Întoarcerea la producție

Mă gândeam inițial să intitulez acest articol “ce-o să facem cu conservele când nu mai avem curent și apă”? Sau mai aveam o variantă: “cât timp o să mai curgă apa la robinet”.

Câțu și-a dat demisia, șefa DSP București, de asemenea. Vice-primarul Bucureștiului a închis telefonul unui reporter care încerca să îl terfelească pentru că unii în carantină nu au apă. Omul explică că fură niscavai defecțiuni la apă, dar se rezolvă problema. Încet-încet, însă, din ce în ce mai mulți vor fugi de responsabilități / greutăți. De departe, cel mai nasol departament de unde se va dezerta este cel medical din motive lesne de înțeles.

Dar să zicem că nu am avea problema cu dezertorii. Avem îndeajunsă muniție? Pompele alea de la sistemele de apă, transformatoarele acelea din rețeaua electrică și toate mecanismele care ne fac nouă viața așa cum este, necesită nu doar oameni care să le opereze și să le repare dar și piese de schimb. Care unele vin din China, altele din SUA, altele din Turcia etc. Deocamdată țările interzic exporturile la medicamente, fiecare având grijă de propria populație.

Deocamdată mai sunt rezerve de piese și domino-ul lanțurilor de furnizori încă nu a lovit chiar peste tot. Dar care să fie speranțele ca aceste lanțuri să se vindece dupa șocul Chinei? Să presupunem că China și-a revenit, deși nici vorbă de așa ceva. Ce le putem noi da chinezilor ca sa ne dea piese de schimb la pompe, la generatoare, etc? Sau, nu chinezilor, să zicem că cumpărăm de la nemți. Ce le putem da? Lei? Praz? Dacii? Cred că nemții o să vrea – poate – antibiotice, măști și alte de-astea. Dar noi avem de astea, suficiente?! Dar nu doar noi, toate popoarele o să aibă nevoie de produse. Și nu vor primi în schimb decât produse.

Jocul de hârtiuțe s-a cam terminat. Sistemul financiar bazat pe credit de asemenea s-a terminat. O să supraviețuiască țările și oamenii care produc și care primesc lovitura acestei cerneri cu pierderi cât mai mici și care se vor replia cât mai rapid din starea de frică. Am spus că virusul este egalizator în sensul că lovește și în bogați și în săraci. Cei bogați, deoarece nu mai făceau copii și trăiau până la vârste înaintate, vor fi loviți ca Italia. Cei săraci, deoarece nu au sistem medical și nici educație cât de cât, deși stau mai bine la demografie, o să fie loviți și ei – ca Iranul. Se va da un fel de reset. Resetul va porni cu producția.

Cum poate China evita un PIB negativ?

În primul rând, chienzii oricât de mult ar încerca să măsluiască cifrele, PIB-ul nu poate crește conform planificării partidului. Sunt totuși câteva opinii (mai mult declarații optimiste) că China își poate reveni și va avea o evoluție V-shape (după căderea drastică din Ianuarie-Februarie, va urma o revenire … la fel de drastică. Voi detalia care sunt problemele cu această viziune.

Dar mai întâi aș dori să explic puțin de ce bursele nu au picat deja. Este deja mainstream opinia ca există de defazare între piețele financiare și economia reală și că fundamenele nu mai contează. Vina o au evident băncile centrale care au “preluat hățul” și dau cu biciul în ce direcție să o ia piețele, în loc să își adapteze ele politicile în funcție de ce spun piețele care teoretic ar fi pulsul economiei. Ca o parabolă a fenomenului, să zicem că avem un bolnav internat în spital (economia globală lovită de criza creditelor din 2008). Este pus pe aparate, este oxigenat, este monitorizat, i se pompeaza perfuzii, i se dau antibiotice și cu toate acestea, din când în când își pierde pulsul și trebuie pompat rapid adrenalină (stimulare financiară prin toate metodele știute: quantitative easing, REPO-uri, transfer al datoriei pe maturiților, emitere de bonduri în cazul BCE etc). Pacientul este stabilizat din nou. Indicatorii pacientului (tensiune arterială, oxigen în sânge, glicemie, colesterol – cei care arata ok) sunt apoi publicați de doctori și aceștia se laudă: pacientul stă bine și totodată noi suntem gata să intervenim. Politicienii (managerii spitalului) se laudă și mai mult: economia duduie (pacientul stă mai bine ca înainte să vină la noi să îl facem bine), indicatorii sunt buni, produția crește, profiturile cresc etc. Evident pacientul este în comă, deși are unii parametrii fiziologici în regulă, este pe aparate și există șanse minime de a-și reveni, deoarece niciodată un pacient în starea lui nu și-a revenit. Presa însă comentează: să sperăm că pacientul nu va răci cumva, pentru că vremea este rece afară și îl poate afecta (epidemia de Coronavirus din China). Nu contează că pacientul este în comă și nu contează că vremea nu este rece ci o furtună se apropie de fapt, existând riscul să spargă și să facă praf toate jucăriile doctorului cu care țin în viață pacientul. Sper că nu v-am plictisit cu acest lung paragraf … Sper însă să înțelegeți de ce bursele nu reacționează la Coronavirus.

Vor reacționa însă și bursele mai devreme sau mai târziu, deoarece în ciuda faptului că păcănelele depind de volumul de bani pompați de băncile centrale, presiunea psihologică este încă un factor și boții care fac acum grosul tranzacțiilor încă nu sunt îndeajuns de bine setați încât să ignore milioanele de morți și disrupția globală a comerțului.

Spuneam într-un articol trecut că este doar chestiune de timp până când China va declara victorie împotriva virusului și va îndemna oamenii să meargă la muncă. Este o chestiune economică firească: chiar dacă mor 10% dintre oameni, economic există riscul ca statul acasă să fie mai păgubos. Știu că sună cinic, dar politicienii la nivel înalt sunt obligați să fie cinici și să ia deciziile optime pentru un număr cât mai mare de oameni. China a avut ceva osânză din care să stea acasă două luni și poate îi mai rămâne ceva. Dar cum nu se prevede nicio schimbare a trendului în lupta cu virusul și cum riscul existențial pentru partid crește dacă în locul promisiunilor de prosperitate se va întoarce sărăcia, însăși existența statului chinez este pusă la încercare, iar banii sunt singurii care pot menține stabilitatea.

Este foarte greu sa ții în casă 1,4 miliarde de oameni când ai doar 3000 de morți (fie și 50.000 cât sunt cifrele din zvonuri) și când foamea îi va ajunge, pus în balanță riscul epidemic cu riscul imploziei economice și a disoluției societății, ce credeți că va face partidul?

Să luam acum în calcul și cel mai optimist scenariu posibil: mâine se descoperă un tratament ieftin care poate fi administrat rapid și fără probleme, deci este anihilat riscul medical. China are de recuperat nu doar cele 2 luni de producție pierdute (din care scădem vacanța de anul nou) dar și spaima internațională față de produsele chinezești și față de turiștii chinezi.

Un tratament trebuie să fie foarte revoluționar ca să convingă lumea să nu se mai sperie de produsele și de turiștii chinezi. Care turiști oricum probabil vor fi mai puțini din cauză că trebuie să recupereze timpul pierdut.

Reamintim că oricum la începutul anului, independent de apariția epidemiei, China avea probleme și erau semne de întrebare dacă va putea menține creșterea de care este atât de dependentă și dacă va face față frecușurilor cu Trump. Războiul tarifar a luat o pauză doar din cauză că Trump are alegerile și avea nevoie să se laude cu o victorie, pe care nu prea are cum să o obțină în lupta cu chinezii, SUA fiind oricum dependentă de producția chinezilor și de prețurile mici. Există într-adevăr posibilitatea diversificării producției și transferului din China fie către alte țări (din Asia), fie către Mexic, fie înapoi în State. Dar deodamdată Trump nu are cu ce să lovească în chinezi pentru că tarifele măresc prețurile pentru americanul de rând.

Tipărirea de bani și stimularea financiară ar fi uneltele la îndemână pentru chinezi ca să evite o prăbușire a PIB-ului, deși austeritatea este de asemenea o variantă. Cu nota că austeritatea poate avea succes doar pe termen scurt, altfel partidul își va pierde rapid din autoritate și riscă revoluție. Există o percepție tentantă cum că situația excepțională favorizează regimul dictatorial și măsurile de control. Aiurea! Să ne uităm la URSS sau la regimul comunist din România – cu cât se strângea lanțul cu atât se pregătea momentul de inflecțiune în care până și elemente ale regimului să dorească și să lucreze la schimbare.

Criza şi spaimele

Pe măsura ce intrăm mai adânc în criză, din ce în ce mă minunez de felul cum reacţionează unii oameni şi de temerile lor. Mă minunez în sensul că mă mir de spaimele lor iraţionale şi temerile care îi fac să aibă aceste reacţii – chiar dacă deocamdată moderate sau doar într-un stadiu incipient al manifestării lor. Nu neg faptul că unii oameni chiar au fost loviţi crunt de criză şi au suferit mult. Mă leg de cum se sperie unii care nu prea au de ce să se sperie. Sau mai bine zis, nu se sperie cum trebuie.

Dar să încep cu câteva exemple ca să întelegeţi despre ce e vorba. O doctoră rezidentă, într-o specialitate destul de bună, în care nu va duce lipsă de clienţi pe timp de criză – psihiatrie – urmează să dea examenul de specialitate şi apoi are aranjat deja postul unde va lucra, prin bunăvoinţa (sau voinţa determinată de alte motive) ale unui frate de breaslă în măsură să o ajute în acest sens. Deşi lucrurile sunt aranjate destul de bine pentru ea şi oarecum e într-o situaţie mult mai bună decât alte colege de la alte specialităţi, are şi ea totuşi o temere: dacă va muri acel coleg şi nu o va mai putea ajuta cu postul? Cum va putea ea plăti creditele şi cum îşi va întreţine familia în aceste vremuri grele? Să o iertăm pe ea, lucrând cu nebuni zilnic (dar oare nu toţi facem asta), să îi dăm circumstanţe atenuante.

Un alt prieten, de data aceasta programator senior, extrem de priceput într-un limbaj de programare foarte bine plătit, cu experienţă deosebită, cu un salariu bunicel  – conform domeniului – angajat la o firma de top, de nivel mondial, care lucrează pentru nume mari din industrie din SUA dar nu numai, deci acest prieten, are şi el temeri legate de criză. Deşi domeniul IT nu a fost lovit de criză (mai puţin cei care trăgeau tunuri de la stat, adică făceau soft pentru stat plătit la preţuri astronomice) şi deşi are toate premizele să nu aibă probleme orice s-ar întampla, faptul că are deja un credit şi o familie de întreţinut, îl fac să cam piardă sensul realităţii şi să se gândească la posibile soluţii aiuristice în cazul în care firma la care lucrează va da faliment. Deşi datorită clienţilor pentru care această firmă lucrează, premizele falimentului sunt extrem de improbabile, adică posibilitatea ca acei clienţi să nu mai plătească este cumva aceeaşi cu probabilitatea să înceapă un nou război mondial, prietenul meu, după ce s-a gândit el mai bine, a hotărât să mai înveţe încă un limbaj de programare, deoarece i se pare lui că limbajul pe care s-a specializat în ultimii 10 ani nu e prea cerut pe la noi şi deh … trebuie să fie pregătit pentru orice.  Trecând peste paranoia că firma lui ar putea da faliment, trecând şi peste neîncrederea în sine şi lipsa oricărei înclinaţii către risc în propria cariera (practic lucrează la aceeaşi firmă de la începutul carierei) care îl predispun la o atitudine consevatoare, totuşi spaimele şi temerile l-au făcut să ignore nişte realităţi foarte evidente. El are o meserie excelentă, este senior într-un domeniu foarte căutat în care activează numeroase alte firme, şi chiar dacă toate firmele din România de programare ar da faliment, tot ar putea găsi pentru cine să lucreze pe Internet, deoarece în acest domeniu, cererea de muncă este, a fost şi va fi mereu mult mai mare decât oferta: materia cenuşie produce şi prin urmare este căutată, dar fiind puţină, niciodată nu e de ajuns.

Un alt exemplu la fel de aiuristic, care însă nu ştiu dacă e determinat prea mult de situaţia prezentă, cât mai mult de personalitatea în cauză. Un manager al unei firme cu profit anual de sute de mii de euro, chiar pe timp de criză, s-a hotărât ca pe lângă dimploma de economist pe care o are la origine, să dobândească şi una de jurist, ca să îl ajute în CV în caz că patronul firmei se hotărăşte să vândă firma şi el va rămâne pe drumuri să caute alt job. Trecând peste aiuristica temere că tocmai pe el îl va da afară având în vedere că firma este de succes şi că oricum cine va cumpăra, chiar dacă va dori o restructurare, nu va da peste noapte oamenii afară pentru că şi-ar tăia singuri creaca, continuând cu aiuristica soluţie că o diplomă în plus îl va ajuta, ignorând realitatea unei situaţii destul de stabile atât pentru el (nu are credite, are casă şi maşină) cât si pentru firmă (are profit, are comenzi), acest manager, în contra oricărui bun simţ trăieşte cu spaime aiurea şi a găsit soluţii aiurea.

Aş mai putea continua cu câteva exemple similare, dar aş lungi vorba prea mult. Ce au în comun aceşti oameni şi multi alţii ca ei? În primul rând necredinţa, sau credinţa slabă. Sau mai bine zis duc lipsă de o credinţă practică, nu au experimentat (sau dacă au experimentat au uitat) adâncurile deznădejdii şi mila lui Dumnezeu pentru omul care se pocăieşte. Pr. Savatie a ţinut o conferinţă despre puterea duhovnicească a deznădejdii şi nu vreau să elaborez problematica. Vreau doar să atrag atenţia că teama este un indiciu al lipsei de credinţă, iar deznădejdea, atunci când este oarecum reală şi provocată de cauze materiale solide şi independente de voinţa noastră, nu poate fi decât productivă duhovniceşte pentru noi, nu ne poate decât stimula sufleteşte în a ne apropia de Dumnezeu şi în a-i cere ajutorul cât mai fervent şi cât mai frecvent. Însă cât timp încă nu suntem acolo – în situaţiile de coşmar care ne bântuie – , să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru câte avem acum şi să lăsăm zilei de mâine răutatea ei. Viitorul nostru şi al lumii oricum este în mâna lui Dumnezeu şi nu ne vom putea noi pregăti mai bine şi în alt mod decât mai ales duhovniceşte pentru a-l înfrunta.

O altă constantă pe care o văd eu la aceşti oameni, este pesimismul cronic şi reacţia paranoică şi dezechilibrată în faţa unor situaţii dificile într-adevăr, dar deocamdată ipotetice şi cu multe necunoscute. Este total falimentar să pui răul înainte şi mai ales îţi consumi energii aiurea. În plus, sunt premize ca din criza asta un viitor nou şi mai bun să ne bata la uşă, dar dacă vom pune umărul la asta. Una este să fi precaut, cumpătat, calculat şi atent la anumite aspecte care ţi-ar putea influenţa viaţa şi alta este să te vezi ca o frunză în vânt care nu are altă soluţie decât să se agăţe de alte frunze – soluţii false la probleme false.

Bineînţeleles, spaimele acestor oameni nu ţin musai de criză, ci mai mult de personalitatea lor. Însă criză le alimentează, le amplifică, le dă spaţiu de manifestare. Iar dacă totuşi nişte oameni cu studii, deştepţi, pe picioarele lor, ajung să reacţioneze astfel, să aibă astfel de temeri şi soluţii paranoice, mi-e şi teamă să mă gândesc ce spaime au alţi oameni şi ce soluţii gândesc ei. Şi mai ales, încerc să mă gândesc că într-adevăr dacă se va ajunge să pice băncile şi odată cu ele toată economia, civilizaţia umană în forma ei actuală va dispărea şi lumea va fi o junglă reală, deşi nici acum nu suntem prea departe de junglă. Dar woops!, iată că am început şi eu să fiu paranoic …