Restructurarea Romaniei [2]: Apararea

Vezi si RESTRUCTURAREA ROMÂNIEI [1] – INTRO

Cat de bine pregatita este apararea unei tari se poate vedea doar in vreme de razboi. Oricate lucruri bune sau rele am spune despre armata romana si despre beneficiile sau problemele apartenentei la NATO, in fapt toate sunt speculatii. Doar adevarul unui viitor conflict ne va spune cu adevarat cum stam la capitolul aparare. Asta nu ne impiedica insa sa facem un diagnostic si sa obsevam cateva lucruri certe.

Un lucru cert este ca armata romana nu este prea grozava daca privim prin prisma potentialului de impact regional. Practic, regional impactul armatei romane este zero daca nu chiar pe minus, avand in vedere ca teritorii ale Romaniei sunt inca sub ocupatiei ruseasca, ca sa nu mai zicem de bazele cedate americanilor pe degeaba. Da, stiu, asta tine de tratate si de cursul istoriei. Armatele insa decid cursul istoriei si cert este ca Romania a pierdut oportunitatea sa ajute Moldova in conflictul cu Transnistria intr-un moment in care acest lucru tinea doar de vointa politica. Ma refer bineinteles la anii 90 si la ce s-a intamplat de-atunci incoace. Moldova sub ocupatie este poate cel mai clar indiciu al neputintei si al slabiciunii actuale a Romaniei.

Poate suntem obisnuiti sa gandim ca atat putem noi, ca nu putem sa facem fata vicisitudinilor istoriei sau, dupa cum spunea un tovaras, “meandrelor concretului” – o expresie fumoasa care poate denota apogeul gandirii iliesciene. Am crescut la scoala fiind invatati ca, noi mereu am fost inconjurati de mari imperii si ca este o minune simplul fapt ca am rezistat atatia ani si ca nu ne-am pierdut identitatea. Evident, putini elevi realizeaza ca grecii sau polonezii, de exemplu, au fost intr-o situatie mult mai dificila decat noi si ca desi istoric au avut vicisitudini mai mari ca noi, se afla deasupra noastra cam din orice punct de vedere.

Mentalitatea este extrem de importanta cand vorbim despre lucruri importante cum ar fi planificarea, strategia si obiectivele. O mentalitate decadenta, slabita, complexata si inchistata in limite stabilite de curente de gandire care nici nu stim de unde vin si cui apartin, nu poate sa planuiasca lucruri mari. Informarea corecta si deschiderea mintii dincolo de status quo-ul cu care suntem obisnuiti ar fi indeajuns pentru a pune unele intrebari si a deschide unele perspective cu totul diferite. Bunaoara, nu doresc decat sa amintesc ca nu intotdeauna romanii au fost la fel de slabi si neputinciosi ca in vremurile de astazi. Moldova lui Stefan cel Mare era la fel de inconjurata de “mari imperii” ca si in alte vremuri, in schimb Moldova lui Stefan cel Mare era o mare putere regionala care nu doar ca nu se supunea “tavalugului istoriei” si strica planurile imperiilor dimprejur, dar ajunsese in anumite momente sa puna probleme de securitate acestor imperii (a se vedea incursiunile lui Stefan cel Mare in Polonia) sau era un “jucator” in deciderea politicii tarilor inconjuratoare (a se vedea influenta lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca).

Nu as dori sa trec mai departe peste mica paranteza cu Stefan cel Mare fara a pune cateva intrebari cu privire la succesul Moldovei din vremea lui Stefan cel Mare. Tin sa mentionez mai intai ca nu am citit prea multa istorie si desi sunt foarte pasionat de Stefan cel Mare si citesc tot ce pot, nu am pretentia sa emit teorii si ipoteze istorice. Insa as dori sa pun ca intrebare urmatoarea chestiune: in ce masura Moldova lui Stefan cel Mare isi datoreaza succesul doar lui Stefan cel Mare sau si calitatii poporului din vremea sa. Nu degeaba a ramas denumirea lui Stefan de “cel Mare” [1] dar performanta de durata si amplitudinea impactului domniei sale sunt cu siguranta si concecinta a “materialului” uman cu care Stefan a putut sa realizeze ce a realizat. Este redundant sa facem paralele cu alti mari domnitori, cu alte genii militare sau administrative care insa desi au ramas in istorie prin straluciri de moment, impactul lor nu a fost nici pe departe comparat cu ce a reusit sa faca Stefan cel Mare in Moldova. Sa fie oare explicatia acestei diferente tocmai materialul uman? Oare ce ar fi realizat Mihai Viteazu daca in loc de tradatori ar fi fost inconjurat de patrioti cum a fost Stefan cel Mare? Mi-au ramas mereu in minte cuvintele spuse despre Stefan cel Mare de Parintele Nicolae Tanase: Stefan cel Mare ardea satele din fata navalitorilor, dar le ardea pentru ca stia ca are cu cine sa le refaca. Daca moldovenii nu ar fi fost in cuget si simtiri alaturi de Stefan, s-ar fi rasculat de la prima batalie.

De ce am facut aceasta introducere in tratarea subiectului apararii cu cateva comentarii cu privire la mentalitate? Ce am putea noi oare sa ne propunem din punct de vedere militar si ce vrem mai mult decat avem: o tara libera, indepententa, suverana? He, he, aici s-ar lungi mult discutia. Lansez doar un scenariu de istorie alternativa in care s-ar putea afla Romania de astazi: Romania de astazi ar putea fi o tara independenta pe bune (adica care sa nu se bazeze pe NATO), cu teritorii intregi (altfel spus cu Moldova si Transnistria integrate) si o tara in care niciun politician ungur nu ar avea in ce context sa mai mentioneze cuvantul “Trianon” asa cum niciun mexican nu are curajul sa ridice pretentii asupra Texasului.

In continuare, as dori sa fac o scurta recapitulare a situatiei armatei romane, punctand ulterior cateva realitati si deziderate. De asemenea, vom face un scurt comentariu legat de “sistemul” de securitate al Romaniei, care sistem este unul singur, determinat de singurul tratat actual, mai exact de NATO.

Dupa cum stim, Romania fiind membra a blocului comunist, facea parte din tratatul de la Varsovia, un tratat similar NATO din ziua de astazi. Intreaga strategie de securitate si organizare a armatei sunt evident dictate de tratate si de contextul istoric in care se afla o tara. Comparativ cu NATO insa, tratatul de la Varsovia avea cateva mici diferente: organizarea armatelor statelor individuale era mai independenta decat NATO in care se pune accent si se incearca o unificare cat mai puternica, mai ales prin prisma “standardizarii” armamentului – o formula cu spoiala de specialitate prin care se justifica publicului necunoscator necesitatea ca armamentul sa fie cumparat de la americani. Intreaga distrugere a industriei producatoare de armament a Romaniei s-a facut sub sloganul “alinierii la standardele NATO“.

Nu negam aici diferentele evidente tehnologice intre armamentul american si capacitatile ramase in urma ale industriei romanesti de armament post-decembriste. Insa mai de dorit era pastrarea si modernizarea acestei industrii decat vanzarea ei la fier vechi. Bineinteles, ca oricum toata industria comunista din Romania a fost vanduta la fier vechi, chiar daca doar in acte, unele agregate si materii prime fiind mult mai scumpe decat fierul vechi si constituind obiectul unor afaceri negre odioase. Insa macar industria de armament putea fi crutata, cu putina atentie din partea conducatorilor.

De asemenea, pe vremea tratatului de la Varsovia, fiind perioada Razboiului Rece, armata avea de departe o importanta majora in cadrul oricarui stat, lucru schimbat total in momentul in care am intrat noi in NATO cand principalul interes al americanilor a fost ruperea satelitilor URSS (lucru realizat oricum prin anularea tratatului de la Varsovia) si impingerea granitelor geografice ale NATO cat mai mult inspre Rusia, existand chiar momente in care existau unele discutii despre o eventualitate aderare a Rusiei la NATO. Ulterior aderarii, interesul NATO nu a fost deloc in dezvoltarea unei armate romanesti capabile, aceasta fiind exclusiv misiunea statului roman. Sa nu fim insa tristi: nu doar in Romania s-a intamplat asa, ci in toate tarile satelit ale SUA, dezvoltarea unei armate nu este privita cu ochi buni, deoarece altfel nu s-ar mai justifica cheltuielile si vanzarile complexului militar american, ca sa nu mai vorbim de posibilele “abateri de la cale” cum este cazul Turciei de astazi.

Care era asadar starea armatei romanesti pe vremea comunismului? Era ea una buna sau una proasta, era mai buna ca acum sau mai proasta? Sunt lucruri bune la care sa facem referire sau situatia actuala este una mult mai fericita? Astfel de intrebari pot naste discutii infinite. Eu doresc insa doar sa subliniez ca armata Romaniei pe vremea comunismului putea asigura integritatea teritoriala a tarii, putand tine in sah chiar marele urs, cum s-a dovedit in cazul inabusirii Primaverii de la Praga din 68.

Principalele lucruri care trebuie subliniate cu privire la armata romana dinainte de 89 este in primul rand capacitatea de productie de armament (Romania era un exportator important de armament) si al doilea era capacitatea umana: numarul mare de soldati permanenti si faptul ca exista stagiul militar obligatoriu si fiecare barbat putea sa foloseasca o arma sunt lucruri care desi denigrate, erau un garant importat pentru securitatea tarii.

Poate a venit vremea de o noua paranteza si sa subliniez cat de important este ca fiecare barbat (cel putin) sa fie capabil sa poarte o arma. In primul rand, dupa parerea mea, o tara in care barbatii nu pot sa isi apere nevestele in cazul unei invazii este o tara pierduta. Putini elogiaza performanta Elvetiei de a-si pastra neutralitatea in cel de-al 2-lea Razboi Mondial fara a stii carui fapt se datoreaza asta. Multi pun pe seama sistemului bancar si pe faptul ca Elvetia are destui evrei importanti iar cum evreii conduc lumea, Elvetia a fost mereu ca un fel de refugiu pentru evrei si de aceea si-a permis “luxul” sa fie neutra. Evident sunt prostii, realitatea fiind cu totul alta. Un raspuns final nu poate da nimeni. Cu siguranta conteaza si bancile, cu siguranta conteaza si evreii, insa in cel de-al 2-lea Razboi Mondial, cred ca evreii ar fi fost mai degraba un punct in plus pentru nemti sa-si doreasca ocuparea Elvetiei. Intorcandu-ne insa la capacitatea de autoaparare prin folosirea armelor, in cel de-al doilea Razboi Mondial a fost o discutie intre un ministru neamt si un sef de guvern Elvetian, nemtii amenintand cu invazia pe elvetieni: “domnule ministru – zice neamtu’ – armata elvetiana are x mii de soldati; noi putem trimite oricand y batalioane de soldati cu un numar mai mare de x mii si va vom face praf”. La care elvetianul raspunde “ati uitat sa puneti la numar si milioanele de elvetieni care vor opune rezistenta; nu uitati ca fiecare elvetian are cel putin o arma in casa si ca stie sa o foloseasca”.

Imi cer scuze pentru redarea aproximativa a discutiei de mai sus, din pacate nici nu mai retin de unde mi-a ramas in minte pentru a putea cauta si a oferi tabloul complet si precis al discutiei. Esenta invataturii insa cred ca ramane. Nu vreau sa fac apogeul portului de arma si sunt constient ca pusca nu mai este ce-a fost si conteaza prea putin in cazul unor razboaie totale. Insa, pusca sau pistolul in mana fiecarui cetatean sunt un prim nivel de descurajare a unei invazii militare, cel putin prin prisma resurselor alocate de atacator si al oportunitatii unei invazii.

Avem deci cateva puncte slabe, mai ales in cadrul unui viitor volatil cu tulburari majore din varii cauze (teroristi, refugiati, razboi in tari vecine etc). Faptul ca la romani nu exista dreptul de a purta arma si ca nu este constientizata importanta macar a pregatirii oricarui barbat sa foloseasca arma, ne plaseaza din start in categoria “sitting ducks”.

Daca portul armelor este un capitol inchis, ce putem spune insa despre capacitatea barbatilor de a folosi arma? Si aici stam cum nu se poate mai prost. Armata “profesionista” sub-finantata si prost-pregatita are dificultati pana si in atragerea tinerilor spre aceasta meserie. In SUA, armata are mereu “material” de “carne de tun” din randul claselor sarace (negri, orase distruse economic, zone fara potential etc). La noi insa, tinerii saraci fug in afara si armata are dificultati in a-si constitui personalul, ca orice companie din Romania, de altfel. Problema demografiei este un alt aspect peste care vom sari sumar, nefiind prea mult de spus decat ca este de departe o rana deschisa care va sangera si mai mult in viitor, pe langa emigratie.

Ce solutii ar fi insa, chiar cu declinul populatiei, chiar cu dezinteresul fata de meseria de soldat si de armata in general, ce am putea face pentru a face un pas in pregatirea pentru razboi? Legea privind statutul rezervistilor este un timid pas inainte, insa suntem abia la inceput. Banii vor fi insa problema principala la acest capitol, ca si motivatia de altfel.

Poate a venit timpul sa tratam putin si aspectul motivatiei, altfel zis al patriotismului. O armata, pe langa stimulentul financiar si atractivitatea ca meserie, trebuie sa atraga in primul rand si prin ceea ce se numeste patriotism. Cuvant greu cu multe de spus, aflat insa intr-un declin ireversibil, mai ales consecinta a “integrarii europene” si a globalizarii. Satul global vazut de multi ca o metamorfoza fireasca si binevenita a statelor nationale este o himera care nu face decat sa secatuiasca puterea simbolica a popoarelor slabe, a statelor aflate in disolutie sau reziliente intr-un statut de limbo, de plutire obosita peste timp a unei idei istorice, ramase in suspans pana la viitoarele transformari semnificative. Mai adaugam la cele spuse mai sus si mireasma cufundarii in virtual si a dezinteresului general pentru societate si gasim unele raspunsuri ale lipsei patriotismului si a interesului pe care tara il poate prezenta pentru un cetatean in ziua de astazi.

Un soldat care nu e gata sa isi dea viata pentru tara si nu are constiinta jertfei de neam este un soldat care chiar daca isi va face meseria profesionist pentru a-si pastra locul de munca, nu va putea sa dea totul si nu poate constitui baza unei armate puternice si viguroase. Diferenta intre un soldat patriot si unul doar profesionist si corect este aceeasi ca intre un angajat la o companie de stat si un intreprinzator care munceste zi si noapte pentru familia sa. Primul este atent doar la posibile riscuri (sa nu fie prins de sefi cand se joaca monopoly, sa nu faca greseli pentru care ar putea sa fie taxat pe viitor etc) pe cand al doilea este interesat de rezultatul muncii sale, de succesul sau esecul muncii sale legandu-se intrebarea daca va avea sau nu de mancare si toate celelalte.

Din pacate, armata nu poate face prea mult pentru trezirea sentimentului patriotic al soldatilor sau al viitorilor soldati. Acest aspect tine mai mult de societatea in intregul ei, sistemul de invatamant, politica, religia, cultura care pot sau nu sa nasca si sa mentina treaz sentimentul patriotic. Vremurile post moderne mai ales, prin reformatarea mentala cu ajutorul societatii informationale, pune piedici dificile si provocari majore in toate capitolele enumerate mai sus, de unde intelegem de ce patriotismul are un grad continuu slabit si puseuri desi datatoare de sperante pentru unii, slabe precum arderea unui fitil care sta sa se stinga.

Strategia de aparare porneste de la tratatele existente si de la conjunctura geopolitica. Calitatea si experienta oamenilor implicati in elaborarea si indeplinirea unei strategii de aparare sunt definitorii. Cand insa politizarea a cuprins intreaga societate si partidul numeste pana si directorii de scoli, ce putem spune despre promovarea valorilor si a oamenilor de calitate in cadrul armatei? Nimic! Strategia de aparare este prin urmare un corolar al politicii fiind dependenta de toate constrangerile ei: oportunism, schimbari dese, perspective scurte, lipsa responsabilitatii, irelevanta profesionalismului etc.

O armata puternica cu greu se poate realiza fara o economie puternica. Spun “cu greu” deoarece se pot face multe lucruri si fara bani multi. Eficienta este tocmai arta realizarii unor obiective cat mai mari cu resurse cat mai mici. Misiune grea, mai ales daca nu esti fortat de imprejurari si daca te culci pe-o ureche ca te apara NATO si ca tot ce trebuie sa faci este sa ii lasi pe americani sa-si planteze niste baze de rachete pe ici pe colo sau sa le dai un aeroport-doua, sau se mai trimiti si tu un batalion-doua prin razboaiele murdare ale americanilor in lume.

Dupa ce ca oricum nu avem bani pentru o armata puternica, putinul care il avem a fost cheltuit tot prin prisma “adaptarii la sistemul de securitate NATO” si prin parteneriatul romano-american prin care noi ne angajam sa le cumparam americanilor arme fie ca avem sau nu musai de ele, fie ca avem sau nu prioritati la capitolul respectiv.

Nu cred ca exagerez prea mult daca spun ca armata romana este probabil tratata de americani similar kurzilor in Siria: li se dau ceva “goodies” (niscavai mitraliere sau echipamente nu prea avansate) bineinteles pe bani sau petrol (americanii nu fac cadouri!), li se face training, se fac misiuni comune si sunt incurajati. Cam atata tot. Americanii nu o sa vina sa lupte razboiul kurzilor, insa ii folosesc pe kurzi, impreuna cu alte grupari “partenere” cand e nevoie sa atace Mosul unde isi trimit si ei ceva trupe mai ales pentru coordonare.

Niciodata americanii nu au spus ca le vor oferi mai mult kurzilor, insa probabil kurzii, ca si romanii sunt siguri ca americanii ii vor sprijini in lupta cu marele satan de la nord (Rusia pentru noi, Turcia si Iran pentru ei). Toata strategia kurzilor, ca si a romanilor, se invarte in jurul americanilor. Fara americani, si kurzii si romanii, nu stiu si nu pot sa se lupte. Americanii sunt singura lor sursa de armanent, singurii lor parteneri si gandul ca acolo sus, cineva vegheaza pentru biruinta lor, ii linisteste si ii face sa nu se gandeasca la alte optiuni.

M-am plictisit de cati ani tot explic de ce NATO este efemer si nu mai are multe zile. Va invit sa le cautati daca doriti sa aflati si argumentele. Mereu am atras atentia ca un tratat poate sau nu poate sa fie respectat, de aceea e bine sa nu ne bazam doar pe acest tratat ci sa cautam variante. Nu m-am hazardat sa propun variante, nu am sugerat nici impacarea cu rusii, desi a incerca nu ar fi o crima si nici bazarea doar pe fortele proprii. Sunte insa multe lucruri care se puteau face aceasta toata perioada de pace intre doua razboaie, perioada in care prin mila lui Dumnezeu noi am apucat sa traim.

Dezvoltarea unei industrii de armament care sa produca macar echipamentele de baza ale unei armate si de care avem nevoie urgenta ar fi fost un lucru benefic atat pentru suportul armatei cat si din punct de vedere economic. Daca trebuie sa existe un sector strategic sprijinit de stat, de departe acesta ar trebui sa fie productia de armament. Dependenta de alte tari pentru armament in conditiile in care noi avem o traditie, avem capacitati tehnologice si mai ales resurse umane capabile sa dezvolte o asemenea industrie este nu doar un risc de securitate, dar si o prostie din punct de vedere economic.

Dar de ce ne-am opri la echipamentele de baza? Parteneriatul cu SUA daca ar fi insemnat cu adevarat un parteneriat ar fi presupus cel putin productia in Romania a unui tip de rachete moderne care sa intre in dotarea armatei noastre, prin infuzia de tehnologie americana. Stiu ca exista unele tentative si proiecte de un relativ succes, insa acestea nu pot fi comparate macar cu succesul Daciei in domeniul automobilelor, in conditiile in care noi am avea nevoie de producerea cel putin a unui Skode in domeniul militar, avand posibilitatea (teoretica) de a cere tehnologie si suport din partea marelui nostru partener. Nu voi mai spune prea mult despre industria de apararare decat ca faptul ca noi inca vorbim in 2017 de importanta revitalizarii acesteia denota starea jalnica in care ne aflam si perspectivele si mai slabe prin prisma tulburarilor geopolitice si dificultatilor economice care se vad la orizont.

In recapitulare stam prost cu patriotismul, stam prost la industria de aparare, nu avem nici macar capacitati cantitative printr-o pregatire minimala de rezervisti, toate punctele pozitive care tin de aparare par a ramane existenta unui tratat, care are insa o importanta pusa sub semnul intrebarii in mod accelerat chiar de catre partenerul de baza al acestui tratat. Mai adaugam aici situatia geopolitica grava si sistemul putred de conducere, consecinta a politizarii generalizate din Romania si ramanem cu o armata prost dotata, aflata inca in durerile unei nasteri ca o organizatie relevanta, adaptata realitatilor, cu resurse umane din ce in ce mai greu de gasit, cu resurse financiare mereu sub semnul intrebarii si mai ales cu un sens existential pus continuu sub semnul intrebari de societatea fluida in care traim si in care puterea de simbol a conceptului de tara si neam sunt cel putin aflate in covalescenta. Ne-a ramas totusi mostenirea istorica care poate fi o inspiratie pentru inca un nou inceput.

CONCLUZII

  • nu stim starea actuala a armatei romane, probabil este proasta, exista sanse sa nu fie asa
  • industria de armament este jalnica, armata nu are finantare; fara bani, apararea este imposibila
  • organizarea eficienta si puterea simbolica ar compensa lipsa banilor: armata romana este insa lipsita de ambele
  • tratatul NATO prezinta o minima stabilitate si niscavai sperante; tratatele sunt insa facute pentru a fi desfacute; o baza de cateva rachete la Deveselu nu inseamna in nici un caz ca SUA ne va ajuta cu ceva in caz de nevoie

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] DE CE ESTE ŞTEFAN CEL MARE SFÂNT