puterea de negociere il va ajuta nu doar in politica externa ci mai ales in politica interna unde Trump va domina Congresul si va reusi mare parte din toate masurile pe care si le va propune, nu de putine ori folosind tehnici mai putin fair-play, cum ar fi serviciile secrete, minciuna, santajul sau amenitarile.

Restul lumii, pusa fata in fata cu “izolationismul” american, va incerca in prima etapa sa se regrupeze. Chinezii vor incerca sa intareasca schimburile cu europenii pentru a compensa cererea de produse din SUA. In cazul intrari in conflict economic cu SUA, China nu va mai cumpara nici obligatiuni americane si se va indrepta spre cele europene, mai ales spre cele nemtesti. In Europa, pe fondul surplusului de marfuri chinezesti se va accentua deflatia si companiile producatoare europene vor avea noi si noi piedici in tentativa de relansare. Nu doar ca abundenta de marfuri chinezesti ar putea destabiliza intreaca productie europeana si mai ales exporturile chinezesti, insa inchiderea americii la exporturile americane va produce diverse socuri pe intregi sectoare economice.

Dar datoriile?

Am evitat tacticos sa abordez chestiunea datoriilor, datoriile fiind cancerul care a pus gheara pe economia mondiala si care franeaza dezvoltarea si stabilitatea, fortand o crestere nesustenabila si fara nici un sens. Cu privire la datoria americanilor, Trump spera ca prin taxarea importurilor sa creasca veniturile la buget astfel incat sa compenseze pierderile din scaderea consumului. Este o schema insa greu de gestionat si fara nici un garantie de succes. Bugetarea la americani nu este insa niciodata prea chibzuita, de vreme ce au la indemana tiparnita si pot oricand sa tipareasca. Pe scurt, Trump renunta la ideea de a rezolva datoriile prin inflatie ci tinteste la crestere economica. Trump spera ca prin refacerea productiei interne si investitia in infrastructura, va reusi sa plateasca datoriile si sa intoarca trendul de crestere al acestora, echilibrand deficitele. Misiune imposibila, evident. Este nevoie insa de nebuni care sa spere si sa lupte pentru alte solutii “out of the box”. Este clar ca ce s-a facut pana acum nu a dat roade si este timpul pentru altceva. Orice altceva! Productie interna, dezvoltarea infrastructurii, o armata puternica nu sunt deloc idei proaste. Cinste lui Trump ca gandeste si ca incearca asa ceva. Daca va putea este insa o alta poveste …

Intr-un an ar cam trebui insa sa se vada deja rezultate palpabile. Semne incurajatoare deja exista: cel putin, din punctul in care a pornit, Trump poate negocia mult mai avantajos cu chinezii si cu marile corporatii americane decat daca ar fi facut-o Hitlery, care nu prea schimba nimic, ci doar “continua munca lui Obama” …

Daca americanii au succes, modelul american va fi preluat si de alte tari si vom asista la o competitie acerba intre cele trei mari economice mondiale: SUA-Japonia, UE si BRICS.

Sa speram insa ca vom avea parte doar de competitie economica si ca intr-adevar americanii se vor lupta sa faca masini mai bune ca ale nemtilor si ca pe alocuri, razboiul tarifar neavand ca rezultat iesirea din criza, se va transforma peste noapte in razboi militar.

Războiul tarifar la orizont

Referitor la reactia presedintelui Basescu la anuntul apelului Bancii Centrale a Austriei care recomanda bancilor austriece sa isi scoata banii din Romania si alte state, pentru ca oricum pe-aci mare sfaraiala nu va mai fi de stors pentru urmatoarele decenii.

Analistul financiar Liviu Voinea crede că introducerea unei taxe pe bănci ar putea fi o soluţie, dar spune că s-ar putea dovedi să nu fie cea mai bună măsură. “O suprataxă aplicată băncilor ar putea fi o soluţie, dar nu cred că este aplicabilă pentru că în final s-ar reflecta tot asupra costurilor suportate de clienţi. Iar statul este unul dintre clienţii importanţi ai băncilor.” (Sursa: Ziarul Financiar)

Despre razboiul tarifar am mai scris in cateva articole, dar nu stiu in care anume am specificat ca acesta este doar o etapa in evolutia crizei, o etapa ulterioara crizei financiare si a datoriilor suverane. Totodata razboiul tarifar se poate produce/manifesta simultan si/sau paralel cu razboiul valutar si precede bineinteles etapa controlului preturilor si ultima etapa, cea a razboiului mondial. Aceste etape sunt binecunoscute in istorie, in criza din anii 30.

Sa rezumam deci pe scurt toate etapele unei crize: mai intai criza apare in domeniul financiar si se manifesta prin desumflarea unei bule si pierderi imense pentru multi jucatori. Aceasta prabusire – credite + actiuni – produce o contractie a lichiditatii si prin urmare a creditarii care provoaca scadere economica. Si cum toata lumea face afaceri pe credit, se produce astfel un lant al dependentelor, de la firmele care falimenteaza, greutatea se transfera pe state care trebuie sa faca fata cu cheltuieli scazute si cu somaj ridicat (pe langa lipsa creditului). Ca sa scape, unele state incearca sa exporte, si unele chiar reusesc, cum ar fi Germania. Cele care nu reusesc, isi dau jos cu moneda, se lupta sa aiba o moneda cat mai slaba pentru ca produsele lor sa fie mai ieftine in afara si astfel sa se vanda mai usor. Un exemplu de stat care se lupta permanent cu taria propriei monezi este Japonia si mai recent Elvetia. Si americanii incearca sa slabeasca dolarul desi la ei aceasta slabire este in primul rand o consecinta nu un target. Aceasta etapa poarta numele de razboiul valutar: fiecare tara cauta sa aiba moneda cat mai slaba ca sa poata sa exporte, deci sa creasca economic si sa revina din nou pe crestere.

Razboiul tarifar apare cand tensiunile economice fac ca fiecare incearca sa prioritizeze consumul resurselor in intern, in detrimentul externului. Cand vaca avea lapte de muls, bancile austriece erau dornice sa investeasca in Romania. Acum cand lapte nu mai e, pleaca de la vacile noastre si se pastreaza furajele doar pentru vacile lor, ca nu cumva sa moara de foame. Astfel, romanii reactioneaza si ameninta cu taxari. Asa au facut  si unguri, la ei razboiul tarifar manifestandu-se deja de ceva timp. Razboiul tarifar este insa limitat de tratatele internationale existente: de exemplu, in UE tarile nu pot sa impuna taxe vamale produselor din extrerior. Alte state insa pot, de exemplu China a interzis vanzarea de minereuri rare catre Japonia, iar Rusia, anul trecut a interzis exportul de produse agricole. Rolul razboaielor tarifare este de a ajuta economia interna impunand diverse piedici intrarilor din afara care altfel ar inhiba orice dezvoltare interna. De asemenea, razboiul tarifar poate impune anumite restrictii unor iesiri de resurse, in vederea focusarii acestora spre necesarul intern. Asta cere acum Austria, asta a facut Rusia prin interzicerea exportului de grane. Bineinteles, cand razboiul tarifar se va extinde si va lua avant, toti vor avea de pierdut, mai ales cei care nu au canale de export solide, cum ar fi Romania care e dependenta de exporturile catre UE. Razboiul tarifar nu face decat sa minimixexe globalizarea, sa fragmenteze comertul si investitiile, sa schimbe practic total paradigmele actuale ale economiei globale care si-asa a fost lovita crunt de criza creditelor si de scaderea cererii.

Controlul preturilor este o etapa disperata: cand productia este din ce in ce mai mica si exista riscul hiperinflatiei, guvernele impun preturi maxime producatorilor pentru a evita explozia preturior si explozia saraciei. Ca rezultat, piata neagra infloreste si economia intra intr-o zona sumbra de subdezvoltare. Romania a mai cunoscut aceasta etapa in perioada de tranzitie, anterioara liberalizarii preturilor.

Razboiul militar este ultima etapa, si desi poate rezulta din frecusurile din razboiul valutar sau tarifar (de exemplu pretentiile SUA asupra Chinei ca sa intareasca yuan-ul), poate aparea pur si simplu pe fondul unor focare asimetrice. Dar sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva.

Una peste alta, Basescu nu doar ca nu are ce sa le faca austriecilor, dar mai spune si prostii. Da, este adevarat ca atunci cand era de supt austriecii au venit, dar acum e alta situatia: bancile nu sunt asociatii de binefacere. Bancherii daca pleaca, pleaca pentru ca nu fac bani aici, economia e moarta, guvernul nu creaza un mediu propice dezvoltarii afacerilor, investitiile sunt proaste, coruptia macina orice si oamenii pregatiti si de valoare fug in afara. In conditiile astea, cine sa mai faca profit ca sa dea si la banci ca sa le tina aici?

Marea drama a Romaniei este ca noi dam mereu vina pe altii si nu cautam sa ne schimbam mentalitatea. Iar daca cautam, nu suntem in stare. Basescu desi este de atatia ani presedinte, ne dovedeste prin acest discurs inca o data ca nu are habar de economie, nu are habar de politica externa si nu are nici consilieri care sa il ajute. Vai de el si vai de noi!

Războiul tarifelor: o primă mare bătălie

Numeroase paralele s-au facut intre criza din 1933 si criza actuala si exista voci care sunt convinse ca “acum stim mai multe” si prin urmare masurile luate de guvernatorii bancilor centrale relevante (in principal de FED) de tiparire masiva a banilor au evitat ca criza sa aiba aceleasi efecte ca cea din ani 1933. Evident, daca ar fi sa ne luam dupa unii indicatori de somaj din unele tari, situatia nu e prea diferita, ca sa nu mai spunem ca masurile de salvare a bancilor prin tiparirea de hartii nu doar ca nu si-au dovedit eficienta, dar au cam distorsionat toate pietele, de la piata actiunilor care creste nejustificat si nu mai are o legatura fireasca cu economia normala, pana la piata obligatiunilor si piata creditelor. Despre fiecare in parte este foarte interesant de analizat cum a distrus interventionismul guvernelor prin bancile centrale bunul mers al lucrurilor. De fapt, nu este prima data cand guvernele intervin si altereaza pietele, problema principala este ce se urmareste, ce fel de transformari sunt aplicate, ce fel de influente, cui servesc, pe cine ajuta. Este o poveste lunga si as avea mult de detaliat traseul dramatic pe care l-a avut guvernul SUA in crearea bulelor din diverse piete care au dus la criza creditelor din 2008 si se pare ca vor duce in curand la distrugerea pietei obligatiunilor suverane.

Daca in anii 30 a fost acuzata pasivitatea guvernului care nu a luat masuri prea rapid, acum guvernele au sarit calul si au facut din interventionism o noua ideologie politica, un nou crez al politicienilor care speriindu-se de ce s-ar putea intampla daca ar lasa pietele sa regleze totul, cred ca stiu mai bine decat natura, in ce directie trebuie sa curga o apa sau sa bata o furtuna. Evident este copilarie sa crezi ca poti sa schimbi directia sau traseul unui rau si daca vei reusi poate sa faci un baraj sau sa diguiesti pe ici pe colo, daca nu ai calculat totul cum trebuie, vei avea o mare problema.

Sa revenim insa la ce se mai intampla la nivel mondial ca sa vedem unde ne putem plasa in comparatie cu anii 30. Voi relua insa un fragment dintr-un articol din Noiembrie 2011 in care am detaliat cam cum vad eu etapele crizei si ce inseamna fiecare in parte:

Sa rezumam deci pe scurt toate etapele unei crize: mai intai criza apare in domeniul financiar si se manifesta prin desumflarea unei bule si pierderi imense pentru multi jucatori. Aceasta prabusire – credite + actiuni – produce o contractie a lichiditatii si prin urmare a creditarii care provoaca scadere economica. Si cum toata lumea face afaceri pe credit, se produce astfel un lant al dependentelor, de la firmele care falimenteaza, greutatea se transfera pe state care trebuie sa faca fata cu cheltuieli scazute si cu somaj ridicat (pe langa lipsa creditului). Ca sa scape, unele state incearca sa exporte, si unele chiar reusesc, cum ar fi Germania. Cele care nu reusesc, isi dau jos cu moneda, se lupta sa aiba o moneda cat mai slaba pentru ca produsele lor sa fie mai ieftine in afara si astfel sa se vanda mai usor. Un exemplu de stat care se lupta permanent cu taria propriei monezi este Japonia si mai recent Elvetia. Si americanii incearca sa slabeasca dolarul desi la ei aceasta slabire este in primul rand o consecinta nu un target. Aceasta etapa poarta numele de razboiul valutar: fiecare tara cauta sa aiba moneda cat mai slaba ca sa poata sa exporte, deci sa creasca economic si sa revina din nou pe crestere.

Razboiul tarifar apare cand tensiunile economice fac ca fiecare incearca sa prioritizeze consumul resurselor in intern, in detrimentul externului. Cand vaca avea lapte de muls, bancile austriece erau dornice sa investeasca in Romania. Acum cand lapte nu mai e, pleaca de la vacile noastre si se pastreaza furajele doar pentru vacile lor, ca nu cumva sa moara de foame. Astfel, romanii reactioneaza si ameninta cu taxari. Asa au facut si unguri, la ei razboiul tarifar manifestandu-se deja de ceva timp. Razboiul tarifar este insa limitat de tratatele internationale existente: de exemplu, in UE tarile nu pot sa impuna taxe vamale produselor din extrerior. Alte state insa pot, de exemplu China a interzis vanzarea de minereuri rare catre Japonia, iar Rusia, anul trecut a interzis exportul de produse agricole. Rolul razboaielor tarifare este de a ajuta economia interna impunand diverse piedici intrarilor din afara care altfel ar inhiba orice dezvoltare interna. De asemenea, razboiul tarifar poate impune anumite restrictii unor iesiri de resurse, in vederea focusarii acestora spre necesarul intern. Asta cere acum Austria, asta a facut Rusia prin interzicerea exportului de grane. Bineinteles, cand razboiul tarifar se va extinde si va lua avant, toti vor avea de pierdut, mai ales cei care nu au canale de export solide, cum ar fi Romania care e dependenta de exporturile catre UE. Razboiul tarifar nu face decat sa minimixexe globalizarea, sa fragmenteze comertul si investitiile, sa schimbe practic total paradigmele actuale ale economiei globale care si-asa a fost lovita crunt de criza creditelor si de scaderea cererii.

Controlul preturilor este o etapa disperata: cand productia este din ce in ce mai mica si exista riscul hiperinflatiei, guvernele impun preturi maxime producatorilor pentru a evita explozia preturior si explozia saraciei. Ca rezultat, piata neagra infloreste si economia intra intr-o zona sumbra de subdezvoltare. Romania a mai cunoscut aceasta etapa in perioada de tranzitie, anterioara liberalizarii preturilor. (Sursa: Războiul tarifar la orizont)

As incepe cu o mica paranteza: ce s-a intamplat recent in Bulgaria unde statul a dat in cap cresterii pretului la energia electrica din cauza ca au iesit oamenii in strada este un mic exemplu de control al preturilor care nu isi are locul intr-o economie de piata fireasca unde pretul energiei creste sau scade in functie de cerere si de productie. Situatia concreta, cu ajustarile cerute de UE, cu certificatele verzi, cu aspectele politice etc  – toate sunt detalii nesemnificative, in realitate, daca istoricii economiei bulgare vor privi peste ani si ani acest episod, cu siguranta il vor plasa la capitolul “controlul preturilor”.

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare:

8 Mai 2013: Comisia Europeana a aprobat tarife pentru panourile solare fabricate in China, raspunzand astfel plangerilor de dumping al preturilor facut de chinezi. (Sursa: Spiegel)

27 Mai 2013: Cancelarul german Angela Merkel s-a angajat sa ia masuri pentru a evita razboiul tarifar care mocneste intre China si UE in prima vizita a noului premier chinez in Germania.  Ambii lideri au facut apel la dialog (Sursa)

Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Desi poate unii ar fi tentati sa consiedere aceste neintelegeri si dispute ca ceva firesc intr-o economie mondiala, ba poate chiar ca pe un semn bun care arata ca noi tehnologii apar si se dezvolta si au ajuns pana in punctul in care sa creeze astfel de probleme legate de dumping de preturi si control al preturilor. Ar fi asa, daca cifrele ar da vreun semn bun cu privire la revenirea economiei la nivel mondial. Sa facem asadar o mica recapitulare:

– SUA: mentalul general este ca economia incepe sa isi revina incet-incet, ca sunt niscavai sectoare pozitive, cum ar fi imobiliarele; in realitate insa somajul este inca in crestere, consumul a scazut la cote din ce in ce mai joase si chiar daca productia se misca si exista multe companii care se intorc acasa pentru a produce cat mai aproape de baza de clienti, nici nu putem vorbi macar de inceputul unei reveniri. De ce? Pentru ca FED-ul inca tipareste 85 de miliarde de dolari lunari pentru ca guvernul sa faca fata cheltuielilor. Deficitul a fost redus dar este inca pe minus, iar veniturile din taxe – care au fost marite destul de mult – inca nu cresc si inca nu acopera indeajuns pentru ca FED-ul macar sa aiba curaj sa taie de la 85 mld la 75 mld lunar. Asadar, departe de a vorbi despre revenire

– Europa: economia este in al saselea trimestru consecutiv de scadere, nu mai avem tensiuni ca acum un an cu Grecia sau Spania, dar doar ce-am scapat de Cipru si am vazut cum butoiul de pulbere inca este periculos; costurile de finantare ale statelor au scazut pe baza sustinerii de catre BCE insa soldul datoriilor creste si restructurarile inca nu s-au facut. Practic nu exista tari in Europa unde sa aiba loc reforme reale, unde sa vedem masuri anti-criza care sa functioneze, tentative de a stimula cresterea intr-un mod eficient: totul se bazeaza pe tiparirea de bani si pe taieri. Profiturile companiilor – acolo unde mai exista – sunt bazate pe exporturi, consumul fiind in scadere, si pe taieri de personal si reduceri de cheltuieli.

– China: cresterea economiei s-a incetinit si consumul intern inca nu a prins avant pentru a compensa scaderea cererii pe piata mondiala. China are nenumarate probleme (somaj, finante in ceata, inftrastructura mult prea umflata si ineficienta, discrepante mari in dezvoltarea regionala si a societatii in general) incat multi o plaseaza in primele locuri de unde ar putea sa se iveasca o noua criza majora

– Japonia: dupa ce a inregistrat in premiera in istoria recenta o balanta de comert pe negativ (mai multe importuri decat exporturi), politicienii japonezi au inceput si ei sa tipareasca yeni pentru a incerca ca prin devalorizarea monedei sa stimuleze exporturile. Masura a avut insa efect negativ si nu a facut decat sa scumpeasca importurile si sa loveasca puternic in increderea in moneda japoneza, ceea ce va produce probabil pe viitor un domino al retragerii de pe yen a investitorilor pe masura ca dolarul isi recupereaza – prin comparatie cu celelalte monede – statul de rege al valutelor

In concluzie, avem o perioada de acalmie si stagnare in care nu prea avem la ce sa ne aseptam pozitiv la nivel mondial dar nici tensiuni prea mari nu exista cu exceptia unui potential conflict in Orientul Mijlociu, care insa este putin probabil. Insa evenimente punctuale, precum conflictul dintre China si Germania ne pot da indicii unde ne aflam in marsul nebunesc catre un nou razboi mondial care cu greu va putea fi evitat in urma crizei actuale.

UPDATE 4 Iunie 2013

Comisia Europeana (CE) a anuntat marti infiintarea unor taxe provizorii pe panourile solare chinezesti, in pofida reticentelor mai multor state ale Uniunii Europene (UE) si a temerilor de represalii comerciale din partea Beijingului. (Sursa)

Carnea de cal, șubrezimea status-quo-ului și războiul comercial

Va vine sau nu va vine sa credeti si scandalul carnii de cal este tot o consecinta a crizei financiare si se pot face multe paralele intre varii componente ale acestui scandal cu problemele din sistemul financiar si din intreaga economia. Voi trata doar trei dintre acestea:

  1. presiunea inflationista are manifestari nu doar in pretul vizibil, ci pe multe alte planuri
  2. “marketingul” scandalului a scos la suprafata tehnicile de razboi comercial (sau vamal) care in intreaga schema a crizei deja avanseaza inca un pas catre razboiul armat;
  3. o data cu acest scandal, s-a dat pe fata si ineficienta (ca sa nu spunem irelevanta) “normelor” europene; daca in domeniul alimentatiei frauda este atat de putreda, va imaginati ce se intampla in domeniul bancar?

1. Presiunea inflationista 

Tiparirea de bani cu care bancile centrale cumpara obligatiuni ale guvernelor care au preluat datoriile bancilor private va produce mai devreme sau mai tarziu hyperinflatie. Multi se temeau ca aceasta urma sa dea navala peste noapte, insa nu s-a intamplat asa. In schimb asistam la inflatie permanenta accelerata dar care nu intotdeauna loveste in aceleasi locuri cu aceeasi putere (in aceleasi tari si pe toate categoriile de produse si servicii) si mai ales nu loveste doar in pret – cu deosebire in aceasta perioada de inceput a inflatiei. Spun inceput pentru ca atat ca timp cat si ca intensitate, ce am asistat in ultimii 2-3 ani este doar o mica felie din saracia generalizata si controlata care ni se pregateste. Asadar, economia incearca sa supravietuiasca, piata libera face tot ce poate pentru a regla problemele si atunci cand nu are incotro, se ajunge unde se ajunge. De ce si-ar fi riscat unii patroni pielea folosind carnea de porc drept vita cand si-asa puteau foarte bine sa duca un trai linistit facand afaceri cinstite si cu carne de vita? Din lacomie? Usor de zis si prea superficial. Sa intram mai in adancime. Sa presupunem ca la un hypermarket vin doua firme A si B care ofera lasagnia la 2E si alta la 3,5E. Pe care credeti ca o va alege hipermarketul? Pe cea cu 2E evident, deoarece fiind criza, oamenii nu mai au bani si cauta sa cumpere cele mai ieftine produse. Asta desi, la produsele mai scumpe si hipermarketurile pot sa adauge adaos mai mare, deci in general un hypermarket ar accepta mai multi furnizori, eu discut aici doar de produsele principale, de baza. Sau mai exact de acele promotii care se gasesc la marginea rafturilor si pe care mai toata lumea le cumpara pentru ca neavand bani, putini sunt cei care mai doresc calitate sau varietate: pretul bate tot.

Deci presiunea la furnizor (producator) este atat de puternica incat efectiv nu prea mai exista loc pe piata pentru cei care nu ofera pretul minim. Iar ca sa produca ieftin, producatorii ce fac cand si-asa costurile lor se maresc (credite greu accesibile, energie in crestere, materie prima in crestere, impozite in crestere, etc) si cererea le scade – deci trebuie sa iese pe profit avand costuri din ce in ce mai mari si vanzare din ce in ce mai slaba? In mod normal, ecuatiile matematice ne indreapta spre marirea pretului ca singura alternativa inaintea falimentului sau a altor tehnici de jujitsu antreprenorial. Ceea ce nu prea cunosc consumatorii este ca pentru a mentine sau a micsora preturile in aceste conditii nasoale, producatorii fie taie din calitatea ingredientelor, fie din cantitate (unde se poate). Ce este grav in cazul de fata este ca aceasta taiere s-a facut unde este ilegal si unde riscurile sunt mari.

Ca sa ma explic mai bine, voi da un alt exemplu de “downgrade” al unui produs din cauza scaderii puterii de cumparare. Cu peste doi ani in urma, cand vanzarile auto abia incepusara sa pice si guvernele nu lansasera inca programele rabla prin care sa propteasca cererea de masini noi, Toyota a lansat un apel catre furnizorii sai: taiati preturile la piese sau veti fi inlocuiti. Care este legatura cu presiunea inflationista aici? Legatura este ca daca pretul vacii, al energiei si al altor costuri nu ar fi crescut, producatorii puteau sa mentina pretul lasagniei atat cat era si alta data si sa nu fie nevoiti sa inlocuiasca un ingredient cu altul mai ieftin si sa isi asume asemenea riscuri. In cazul Toyota, schimbarea unor “ingrediente” s-a facut pe fata si are o alta dimensiune insa contextul este acelasi: scadere cerere si crestere costuri.

2. Razboiul comercial

Scandalul acesta a insemnat mana cereasca pentru producatorii din vest care erau atacati de mica industrie alimentara romaneasca care dupa ani de zile de reforme, investitii si tehnologizari incepuse cat de cat sa inceapa sa exporte in vest. Evident ca fiecare tara cauta sa castige ceva din acest eveniment: britanicii arata cu degetul spre francezi, francezii spre ciprioti, cipriotii spre italieni, italienii spre romani, germanii spre romani, britanicii spre romanii etc. Nu ne putem noi pune cu masinaria de marketing a vesticilor si mai ales in domeniul alimentar unde imaginea conteaza imens. Pierdem astfel din acest conflict si intensitatea lui nu este decat inca un semnal ca ne apropiem incet-incet de razboiul tarifar, chiar in UE unde statele vor incepe sa gandeasca taxe si sisteme prin care sa protejeze proprii producatori. Este adevarat ca optiunile sunt limitate avand in vedere tratatele aflate in vigoare, dar cand criza este mare, solutii se gasesc [1]. Daca Europa de Est nu are mari pretentii si nu se poate ridica la acelasi nivel cu “fratii” mai mari din vest, cat timp credeti ca vor mai rezista italienii si francezii ca nemtii sa le preia toate pietele si productia lor sa scada drastic. Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica. Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru. In cazul de fata, scandalul carnei de cal nu este un exemplu tipic de razboi comercial, ci este doar interesant cum masina de propaganda a unor state s-a folosit de el pentru a puncta si pe frontul razboiului comercial. Stiu ca spun lucruri care par SF la noi, dar prin alte tari care au suveranitate, lucrurile stau cu totul altfel. Credeti ca doar de amuzament rad baietii de la Top Gear de Dacia?

3. “Normele” europene

Romanii au o falsa impresie despre UE si in general vad Europa cu o falsa masca de infaibilitate. Daca in domeniul alimentar o frauda de asemenea amploare a putut sa se desfasoare, va imaginati ce se intampla in domeniul financiar? Nu ca nu s-ar fi descoperit deja scandaluri si fraude si pe-aici, dar daca acolo unde se lucreaza cu marfa tangibila, norme stricte si inspectii riguroase, devierile sunt atat de mari, cu atat mai mult hotia si frauda este o componenta intrinseca in sistemul financiar in care ne incredem cu atata orbire incat abia-asteptam sa intram si noi in Schengen si sa aderam la Euro. Se intreba un om de afaceri din industria alimentara cum inspectorii francezi nu s-au mirat cand au vazut la o firma ca are intrare de x tone de cal si in produsele fabricate nici unul nu are pe eticheta carne de cal. I-as raspunde eu: s-au mirat, i-au intrebat pe patroni, au luat spaga si au tacut. Cu greu putem crede ca asa ceva se intampla in Europa in care noi ne dorim cu atata ardoare sa aderam la ale ei marete valori, dar tare mi-e teama ca valorile europene nu sunt cu nimic mai nobile si mai frumoase decat invalorile balcanice si mioritice. Bineinteles cu unele nuantari … dar care nu fac decat sa confirme regula.

 

Peg-ul francului de euro: încă o etapă de război tarifar

Pentru ca elvetienii nu au tiparit franci indeajuns, in timp ce americanii au tiparit cateva trilioane iar zona euro se afla in pragul colapsului iminent, francul s-a intarit. Banca Centrala a Elvetiei putea pur si simplu sa tipareasca bani si sa le dea la oameni ca sa beneficieze astfel de increderea pe care oamenii o au in economia elvetiana. Insa pentru ca popoarele nu trebuie sa beneficieze de nimic, daca cand e lipsa de bani se tiparesc, cand sunt prea multi bancile nationale intervin si cauta sa tina sub control cursul prin alte mecanisme decat cele ale economiei de piata.

Dar sa ii lasam pe elvetiei cu ale lor si sa tratam rece si de la departare acest eveniment. Dupa parerea mea, manevra nu se incadreaza decat in contextul razboiului valutar, poate chiar la granita cu razboiul tarifar, avand in vedere mai ales si termenii folositi de BCE in anuntarea acestei bravari:

Cu efect imediat, nu vom mai tolera o rată de schimb sub nivelul minim de 1,20 franci elveţieni pentru un euro. SNB va impune acestă rată minimă cu maximă determinare şi este pregătită să achiziţioneze masiv valută.

Despre razboiul valutar am mai discutat aici. Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

Viitorul UE dependent de viitorul Italiei

In toamna asta urmeaza o salva de socuri pentru economia si finantele mondiale. Fiecare soc in sine are indeajuns de mult potential pentru a face peri albi administratorilor de bani si celor care percep riscurile globale. Si cu toate acestea ultimele zile au fost optimiste, cu cresteri, sentimentul investitorilor fiind unul de speranta nestavilita ca vom terce prin toate aceste riscuri impreuna ca prin branza, fara scadere, mentinand trendul bull din ultimele saptamani, de cand pietele spera la interventia Fed-ului si la noi masuri de stimulare fiecala, atat din partea Fed-ului cat si din partea BCE.

Razboiul tarifar, tensiunea cu Iranul (tocmai a capturat inca o nava acum cateva ore), Brexit-ul si riscul de recesiune in Germania sunt principalele riscuri. Mai putin discutat si pe radar ar fi Italia – o tara bogata cultural si istoric, dar care sta din ce in ce mai prost din punct de vedere economic iar din punct de vedere financiar si al sistemului bancar este dependenta 100% de Bruxelles.

Italia este a 8-a tara a lumii la PIB, dar acesta a inceput sa scada in ultimul timp. In top 15 tari ale lumii sunt doar doua cu PIB-ul in scadere: Italia si Mexic. La somaj Italia sta la fel de prost: aproape 10%, intre Franta (8.5) si Spania (peste 15%), cu mult sub Germania si Marea Britanie. Deficitul guvernamental actual este de -2.1% (“depasita” doar de Franta si Spania dar pe negativ). De altfel, nu stiu Italia sa nu fi avut deficit in ultimul timp, chiar de cand a fost inclusa in UE. Insa adevaratul indicator care arata dezastrul din Italia este data datorie/PIB: 132% depasita in Europa doar de Grecia (181%).

Italia ca si Franta se lupta sa supravietuiasca: guvernele tin cu greu deficitele sub control, masurile ne-populiste de crestere de taxe si de reducere a beneficiilor sociale pe fondul scaderii economiei pun presiune sociala si mai mare intr-o Italie care in mod traditional nu a avut oricum niciodata stabilitate politica. Prin urmare, guvernele se schimba mai des decat vin anotimpurile. Singurul lucru care ii uneste pe italieni (care oricum nu erau ei prea uniti) este ura fata de Bruxelles si invidia fata de tarile care duduie de la nord.

Status-quo-ul este benefic pentru putine tari si aceasta se vede in PIB, rata datorie/PIB, deficit (excedent guvernamental), rata somajului. Germania de departe este castigatorul, urmata de Olanda, Danemarca, Austria, tarile nordice. Belgia e la mijloc, Franta e alaturi de Italia intre candidatii la “poc!”.

Ceea ce este nou pentru Italia este riscul politic: spre deosebire de Franta unde Macron si partidele mainstream tin departe partidele “extremiste” (adica eurosceptice), in Italia partidele eurosceptice sunt la moda.

Sunt pe masa multe posibilitati prin care Italia sa faca o bresa in picioarele de lut ale uriasului (UE): fie printr-o moneda emisa de guvern care sa fie folosita pentru plata impozitelor (ar lovi evident in controlul si autoritatea centrala), fie prin cresterea peste 3% a deficitului guvernamental (pe fata sau mai putin pe fata), fie prin emiterea exagerata de obligatiuni si cresterea investitiilor publice, pe scurt masurile luate de unul dintre noile partide (Liga Nord sau 5 Stelle), coalitii sau poate de un viitor nou partid, sunt in principal de natura fiscala: vor incerca sa produca o bresa in plan financiar prin neascultarea de “ordinele” de la Bruxelles. De la UE italienii vor primi certari si ultimatumuri dar marele semn de intrebare este daca se va merge pana la taierea finantarii bancilor italiene dependente de BCE si daca aceasta se va face in timp util sa nu.

In esenta, problemele Italiei si semnele de intrebare sunt aceleasi ca ale Greciei, ce difera aici este greutatea: daca se poate imagina UE fara Grecia si daca se poate imagina UE fara Marea Britanie, nu se poate imagina UE fara Italia care este inima Europei (cel putin cultural / religios si istoric).

Poate UE sa faca derogari doar pentru Italia? Poate UE sa accepte depasiri ale deficitelor doar pentru Italia, daca Franta are si ea nevoie si daca toti abia asteapta ca aceste limite si constrangeri sa fie eliminate si statele sa poata cheltui nelimitat pentru a incerca (printr-un mod gresit) sa “reporneasca” economia? Pot nemtii sa accepte abateri de la o “buna-purtare” fiscala din partea Italiei, abateri la care nemtii nici nu indraznesc sa viseze? De exemplu reduceri de taxe si impozite, cresterea numarului de bugetari, mariri de pensii etc, etc?

Ce deosebeste insa Italia de Grecia este faptul ca bancile, contabilitatea, creditele si chiar republica moderna insasi sunt inventii italiene. Adica italienii au cam fost inovatori de-a lungul istoriei cand vine vorba de transformari economice si sociale revolutionare. Daca ruperea de UE si pornirea pe o cale independenta in ciuda baubau-ului riscurilor este deocamdata asumata doar de britanici (care trebuie sa recunoatem ca cam schioapata), italienii pot sa demonstreze ca se poate trai si fara UE sau ca UE se poate transforma cu sau fara voia nemtilor.

UE se aseamana din ce in ce mai mult cu un Imperiu: este inflexibil in toate privintele si nu asculta de nevoile supusilor. Tulburarile si dezechilibrele de la periferie sunt total ignorate de la centru. Italia are experienta luptei cu un alt imperiu, cel Austro-Ungar si italienii au in sange repulsia fata de imperialism. Asta nu e insa de ajuns, e nevoie de mult curaj si de multe calcule si planificare in domeniul statului: al administratiei, al finantelor, al economiei. Greciei i-a lipsit asta. Sa nu uitam ca Varoufakis a declarat ca atunci cand a incercat sa faca un plan pentru trecerea la drahma au avut probleme deoarece incasarea taxelor de la companii era deja conectata la Bruxelles si orice ar fi incercat sa faca grecii in paralel ar fi fost depistat si controlat de europeni. Nu stiu in amanunt chestiunea si nu stiu daca nu cumva e doar o tanguire jalnica a lui Varoufakis, in realitate adevarul fiind ca pur si simplu grecilor le-a fost frica de o rupere totala.

Starea actuala din Italia nu pare chiar una disperata la nivelul ca ne putem astepta la orice. Fie acum, fie mai tarziu, problemele din Italia vor decide viitorul UE, pentru ca Italia este veriga cea mai slaba din lantul principal al motorului european. Grecia a fost doar … un accesoriu si masina ar fi functionat poate si fara el, desi atmosfera ar fi fost mult prea fierbinte si mai bine ca a fost “reparata”. Insa Italia cand va crapa, felul cum va crapa va decide viitorul UE.

Adevarul despre Aur

Adevarul despre aur este ca nimeni nu poate sa stie incotro o va lua. A crescut aurul recent o data cu razboiul tarifar, iminenta unei noi reduceri a dobanzii de catre Fed, semnalele ca economia poate intra intr-o recesiune si alti factori. Dar asta nu poate deloc sustine nicio argumentare pro sau contra aurului pentru ca nu exista clar o corelatie intre pretul aurului si niciun alt trend si niciun alt instrument. Dupa ce ca oricum aurul era un mare mister, mai nou aurul nu este corelat nici cu argintul.

The global economy is slowing, disinflation is strong and the dollar is strong. On form, that’s an awful combination for gold, yet gold prices are surging. Now, imagine what the gold price will do when the dollar weakens and inflation shows its hand.

Jim Rickards

In primul rand as dori sa subliniez un aspect cu privire la Jim Rickards: peste tot el se apara (vrajeste) ca nu vinde aur (nu este broker) si nu are bani multi investiti in aur. Prin urmare, ascultatorii naivi ar trebui sa aiba incredere in argumentarea lui deoarece Rickards, vezi-Doamne, nu vinde aur si nu castiga daca interesul pentru aur creste. Adevarul este ca desi poate nu vinde aur, Rickards isi castiga painea de pe seama investitorilor infectati cu virusul gold (goldbug): fie vinde carti dedicate aceste categorii de oameni, fie este platit sa apara la conferinte si sa tina discursuri de catre brokeri de aur, fie are un newsletter in care probabil castiga bani din marketing unde grosul publisherilor sunt evident brokeri de aur.

Daca nu v-am convins ca Rickards este un mincinos si se pretinde fals un specialist (“analist”) al finantelor care reocmanda aurul doar … asa ca fapt divers, fara niciun interes personal, va recomand sa ascultati gogomaniile lui Rickards cu privire la pretinsele lui “metode” “bayesiene” de analiza a evenimentelor si riscurilor din piata. Rickards este destul de subtire cand vine vorba de amanunte, a invatat cateva cuvinte pompoase gen “chaos theory”, “non-“stochastic process” si alte de-astea, le macane la interviuri si isi poleiaza impresia de “tehnician” cand de fapt el este doar un actor. Nu stiu unde pot vedea ultima companie de investitii de orice natura (banca, fond, hedge-fond etc) la care a lucrat Rickards si tare as fi curios sa vad ce sume a administrat acest om. Banuiala mea este ca zero. Si la fel cum Kiyosaki s-a lansat, a crescut spectaculos si a trait toata viata pe seama gogosii “tatal bogat” despre care nu exista nicio dovada reala, gogoasa lui Rickards este ca “a lucrat pentru CIA” la un proiect secret de simulare a unui razboi neconventional in care au fost luate in calcul si pietele financiare. Povestea e lunga si nu va plictisesc aici. Cert este insa ca nu avem cum sa stim niciodata daca povestea lui e reala sau e o mare minciuna: CIA nu va confirma si infirma nimic legat de Rickards, pentru ca nu e ilegal sa minti ca ai lucrat pentru CIA iar protocoalele CIA sunt de “no comment” indiferent de adevar, prin urmare … Va recomand sa nu va pierdeti timpul citind cartile lui Rickards: in afara de spoiala de “sfaturi” si “analize” din interviurile si conferintele de pe youtube, nimic tangibil sau concret nu putem gasi in carti. Nu neg cultura financiara si perspectiva istorica pe care o are Rickards, dar toate cartile lui au in primul rand un scop de branding, incearca sa ii creasca popularitatea, nu contin deloc sfaturi sau lectii pentru investitori. Nici vorba de elemente tehnice, cu exceptia unor cifre si charturi frumoase, a la Michael Maloney – un alt sarlatan.

Intorcandu-ne la aur ca instrument de investitie trebuie scoasa in evidenta o particularitate: spre deosebire de alte comoditati, aurul poate fi tranzactionat fizic relativ usor si prin urmare exista brokerii de aur fizic care cumpara si vand aur si care traiesc foarte bine atunci cand investitorii sunt speriati si isi pun nadejdea un aur, dorind sa transfere pe aur un procent cat mai mare din portofoliul lor. Brokerii de aur fizic sunt principalii sponsori (ca sa le zic asa) si promotori ai aurului si in ultimul timp folosind puterea youtube-ului si a internetului sunt principalul factor care muta piata si se folosesc de orice evolutie negativa a altor categorii de instrumente pentru a forta o corelatie intre pretul aurului si mersul economiei, sugerand in momentele de criza ca aurul este o investitie sigura deoarece are in spate mii de ani in care a fost folosit ca bani si in momentele de crestere economica lansand ideea ca totul este o bula si acum e momentul sa cumperi aur deoarece in curand bula se va sparge si pretul aurului va exploda.

Foarte usor se poate detecta propaganda pentru aurul fizic, atunci cand “expertii” ataca instrumentele derivate pe aur tranzactionate electronic in detrimentul aurului fizic, deoarece pretul instrumentelor pe aur sunt manipulate deoarece bancile si “pazitorii” sistemului fiat nu agreaza aurul si le e frica ca pretul acestuia sa nu explodeze si sa dea jos cu sistemul actual.

Pentru alte comoditati nu exista ceva similar si prin urmare nu auzim pe nimeni sa faca propaganda achizitiei fizice in detrimentul instrumentelor. De exemplu cine recomanda macar achizitia fizica a platinei – desi este cumva in aceeasi categorie de metale pretioase cu aurului – pe motivul ca pretul platinei este manipulat?

Pe de alta parte, aurul nu este deloc un “neica nimeni” in categoria comoditatilor fiind o materie prima importanta pe planuri multiple: are uz industrial vast, este folosi in moda (bijuterii) si are o atractie din partea oamenilor, este necesar si pentru bancile centrale care inca mai stocheaza aurul “just in case” din reflexe ultra-conservatoare. Notabile aici ar fi Canada si Marea Britanie care nu prea mai au aur. La polul opus fiind SUA si China, iar rusii incercand si ei sa isi creasca cota de aur din rezerva bancii centrale dar nu din increderea in puterea acestuia ci din incercarea (evident penibila) de dedolarizare. Deloc nesemnificativa la capitlul relevanta pentru aur este istoria acestuia ca moneda care istorie inca va mai pune ceva greutate in favoarea aurului cateva decenii pana cand cryptomonedele probabil vor face trecerea totala de la hartie catre blockchain, facand obsolete in acelasi timp si aurul si banii fiat.

Aurul este un animal turbat si sunt multi factori care influenteaza pretul. Pe langa utilizarile subliniate mai sus, existand clar o cerere de aur fizic ar mai fi de mentionat si partea de productie: exista un pret sub care mineritul nu renteaza, exista scheme de finantare pentru mineri care pot accesa credite in vremurile bune, pot face emisii de stocuri si atrage naivi, reusind sa stranga bani pentru exploatare si unele avand succes, altele dand-o nasol in bara. Mineritul la randul sau este extrem de complex si poate influenta pretul aurului intr-o directie sau alta. Sunt companii specializate pe diverse felii: unii doar cu detectarea, altele doar cu productia de masinarii si tehnologie, altele cu exploatatul, altele cu recuperarea (a ce se poate) din rezidurile celor dinainte si altele care fac totul la un loc la nivel global. Sunt companii cu focus pe anumite zone si cu istorie si sunt mineri noi, care apar cand creditele sunt mici, pretul aurului e mare si sunt conditii propice. Ca si in cazul petrolului, tehnologia evolueaza si sunt urcusuri si coborasuri ale oportunitatilor in domeniul mineritului care au efect asupra pretului.

Intorcandu-ne insa la cerere, evident aceasta nu este constanta pe toate canalele. Sa va dau un exemplu: indienii sunt mari amatori de aur. Daca economia globala merge bine si India merge bine, daca indienii fac bani, cumpara aur mult. Daca insa sunt probleme, cresc dobanzile, cresc taxele, nu mai sunt bani de bijuterii, oameni se mai insoara si isi fac verighete de argint nu neaparat de aur, cererea de aur din India scade. Cererea si oferta de aur sunt extrem de greu de analizat, de pus pe cifre si facut speculatii. La acestea se adauga si influenta psihologiei care este mare in cazul aurului din motive evidente de atractivitate irationala (sau cel putin greu de rationalizat) combinata cu spaima fata de riscuri. Putini investitori inteleg complexitatea factorilor care intra in alcatuirea pretului aurului.

Una dintre vocile cele mai zgomotoase care promoveaza aur este Peter Schiff – un broker de aur. Deseori acesta acuza Bitcoin-ul ca fiind fake gold si unul dintre argumentele pe care le aduce cum ca Bitcoinul nu este relevant pentru investitori este volatilitatea acestuia. Asta in conditiile in care aurul nu este deloc un instrument stabil, desi fluctuatiile nu sunt similare cu cele ale bitcoinului sunt indeajuns de haotice incat sa anuleze mantra stabilitatii pe care Schiff o repeta mereu cu privire la aur. Da, poate aurul nu are variatii dese si mari la fel ca Bitcoinul, dar totusi nici prea departe nu este.

Adjusted for inflation, gold’s highest price point ever was on January 21, 1980 when the precious metal hit $850 only to plunge the very next day to $737.50, a 13% fall.

https://www.mining.com/chart-gold-price-suffers-biggest-fall-in-6-years/

Cine insa are in cap astfel de cifre si evolutii si poate sa realizeze aceste minciuni pe care cu dibacie Schiff le propaga, mizand pe reputatia sa de baiat care striga lupul si care avand o singura data dreptate, acum profita la maxim de succesul sau orb spre deosebire de multi alti “profeti” care desi au “nimerit” si ei criza creditelor, ulterior au recunoscut ca ani de zile faceau profetii sumbre si nimeni nu-i asculta iar cand acestea s-a nimerit sa se intample, multi au inceput sa ii numeasca profeti si nu mai faceau fata la interviuri.

Nu putem comenta aurul fara sa amintim o alta categorie de promotori, de data aceasta mai putin interesati financiar din cresterea pretului si interesului investitorilor in achizitia aurului, cat mai mult aparatorii ai intoarcerii la standarul de aur – “anti-fiat-istii”. Nu cautati pe google, este un termen inventat de mine. As include aici de exemplu scoala austriaca, libertarienii dar in general toti criticii sistemului actual pe credit. Dintre acestia, avem cele doua tabere (ideologice) care propun alternative diferite: promotorii aurului si cryptoizii (visatorii de stele verzi pe blockchain). Cele doua tabere nu sunt neaparat total separate, existand o categorie care apartin in ambele sau considera solutia un melange intre aur si crypto. Alte idei sunt insa cu totul de nisa. De exemplu cu greu vom auzi propunerea de nationalizare a Fed-ului / bancilor centrale si focusarea politicilor acestora pe stabilitatea financiara si stimularea economica reala, nu doar pe spranceana, a acelor banci si companii alese ca Too Big To Fail de comitetele dubioase create in situatii de urgenta sau direct prin ordin prezidential pe baza recomandarilor “consilierilor” sau “think tank-urilor” presedintelui si a factorilor de decizie. Nu vreau sa deviez in solutii la fiat, doar am dat un exemplu de o idee care nu e deloc exagerata si ar putea avea tractiune destul de mare daca nu ar fi inversunarea irationala si superficiala impotriva status-quo-ului.

Teza generala pe care o sutin este deci ca pretul si nici macar directia nu poate fi prezisa si nici macar un scenariu de evolutie in functie de o posibila recesiune sau de alte miscari majore pe piata financiara (cresteri / scaderi de dobanzi). Exista cererea cu varietatea mentionata, exista productia cu specificitatea comentata sumar si exista factorul frica – psihologia umana.

Evident teza mea poate fi aplicata tuturor instrumentelor care sunt la fel sau poate chiar si mai complexe. Nu chiar! Exista analiza fundamentala, exista cel putin trendul care poate fi mirosit in termen util pentru investitorii experimentati si exista analiza tehnica care ne poate feri de greseli fatale. Banuiesc ca analiza tehnica poate functiona si pe aur, cel putin pe termene scurte si medii. Doresc doar sa demitizez iluzia ca aurului poate fi folosit ca hedge – nu am vazut asta si nu am exemple. Nu inteleg cum de s-a raspandit aceasta perceptie. Nu inteleg de fapt de ce investitorii de retali se aventureaza in comoditati. Altceva decat distractia si apetitul pentru risc, nu vad. Comoditatile nu pot fi prezise si instrumentele pe comoditati nu sunt pentru retail, ci pentru companiile in domeniu care le folosesc fiecare pentru ce are nevoie. Oricum interesul fiind restrans, cei care se aventureaza pe comoditati mai platesc si spread-uri prea mari, majoritatea brokerilor acoperindu-si riscurile prin costuri mari si neavand rulaje mari, neputand sa scoata profituri mari pe acest sector, evident ii taxeaza pe naivii care se aventureaza aiurea in teritorii periferice, fara pregatire.

Nu zic ca trebuie musai ca un trader amator sa studieze si sa faca trading doar pe baza unei strategii cu o oarecare spoiala de baza tehnica sau fundamentala. Evident ca cei mai de succes traderi sunt oricum probabil cei care pot sesiza cel mai clar corelatiile intre evenimentele de zi cu zi (pe o felie sau toate), psihologia investitorilor si o anume piata, o anumita categorie de instrumente sau chiar unele specifice. Tesla este un caz clar unde psihologia face pretul si fundamentele au importanta redusa. Tatonez de mult cu ideea specializarii si focusarii pe un singur instrument dar am inca unele retineri ca nu e de-ajuns. La urma urmei de unde sa inveti ca oricum cine a descoperit o tehnica de succes probabil nu o va impartasi cu altii, tocmai pentru a nu-si pierde avantajul competitional. Este greu de gasit modele si profesori din acest motiv. Bine ar fi macar ca fiecare sa ne impartasim greselile. De aceea am scris acest articol desi principala mea pierdere actuala este pe cafea nu pe aur. Ce am spus insa despre aur sunt sigur ca nu va fi primit de multi dar doresc macar sa ii ajut pe cei care se afla intr-o schema mentala total gresita cu privire la aur.

Puterea demografiei si viitorul SUA

Daca portavioanele sunt atat de obsolete – cum comenteaza trolii rusnaci pe Zerohedge – de ce se mai chinuie chinezii sa le construiasca (cu mai mult sau mai putin succes)?

In razboiul tarifar SUA-China nu poate exista decat un singur castigator: SUA. Ce pot face chinezii? Sa mareasca si mai mult tarifele la bunurile americane? Dar deficitul comercial in raportul cu SUA este 1:4 doar acest an si mult mai mare in anii precedenti. In al doilea rand, mergand la extrema, mare parte din investitiile chinezilor sunt in bondurile americane, deci ei sunt ombilical legati pe termen mediu-lung de SUA.

Speranta chinezilor este ca pot sa loveasca cat mai punctual acolo unde il doar pe Trump pentru a scapa de el si a spera intr-un viitor presedinte democrat, mai prost si mai slab ca Obama – care desi a inteles pericolul chinez, nu a facut decat vorbe (“pivotari“).

Atat de irelevanta este China – candidatul la o viitoare putere globala – incat este folosita de Trump ca manta pentru a lovi in Powel si a-l determina sa faca ce vrea Trump: stimulare cat cuprinde. Si Trump va obtine ceea ce doreste si stimularea va avea efect. Totul depinde insa de timing, daca va reusi sa faca asta in timp util sau roadele “stimularii” semanate de Trump le vor culege democratii.

Nimeni nu crede ca Trump spera intr-o revitorare a manufacturarii americane – si oricum la ce ar avea nevoie SUA de asa ceva? SUA nu are nevoie de productie deoarece poate tipari cati bani vrea si poate continua decenii bune de acum inainte sa finanteze programe sociale cat cuprinde, sa ofere credite cat mai ieftine populatiei, altfel spus sa mentina coeziunea sociala la un nivel de tensiune care poate fi administrat. Depinde insa si de politica si strategia politica a celui care este la putere.

Atat de solida este SUA si atat de intangibila suprematia americana incat politicienii isi permit sa isi aleaga “orientarea economica” sau altfel spus “viziunea de dezvoltare” – adica macaniturile de propaganda prin care se descurca fiecare in parte, dupa aluatul cu care este facut. In functie de aceste “viziuni” fac si desfac politicile economice, determina actiunile Fed-ului, focalizeaza atentia presei si a discursurilor din societate, produc si calmeaza valurile geopolitice etc. A facut-o Trump cu Koreea, China si “build the wall” asa cum a facut-o si Obama cu Siria, “Obama phone” si altele

Sa facem o simpla comparatie: Macaron in Franta macane si el cat cuprinde dar nu poate face nimic. A oferit cateva zeci de milioane Braziliei ca sa fie umilit crunt de presedintele unei foste coloni portugheze. A macanit si el ceva legat de Brexit ca sa fie umilit la Palatul Elysee de Boris Johnson care si-a facut poza cu piciorul pe masa. Ce putere are deci Franta si cum evolueaza CAC-ul in functie de declaratiile lui Macron? Nu exista nicio corelatie! In schimb, cum Trump lanseaza un tweet, toate bursele lumii zburda in sus si in jos. Acesta este un indicator al puterii si al capacitatii de a invarti lumea.

Investitorii de succes, mai ales cei pe termen lung, se uita atent la demografie si tin cont de studii sociologice (un termen conservator pentru analytics) legate de demografie. O scadere a populatiei in Romania corelata cu o rata a exilului foarte mare si luand in considerare o criza pe piata muncii, coroborata cu cresterea accelerata a procentului din PIB alocat platii pensiilor – dar si alti indicatori similari, pot da clar un semnal ca piata imobiliara in Romania se afla la un apogeu si ca nu poate fi ajutata decat de o relaxare semnificativa a conditiilor de creditare ca si a pretului creditarii, la care sa se adauge o crestere reala a salariilor.

Demografic SUA arata mult mai bine decat alte tari. Piramida demografica (exista grafice multe cu fiecare tara in parte) arata excelent pentru SUA, Mexic, India, Nigeria si dezastruos pentru China, Japonia, Romania, Italia, Franta, Rusia etc.

Se discuta din nou zilele aceastea despre “inlocuirea dolarului”. Chiar seful bancii nationale a Angliei (un canadian daca nu ma insel) a adus vorba de o criptomoneda care ar putea inlocui dolarul. Aberatii – nu exista alternativa la dolar. Nu doar ca nu exista piata de obligatiuni similara cu cea a bondurilor americane care sa poata inghite volume de miliarde de dolari zilnic si sa ofere lichiditate non-stop pentru orice suma, dar sunt nenumarati factori care intra in cauzele pentru care dolarul este si va ramane zeci de ani buni valuta forte la nivel global. Puterea economiei si a armatei SUA nu sunt deloc printre primele motive, desi faptul ca o armata straina nu a mai pus piciorul pe teritoriul SUA de peste un secol jumatate in urma cu siguranta prezinta o mare incredere pentru orice om intreg la minte care are multi bani si care doreste sa ii aiba si peste 30 de ani. In primul rand conteaza insa instrumentele si relatiile existente. Cu greu se va putea stabili de exemplu o noua moneda referinta pentru plata petrolului deoarece pana la stabilirea unui pret global, speculatorii care vor practica arbitrajul pot sa creasca pretul atat de mult incat sa descurajeze orice tentativa de “evadare”.

Nu doar ca nu exista instrumente suficiente de creditare, nu exista banci mari care sa ofere tot ce e nevoie pentru un comert international eficient, fara frecusuri, dar problema principala este ca nici macar nu exista candidat pentru inlocuirea dolarului. Euro este o gluma proasta: yield-urile la bondurile majoritatii tarilor cu economii cat de cat sustenabile din Europa sunt negative tocmai pentru ca lumea nu are incredere ca euro va supravietui nici macar 10 ani. Banca Elvetiei face cu greu fata peg-ului cu euro (adoptat voluntar pentru a nu afecta exporturile tarii) tocmai pentru ca investitorii au mai mare incredere in francul elvetian decat in euro. Cat despre yuan-ul chinezi , ce sa zicem? Cresterea masei monetare a chinezilor a depasit orice in istorie (raportat la PIB). Sistemul bancar chinez este un caritas la patrat cu nenumarate punte de vulnerabilitate in care o mica crapatura poate prabusi intreg sistemul. Este o minune ca nu s-a intamplat deja si explicatia minuni este “dictatura digitala a sistemului de credit social“.

Nu am apucat sa detaliez prea mult particularitatile demografice ale SUA si nici avantajele federalizarii care permit mici experimente locale sa fie imitate in caz de succes sau evitate in caz de esec, oferind un model statal extrem de stabil. Trendurile insa sunt si mai spectaculoase decat cifrele si statisticile actuale: majoritatea imigrantilor vor sa ajunga sa traiasca si sa munceasca in SUA. Copiii chinezilor bogati viseaza sa ajunga la studii in SUA si apoi sa munceasca in Silicon Valley. Toate acestea si multe alte argumente imi intaresc opinia ca SUA este si va ramane principala putere mondiala. Este doar o chestiune de timp pana China se va alinia si cu aceasta aliniere se va produce probabil un nou val de entuziasm care va misca mult-asteptata inflatie si va da sperante rezolvarii problemei nerezolvate inca a creditelor. Depinde insa si de cine va castiga alegerile prezidentiale pentru ca daca vor castiga democratii este posibil ca SUA de maine sa ajunga China de astazi …

Vine criza

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

Moina – Bacovia

Avem mai mult sau mai putin urmatoarele evenimente:

  1. Fed-ul a scazut o iota dobanda dar nu a reusit sa mentina cresterile pe piete
  2. Razboiul taxelor vamale pare sa faca zgomot mai mult decat scaderea dobanzii cumulata cu rezultatele pozitive (in mare parte) ale economiei SUA
  3. Thailanda, Noua Zeelanda si India au taiat dobanzile, lansand noi lovituri de tun in razboiul devalorizarii monezilor proprii
  4. SUA (Trezoreria / Trump) au declarat China ca tara care manipuleaza moneda – un fel de declaratie de razboi pe planul devalorizarii monedei. Masura a fost luata dupa ce chinezii au devalorizat rimimbi-ul in raport cu dolarul.

Canarul din mina – aurul – a spart bariera de 1500, semn al fricii. Totodata, ca si in 2008, petrolul si alte comoditati au scazut drastic.

Una peste alta, urmeaza o perioada tulbura de mare volatilitate. Nu exista nicio perspectiva de pace in razboiul tarifar (al taxelor / tarifelor vamale), ambele parti dorind fie escaladarea fie ramanerea pe pozitii. Pentru ca am multe necunoscute cu privire la piata bondurilor, yield-curve si alte zone unde se vede pulsul plapand al sistemului financiar subred actual si pentru ca imi dau seama ca poate si altii au necunoscute cu privire la chestiuni pe care poate eu le inteleg mai bine si pot sa le explic, o sa incerc sa detaliez putin cateva puncte legate de razboiul tarifar China-SUA.

Un prim lucru de care trebuie sa tinem cont este ca razboiul tarifar este un tip de razboi, pe cand razboiul valutar este un alt tip de razboi: sunt chestii diferite. Primul tine de protejarea productiei interne (cel putin la nivel declarativ) prin tarifarea bunurilor si serviciilor care vin din afara, iar al doilea tine de devalorizarea monedei proprii (raportata la alte monede straine) in vederea ajutarii exportului Daca pretul de desfacere al produselor de export este mai ieftin pentru straini datorita devalorizarii monedei proprii, economia (exporturile) este stimulata si castiga cote de piata.

Devalorizarea monedei proprii se face prin diverse metode specifice fiecarei tari in parte. Exista bineinteles diferenta intre o moneda de referinta cum este dolarul sau euro si o moneda folosita in mare parte pe plan local (cum ar fi rimimbi-ul – moneda Chinei). Devalorizarea se face prin scaderea dobanzii, prin alte politici monetare, prin afectarea directa a cursului de schimb (din pix sau din interventia pe piata cu ordine de cumparare / vanzare mai mult sau mai putin goale) etc.

Cu privire la razboiul tarifar SUA-China mai trebuie accentuat un aspect: China nu are cum sa riposteze. Adica, daca Trump pune tarifuri la importurile chinezesti, invers chinezii nu prea au ce sa faca deoarece importurile lor din SUA sunt mult mai mici decat exporturile lor in SUA. China a incercat prin cateva masuri similare sa contracareze tarifele lui Trump: a impus tarife pe ici, pe colo la cateva categorii de produse care afectau electoratul lui Trump (domeniul agricol). In paralel, a taiat investitiile din SUA (nu a mai cumparat companii, terenuri etc, companiile de stat chinezesti nu au mai investit in SUA). Cea mai la indemana masura este insa devalorizarea care taie o parte din puterea tarifelor in pretul final de vanzare in SUA. Mai sunt si alte mijloace dar in general, China avand viziune pe termen lung este dispusa sa incaseze cateva lovituri pe moment, in speranta ca Trump va pierde alegerile si inlocuitorul sau va renunta la tarife.

Desi nu am mentionat pana acum, poate ar fi momentul sa subliniez ca principalul lovit de aceste tarife este cumparatorul american. Daca pretul produselor chinezesti este marit peste noapte din cauza tarifelor, nu doar firmele chinezesti au de suferit. Acestea poate chiar pot incerca sa vanda in alta parte. In schimb, cum industria SUA nu poate prelua peste noapte productia chinezilor (oricat de mult ar visa Trump), tarifele se regasesc in preturi. De aceea, Trump spera ca Powell sa taie si mai mult dobanda, pentru a diminua puterea dolarului si pentru a oferi lichiditate cat mai multa in economie. Cresterea economica la care viseaza Trump ar prelua socul tarifelor si ar oferi “o punte” de trecere pana in momentul in care productia interna ar incepe sa functioneze si ar contribui astfel atat la cresterea veniturilor pentru stat (prin impozite) cat si la bunastarea americanului de rand (prin locuri de munca bine platite). Cum Powell a scazut nesemnificativ (doar s-a facut ca scade – desi sa vedem in continuare), Trump are acum o problema, fiind nevoit sa se gandeasca bine cat de mult mai poate sa mareasca tarifele.

In plus, pentru pietele financiare (actiuni, derivate, obligatiuni, credit, forex) aceasta tensiune a tarifelor nu este buna, existand oricand riscul unui crash.

Mentionam intr-unul dintre articolele explicative despre razboiul tarifar din perioada 2012 ca acesta este o consecinta a crizei economice si este urmat de controlul preturilor sau chiar de razboiul armat. Incercand sa loveasca in economia tarilor competitoare (pentru a stimula propria economie), fiecare stat face greseli din ce in ce mai mari din punct de vedere al capitalismului si al stabilitatii pietelor. Tarifele mari vor creste preturile interne si pot produce inflatie. Preturile pot creste pana la niveluri nesustenabile, caz in care politicienii vor acuza “bancile (si firmele) lacome” care maresc preturile si fac profituri si vor urma politici de reglementare a pietelor din ce in ce mai rigide, pana la controlul preturilor (impunerea unor preturi pentru produsele finale). Fenomentul s-a intamplat in Romania lui Ceausescu cand fabricile erau obligate sa realizeze un produs care sa fie desfacut pe piata la un pret X pentru a veni in intampinarea puterii de cumparare. Insa deoarece socialismul nu functioneaza, pentru a realiza “misiunea”, intreprinderile erau nevoite sa taie drastic din calitatea produsului. Penuria si slaba calitate sunt consecintele controlului preturilor. Asta, repet, in cazul in care nu se va ajunge la razboi armat.

Lui Trump ii convine tergiversarea tensiunilor cu China, deoarece astfel forteaza mana Fed-ului sa reduca dobanzile substantial si astfel sa pompeze bani in economie, care pompare, spera Trump sa produca o crestere economica sustinuta care sa il ajute sa castige alegerile. In plus, tarifele marite cresc veniturile administratiei si ii permit sa investeasca in infrastructura. De altfel, Trump chiar lucreaza la un plan de investitie in infrastructura care probabil va trece usor in Congres fiind dorit si de democrati care nu ar putea sa refuze un asemenea program socialist.

In lupta dintre uriasi, exista insa si victime colaterale: minionii. Stiti vorba: cand America tuseste, Europa face pneumonie. Si Romania face TBC as adauga eu … Tensiunile de pe piete dau lovitura dupa lovitura exporturilor romanesti si pietei creditelor de care multumita PSD-ului suntem din ce in ce mai dependenti. Cresterea riscului pe piete, va scumpi pretul banilor pentru tarile cu risc crescut chiar intr-o perioada de scadere a dobanzilor. Tocmai pentru ca perspectivele sunt sumbre, o economie in curs de dezvoltare (emergenta) ca a noastra, este vazuta ca o zona de frontiera si prin urmare banii si investitiile fug de ea.

Noi suntem insa din ce in ce mai depententi de nemti, legati ombilical de economia germana care are 50% exporturi. Daca razboiul tarifar se va extinde si asupra Europei si exporturile Germane vor fi afectate, Romania va avea drastic de suferit. Mai ales datorita expunerii noastre pe sectorul auto care in particular trece prin transformari si este un domeniu in scadere si mai ales datorita balantei noastre comerciale din ce in ce mai negative, o repetare a situatiei din 2008 nu este deloc exclusa chiar daca la nivel international criza nu se va repeta la aceeasi intensitate

Concluzii

Urmeaza un race to the bottom. Adica o lupta a scaderilor de dobanda pana in zona negativa. Aceasta s-a atins deja pentru diverse maturitati in cele mai puternice economii (Germania, Danemarca, Elvetia). La bondurile americane insa pretul este la fel de mare ca la obligatiunile bulgaresti. Aici intram in zona in care spuneam ca nu o stapanesc prea bine: a yield-curve-ului si a riscurilor inversarii acesteia. De asemenea, supravietuirea pe teritoriul negativ nu stiu ce presupune si nu stiu cat poate fi dusa in spate. Ceea ce a fost considerata uneori anomalie de moment (dobanda negativa la obligatiuni) va deveni status quo. Care sunt implicatiile? Greu de spus. Represiunea financiara exista oricum de o buna perioada, adica razboiul dus celor care economisesc. Pana acum solutia a fost investitia in actiuni care cresc o data cu inflatia. Cum insa actiunile sunt afectate de razboiul vamal si de incertitudinile economice (datorate si acestui razboi dar nu numai), nu mai ramane alta alternativa decat aurul. De aceea a si explodat aurul recent si exista sansa ca cresterea sa continue.

Pe langa race to the bottom, putem sa ne lovim oricand de Minsky moment – implozia creditului. Desi pare incompatibil cu dobanzile negative, implozia creditului este un risc permanent, indiferent de cat de vigilente sunt bancile centrale. De altfel, “solutia” gasita la criza creditarii din 2008 nu a dat inca roade si efectele acestei “solutii” sunt considerate de unii ca de fapt doar o prelungire a desfasurarii finale a tensiunilor cumulate in sistem: implozia totala a sistemului financiar. Dar despre asta, alta data …

Se mai pot implini profetiile Sf. Paisie Aghioritul cu privire la Turcia?

Incep cu o scurta trecere in revista a profetiilor Sf. Paisie Aghioritul despre Turcia, pentru cei care au venit pe blog mai recent sau trec din intamplare. Cei care doresc detalii mai pe larg, pot sa foloseasca cautarea in blog, sau sa inceapa aici.

Asadar, Sf. Paisie Aghioritul in anii 1990 pe cand traia ar fi facut cateva profetii despre un viitor razboi mare la nivel european care va incepe dintr-un frecus maritim intre greci si turci si va escalada in distrugerea Turciei, sau mai bine zis in impartirea acesteia in 3 parti: una va fi trecuta prin sange, una va fugi inspre est si alta se va crestina. In final, Grecia va fi “responsabila” pentru administrarea Turciei.

Profetiile sfantului Paisie nu sunt unice in spatiul grec. Cel putin Sf. Cosma Etolitul daca nu ma insel avea una similara, cu privire la revenirea cetatii celei mari – Constantinopolul – la greci si la alungarea turcilor. A vorbi despre epurare etnica si mutare de granite in vremurile de astazi in Romania poate parea fantezisme simpliste pentru unii “necredinciosi” care cu siguranta vor ridica din spranceana. Mai ales acum cativa ani cand inca nu incepuse razboiul in Ucraina si nici razboiul din Siria. Celor care au asemenea tendinte in gandire, le recomand sa ia la purecat acest blog care trata aceste subiecte – riscul existential pentru Turcia – de acum vreo peste 10 ani, cand Turcia se afla in negocieri cu UE pentru integrare, cand in Siria era pace, cand nici nu auzisem de primavara araba, cand nici nu auzisem de razboiul din Ucraina etc. Astazi pare usor sa discuti despre dezintegrarea Turciei dar acum peste 10 ani nu era deloc. Probabil acum 10 ani, astfel de articole prezente de altfel pe mai multe bloguri ortodoxe “conspirationiste” subiectul parea mult mai naiv ca acum cand razboiul tarifar (despre care de asemenea am prevestit prin 2009-2010) batea la usa.

De altfel, Turcia a reusit sa se plaseze in ultimii 10 ani in cea mai proasta pozitie geopolitica din ultimii 70 de ani, dar sa nu punem aceasta doar pe spinarea lui Erdogan: vremurile au fost potrivnice Turciei si poate supravietuirea ei in prezent este in sine o mare realizare daca ne uitam prim-prejur. Parerea mea este insa ca Turcia a pariat pe calul pierzator si de aceea cu sau fara implinirea profetiilor a pierdut.

Inainte de trecerea in revista a profetiilor, as dori totusi sa trec in revista sursele acestora. Personal, despre profetiile Sf. Paisie stiu si vorbesc din cartile publicate in Romania de Editura Evanghelismos care publica in general carti traduse in limba romana de parintele Stefan Nutescu. Cartile scrise despre si dupa cuvintele Sf. Paisie le puteti gasi aici. Spun ca cartile sunt scrise “despre” si “dupa cuvintele” Sf. Paisie deoarece sfantul a scris cu mana lui doar carti despre parintii cuviosi din Athos pe care i-a cunoscut. Cartile de la linkul de mai sus sunt grupate intr-o colectie ce cuprinde 6 volume si sunt realizate pe baza unor texte cu notite ale cuvintelor parintelui si de asemenea pe baza unor inregistrari cu sfantul. In ciulda faptului ca aparusera aparatele video, din pacate nu avem inregistrari video cu Sf. Paisie. De asemenea, inregistrarile audio disponibile publicului larg sunt foarte putine. Nu imi explic de ce cu pr Cleopa avem ore intregi de inregistrari cu cu Pr. Paisie Aghioritul nu avem decat cateva. Pe langa cele 6 carti care contin transcrieri ale cuvintelor parintelui, prelucrate si redactate pentru editare, mai avem deci 2 carti scrise de sfantul si alte cateva carti scrise despre el – marturii ale celor care l-au cunoscut. Aceasta vorbesc despre Romania, nu cunosc limba greaca si nu stiu care este situatia in Grecia. In concluzie doresc sa subliniez: Sf. Paisie nu a scris nimic cu mana lui despre aceste profetii. Toate informatiile sunt din marturii ale celor care l-au vizitat. Nu zic aceasta ca sa diminuez cumva greutatea profetiilor. De altfel, atitudinea mea fata de profetii este ca fata de o simpla curiozitate. Importanta acestora pentru viata noastra este irelevanta. Bineinteles, ca exista doua situatii limita problematice: implinirea profetiilor ar trebui sa ne aprinda ravna si sa ne intareasca credinta pe cand neimplinirea profetiilor poate sa ne clatine credinta. Aceasta se intampla mai ales celor cu o credinta slaba. Dar cine are o credinta puternica?

Turcia va fi atacata initial de Rusia. Grecia nu va intra in razboi. Rusii ii vor bate mar pe turci si ii vor trece prin sange. Ulterior, vazand ca rusii nu se retrag, puterile europene si SUA vor alunga Rusia din Turcia. Turcia va fi data inapoi / administrata de greci.

Cam acesta ar fi un rezumat pe scurt (probabil cel mai scurt) al unor diverse profetii facute in diverse discutii, in cartile citite demine amintite mai sus. Ce am omis sa subliniez, prin Turcia in cadrul acestor profetii, ne referim la partea europeana si la Anatolia. Reamintesc: focusul acestor profetii este mai ales Constantinopoleul (grecii inca zic asa Istambulului), evident ca parintele nu a dat detalii “complete”. Mai multe detalii cu citate din cartile mentionate, puteti gasi aici.

Spectaculos in profetiile sfantului este un amanunt putin reamintit pe blogurile online dar care exista in carti: incheierea razboiului din Istambul se va face printr-o minune, din nou pe scurt: un inger va veni din cer si va cere oprirea razboiului – “o interventie a lui Dumnezeu in istorie” ar fi cuvintele folosite de Sf. Paisie.

Poate si mai spectaculos este de asemenea, un alt mic … mare amanunt: dupa acest razboi (local), vor urma aproximativ 15 ani de pace si sporire a credintei, dupa care va veni antihrist.

A venit momentul sa fac o mica digresiune. Am amintit ca sfantul nu a scris cu mana lui nimic din aceste profetii. Evident ca sunt marturii multiple, dar de unde sa stim care sunt reale si care nu, care sunt precise si care nu? Nu avem cum sa stim, tocmai de aceea este clar cred pentru toti ca profetiile trebuiesc privite ca o miscelanea si nimic altceva. Sunt multe amanunte si multe fire, multe neclaritati si pe alocuri chiar inconsistente. O inconsistenta ar fi scala razboiului: este unul local sau unul global? In extrasele de pe site-ul Cuvantul Ortodox vad ca se mentioneaza intr-un loc cum ca acesta ar fi inceputul unui razboi global in care marile orase ale lumii vor fi distruse. Nu stiu de unde este acel citat. Marturisesc ca din toata lectura mea, am avut mereu perceptia ca acesta va fi un razboi local, urmat de razboiul mondial final in urma caruia va veni antihrist, dar care va avea loc peste 15 ani!

Poate o trecere in revista a citatelor din carti ar rezolva dilema, dar cine are timp sa rasfoiasca 6 carti a cate 3-400 sute de pagini fiecare si sa faca o sinteza a acestor profetii? Tot ceea ce spun eu este din memoria lecturii, cartile citindule in maxim 1-2 ani de la anul aparitiei, cu exceptia ultimei pe care inca nu am citit-o. Vad ca la linkul cu profetiile pe larg, citatele sunt date dintr-o alta carte, care desi aparuta la Editura Evanghelismos (autor: Zurnazoglu, Nicolae), nu face parte din ciclul de 6 volume amintit de mine, realizat pe baza inregistrarilor si notitelor maicutelor de la manastirea Sf Ioan de la Souroti, manastirea cladita de Sf. Paisie. Ca nivel de incredere, este cuminte sa consideram Manastirea Suroti ca avand intaietate, de aceea am facut aceasta observatie.

Si din nou o alta digresiune: cartile merita citite dar nu neaparat pentru a lectura in amanunt profetiile. Cartile sunt o comoara de mare pret si contin esenta de ortodoxie – pentru aceasta ar trebui citite. De altfel, o carte similara (in acelasi duh) cu seria maicilor de la Souroti este aceasta pe care eu o citesc acum. Deocamdata nu am gasit nicio referinta la profetii.

Dincolo de inconsistenta cu privire la scara razboiului: global sau local, personal singura neclaritate (mult spus) care m-a mai preocupat a fost acea marturie facuta de Sf. Paisie unui militar caruia i-a profetit ca va marsalui cu armata greaca inspre Constantinopol, ca general! Cel caruia i s-ar fi facut profetia, intre timp ar fi ajuns la pensie. De unde si valva facuta acum cativa ani pe blogosfera ortodoxa cum ca razboiul trebuie sa inceapa curand deoarece acel atunci-tanar care a primit profetia, nu ar mai avea timp ca sa o implineasca. Evident, logica oamenilor nu de putine ori da gres si in cazul de fata rezolutia la mea la aceasta dilema a fost: deh, cine stie …

Turcia a primit prima transa din rachetele S-400 rusesti. SUA a amenintat de 2 ani Turcia ca daca va primi armament de la rusi, vor incepe sanctiuni care vor afecta si mai mult economia Turciei, vor restrange rolul Turciei in NATO si vor altera pentru totdeauna alianta cu SUA. Reamintim ca ultimul conflict cu SUA avand la mijloc arestarea de catre Erdogan a unui pastor american, a atras lovituri puternice date lirei turcesti si a dat jos cu economia Turciei, amplificand drastic inflatia inerenta oricum unei proaste guvernari bazate pe masuri populiste, nationaliste si anti-capitaliste. Nu a durat mult cererea lui Trump pana sa fie satisfacuta si ulterior eliberarii pastorului, lucrurile au fost cat de cat calme, singura chestiune fierbinte fiind achizitia rachetelor rusesti: SUA a amenintat si Turcia a stat pe pozitii.

Nu mai are rost sa comentam optiunea lui Erdogan de a-l starni pe Trump desi acesta a dovedit cred pana acum ca nu glumeste si chiar are nevoie de minioni rebeli pe pielea carora sa demonstreze chinezilor si lui Putin ca este instabil si extrem de irascibil. Nu mai are rost nici sa amintim ca principala preocupare a lui Trump de cand a venit a fost sa faca Israelul mare din nou (MIGA, nu MAGA) de unde si iesirea din acordul cu Iranul si amenintarea continua cu razboiul. Turcii nu sunt nici ei prea departe de Iran si nu m-ar mira daca in 2-3 ani Turcia se va afla in aceeasi clasa de dusmani ai SUA cu Iranul si nu doar prin ochii lui Trump ci si ai presei si ai congresului.

Din orice directie privim, pentru americani turcii sunt o problema. Alianta prea stransa cu Rusia, mai ales colaborarea economica, atat cu rusii cat si cu chinezii, plaseaza turcii pe lista de noi proxy-uri ideale pentru pornirea unui nou razboi. Evident ca este greu sa depasesti Iranul deocamdata, dar nu se stie niciodata … Cu Iranul vedem ca americanii tot cauta provocari: au trimis acea drona ca sa o doboare iranienii si sa incerce sa speculeze incidentul. Din fericire Trump s-a razgandit si a chemat avioanele inapoi, evitand poate pornirea unui nou razboi nasol. Dar ce va face Trump daca turcii ca raspuns la sanctiuni vor invada Kurdistanul din nordul Siriei?

Sanctiunile sunt o chestiune complicata: functioneaza si nu functioneaza. Erdogan probabil se bazeaza ca Trump macane dar nu poate sa faca nimic. Chinezii de exemplu inca cumpara petrol de la iranieni si Trump cam are mainile legate, nu poate sanctiona China din acelasi motiv din care a dat inapoi cu sanctiunile: ar afecta prea mult propria economie. Daca Trump macane si nu face nimic si in cazul Turciei, nimeni nu se va mai teme pe viitor de sanctiuni si nu va mai putea sa le fluture ca “nuia” pe viitor in nicio negociere.

Cu siguranta lui Trump nu ii pasa prea mult de rachetele rusilor ci chestiunea este importanta mai ales pentru militari. Militarii se pricep foarte bine insa si la provocari si masinatiuni subterane prin care pot aprinde si stimula un conflict latent. Un “atac” al turcilor asupra unui avan-post american din Turcia intr-un moment de nervozitate al lui Trump, poate avea consecinte extrem de riscante pentru turci.

Turcii se apropie insa de rusi si vorbeau ieri de “extinderea legaturilor“. Nu stim cum sunt in subteran discutiile intre Erdogan si Putin dar ne putem imagina: “Vladimir, sigur iti cumpar rachetele, nu mi-e frica de nebun. Iti jur pe tara mea! Voi cumpara rachetele. Mai da-mi doar un credit ca sa tin sub control inflatia …” sau ceva de genul. Ca in filmele cu mafioti, relatiile pot degenra rapid intre doi prieteni daca unul cere bani de la celalalt si ulterior dupa ce ca nu isi poate plati datoria, mai si trage tzeapa nasului si se intoarce la vechii aliati.

In Siria, rusii inca sunt incurcati de turci in tentativa de a-l ajuta pe Assad sa recupereze cat mai mult din ce-a mai ramas de recuperat. Nord-vestul Siriei – un teritoriu ravnit de turci datorita componentei etnice ramane in continuare cel mai fierbinte punct de conflict intre rusi si turci: Assad incearca sa il redobandeasca, rusii ofera sprijin aerian, turcii ofera insa armament si sprijin logistic rebelilor. Turcia si Rusia sunt aici practic in razboi deja in ciuda “the big picture”. Rusii spera ca Assad sa reusasca singur (sau cu ajutorul Iranului) sa “rezolve” situatia si nu au capacitatea sa ii ajute mai mult decat au facut-o deja. Bineinteles ca o intelegere cu turcii este imposibila – in ciuda consultarilor bilaterale si tripartite (cu Iranul ca mediator) periodice. Pe masura ce timpul trece, Assad devine tot mai puternic: a recuperat deja mare parte din teritorii, incepe reconstructia, Iranul e din ce in ce mai motivat sa il ajute. Kurzii de asemenea, vand petrol si strang bani, se organizeaza si desi au fost lasati balta de americani, pot oricand sa cada la intelegere cu Assad si sa il sprijine in lupta cu turkmenii din nord sprijiniti de turci.

Singura noutate notabila in zona, poate fi cererea facuta de Trump nemtilor ca sa ii ajute pe kurzi cu trupe (!). Trump doreste sa retraga cei 2000 de soldati americani, ca sa marcheze puncte electorale sau poate ca sa ii mute in Yemen in pregatirea razboiului cu Iranul. Nemtii insa le-au dat flit, motiv poate pentru care americanii vor deveni din ce in ce mai putin sensibil la problemele europenilor. De unde putem intelege si de ce un eventual razboi intre rusi si turci, desi ar ameninta foarte mult Europa, i-ar tine departe pe americani.

Raceala nord-atlantica este o noutate venita cu Trump pentru cei care nu citesc acest blog in care am explicat inainte de Trump de ce NATO este “obsolete” pentru ca nu prea mai exista in fapt. Avem asadar tensiunea ruso-turca indeajuns de ridicata pentru a putea duce la un razboi. Poate singura piesa din puzzle care lipseste este capacitatea Rusiei de a duce un astfel de razboi. Dar despre asta, poate intr-un articol viitor …

1 2 3 4