Trump negociatorul

Trump încă nu realizează că afacerile sunt un lucru și conducerea unei țări este alt lucru. Toate amenințările la adresa lui Kim nu fac decât să-l prezinte pe Trump ca un adolescent întârziat, lider al unei găști care cum pune mâna pe microfon, transmite amenințări găștilor rivale, precum grafitiurile de pe ziduri. Ce este și mai haois este că Trump nu este singur, ci are o mână de oameni în jurul lui care îi cântă isonul și îl prezintă ca pe un mare negociator, explicând și interpretând declarațiile lui pompoase, în încercarea de a calma populația și de a le explica: stați liniștiță că nu începe războiul, e doar diplomație. Evident, că dacă Trump chiar avea de gând să atace preemtiv Koreea de Nord, mai întâi va cere cetățenilor americani din Koreea de Sud să părăsească țara, asta ar fi primul semnal și unul care într-adevăr l-ar speria pe Kim.

Cu privire la Koreea de Nord, este clar ca SUA nu are decât două variante: atacul preventiv sau acceptarea realității ca Koreea de Nord are arma nucleară și poate să o folosească. Orice alt scenariu este iluzoriu: ultimatumuri, amenințări, chiar și contrângerea Chinei “să rezolve problema” nu este decât o mare prostie pe care totuși americanii iată că o considera cea mai puțin “sângeroasă” variantă.

Așadar tot scandalul nu este altceva decât încercarea americanilor de a forța mâna chinezilor ca aceștia să îi constrângă pe koreeni să renunțe la nucleare. De acord că această variantă este cea mai puțin sângeroasă însă este un mare semn de întrebare în ce măsură chinezii chiar pot să facă ceva. De acord că probabil fără chinezi, koreeni nu puteau să dezvolte capacitățile pe care le au deja, dar nu știm asta. La urma urmei, să ne reamintim că Israelul a încercat să vândă nucleare Africii de Sud, deci de ce nu am crede că pot să existe țări care au nucleara și care din diverse motive (financiare sau pur și simplu pentru că-i urăsc pe americani) să îi sprijine pe koreeni în tentativa lor. Dacă însă chinezii i-au ajutat până acum, ce ar putea ei să mai facă acum, oricât de mult i-ar strânge cu ușa americanii? Dacă koreeni au deja nucleara, ce ar putea face concret chinezii când pentru regim este clar că nucleara este garanția supraviețuirii, pentru Kim arma nucleară înseamnă posibilitatea de supraviețuire pe când lipsa acesteia înseamnă Sadam, Ghadafi și Assad. Toți au făcut tot ce au putut ca să facă pace cu americanii însă când le-a venit sorocul au disparut. Nu și însă Kim care are nucleara și poate amenința cu ea cel puțin sudul sau Japonia, asigurându-i astfel supraviețuirea.

Trump se crede un mare negociator. El crede că chinezii sunt niște proști și îi poate face cum a făcut el atâția oameni de afaceri la viața lui pe care i-a fraierit și la care le-a vândut gogoși scumpe. În realitate, Trump nu poate face nimic Chinei. China poate face mult rău Americii, însă exceptând un război militar în care posibil ca americanii să îi bată pe chinezi, economic chinezii au de departe the upper hand, putând oricând să folosească nenumărate mijloace de retaliere. Să intrăm puțin în detalii.

Trump i-a avertizat pe chinezi astăzi că de luni începe războiul tarifar cu chinezii. Pe scurt, americanii vor încerca să pună bețe în roate companiilor chinezești în diverse moduri, putând merge până la mărirea tarifelor vamale pentru anumite categorii de produse. În nici un caz nu se pune în discuție tăierea totală a comerțului cu China deoarece SUA în prezent mai rezistă pe linia de plutire tocmai datorită comerțului cu chinezii cărora le vând obligațiuni în schimbul mărfii – o afacere proastă pentru chinezi după părerea mea, însă convenabilă regimului comunist.

Chinezii produc marfă și o vând la americani. Masiv. Logic, economic, ar fi ca cursul de schimb între yuan și dolar să crească și să facă din ce în ce mai scumpe produsele chinezești până la un nivel optim. Asta ar periclita însă producția deoarece ar limita desfacerea produselor chinezești în detrimentul altor țări. De aceea, guvernul chinezesc menține artificial moneda la o valoare scazută, excedentul de dolari care reiese din vânzarea mărfurilor chinezești fiind investit în obligațiuni americane. Asta se întâmplă deoarece la nivel național, cifrele sunt atât de mari încât chinezii nu au efectiv ce să cumpere din SUA și din întreaga lume, singura posibilitate de investiții la nivel global pentru astfel de sume fiind obligațiunile americane. Se înțelege cred că, așa cum au excedent cu SUA, chinezi au excedent cu majoritatea țărilior din lume și prin urmare excedentul global al Chinei este imens, având nevoie să fie investit în ceva.

Pare într-adevăr ciudat de ce chinezii pur și simplu nu pompează acești bani în bunăstarea propriului popor, însă după cum știm, la putere în China încă sunt tovarășii și deși cu cât sunt mai aproape de putere cu atât sunt mai bogați, tovarășii nu-și doresc în niciun caz să împartă roadele muncii poporului chiar cu tot poporul pentru că atunci nu ar mai exista aceeași motivație pentru muncă și furnicile chinezești nu ar mai dormi ca sardelele la pachet în camere de cămin la mii de kilometrii de casă ca să câștige bani pentru copii să meargă la școală. Deja există un deficit de forță de muncă în China și deja nivelul de trai a crescut oarecum comparativ cu acum 10 ani să zicem, însă ciclul marfă-dolar-bonduri nu poate fi întrerupt fără a produce mari unde de șoc în întreaga lume, atât în China cât mai ales în SUA.

În plus, chinezii au o strategie pe termen lung. Ei încearcă diversificarea și de aceea au lansat noul drum al mătăsii – one belt one road – care este de fapt un slogan sub care China acționează activ la dezvoltarea rutelor de transport și a canalelor de desfacere a produselor chinezești cât mai rapide și cat mai puțin costisitoare pentru a putea să-și asigure supremația economică pentru o sută de ani de acum înainte.

Orice măsură economică împotriva chinezilor, va avea în cel mai fericit caz, un impact negativ pentru consumatorul american, mărind în cele din urmă prețurile. Trump crede că chinezii vor fi afectați deoarece având taxe mărite, ar putea pierde din desfacere, prețul final al mărfurilor lor crescând. Însă Trump nu se gândește: mai există alternative la mărfurile chinezești? Peste noapte nici americanii, nici mexicanii și nici vietnamezii nu vor putea lua locul chinezilor venind cu marfă mai ieftină, deoarece în sptele oricărui produs se află multă muncă, multe investiții și prețul chinezilor cu greu poate fi bătut de altcineva. Dacă alții ar fi putut produce mai ieftin ca chinezii, chiar luând în considerare politica de manipulare a monedei dusă de stat, cu siguranță ar fi făcut-o deja. Însă realitatea nu poate fi modificată peste noapte.

Într-adevăr unele lovituri punctuale, americanii le pot produce chinezilor, în sensul de a afecta unele sectoare. Va fi însă o picătură într-un ocean, în nici un caz strânsul cu ușa la care visează Trump. Pentru că pentru a ajunge la strânsul cu ușa, dacă chiar și l-ar dori, americanii ar trebui să fie pregătiți serios și pentru creșterea prețurilor și pentru golirea de marfă a hypermarketurilor și infometarea clasei de jos din SUA care este în continuă creștere din 2008 și mai ales pentru creșterea costurilor de creditare, chinezii fiind principalii cumpărători ai datoriei americanilor. Ar fi de-ajuns pentru chinezi ca să nu prelungească scadențele la bondurile actuale și SUA ar avea o problemă, Fed-ul fiind nevoit să găsească noi și noi scheme ascunse sau colaborari cu alte bănci străine prin care să-și cumpere felia lăsată de chinezi.

Poate că chinezii ar avea și ei probleme, în sensul că ar pierde o mare parte din piața lor de desfacere. Însă asta nu ar însemna decât prețuri mai mici pentru mărfurile lor pentru restul lumii, ceea ce poate chiar i-ar ajuta să domine total întreaga lume și să lovească în toate țările care mai reușesc cât de cât să producă ceva în ziua de astăzi.

După experiența cu sancțiunile asupra Rusiei – care nu au afectat deloc economia SUA, mai ales datorită uimitoare rețineri a rușilor care ar putea pur și simplu să refuze să mai vândă americanilor combustibil pentru centralele nucleare și i-ar convinge să renunțe la sancțiuni – americanii au prins gustul și vor să încerce pe chinezi. Va fi o cu totul altă poveste și bursele de luni vor dovedi cât de mult se joacă Trump cu focul.

Din păcate războiul tarifar nu este decât un preludiu al războiului militar și am detaliat asta în mai multe articole, un rezumat fiind aici. Cred ca sunt copii cei care declară că în ziua de astăzi războaiele nu se mai poartă cu arme ci se fac cu finanțele sau cu economiile. Denotă cel puțin incultură istorică și lipsă de bun simț. Dacă războaiele astăzi s-ar face doar economic, nu ar mai exista tancuri și arme și nici refugiați de război. Acești oameni parcă sunt veniți din grote și nu au auzit de Siria, Ucraina, Irak, etc. Războiul se poarta cu armele și faptul că noi deocamdată am fost feriți este doar din mila lui Dumnezeu!

Trump e în criză: un război îl va scoate la mal

Amenințările și avertismentele pe tonuri din ce în ce mai grave între Trump și Kim au atins noi cote astăzi. Iată ce a declarat ieri Trump:

Pe scurt: Kim ar face bine să tacă altfel … we will kick his ass with fire and fury!

Nici nu au trecut 24 de ore de la declarația lui Trump și koreeni au răspuns: ne gândim să bombardăm Guam. Guam este o insulă ocupată de americani în Pacificul de vest transformată în bază militară. De fapt, koreeni au declarat că se gândesc să bombardeze Guam și așteaptă decizia lui Kim între timp. Adică în timp ce ia în considerare, sunt gata să o bombardeze.

Înainte de a citi orice știre cu privire la conflictul între Koreea de Nord și SUA să ne reamintim că toate știrile care ne sosesc cu privire la acest conflict, cu privire la declarațiile și acțiunile koreenilor, sunt venite de la aceiași oameni și aceleași organizații care ne informau acum ceva ani despre armele de distrugere în masă ale Irakului și despre legăturile lui Sadam cu Al-Qaeda.

Deci nu putem pune nicio bază pe ce declară americanii cu privire la riscurile și pericolele reale pe care le-ar pune Koreea de Nord pentru SUA sau pentru aliații lor din zonă.

Să ne ridicăm puțin peste zgomotul de moment și să vedem ce se întâmplă cu adevărat. SUA are o problemă mare nu atât cu Koreea de Nord cât cu China. Economic China a depășit deja SUA în multe privințe și ritmul de creștere economica a Chinezi îi sperie cel puțin pe militarii americani care monitorizează bugetul militar al chinezilor. Evident China are încă mult de recuperat, are nenumărate probleme și simbioza între SUA și China este de natură să îi forțeze cele două mari puteri să supraviețuiască și să evite conflictul. Economic, americanii sunt dependenți de producția chinezilor iar financiar, chinezii sunt blocați de faptul că mare parte din investițiile lor și din rezervele lor sunt investite în bonduri americane – pe de o parte – și cea mai mare piață de desfacere pentru mărfurile lor este SUA – pe de altă parte. Oricât au încercat diverisificarea pe toate planurile, chinezii nu au reușit. Chiar noul drum al mătăsii (Belt and Road Initiative) nu este altceva decât încercarea chinezilor de a-și dezvolta noi piețe de desfacere și noi posibilități de investiții pentru a nu se mai baza 100% pe americani.

Odată cu expansiunea economică spectaculoasă, China începe să devină și un actor geopolitic. Unde până mai acum 2-3 ani China era prea concentrată intern în rezolvarea problemelor economice și a gestionării creșterii în pofida provocărilor economiei mondiale, în ultimul timp, din ce în ce mai mult, China începe să ridice tonul. Marea Chinei de Sud, frecușurile cu japonezii (le-au pus chiar embargo la metale rare într-o perioadă), implicarea în Siria și chiar incidentele recente cu India sunt doar câteva din multele semnale pe care chinezii le dau că pot și vor să devină un jucător geopolitic din ce în ce mai important și din punct de vedere militar.

Americanii urmăresc cu multă atenție dezvoltarea capacităților militare ale chinezilor care cresc atât calitativ cât și cantitativ. Zilele acestea chinezii au făcut paradă cu rachetele intercontinentale și de asemenea au anunțat că lucrările la primul port-avtion construit 100% în China sunt înainte de termen și acesta va fi gata de luptă anul viitor. Este binecunoscut că geografic China are nenumărate provocări și nu poate constitui un risc pentru SUA și nici măcar pentru aliații SUA din zona. Însă dominația militară este dată de superioritatea tehnololgică mai ales în domeniul aeronautic. Importanța dominației aeriene este atât de mare încât putem pune egal fără să riscăm nimic între aceasta și puterea militară. La ce bune sunt tancurile, trupele și navele maritime dacă o flotă de avioane le poate bombarda și neutraliza? Chiar dacă China este încă cu mult în urmă militar față de SUA, creșterea rezervelor și capacităților tehnologice rapide îi sperie pe americani și există unele păreri că ar fi bine ca acest avânt să fie curmat acum când “costurile” ar fi mai mici decât amânată “problema” pentru mai târziu. Altfel zis, având în vedere că un război cu China este inevitabil, ar fi mai bine ca acesta să aibă loc acum când SUA are prima șansă decât ca americanii să aștepte până când fie vor fi depășiți militar, fie vor fi ruinați financiar și distruși economic (mai mult decât sunt acum).

Trump știe toate aceste aspecte și nu l-a provocat pe președintele chinez aiurea când i-a făcut “demo-ul” cu bombardarea sirienilor ca să-i arate că e în stare de orice. În politica externa Trump joacă mult poker: vrea să fie vâzut ca un nebun care se află la controlul celei mai puternice armate și poate oricând să telecomandeze niște bombe sau niște lovituri “chirurgicale” sau mai puțin chirurgicale (cum a fost în Afganistan) dacă este provocat. Trump este însă un începător pe lângă Kim care deși ne pare nouă nebun, reușește totuși să se mențină la putere și în plus Korea nu este (cel puțin încă) făcută praf ca Irak-ul, Libia sau Siria.

Ping-pongul avertismentelor între cei doi pare amuzant, dacă nu ar fi însă însoțit și de acțiuni concrete și pregătiri de război. Americanii chiar acum trimit două port-avioane în zonă în timp ce koreeni testează aproape săptămânal noi rachete și testează răspunsul americanilor.

Singurul element pozitiv astăzi ar fi că nord-koreenii nu au amenințat că vor ataca sudul ci baza din Guam care se află totuși la mii de kilometri – semn că nu sunt interesați nici ei de declanșarea unui război cu sudul, ci au o râcă doar cu americanii.

Se înțelege că Koreea de Nord nu are nicio șansă într-un conflict cu SUA și nu măcăne decât ca să arăte că are cu ce și e gata să se apere, în caz că … Americanul de rând însă nu înțelege asta și Trump poate câștiga imens dintr-un război care chiar dacă poate duce la moartea a câtorva milioane de oameni, îi va asigura președenția și pe mandatul viitor. Să ne amintim că războiul din Irak a fost trambulina lui Bush pentru al doilea mandat. Cu o economie în cădere și cu scandaluri care nu se mai termină atât cu presa cât până și cu colegii de partid, obositul Trump poate decide că un război este de departe salvator. Dilema e dacă războiul va fi doar cu Koreea sau și cu China.

 

 

Problemele Chinei

Bursa din China a picat din nou cu 7%, pentru a doua oara anul acesta. Chinezii devalorizeaza moneda in continuu in speranta de a incetini crash-ul. China pare in prabusire, dar in primul rand nimeni nu stie mai nimic prea sigur despre China. Cum sa se intample asa ceva?

Imaginati-va Romania in perioada ceausista in care toate statisticile erau facute din pix si un analist din afara, daca s-ar fi uitat pe cifre, cu greu ar fi descoperit inconsistentele si cu si mai mare greu si-ar fi facut o imagine clara asupra realitatii. Acolo unde exista minciuna, acolo unde partidul vrea sa ii faca pe toti fericiti macar pe hartie, daca in realitate e mai greu, lucrurile sunt cel putin in ceata.

Pe langa incertitudinile legate de lipsa statisticilor reale sau a unor indicatori care sa se pupe unul cu altul, poate o problema si mai mare este lipsa de incredere in politicienii chinezi. Si asta mai ales din afara si din partea chinezilor care au umblat pe afara.

China este un fenomen greu de explicat. Se intelege insa ca cei cu bani, investitorii in actiuni, oamenii de afaceri, clasa de mijloc, forta dinamica a societatii chinezesti nu va ezita sa fuga cu toate neamurile si averile in afara cand situatia interna va deveni instabila. Deja chinezii cumpara tot ce pot in SUA si Londra, investitiile marilor finantisti chinezi scapand de la deflatie piata imobiliara din vest: un paradox putin explicat.

Cei mai optimisti analisti considera China ca o societate in transormare, care va trece de la o societate de bazata pe productie la una bazata pe consum intern si servicii. Eu unul nu vad cum isi imagineaza acesti analisti ca China poate face asta de vreme ce nici Japonia nu a facut-o! Cat de greu e sa vezi ca la o aruncatura de bat de China, marea problema a deflatiei japoneze este ca omul de rand nu cheltuieste. Consumul intern este factorul principal care a provocat deflatia si criza multi-decenala a japonezilor. Spre deosebire insa de chinezi, japonezi au sprijinul americanilor si cand sincronizezi politicile bancilor centrale si canalele de credit intre cei mai mari doi jucatorii ai lumii, e mult mai usor sa faci fata cutremurelor. Dragonul chinezesc insa pare acum incoltit si din afara si dinauntru. Pentru moment va mai arde din rezervele de hartii federale, dar pe masura ce teancul scade, lumea incepe sa tremure pe toate latitudinile …

Dar stati linistiti, Romania va fi bine. Salariile vor creste, euro nu va exploda si guvernul nu va avea probleme cu plata pensiilor. Iar bancile vor fi stabile in continuare …

Decaderea Imperiului American si ridicarea rasei galbene

Decaderea unui Imperiu nu este un fenomen brusc, inconstient, care ne ia pe nepregatite, care nu poate fi prelungit etc. Diverse componente ale Imperiului sunt extrem de constiente, fac tot ce poate, precum sistemul imunitar biologic lupta cu celulele canceroase. Dar nu este de ajuns …

Va recomand mai jos o conferinta cu titlul “China si SUA sunt dusmani pe termen lung”. Sunt nenumarate astfel de conferinte, nenumarate think-tank-uri, celule de criza si divizii in armata, in CIA, in NSA, in Departamentul de Stat etc. care se uita spre China si incearca sa “echilibreze balanta”.

Terminologia reactiei imperiale este extrem de variata si specifica limbajului de lemn cu care ne-am familiarizat din partea “politaiului global”: apararea intereselor aliatilor americani din zona, prevenirea  agresivitatii chinezesti, etc.

In realitate insa exista o singura realitate: fiecare stat are interesul sa domine lumea sau macar felia lor din lume si sa nu aiba contracandidat. Cel mai bun mod de a supravietui este sa fi cel mai mare si mai tare. Nimenu nu domina si nu isi arata muschii pentru ca este rau si are intentii rele.  Hegemonia este tendinta fireasca a oricarui stat. De aici, ramane o singura intrebare: cine va castiga?

Ah, si am uitat sa mentionez: SUA a amenintat ca va trimite nave de razboi in curand in Marea Chinei de Sud, in teritoriile martime pe care chinezii le-au declarat deja ca le apartin si au construit insule artificiale cu baze militare pe ele.

Privind aceasta dezbatere si altele similare si comparand cu uniformitatea gandirii geopolitice mainsteam de la noi (de orice natura, fie ea a politicienilor, analistilor, securistilor, ziaristilor etc) vedem cat de redusi suntem si cat de limitata este perceptia noastra asupra lumii. Romanii nu vad decat stele alb pe cer albastru iar secera galbena este doar un simbol melancolic pentru psd-istii care merg in pelerinaj in China, doar pentru a veni inapoi sa justifice neo-comunismul lor pagubos, aratand cu degetul spre succesele tovarasilor chinezi.

China – marea trecere

Acum 5 ani, China era cel mai mare depozitar, avea cash la indemana indeajuns incat sa cumpere o mare bucata din SUA, singura problema fiind ca nu au prea vrut americanii sa se vanda, altfel spuns, le-au dat la chinezi mai ales junkuri. Si nu ma refer doar la bondurile trezoreriei.

Cu siguranta ati auzit de capitalismul si dezvoltarea Chinei. Unii “socialisti” de pe la noi au fost la pachet plimbati prin China pentru a visa macar. Va dati seama ce tunuri ar trage politicieni nostri daca am importa si noi capitalismul chinez? Ei bine, ca si la americani, si la chinezi capitalismul tine mai mult de buticul de la marginea cartierului sau de fabricuta de sapun, ce sare de cateva sute de angajati si ce implica infrastructura si credite garantate de stat, nu mai e capitalism.

China a functionat in ultimii ani astfel: partidul stabilea targetul la rata de crestere a PIB-ului. Bancile de partid dadeau apoi credite astfel incat membri de partid “capitalisti” sa realizeze afaceri incat sa se produca PIB-ul dorit. Investitiile inseamna locuri de munca, inseamna crestere economica, inseamna prosperitate. Poporul uita de dorul de libertate si de dorinta de a-si manifesta protestul fata de partid, deci viata merge inainte. Asta pana mai ieri cand incepura sa scartaie putin balamalele sistemului financiar chinez. Au inceput mai intai niste mici banci cooperative care au disparut peste noapte cu banii depunatorilor si a continuat mai recent cu banci mijlocii, la care deponentii s-au gramadit sa isi retraga banii de frica colapsului (bank run) [1].

In ceea ce priveste sistemul bancar, China e oarecum sub Romania anilor 90: dobanda e unica, cursul e fix, creditele se dau cat de cat facil (cata vremei ai ok-ul de la partid) si nici o banca nu are voie sa pice. Si asemanarile se termina cam pe aici. Chinezii au nenumarate banci care chiar daca sunt dependente de banca centrala, au o oarecare orinetare si politica si intre ele exista tot felul de mecanisme de creditare si garantare care formeaza ceea ce in vest se numeste “shadow banking”. Adica o banca poate sa dea credit la o alta banca, fara ca acest credit sa intre in vreo statistica oficiala. E adevarat ca banca nationala poate face control si poate in cele din urma sa descopere astfel de cazuri, dar nu are o politica de monitorizare si control asupra bankingului “din umbra”, mai ales pentru ca directiva de partid incurajaza “investitiile” si creditarea.

De aici incep sa apara problemele, desi nu doar de aici. S-au pompat credite cu nemiluita in investitii care nu doar ca nu au fost profitabile (nu s-au vandut si au ramas in aer: imobiliare, autostrazi, poduri, zgarie-nori, mall-uri etc) dar problema e ca pentru a le intretine e nevoie continua de investitii, altfel se prabusesc total si pierderea este si mai mare. E greu de explicat, dar voi incerca. Sa zicem ca un fond de investitii a luat un credit garantat de stat ca sa construiasca un mare mall. Pentru ca cererea nu a venit pe baza unor studii de fezabilitate (nu s-a ajuns la concluzia ca oamenii au nevoie de acel mall in acea zona) ci a pornit de la deziderata PIB-ului (partidul vrea sa creasca PIB-ul, deci bancile trebuie sa dea credite, deci iata ca au gasit un fond de investitii care au pus si ei ceva si care s-au ocupat de aceasta “investitie”) avem acum o problema: majoritatea spatiilor au ramas libere. Desi patronii au lasat preturile infime la inchiriat, problema e ca nu mai exista comercianti interesati sa vina, pentru ca pur si simplu mall-ul respectiv nu justifica vadul nici daca chiria ar fi zero. Au trecut anii si nimic nou nu s-a schimbat, ba chiar mall-ul deja si-a mai pierdut si din public (a pierdut interesul initial al lansarii) si patronii au pierdut chiar din chiriasii initiali. Ce optiuni au ei acum? De vandut nu pot sa-l vanda, nu are cine. De inchiriat, nu are cine. Daca il inchid de tot, spatiile se vor deteriora si toata afacerea va pierde macar speranta ca cine stie cum pe viitor lucrurile se vor schimba. Deci solutiile ar fi ori FALIMENT, ori continuarea accesarii de credite pentru mentinerea in continuare in stare de functionare a intregii investitii, chiar daca poate investitia nu a ajuns nici macar pe profit operational. Sunt nenumarate astfel de situatii.

Mai devreme sau mai tarziu insa, aceste credite trebuie platite, nu se pot pur si simplu anula, asa cum nici datoriile bancilor vestice nu s-au anulat ci a trebuit sa fie transferate la stat fie prin programe gen QE fie prin infuzie directa de capital in sistemul financiar cum a fost cazul in Irlanda si Spania. Acum se pare ca a venit randul Chinei sa “tipareasca” bani si de aici incep sa se complice lucrurile.

Tiparirea de bani va insemna din start ieftinirea monezii, deci ieftinirea si a exporturilor chinezesti. Celelalte tari vor fi astfel obligate sa reporneasca tiparnita si sa tipareasca si ele si mai mult pentru a putea face fata cu devalorizarea monedei chinezesti. O adevarata nebunie. Dupa ce ca abia reusisera americanii sa stabilizeze cat de cat situatia – cel putin in aparenta – si au inceput sa scade cu zaharelul din cantitatea lunara de zeci de miliarde pe care le tiparesc pentru a propti bancile, iata ca acum o sa inceapa chinezii sa tipareasca si ei si China … e mare. Nu stiu sa spun ce sume va fi nevoita China sa tipareasca, dar probabil vor fi sume atat de mari incat trilioanele lui Bernanke ni se vor parea mizilic.

Vom avea deci parte de accelerarea razboiului valutar intre tari si noi si noi probleme se vor trage din asta, viitorul avand mari necunoscute. Nu putem spune nici macar daca deflatia va continua sa se mentina sau in sfarsit demonii hiperinflatiei se vor descatusa. Atat de mari sunt tensiunile si atat de complexe problemele incat eu unul nu am nici cea mai mica inclinare inspre o parte sau alta.

Cert este ca chinezii nu sunt inca gata pentru refacerea Bretton Woods, rezerva lor de aur fiind inca infima comparativ cu cea a americanilor – cel putin cu cea declarata oficial, pentru ca este un mister de ce americanii nu vor sa le dea nemtilor inapoi aurul. Poate eventuala prabusire a Comexului le va da chinezilor mai mult curaj sa ceara rescrierea regulilor. Poate si emergenta BRICs si noua inversunare asupra Rusiei va accelera putin intarirea schimburilor reciproce dar mai ales organizarea unei infrastructuri intre BRICs care sa poata oferi un suport pentru un sistem independent de dolar.

Noi romanii … bine ar fi sa nu ne vindem pamantul. Chiar daca ni-l otravesc astia cu fraking-ul, macar in caz de foamete o mai ducem cativa ani din culturi de subzistenta cand o fi cazul.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] How rumor sparked panic and three-day bank run in Chinese city

Am scăpat de apocalipsa financiară?

Ok, a inceput anul binisor, nu au fost inca crize prea mari nici intern nici extern. Frecusurile normale din politica noastra balcanica, tensiunile geopolitice de-aiurea care nu pot lipsi – traim intr-o lume complexa – si stirile relativ pozitive din economia mondiala: FED-ul face tapering, Germania si Franta incep sa creasca si trag dupa ele toata Eurozona, China nu mai sperie prea mult cu o eventuala criza a creditelor si Marea Britanie duduie – canadianul aproape a atins targetul de inflatie si bancherii se gramadesc sa cumpere imobiliare in Londra. Grecia nu prea mai tine capul de afis, desi merge din rau in mai rau. Nici macar nu mai auzim de greve si proteste, cat despre faptul ca grecii inca se milogesc de europeni ca sa ii tina pe linia de plutire, nu mai conteaza.

Micile scandaluri cu bancheri deja sunt ignorate rapid de presa, la noi nu mai ajung nici macar in breaking news-urile si titlurile principale ale presei. Ce mai conteaza o amenda de cateva miliarde luata de JP Morgan care se adauga la alte amenzi de alte miliarde, ce mai conteaza nu stiu ce investigatie a Fed-ului in manipularea pietei Forex, etc. Nici macar stirile negative cu care ne-am obisnuit pana acum nu prea mai par sa faca valuri, toata lumea fiind acum cu ochiii pe Schummy sau pe xenofobismul britanicilor care se tem ca ii vor invada tiganii cersetori. Mai noi, Hollande a inceput si el sa isi insele nevasta si francezii nu mai ocupa prima pagina prin stirile legate de dezastrul economic, ci prin ce se pricep ei mai bine: curvasteala.

In afara de MAKE de la ziarul Bursa, nimeni nu prea se mai sperie de colapsul sistemului financiar mondial, si nici macar de vreun potential crash al bursei. Dar nici macar MAKE nu e prea coerent si nu aduce dovezi, nu explica de ce musai in 2015 vor incepe baietii cu bailinurile in toata Europa si chiar daca o vor face, nu explica cum de asta va produce apocalipsa financiara, de vreme de fluxul de bani din zona Euro inspre SUA va intari dolarul si sistemul bancar american, cauzand cel mult probleme in Europa.

Evident este mult zgomot si multi parametri de luat in considerare. Am cautat mult sa gasesc o constanta, ceva trenduri solide pe baza carora sa incerc sa incropesc o opinie cat de sumara. Din pacate nu am prea avut timp si doar ocazional am mai citit zerohedge si bombele lansate de baieti. Fiecare articol pare o bomba si comentariile rafale de mitraliera. De la zerohedge dar nu doar de la ei, o constanta se poate deduce pas cu pas: China practica politica pasilor marunti si marsaluleste ferm si fara oprire. Pas cu pas China realizeaza tratate reciproce cu varii state, eliminand dolarul, pas cu pas China isi reformeaza sistemul financiar, incercand sa sparga bulele deja formate prin lansarea de mici “detonatii” controlate, si tot pas cu pas China isi extinde armata, dar “avand in minte pacea“. Am recitit recent Arta Razboiului si multe idei de-ale lui Sun Tzu par a se regasi in evolutia chinezilor. Poate chiar cel mai popular principiu al acestei carti spune totul: “arata-te slab cand esti puternic si puternic cand esti slab”. In finante, chinezii se arata slabi, inca nu si-au liberalizat moneda, inca au o piata bursiera cvasi-inchisa, inca sistemul bancar este destul de rigid si controlat de politica partidului, inca nu au pus nici cea mai mica presiune pe bondurile americane, doar pe ici pe colo declaratii disparate cum ca nu ar mai avea de gand sa cumpere, cum ca trebuie sa mai diversifice si ei, etc. China nu a incercat sa testeze in nici un fel Fed-ul de ce e capabil: ar fi de-ajuns 3 luni sa nu mai cumpere chinezii si sa inceapa sa nu mai prelungeasca maturitatea sau sa vanda din bonduri si show-ul ar incepe. Nu vor insa sa o faca inca, nu sunt sigur daca acest “inca” trebuie sau nu trebuie pus, altfel spus, nu sunt sigur daca ei mai au sau nu mai au nevoie de dolar si de sistemul financiar actual. In plan militar, chinezii sunt destul de galagiosi. Trimit avioane spre Japonia, fac exercitii militare complexe, lanseaza sateliti spre luna, isi lanseaza si ei primul port-avion, etc. Incearca sa se arate puternici, desi un mic tabel cu capacitatile armate ale Chinei comparativ cu ale Americi ar lamuri lucrurile. Propaganda insa conteaza imens, nu doar pentru propriul popor, cat mai ales pentru acele tari care accepta sa semneze tratate reciproce cu chinezii. Pana si britanicii le dau tarcoale: dupa ce lui Cameron i-au interzis in Mai 2013 sa intre in Beijing pentru ca s-a intalnit cu Dalai Lama, pe Osborne l-au primit in Octombrie 2013.

Cam de China va depinde in 2014 incotro o vor lua lucrurile. Chinezii stiu ca mai devreme sau mai tarziu, schema Ponzi a bondurilor va incepe sa se prabusasca si independent de asta, un conflict inevitabil pentru suprematie se va duce intre ei si americani. Nu ma pricep prea bine la arta razboiului a lui Sun Tzu ca sa ma pot da cu parerea daca chinezii vor lovi ei primii, vor provoca ei conflictul ca sa aiba avantajul primei lovituri sau vor mai astepta ca inamicul sa se mai infometeze si sa mai oboseasca putin.

Deci intrebarea din titlu s-ar reformula mai degraba: “va porni China apocalipsa financiara in 2014?”. Pentru ca daca China sta cuminte, 2014 va fi un an minunat.

Chinezii – legati ombilical de Wall Street

Intrebarea zilei: ce sa facem noi cu banii chinezilor daca nu suntem in stare sa cheltuim nici banii europenilor oferiti moca?

A doua intrebare a zilei: daca nu putem fura indeajuns banii din fonduri europene, sunt mai prosti chienzii sa ne lase sa le furam banii lor?

Ati auzit probabil zilele astea multe gogonele despre chinezi acum ca tot venira si pe la noi cu miliardele sa ne ameninte cu investitii. As face si eu o mica trecere in revista a unor aspecte, mai mult sau mai putin legate de vizita chinezilor, ca sa stim daca ne bucuram sau nu ca au venit chinezii.

In primul rand, toate marile companii din lume sunt americane. In domeniul petrolului, in domeniul energiei, marii giganti, marile combinate chimice, inca sunt americane. Cate branduri chinezesti in afara de Huawei si Lenovo stiti? E adevarat ca poate ati auzit de Volvo, dar nu se stie cata vreme o sa il mai pastreze chinezii cum a fost, caci deja se cam impute treaba la Volvo.

Nu vreau sa diminuez rolul Chinei, nu vreau sa spun ca China e vax, nu conteaza, etc. China conteaza dar nu pentru noi. China conteaza in primul rand pentru americani ca le fac produse ieftine si pe deasupra le mai cumpara si gunoaiele de obligatiuni care sunt zero. Am mai explicat “marele curent al dolarului” cum zburda el din cardul de credit al americanului, in casa de marcat de la Wall-mart, apoi in fabrica din China, apoi in dolar, apoi in bonduri americane si apoi din nou in tiparnita. Unul se naste, altul creste counterul datoriei externe americane in contul muntelui de bonduri cumparate de chinezi de care nu vor avea parte prea curand pentru ca si-au facut-o cu mana lor.

Acest ciclu este imposibil de spart pentru ca o piata de consum ca cea americana nu exista si nu va exista prea curand. Europa nu va prelua locul Americii pentru ca Europa a refuzat deocamdata tiparnita. Si chiar daca ar face-o, nu le-ar folosi la nimic, ar schimba doar culoarea hartiei, in esenta chinezii sunt blocati in statutul de muncitor ieftin care trebuie sa produca cat mai eficient si mai ieftin pentru americanul care sta cu burta in sus si traieste pe seama tiparnitei.

Ciclul nu se poate sparge pentru ca la cea mai mica disturbare, China poate exploda. Si nu doar din cauza comunismului. Chinezul de rand este obsedat de economisire, nu va cheltui nici daca va avea, asa cum nici japonezii de azi nu cheltuiesc desi au economisit zeci de ani de zile si au strans averi imense – si japonezii au bonduri americane la fel de multe. Deci daca nu va cheltui, ciclul banului nu se poate schimba, cureaua de distributie trebuie sa treaca pana peste ocean, pentru ca China ar fi prea mica (oricat de mare este ea).

Peter Schiff spune ca chinezii cand se vor lumina la cap vor intelege ca in loc sa vanda americanilor produse ieftine, le pot consuma ei si astfel pot sa o duca mai bine. Este utopic, as zice eu, pentru ca e in primul rand o problema de mentalitate. Si apoi, chiar daca ar incepe sa consume – si deja au inceput – niciodata nu vor prinde viteza cu care consuma americanii si niciodata un chinez nu isi va schimba televizorul cu fiecare Black Friday – desi au si ei sarbatori nebunesti de astea.

Deci China nu are cum sa iasa din acest model: produce pentru americani, vinde marfa, ia dolari, mentine yuan-ul si nu il mareste (cum s-ar regla daca ar fi liber), prin urmare ce sa faca cu atatia dolari? Cumpara ce poate, resurse, terenuri etc, dar oricum ii mai raman si prin urmare cumpara obligatiuni americane. Fiind incremenita in acest model, chinezii nu vor altceva decat sa aiba o piata de desfacere si mai mare, sa aiba cerere de produse si mai mare, ca sa aiba chinezoii mici de munca si sa fie fericiti si de asemenea sa aiba resurse indeajuns pentru a avea cu ce sa produca.

Orice alte aiureli sunt aiureli. China nu va depasi niciodata SUA, China nu va deveni urmatoarea putere a lumii, China nu poate depasi tehnologic nici Italia, dar sa mai discutam despre alte bazaconii. Cat despre “investitiile” in Romania / Europa de Est, chinezii nu cauta decat noi piete de desfacere, sunt interesati de infrastructura si de terenuri agricole (sunt multi si au nevoie de grau). Au inceput cu portul Piraeus, au continuat cu autostrazi in Bulgaria si iata au venit si pe la noi. Nu prea imi pun eu mari sperante ca o sa iasa ceva – nu ne putem noi intelege cu chinezii asa cum nu ne-am inteles nici cu japonezii (colborarea cu coreenii au fost un accident, inca mai existau oameni seriosi prin fabricile romanesti). De altfel, avem un track record impresionant de esecuri in relatiile cu chinezii.

Acum s-ar putea face un top despre bazaconiile si traznaile scoase de ai nostri politicieni. Si nu ma refer doar la cifrele legate de investitiile chinezesti, dar ma refer si la aluzia unui ministru cum ca vom regla in curand deficitul cu chinezii, adica o sa mai cumpere si chienzii de la noi cate ceva. Aiurea, noi cumparam din ce in ce mai mult de la chinezi, daca isi reia retail-ul si creste consumul, cresc importurile, deci creste si deficitul cu chinezii.

Si tot pe langa zgomotul asta as pune intrebarea: daca chinezii vin cu banii, oare ce vor in schimb? Nu de alta, dar si RGMC-ul ne promite tot bani …

In final un banc cu chinezi si olteni:

Oltenii se saturara de fasoanele bucurestenilor si declarara independenta Olteniei. Ca sa se faca si ei cunoscuti in lume, se hotarara sa declare razboi unei tari mari: China. Cum auzira chinezii trimisera ambasadorul de la Bucuresti la nea Marin, proaspatul presedinte al Olteniei: “Nea Marine, o sa va calcam in picioare! Voi nu stiti ca noi suntem multi, suntem peste un miliard?”. Nea Marin cum auzi, se freca cu mana de cap: “Muica, da prosti fuseram sa declaram razboi la chinezi! Unde o sa facem noi un miliard de gropi?”.

UPDATE 26 NOV 2013, 18:52

Ca tot nu am prea argumentat mai deloc titlul articolului:

in the past five years the total assets on US bank books have risen by a paltry $2.1 trillion while over the same period, Chinese bank assets have exploded by an unprecedented $15.4 trillion hitting a gargantuan CNY147 trillion or an epic $24 trillion – some two and a half times the GDP of China! (Sursa: zerohedge)

Iata cum am intrat si noi in randul … lumii galbene:

For a start, prepare for many more headlines like these: “Chinese buying up California housing”, “Hot Money’s Hurried Exit from China”, “Following the herd of foreign money into US real estate markets” and many more like these. Because while the world focuses and frets about the Fed’s great reflation experiment (which is only set to become bigger not smaller, now that the Fed has thrown all caution about collateral shortage to the wind and will openly pursue NGDP targeting next), China has been quietly injecting nearly three times in liquidity into its own economy (and markets, and foreign economies and markets) as the Fed and the Bank of Japan combined!

Si ca sa mai demistificam o falsa problema despre care tot se discuta cum ca americanii sau europenii sunt impotriva colaborarii noastre cu chinezii, iata:

Needless to say, the more effectively China becomes at depositing all this newly created liquidity, the faster prices of US real estate, the US stock market, and US goods and services in general will rise (something the Fed would be delighted with).

As aminti aici si jalnica milogire cu care s-a prezentat Ponta la Washington sa ceara “blessing” pentru colaborarea cu chinezii. Va mai amintiti cum declara ca americanii i-au zis ca putem sa facem afaceri cu chinezii fara probleme ca ei nu se supara. Milogirea ca milogire, sa fie doar asta. Problema e ca Ponta nu citeste zerohedge.com sau macar bloomberg, de aia e paralel cu realitatea economica globala.

Si in final, cateva de rumegat pentru criticii mei din articolul cu dolarul american, de ce nu poate sa pice:

The implications of the above are staggering. If the US stock, and especially bond, market nearly blew a gasket in the summer over tapering fears when just a $10-20 billion reduction in the amount of flow was being thrown about, and the Chinese interbank system almost froze when overnight repo rates exploded to 25% on even more vague speculation of a CNY1 trillion in PBOC tightening, then the world is now fully addicted to about $5 trillion in annual liquidity creation between just the US, Japan and China alone!

Throw in the ECB and BOE as many speculate will happen eventually, and it gets downright surreal.

But more importantly, as with all communicating vessels, global liquidity is now in a constant state of laminar flow – out of central banks: either unadulterated as in the US, Japan, Europe and the UK, or implicit, when Chinese government-backstopped banks create nearly $4 trillion in loans every year. If one issuer of liquidity “tapers”, others have to step in. Indeed, as we suggested a few weeks ago, any possibility of a Fed taper would likely involve incremental QE by the Bank of Japan, and vice versa.

Curgeri de astea laminare sunt peste tot pentru ca presiunea e prea mare, cine nu o face, ii va exploda moneda si economia ii va pica. Deci numai daca luam in cosiderare volumul raportat la PIB in top 10 valute lichide (fie ele “unadulterated” sau “implicite”, dolarul este pe locul 3 dupa yen si yuan, de departe.

Războiul tarifelor: o primă mare bătălie

Numeroase paralele s-au facut intre criza din 1933 si criza actuala si exista voci care sunt convinse ca “acum stim mai multe” si prin urmare masurile luate de guvernatorii bancilor centrale relevante (in principal de FED) de tiparire masiva a banilor au evitat ca criza sa aiba aceleasi efecte ca cea din ani 1933. Evident, daca ar fi sa ne luam dupa unii indicatori de somaj din unele tari, situatia nu e prea diferita, ca sa nu mai spunem ca masurile de salvare a bancilor prin tiparirea de hartii nu doar ca nu si-au dovedit eficienta, dar au cam distorsionat toate pietele, de la piata actiunilor care creste nejustificat si nu mai are o legatura fireasca cu economia normala, pana la piata obligatiunilor si piata creditelor. Despre fiecare in parte este foarte interesant de analizat cum a distrus interventionismul guvernelor prin bancile centrale bunul mers al lucrurilor. De fapt, nu este prima data cand guvernele intervin si altereaza pietele, problema principala este ce se urmareste, ce fel de transformari sunt aplicate, ce fel de influente, cui servesc, pe cine ajuta. Este o poveste lunga si as avea mult de detaliat traseul dramatic pe care l-a avut guvernul SUA in crearea bulelor din diverse piete care au dus la criza creditelor din 2008 si se pare ca vor duce in curand la distrugerea pietei obligatiunilor suverane.

Daca in anii 30 a fost acuzata pasivitatea guvernului care nu a luat masuri prea rapid, acum guvernele au sarit calul si au facut din interventionism o noua ideologie politica, un nou crez al politicienilor care speriindu-se de ce s-ar putea intampla daca ar lasa pietele sa regleze totul, cred ca stiu mai bine decat natura, in ce directie trebuie sa curga o apa sau sa bata o furtuna. Evident este copilarie sa crezi ca poti sa schimbi directia sau traseul unui rau si daca vei reusi poate sa faci un baraj sau sa diguiesti pe ici pe colo, daca nu ai calculat totul cum trebuie, vei avea o mare problema.

Sa revenim insa la ce se mai intampla la nivel mondial ca sa vedem unde ne putem plasa in comparatie cu anii 30. Voi relua insa un fragment dintr-un articol din Noiembrie 2011 in care am detaliat cam cum vad eu etapele crizei si ce inseamna fiecare in parte:

Sa rezumam deci pe scurt toate etapele unei crize: mai intai criza apare in domeniul financiar si se manifesta prin desumflarea unei bule si pierderi imense pentru multi jucatori. Aceasta prabusire – credite + actiuni – produce o contractie a lichiditatii si prin urmare a creditarii care provoaca scadere economica. Si cum toata lumea face afaceri pe credit, se produce astfel un lant al dependentelor, de la firmele care falimenteaza, greutatea se transfera pe state care trebuie sa faca fata cu cheltuieli scazute si cu somaj ridicat (pe langa lipsa creditului). Ca sa scape, unele state incearca sa exporte, si unele chiar reusesc, cum ar fi Germania. Cele care nu reusesc, isi dau jos cu moneda, se lupta sa aiba o moneda cat mai slaba pentru ca produsele lor sa fie mai ieftine in afara si astfel sa se vanda mai usor. Un exemplu de stat care se lupta permanent cu taria propriei monezi este Japonia si mai recent Elvetia. Si americanii incearca sa slabeasca dolarul desi la ei aceasta slabire este in primul rand o consecinta nu un target. Aceasta etapa poarta numele de razboiul valutar: fiecare tara cauta sa aiba moneda cat mai slaba ca sa poata sa exporte, deci sa creasca economic si sa revina din nou pe crestere.

Razboiul tarifar apare cand tensiunile economice fac ca fiecare incearca sa prioritizeze consumul resurselor in intern, in detrimentul externului. Cand vaca avea lapte de muls, bancile austriece erau dornice sa investeasca in Romania. Acum cand lapte nu mai e, pleaca de la vacile noastre si se pastreaza furajele doar pentru vacile lor, ca nu cumva sa moara de foame. Astfel, romanii reactioneaza si ameninta cu taxari. Asa au facut si unguri, la ei razboiul tarifar manifestandu-se deja de ceva timp. Razboiul tarifar este insa limitat de tratatele internationale existente: de exemplu, in UE tarile nu pot sa impuna taxe vamale produselor din extrerior. Alte state insa pot, de exemplu China a interzis vanzarea de minereuri rare catre Japonia, iar Rusia, anul trecut a interzis exportul de produse agricole. Rolul razboaielor tarifare este de a ajuta economia interna impunand diverse piedici intrarilor din afara care altfel ar inhiba orice dezvoltare interna. De asemenea, razboiul tarifar poate impune anumite restrictii unor iesiri de resurse, in vederea focusarii acestora spre necesarul intern. Asta cere acum Austria, asta a facut Rusia prin interzicerea exportului de grane. Bineinteles, cand razboiul tarifar se va extinde si va lua avant, toti vor avea de pierdut, mai ales cei care nu au canale de export solide, cum ar fi Romania care e dependenta de exporturile catre UE. Razboiul tarifar nu face decat sa minimixexe globalizarea, sa fragmenteze comertul si investitiile, sa schimbe practic total paradigmele actuale ale economiei globale care si-asa a fost lovita crunt de criza creditelor si de scaderea cererii.

Controlul preturilor este o etapa disperata: cand productia este din ce in ce mai mica si exista riscul hiperinflatiei, guvernele impun preturi maxime producatorilor pentru a evita explozia preturior si explozia saraciei. Ca rezultat, piata neagra infloreste si economia intra intr-o zona sumbra de subdezvoltare. Romania a mai cunoscut aceasta etapa in perioada de tranzitie, anterioara liberalizarii preturilor. (Sursa: Războiul tarifar la orizont)

As incepe cu o mica paranteza: ce s-a intamplat recent in Bulgaria unde statul a dat in cap cresterii pretului la energia electrica din cauza ca au iesit oamenii in strada este un mic exemplu de control al preturilor care nu isi are locul intr-o economie de piata fireasca unde pretul energiei creste sau scade in functie de cerere si de productie. Situatia concreta, cu ajustarile cerute de UE, cu certificatele verzi, cu aspectele politice etc  – toate sunt detalii nesemnificative, in realitate, daca istoricii economiei bulgare vor privi peste ani si ani acest episod, cu siguranta il vor plasa la capitolul “controlul preturilor”.

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare:

8 Mai 2013: Comisia Europeana a aprobat tarife pentru panourile solare fabricate in China, raspunzand astfel plangerilor de dumping al preturilor facut de chinezi. (Sursa: Spiegel)

27 Mai 2013: Cancelarul german Angela Merkel s-a angajat sa ia masuri pentru a evita razboiul tarifar care mocneste intre China si UE in prima vizita a noului premier chinez in Germania.  Ambii lideri au facut apel la dialog (Sursa)

Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Desi poate unii ar fi tentati sa consiedere aceste neintelegeri si dispute ca ceva firesc intr-o economie mondiala, ba poate chiar ca pe un semn bun care arata ca noi tehnologii apar si se dezvolta si au ajuns pana in punctul in care sa creeze astfel de probleme legate de dumping de preturi si control al preturilor. Ar fi asa, daca cifrele ar da vreun semn bun cu privire la revenirea economiei la nivel mondial. Sa facem asadar o mica recapitulare:

– SUA: mentalul general este ca economia incepe sa isi revina incet-incet, ca sunt niscavai sectoare pozitive, cum ar fi imobiliarele; in realitate insa somajul este inca in crestere, consumul a scazut la cote din ce in ce mai joase si chiar daca productia se misca si exista multe companii care se intorc acasa pentru a produce cat mai aproape de baza de clienti, nici nu putem vorbi macar de inceputul unei reveniri. De ce? Pentru ca FED-ul inca tipareste 85 de miliarde de dolari lunari pentru ca guvernul sa faca fata cheltuielilor. Deficitul a fost redus dar este inca pe minus, iar veniturile din taxe – care au fost marite destul de mult – inca nu cresc si inca nu acopera indeajuns pentru ca FED-ul macar sa aiba curaj sa taie de la 85 mld la 75 mld lunar. Asadar, departe de a vorbi despre revenire

– Europa: economia este in al saselea trimestru consecutiv de scadere, nu mai avem tensiuni ca acum un an cu Grecia sau Spania, dar doar ce-am scapat de Cipru si am vazut cum butoiul de pulbere inca este periculos; costurile de finantare ale statelor au scazut pe baza sustinerii de catre BCE insa soldul datoriilor creste si restructurarile inca nu s-au facut. Practic nu exista tari in Europa unde sa aiba loc reforme reale, unde sa vedem masuri anti-criza care sa functioneze, tentative de a stimula cresterea intr-un mod eficient: totul se bazeaza pe tiparirea de bani si pe taieri. Profiturile companiilor – acolo unde mai exista – sunt bazate pe exporturi, consumul fiind in scadere, si pe taieri de personal si reduceri de cheltuieli.

– China: cresterea economiei s-a incetinit si consumul intern inca nu a prins avant pentru a compensa scaderea cererii pe piata mondiala. China are nenumarate probleme (somaj, finante in ceata, inftrastructura mult prea umflata si ineficienta, discrepante mari in dezvoltarea regionala si a societatii in general) incat multi o plaseaza in primele locuri de unde ar putea sa se iveasca o noua criza majora

– Japonia: dupa ce a inregistrat in premiera in istoria recenta o balanta de comert pe negativ (mai multe importuri decat exporturi), politicienii japonezi au inceput si ei sa tipareasca yeni pentru a incerca ca prin devalorizarea monedei sa stimuleze exporturile. Masura a avut insa efect negativ si nu a facut decat sa scumpeasca importurile si sa loveasca puternic in increderea in moneda japoneza, ceea ce va produce probabil pe viitor un domino al retragerii de pe yen a investitorilor pe masura ca dolarul isi recupereaza – prin comparatie cu celelalte monede – statul de rege al valutelor

In concluzie, avem o perioada de acalmie si stagnare in care nu prea avem la ce sa ne aseptam pozitiv la nivel mondial dar nici tensiuni prea mari nu exista cu exceptia unui potential conflict in Orientul Mijlociu, care insa este putin probabil. Insa evenimente punctuale, precum conflictul dintre China si Germania ne pot da indicii unde ne aflam in marsul nebunesc catre un nou razboi mondial care cu greu va putea fi evitat in urma crizei actuale.

UPDATE 4 Iunie 2013

Comisia Europeana (CE) a anuntat marti infiintarea unor taxe provizorii pe panourile solare chinezesti, in pofida reticentelor mai multor state ale Uniunii Europene (UE) si a temerilor de represalii comerciale din partea Beijingului. (Sursa)

Starea morală a Chinei

Citind cateva bloguri de economie, am dat peste un articol care avea un nume de genul: “despre starea morala a Chinei de azi: un clip care trebuie sa il vedeti!”. Nu stiam despre ce e vorba, desi auzisem tangential despre incidentul cu copilul calcat de masina pe langa care lumea trecea nepasatoare. Nu am facut legatura intre titlul stirei si acest incident, dar intr-adevar s-a intamplat ca filmul sa constituie inregistrarea incidentului si un mic interviu cu tatal copilului. Nu doresc sa dau linkul la film si nu va recomand sa il vedeti. Nu este doar socant ci pare supra-realist: un copil este calcat de o masina care mergea incet intr-un fel de centru comercial, printre magazine. Mai intai cu rotile din fata, apoi dupa ce soferul realizeaza ce a facut, si in mod normal ne-am astepta sa se dea jos, sa scoata copilul de sub roti si fie sa cheme salvarea, fie sa il duca la spital, el il calca si cu rotile din spate. Am uitat sa spun – filmarea este realizata cu o camera plasata in fata unui magazin chiar in locul unde s-a intamplat accidentul. Cel mai probabil soferul – acesta si urmatorii, si pietonii care trec pe acolo – nu realizau prezenta camerei de luat vederi.

Deci prima masina il calca pe copil pe picioare, il face praf aproape, se vede sangele cum izbucneste. Dupa o prima masina, urmeaza si o adoua, care la fel, trece cu rotile din fata si dupa o mica oprire, soferul trece si cu rotile din spate. Apoi mai trece inca o masina care insa avea viteza si este posibil ca sa fi considerat copilul ca un caine mort. Intre timp, pe langa copil care se zbatea, probabil gemea si plangea de durere, trec nenumarati oameni, in comentariul la articolul unde am vazut eu filmul, un chinez spune ca au trecut peste 18 oameni pana cand o femeie care cauta in gunoaie l-a tras la marginea drumului si a chemat salvarea.

Banuiam ca chinezii, o natie sfasiata de fiara comunista cu un popor mandru pana la ridicol si mai insetat dupa bani si dupa “statut” chiar decat americanii sau japonezii, sunt oameni cu putina omenie. Oarecum chinezii de acum se aseamana romanilor din tranzitie, mai precis minerilor care ii fugareau pe studenti pe strada. Cam asta ar fi o comparatie, desi una destul de bruta. Cata vreme nu ai educatie, cata vreme copiii intra in fabrici de la 15 ani, dupa ce oricum nu au invatat mare lucru deoarece au fost nevoiti sa munceasca, cata vreme in afara de productie non-stop, chinezul de rand nu mai stie altceva, la ce sa ne asteptam. Si totusi, si niste maimute se comportau mai uman. Un articol mai vechi in care am postat un film cu un caine care salveaza un amic care a fost calcat de masina, l-am intitulat “Cainele cu inima de om“. Acum vazand acest incident, imi dau seama ca nu mai e valabil acest titlu pentru ca in China, oamenii nu au salvat un pui de om care a fost calcat de masina, nici macar nu l-au tras la marginea drumului. Nici macar cel care l-a calcat prima data, daca ii era frica de politie si dorea sa fuga, nu s-a gandit sa se dea jos si sa il traga mai intai la marginea drumului, sa nu il calce de doua ori. De fapt, intr-un comentariu la articolul de pe blogul unde am vazut filmul, un chinez spunea ca soferul care l-a calcat prima data, chiar a intentionat sa il omoare pe copil deoarece iesea mai ieftin cu o plata pentru accident decat cu pensia alimentara in caz ca copilul urma sa traiasca olog.

Cat de alterata sa fie mintea si inima unor oameni incat sa gandeasca o astfel de alegere, si sa o faca in timp scurt, in cateva secunde. Chinezul care a comentat incerca sa aduca justificarea animalitatii de care au dat dovada toti cei implicati: fuga dupa bani, traiul pe muchie de cutit, lupta pentru supravietuire. Absurde bineinteles, toate acestea. Realitatea crunta pe care o deducem din acest film este sa ne fie frica de chinezi. In unele profetii se spune ca atunci cand va veni rasa galbena peste noi,  acestia se vor deda la canibalism, vor trece precum fiarele salbatice si vor devora totul in calea lor. Nu m-ar mira sa fie asa, nu m-ar mira sa nu mai fie multa vreme pana atunci. Acest incident mi-a dezvaluit o realitate mult mai cruda decat o credeam. Stiam ca viata unui om nu face doi bani in China de vreme ce pedeapsa cu moartea este aplicata pe stadioane pentru infractiuni considerate minore in alte parti. Stiam ca avortul nu doar ca este permis dar este chiar si obligatoriu la chinezi, cei care vor mai mult de un copil fiind nevoiti sa cotizeze multi bani.

Dincolo de aceasta intamplare, in primul rand mi se pare ciudata starea de compromis in care traieste poporul chinez, tolerand inca regimul comunist ticalos pentru ca le da … un kilogram de zahar in plus. Daca chinezii erau la mitingul lui Ceausescu din 21 decembrie si acesta le promitea cateva sute de lei in plus, cel mai probabil Ceausescu ar fi trait si azi. Dorinta de libertate, demnitatea si curajul nu par sa fie virtuti ale poporului chinez. Poate ca sunt muncitori, rabdatori si disciplinati. Dar fara inima si fara suflet, la ce bun.

Nu fac deseori generalizari, mai ales referitor la natii si la categorii sociale, unde generalizarile chiar sunt stupide. Insa viata dura pe soselele Chinei si in fabricile si uzinele Chinei este o realitate tragica. Ce ma uimeste este ca totusi multi parinti au incredere si le cumpara la copiii lor haine, jucarii ba chiar lapte praf din China. Ba unii, cumpara chiar si produse naturiste chinezesti, si dau bani grei pe ele. Toti acestia ar fi bine sa ia seama: daca chinezii astfel se comporta cu copiii lor, cata grija si cata seriozitate au ei pentru a avea grija ca ceea ce produc este curat, este conform unor minime asteptari pentru ca cei care vor folosi produsele facute de ei sa nu fie pusi in nici un pericol.

 

1 2