Inflatie, deflatie si politici

Inflatia nu tine pasul cu tiparirea banilor pentru ca banii nu ajung in economie ca sa mareasca preturile ci se opresc in alte bule cum ar fi piata actiunilor, piata obligatiunilor de stat, dar mai ales alte domenii mai exotice, putin cunoscute omului de rand si destul de greu de analizat la nivel macro. Din ce au ajuns la urechile mele as mentiona doar cateva exemple: patente tehnologice (e o cursa nebuna intre companii pentru astea), piata artei (la Londra se bat record dupa record), terenuri agricole productive in zonele relativ sigure si productive, imobiliare de lux (Londra, Paris, New  York etc).

Dar sa vedem si cateva zone mai obscure si mai de granita, avand in vedere ca nu sunt deschise majoritatii investitorilor. Una ar fi ar buyback-urilor de actiuni: toate marile companii isi rascumpara acum actiunile pentru a mari valoarea pe viitor a actiunilor si pentru ca nu au alte posibilitati de a mari profiturile (extinderea cotei de piata, intrarea pe piete noi, expansiunea pe orizontala sau verticala, etc). Si asta, paradoxal, in vremuri in care dobanzile sunt mici, bancile bat la usile companiilor viabile si premizele sunt si mai optimiste din acest punct de vedere. Azi sau ieri Shalom Bernanke ne-a asigurat ca dobanzile vor ramane mici chiar si dupa ce se termina QE-ul. Ca si cum trebuia sa ne mai spuna el asta si ca si cum cineva intreg la minte crede ca QE-ul se va termina prea curand sau de buna voie si nesilit de nimeni.

O alta bula in care investesc mai ales cei care sunt pe plus semnificativ si nu prea au idei ce sa faca cu banii este cota de piata: nenumarate fonduri de investitii sau companii mari cu acces la creditare facila investesc in extinderea cotei de piata mergand pe  minus. Nu ii intereseaza profitul, uneori nici macar cel operational cata vreme cota de piata si prin urmare cifra de afaceri creste indeajuns de repede incat sa garanteze colateralul pentru un nou nivel de creditare. Adica, am 1 milion. Cumpar o companie care are cifra de afaceri de 100 de milioane desi e pe minus si are datorii si poate chiar are minus operational. Pentru ca am acces la creditare si stiu sa coafez contabilitatea, banca imi da credit inca 100 de milioane. Mai gasesc vreun fond sau investitori la fel de nebuni ca mine si mai cumparam inca o companie din aceeasi piata, unim operatiunile, mai taiem pe ici pe colo la costuri si reglam totul incat sa crestem cota de piata si cifra de afaceri, desi nu facem profit. Ajungem insa la un “alt nivel” si putem accesa creditare si mai mare pentru a trece la un nou nivel. Inevitabil vom ajunge la un nivel “too big to fail” pentru bancile care ne-au finantat in care vrea nu vrea, banca trebuie sa ne lase sa functionam in continuare, sa ne restructureze creditele, sa ne ajute sa ne “taiem costurile” blah, blah, nu putem pur si simplu sa intram in faliment pentru ca am face o gaura prea mare in bilanturile si-asa gaurite si petecite ale bancilor. Altfel spus, incercam sa ne mulam si noi pe marea gogoasa a sistemului financiar dependent de credit si dezlipit de realitate.

Deflatia actuala a luat prin surprindere pe multi, chiar si pe actorii si autorii tiparirii de bani care se mira si ei cum de nu reusesc sa atinga “targetul de inflatie” pentru a putea incepe o data sa devalorizeze creditele si sa porneasca “soricelul de valoare” care incet-incet roade atat din credite cat si din averi si transfera cu fiecare scadere de dobanda de referinta bani de la cei care muncesc si economisesc la cei care ia credit, cheltuiesc si nu il mai platesc.

Unii zic ca deflatia ar fi o chestiunie de moment – eye of the storm – pentru ca banii nu au ajuns inca jos, inca stau in banci, in asseturi si in diverse bule si mai devreme sau mai tarziu vor lovi si in preturi. Altii zic ca inflatia deja exista si se manifesta in unele preturi dar mai ales in unele produse. Adica, cumperi un baton de ciocolata Mars care costa la fel ca acum 2-3 ani, dar are cu 100g mai putin. Cam cum face Ponta cu impozitele, taie pe de o parte, dar mareste pe alta, asa fac si producatorii: tin pretul dar taie din cantitate. Si mai grav este insa cand taierile au loc din calitate si de exemplu salamul nu mai contine 40% carne de porc ci contine 20%, sau chiar daca contine 40%, controalele pe care le fac producatorii nu mai sunt la fel de stricte ca inainte pentru ca sunt nevoiti sa reduca costurile. Sa nu mai zicem de loturile de produse defecte, cu probleme. Daca in vremurile bune, un producator tinea la brand si nu dorea sa isi asume riscul dezamagirii clientilor cu un lot de produse sub standardul de calitate standard pe care si l-a impus si cu care si-a obisnuit clientii, acum situatia e alta. De exemplu, in 2009, Toyoya a cerut tuturor furnizorilor sa reduca pretul componentelor. Cum credeti ca se poate face asta? Prin taierea calitatii si coborarea standardelor, evident.

Unul dintre “paznicii” inflatiei este evident puterea de cumparare. Preturile nu vor creste cata vreme puterea de cumparare nu face fata. Cu conditia insa ca costurile de productie sa nu creasca si producatorii sa fie nevoiti sa salte preturile. Intr-o lume globalizata si in care exista China unde exista inca salarii sub 1$/zi, suntem departe de asta. Preturile mai pot mult sa scada, inca exista producatori cu marje de profit imense si inca mai exista companii care nu si-au mutat in China productia ci au avut proasta ispiratie sa investeasca in Romania mizand pe locatia proxima care ar compensa marja de profit daca ar fi ales China unde costul de productie e mai mic dar si transportul costa mai mult.

Marea dilema este insa care sa fie motivul pentru care cererea nu revine. Aici avem de ales intre lipsa creditarii si saturatie. Bancile centrale sunt de parere ca lipsa creditarii este problema, pentru ca daca ai un ciocan, fiecare problema se rezolva cu ciocanul si cum bancherii trebuie sa para si ei utili sau chiar vitali (in mod ideal pentru ei), asta e doctrina “oficiala” si pe care se pompeaza toate politicile atat ale bancilor cat si ale guvernelor. De aceea avem programe gen QE in SUA sau “repo-cratia” si “prima casa” in Romania, pentru ca ideea e ca bancile trebuie sa dea credite in continuare, sa treaca peste ce a fost,  ca sa … “repornim motorul economiei”.

Putini sunt cei care isi pun problema ca cererea poate a ajuns la saturatie si poate cresterea scade si pentru ca oamenii s-au cam giftuit cu de toate, s-a ajuns la un maxim de consum care nu doar ca nu poate fi sustinut. Deci nu doar ca mental sunt speriati si nu doresc sa cumpere mai mult pentru ca le e frica de viitor, ci efectiv nu mai au ce sa cumpere chiar daca au acces la credit. Sau cel putin, generatia actuala s-a saturat de traiul pe credit, are alte aspiratii. Pe langa asta, este imposibil – cel putin deocamdata – si chiar de neacceptat pentru cei de sus, ca fiecare om sa aiba o masina si o casa pentru el, iar unii sa mai aiba si garaj si casa de vacanta. Desi ipotetic, daca ar fi bani gratuiti pentru toata lumea, catre asta s-ar tinde, nu doar ca nu sunt bani si nu doar ca inevitabil am ajunge la colaps – nu avem resursele pentru asta – dar nici societatea nu prea e pregatita mental pentru pace, prosperitate, bunastare, unii vor sa ii domine pe alti, de aici saracia crunta, moartea de foame si de boli curabile inca existanta in prea multe locuri in timpurile de azi cand cu putin efort si foametea si boala si razboaiele aiurea s-ar putea eradica. Oarecum pe aceeasti tema sau pe-aproape, a scris un eseu si Neagu Djuvara, desi el se refera mai concret la societatea americana.

Daca conceptul de saturatie poate fi pus sub semnul intrebarii si este doar o ipoteza valabila cel putin in unele zone si pe anumite piete, demografia nu poate fi contestata desi putini economisti s-au gandit sa studieze modele de dezvoltare pe baza demografiei sau macar politici demografice care sa stimuleze si sa creeze conditiile propice unei oarecare “reporniri a motoarele”, mai ales prin prisma paralelelor cu trecutul. Cel putin in SUA, astfel de comparatii pot fi facute. De cati ani a fost lansat la noi programul Prima Casa si nu a dat nici un rezultat, mai bine lansau programul “Primul copil” si rezolvau problema scaderii consumului. Daca in 2008-2010 aveam un boom al nasterilor, deja acum aveam cel putin un boom al consumului de pampersi, jucarii si gradinite si astfel o bucata din marea felie a consumului era repornita. Imaginati-va ce avantaje sunt insa peste 15 ani, cand oricum nu vom scapa de criza si cand problema actuala a sistemului de pensii va fi la cu totul alte nivele. Comparativ, prima casa nu a rezolvat nici macar sectorul imobiliarelor, desi idiotii au crezut initial ca lumea va incepe sa cumpere apartamente si va relansa consumul si in constructii si indirect in toate celelalte sectoare. Nu s-au gandit ca poate pretul prea mare fortat prin prima casa o sa blocheze relansarea pietei imobiliare si o sa amane tocmai aceasta revenire care probabil am fi avut-o azi si in conditiile unei creditari restranse.

O alta explicatie a deflatiei ar fi dislocatia pietelor prin proptirea sistemului financiar care este indubitabil anti-realitate si anti-piata libera. Puterea care s-a dat sistemului financiar si “eliberarea” lui de chingile concretului si de necesitatea legaturilor cu economia reala, i-a permis acestuia sa “infecteze” si alte sectoare ale societatii si sa propage diverse paternuri de gandire si operare pana acolo incat economia de piata sa fie compromisa deja aproape in totalitate, cel putin in economia dezvoltata (desi nici tarile emergente nu sunt departe, chiar daca au unele particularitati). Una dintre aceste patternuri ar fi obsesia cresterii exponentiale – lacomia altfel spus, care nu concepe ca profitul sa scada sau sa nu avem crestere, chiar daca realitatea nu doar ca ne impune dar cere cu fermitate elaborarea unor modele de contractie care sa gestioneze aceasta contractie astfel incat sa nu escaladeze in colaps. In sistemul bancar aceasta s-ar numi delevereging. Marea problema este insa ca in vremuri de deleveraging, nu exista bonusuri, deci nu exista nici sponsorizari si mite pentru politicieni, deci nu exista nici motivatie de a permite si de a impune deleveragingul – caci de la sine, evident sistemul nu se poate autocorecta fara interventie din exterior. Pentru america, un pas ar fi reimpunerea legislatiei Glass–Steagall care sa separe bankingul de tip poker (desi baietii cam joaca poker cu carti masluite) de economisire. Altfel spus, bancherilor sa le fie interzis sa speculeze cu banii deponentilor si bancile sa isi reia rolul pe care l-au avut in vremuri uitate deja in istorie: de a pastra economiile si de a credita afacerile. Nu stiu cifre exacte, dar pun pariu ca sub 5% din afacerile bancilor de azi au a face cu serviciile de economisire si creditare, pana si unele banci de la noi unde optiunile le sunt inca destul de limitate fac bani in mare parte din specula pe obligatiunile guvernamentale si municipale, fluctuatiile de pe curs si programe aberante gen “prima casa”.

O intrebare insa mai grava decat cea cu privire la deflatie (de ce avem deflatie cu atatia bani tipariti?) este insa ce va urma? Experimentul actual este evident unic, niciodata nu s-au mai tiparit sume similare dar mai ales la nivel mondial. O prima consecinta este evident razboiul valutar. Toti tiparesc, toti incearca sa isi sprijine economia si sa tina sub frau somajul si inevitabil se ajunge la razboi valutare. De aici pot sa urmeze si alte razboaie, si pe alocuri se intampla deja. Din frecusurile astea, evident exista si riscul ca un jucator mai mare sa pice si sa traga cu el si pe ceilalti. Imaginati-va trei-patru copii sarind intr-un pat cu arcuri tinandu-se de mana si impingandu-se unul pe altul. Daca pica unul, e riscul sa traga si pe ceilalti si sa ii dea cu capul de perete sau de alte obiecte.

Lucrurile sunt complicate si nu vreau sa fac filosofia complexitatii. Trendurile sunt unele clare, unele mai putin clare. Principalul trend este al tiparnitei: clar nu poate fi oprita, clar se va tipari din ce in ce mai mult si clar dobanzile nu pot sa mai creasca pentru ca ar  urma implozia. Implozia este insa un eveniment extraordinar si evident nu poate fi prezisa sau calculata apriori. Ca fapt divers, un tip care a prezis crashul creditelor a marturisit ulterior: de zece ani vorbesc de crash si cand s-a intamplat in sfarsit, lumea ma crede profet. Doomeri se gasesc in orice vremuri, mai putin ulcioare care sa mearga de doua ori la apa. Ori daca tiparnita tot va merge in continuare si vedem ca somajul este in crestere peste tot, profiturile firmelor cresc in timp ce salariile scad la ce sa ne asteptam? Evident la tensiuni sociale. Vor degenera acestea si vor produce socuri semnificative? Paradoxal, nu neaparat. Spania, care are somaj peste 25%, o duce inca bine si nu pare sa aiba probleme cu miscari sociale de amploare. De ce? Din cauza economiei negre: firmele lucreaza la negru, oamenii care au credite si nu le mai platesc, evident ca nu vor salariu pe card si nici contract de munca, etc. Statele cum reactioneaza? Romania este un exemplu, desi poate mai bine am vorbi de Franta. Descopera Ponta – sfatuit de consilierii lui inteligenti – ca nu colectam cat ar trebui si mareste taxele, angajaza la fisc, ameninta cu controale etc. Anticiclic, am putea spune. Francezii au ajuns si ei sa suprataxeze pe bogati, prin urmare a expodat piata de arta, bogatii cumpara tablouri scumpe mai ceva ca aurul. Banii nu ajung nici in taxe, nici in economie si prin urmare ciclul este oprit, velocitatea scade. Si nebunia cu arta abia a inceput, aurul desi este manipulat deocamdata fiind declarat de bancheri “zona interzisa pentru bule”, mai are ceva pana cand sa suga si el miliardele tiparite.

Personal marea mea dilema este insa daca punctul de inflexiune de care tot zbiara El-Erian de la Pimco chiar exista pentru ca directia in care o vom lua oricum este cam clara. Si o alta chestie care ne priveste mai ales pe noi e riscul de colaps pentru pietele emergente, ce va insemna asta pentru noi. Iata dilemele mele …

Pe la minutul 16 incepe despre punctul de inflexiune:

1) hand-off – it works; trigger sign: healthy balance sheets, business investing long term;
2) heating never reaches critical mass; cost & risk of printing money exceeds benefits; + adding up problems (currency war, politics) => investor exit markets

http://youtu.be/fD3kOKK0C5w?t=16m7s

Dupa cum puteti vedea, la punctul 2, El-Erian nu intra in detalii. Nici nu e nevoie, nici publicul nu e genul care are nevoie de explicatii mai multe. Putem insa deduce ce inseamna esecul tiparnitei uitandu-ne in 2008 si comparand masa monetara, nivelul datoriilor, deficitele si structura pietei de atunci cu nivelurile si trendurile la care s-a ajuns acum.

Exista totusi unele interviuri in care detaliaza ce intelege el si aduce completari fata de prezentarea de mai sus. Le voi posta daca (cand) le regasesc.

Aur, inflație și criză

“Perierea depozitelor” – un film care se va lansa la o banca din orasul tau in curand.

Asa ar putea suna o reclama la faimoasa lege europeana la care se lucreaza in taina acum, bazata pe “solutia Cipru”. Sa nu va mire insa si sa nu vi se para prea exagerata aceasta potentiala formula de promovare a unei masuri catastrofale care va schimba pentru totdeauna sistemul financiar si va impinge Europa si mai mult spre marginea prapastiei. Spun ca nu  trebuie sa ne mire deoarece astfel de “linii” putem citi zilnic in presa. Iata doar un exemplu:  “Trebuia să iau de la oncologie sau de la diabet. De unde să tai?” Un citat banal, in pagina a 3-a a ziarului de azi – poate – si trecut cu vederea de majoritatea dintre noi. Cu toate acestea, astfel de “fragmente” sunt precum scannerele cu raze x in structura unei cladiri care ne arata profunzimea si raspandirea fisurilor. Este adevarat ca exista posibilitatea ca acea cladire sa mai reziste multi ani, dar probabilitatea majora este ca ea sa se prabuseasca. Cand, cu ce amplitudine si cu ce daune, nu putem preconiza, putem doar specula, ceea ce nu vom face acum.

Pretul la aur a inceput sa pice drastic de cateva zile. Un fenomen pe cat de real, pe atat de ciudat. Cvasi-consensul in presa mainstream este ca aurul pica deoarece exista premize optimiste ca economia a inceput sa isi revina si ca FED-ul va inceta cat de curand sa mai tipareasca miliarde de dolari in fiecare luna (deocamdata a ajuns la 85). Pretul aurului creste cand vine frica de apocalipsa financiara, cand oamenii se asteapta la inflatie si fug in bunuri tangibile, care nu isi pot pierde din valoare in aceeasi masura ca banii. Evident, cand spun “oamenii” ma refer la miliardari, fonduri de investitii, fonduri de pensii, marile companii, pestii mari din piata, nu Gigel si Costel care au decat cateva milioane de euro.

Paradoxal, dupa ce banii au fost confiscati in Cipru si dupa ce se pregateste o lege care sa bata in cuie o astfel de masura in toata Europa, ne-am fi asteptat ca pretul la aur  sa creasca. In plus, datele economice nu sunt deloc prea optimiste, mai ales avand in vedere ca Europa este pe marginea prapastiei – consens cvasi-oficial. Nu stim tainele si nu facem mai multe speculatii de ce a picat aurul (si argintul, si alte metale pretioase, dar nu numai). Amintim doar ca un fenomen similar s-a intamplat si inainte de crash-ul din 2008. Totodata, spaima de inflatie nu are de ce sa treaca cata vreme banii tipariti exista acolo undeva si nu au unde sa vina decat inspre jos, inspre economia reala si cand vor veni vor matura totul in calea lor. Este binestiut ca inflatia nu este cauzata doar de marirea volumului banilor in piata ci si de accelerarea vitezei circulatiei banilor. Ori, ce s-a intamplat este de fapt incetinirea circulatiei banilor prin contractia creditului. Totodata banii tipariti exista si sunt in rezervele bancilor. Cand economia va incepe sa prinda niscavai momentum, bancile vor fi mai increzatoare si vor incepe sa dea drumul la creditare, moment in care banii tipariti vor intra in economie si vor produce inflatia care s-a tot lasat asteptata dar nu a venit inca. Acest moment este o bariera pe drumul catre viitor pe langa care nu avem cum sa trecem. Banii tipariti nu au unde sa intre decat in economia reala, atunci cand paradigma actuala – tiparim in ritm accelerat ca nu avem cum sa scapam de datorii – se va termina.

Asadar, aurul nu si-a spus inca tot ce are de spus cu privire la criza, iar semnalele din economie sunt departe de a fi optimiste, nici macar China nu sta bine, ce sa mai vorbim de SUA sau Europa.

Cat despre Romania, exista mari sanse ca inrautatirea situatiei in alte parti sa impinga o felie din bani inspre noi. JP Morgan a fost doar un exemplu, BNP Paribas si Socgen – doua dintre cele mai mari banci franceze – recomanda clientilor sa investeasca in Romania. Evident asta nu inseamna decat ca vom avea ceva bani care intra, marea problema este ce vom face cu ei, daca guvernul va reusi sa creeze un mediu propice dezvoltarii economiei, daca va avea curajul sa ia taurul de coarne si sa se apuce in sfarsit de dezvoltarea unei infrastructuri care este vitala pentru orice crestere sustenabila si daca nu va papa banii in continuare precum guvernele anterioare care se lafaiau in credite si nu au facut nimic care sa ramana peste ani si sa ne ridice in sus. Creditul este un cutit cu doua taisuri, daca nu il folosesti cum trebuie te arzi amarnic. Asta e marea intrebare cu privire la Romania, daca guvernul – caci banii daca vin, intra doar in obligatiuni, sa nu mai speram aiurea la investitii directe – va folosi banii in directii care vor da rezultate sau doar ii va cheltui pentru subzistenta si ne va lasa cu o datorie si mai mare.

De ce cresc preţurile? (2)

NOTA: Acest articol nu e cu mult diferit de un articol similar scris cu un an jumatate in urma. Ce spuneam pe atunci, a fost si este. Acum insa avem si ceva date proaspete sa confirmam premisele enumerate atunci. De fapt premisa de atunci este inca valabila. Ce asistam acum nu este decat ecoul aceleiasi atitudini ale aceluiasi grup de mafioti care jegmanesc poporul roman dintr-o pozitie “onorabila” si foarte pusa la pripeala unde nimeni nu ii vede si nimic nu ii atinge.

Sa vedem insa cateva titluri de stiri:

CRESC PREŢURILE la alimente. 20 de ţări cer măsuri urgente

FMI şi Banca Mondială: Cresc preţurile, dar nu va fi criză alimentară

HARTA ALIMENTELOR. Cu cât ar trebui să se scumpească mâncarea de bază. Care sunt CELE MAI COSTISITOARE JUDEŢE

România, locul patru în UE la creşterea preţurilor producţiei industriale în august

Peste tot, in toata presa mai mult sau mai putin economica se vorbeste despre problemele create in agricultura de seceta de anul acesta, despre cresterea pretului petrolului si de inflatia generalizata din toata lumea.

Nicaieri insa nu se arata cu degetul si cauza acestei inflatii: tiparnita de bani. De la americani pana la europeni si chinezi, hartiile sunt tiparite in nestire pentru ca guvernantilor le e frica sa ia taurul de coarne si sa reporneasca motorul economiei pe alte principii mai sanatoase si care sa ne asigure o iesire din criza. Criza asta este atat de complexa incat toti sunt prinsi intr-un lant de domino de masuri catastrofale menite sa duca mai devreme sau mai tarziu la colapsul final. Tiparirea de bani, micsorarea dobanzilor de referinta, masurile de austeritate, lipsa reformelor reale, lipsa proiectelor de infrastructura de anvergura, protectia universala a bancherilor si a banilor acestora, sunt doar un set de cauze care ne vor duce pas cu pas catre un mare neant care ne asigura nimic altceva decat certitudinile care deja le putem simti pe propria piele: preturi mari, salarii mici, coruptie generalizata, hotie in crestere, locuri de munca in scadere, nivel de trai in prabusire, servicii sociale in colaps, razboaie pe alocuri, propaganda, populism si manipuilare prin mass-media.

Nu vreau sa generalizez prea mult si sa abstractizez prea mult problema inflatiei. M-as restrange doar la noi la romani unde avem anumite particularitati. Voi porni prin a va recomanda cateva pasaje dintr-un editorial al lui Adrian Panaite de la Curierul National in care se refera la rolul statului in producerea inflatiei:

Pentru a înţelege aberaţia ajustării la inflaţie a taxelor şi impozitelor trebuie să înţelegem, mai întâi, ce este inflaţia. Cum apare, cine îşi creează avantaje de pe urma ei, cine este păgubit şi care este natura adevărată a acesteia…
Ce nu este inflaţia? Inflaţia nu este o sumă de date empirice privind creşterea preţurilor. Inflaţia nu este un indicator macroeconomic. Inflaţia nu este o politică monetară. Inflaţia nu este nici măcar o taxă ascunsă, aşa cum o definea Milton Friedman. Atunci, ce este inflaţia? Inflaţia este o formă de hoţie! Cine de la cine fură? Sistemul bancar împreună cu propriii săi clienţi privilegiaţi şi statul pentru clientela sa cleptocratică sunt cei are îşi însuşesc necuvenit şi în mod perfid din randamentele economiei pe seama tuturor actorilor din mediul de afaceri, laolaltă producători, comercianţi, furnizori de servicii şi consumatori. Bancherii şi cei înfipţi la banul public îşi dau lor primii bani pentru a cumpăra bunuri şi active reale, pentru ca apoi, distribuirea banilor în exces să pună presiune pentru creşterea preţurilor în detrimentul majorităţii participanţilor la economie.
Inflaţia este forma de spoliere monetară realizată forţat şi ascuns de stat atunci când taxele (deja foarte ridicate) nu mai acoperă un nivel supradimensionat al cheltuielilor bugetare. Ciopârţirea monedei, practicată încă de pe vremea regilor, survenea ca ultima metodă de impunere asupra unei economii vlăguite de taxare excesivă. (Sursa: Curierul National)

Iata asadar ca progresul anilor nu a dus si la progresul mintilor oamenilor. Daca alta data cand iobagii erau asupriti se rasculau, acum oamenii simpli au ajuns sa inghita gogosile celor puternici si sa dea vina pentru saracia lor pe seceta, pe cresterea euro-ului si pe pretul petrolului. Nu! Nu de aia suntem noi saraci, ci pentru ca alde Isarescu si toata gasca de bancheri mafioti pe care ii sustine ne jegmanesc. Slaba putere a leului este in primul rand datorata mentinerii ratei dobanzii interbancare la niveluri mult scazute. Si normal ca nimeni nu mai economiseste in lei si cauta sa ii cheltuiasca pe orice. Si normal ca investitorii fugand de leu maresc pretul la toate. Cine e de vina pentru asta? Cine stabileste dobanda interbancara? Uimitor este ca Isarescu are inca o aura de “expert” si toti nestiutorii i se inchina precum unui mesia al banilor care face ca prapadul sa nu vina tot o data ci doar cu lingurita.

 

Ce ne mai pregătesc bancherii europeni centrali

In timp ce pe la noi, bate un vant de seceta si se anunta o toamna ploiasa, trista si o iarna friguroasa, la nivel european se pun bazele saracirii treptate a oamenilor de rand, a celor care muncesc si a celor care economisesc, in detrimentul celor care sunt mai la izvorul din care curg banii adica a bancherilor. Pe scurt, se incropeste inflatia. Sau poate chiar hiperinflatia. Daca eram nedumeriti si faceam tot felul de scenarii despre cum vor rezista sau nu unele state in zona euro si despre ce se va intampla cand unul sau altul va iesi, iata ca acum avem un raspuns ca nu va fi nevoie sa iese nimeni deocamdata: BCE a ales inflatia.

BCE, precum BNR da din colt in colt si nu stie ce sa mai faca ca sa stinga focul datoriilor care a cuprins statele, mai ales pe cele din sud. Bunaoara in timp ce Greciei, Troika (BCE, FMI + UE) ii da cu zaharelul cate-un cent din cand in cand pentru a continua platile urgente si pentru a ii tine pe greci pe linia de plutire in speranta ca acest cosmar va trece cumva cat mai repede, Spaniei, Italiei si celorlalti porcusori nu prea se gasesc bani care sa umple gaurile caci datoriile sunt astronomice. Si desi BCE deschide cu usurinta mult mai mare decat in cazul grecilor, liniile de credit pentru bancile locale, preturile obligatiunilor tot continua sa creasca si sa treaca de linia rosie de 7% peste care nici un stat nu poate rezista prea mult.

Va mai amintiti graficul din articolul anterior? Pentru a face fata la nevoia de finantare a guvernelor pe fondul scaderilor veniturilor si a cresterii cheltuielilor, BCE pana acum pompa bani in banci pentru ca bancile sa cumpere obligatiunile statelor aflate in nevoie de finantare drastice (exact ca in grafic). Problema in UE este ca sunt multe state si unele sunt mai sigure decat altele, prin urmare oricat de multi bani dadea BCE bancilor (sa ne amintim de LTRO), acestea cumparau obligatiuni doar de la statele sigure si le lasau fara bani pe cele mai nesigure (Grecia, Spania, Portugalia etc). Astfel s-a ajuns ca in unele cazuri bancile sa prefere sa plateasca dobanzi negative Germaniei, doar pentru a fi sigure ca vor primi banii inapoi. Atat de mare a ajuns spaima si atat de tensionat este sistemul financiar incat o banca nu mai are incredere sa dea Spaniei credit cu 6% si prefera sa plateasca Germania pentru a fi sigura ca isi va primi banii inapoi peste 1-2 ani.

Asa s-a ajuns la situatia in care dobanzile tarilor cu probleme se invart in jurul a 6-7% si politicienii europenii s-au tot codit ce sa se mai faca pentru ca austeritatea unde a fost aplicata nu a dat nici un rezultat (rezultat destul de previzibil) si tensiunile s-au acumulat atat de mult incat puneau in pericol chiar plata de catre state a scadentelor iminente. Ei bine, BCE pune la cale o modalitate de a ajuta aceste state prin cumpararea directa (sau indirecta) de obligatiuni astfel incat sa mentina dobanzile la un maxim si sa permita statelor sa faca fata creditarii. Asta inseamna ca oricate obligatiuni ar fi pe piata si la orice pret, daca se trece peste un anumit pret, BCE va cumpara. Si cum BCE poate sa tipareasca bani fara limita (cum a facut in cazul LTRO-urilor), nu este exclus ca BCE sa cumpere toate obligatiunile de pe piata si sa devina singurul finantator al statelor, adica sa copieze exact modelul de peste ocean unde Fed-ul primeste direct obligatini de la Ministerul de Finante si in schimb le tasteaza banii in cont, marind astfel masa monetara si creand premizele unei hiperinflatii cum nu a mai vazut omenirea pana acum.

Principala problema in Europa o constituie faptul ca este greu de hotarat cine cat primeste, pentru ca teoretic oricare tara are nevoie de bani si de asemenea, politica fiscala difera de la stat la stat, deci solutia BCE-ului este o struto-camila cu multe semne de intrebare. Daca se va merge pe aceasta solutie la sedinta din Septembrie, vom asista de facto la unificarea fiscala a Zonei Euro, caci altfel nu se poate. Germania care economiseste si cheltuieste responsabil nu poate fi de acord cu tiparirea de euroi aiurea doar pentru ca bancile spaniole au investit aiurea in imobiliare inutile sau ca bancile irlandeze au facut speculatii financiare si acum statele au fost nevoite sa le salveze intrand la randul lor sub apa. Prin urmare, reversul medaliei va fi austeritatea si controlul german asupra finantelor tarilor care vor primi ajutor, si probabil pana in toamna mai toate statele europene vor fi in aceasta situatie.

In concluzie, BCE-ul incepe sa faca ceea ce tot timpul a tot declarat ca nu are mandatul sa faca, adica sa cumpere obligatiunile statelor, incurajand in mod direct prin asta destrabalarea si haosul administrativ al finantelor tarilor carora le vine in ajutor. Sa nu uitam ca Grecia de multi ani a tot avut un nivel crescut al datoriei, nu a facut nimic tocmai pentru ca bancile au cumparat obligatiuni, ceea ce va face acum BCE pentru toti ceilalti aflati la ananghie. Deci fara reglarea cheltuielilor si schimbarea structurilor statului, echilibrul nu se va restabili. Si-asa este un mare semn de intrebare daca statele vor face fata platilor scadentelor, chiar cu un nivel echilibrat intre venituri si cheltuieli, avand in vedere povara datoriei si sentimentul negativ dominant in economie, ceea ce prezice vremuri negre in economie si lipsa investitiilor, coroborate cu lipsa de competitivitate.

In conditiile in care veniturile vor scadea continuu, pana cand competitivitatea va fi mai mare ca cea din Asia sau pana cand consumul intern se va fi reluat intr-un ritm intens, oricat de mult ar taia statele si oricat ajutor ar primi de la BCE prin aceasta garantare a dobanzii maxime a bondurilor, nu putem spera decat la o lungire a prabusirii iminente care se va manifesta indubitabil prin valul de hiperinflatie cauzat de tiparirea sumelor imense de bani care nu au cum sa poata fi scoase din piata altfel decat printr-o devalorizare masiva sau default, dintre care se pare ca solutia aleasa este prima varianta, cu intentia implicita insa ca aceasta devalorizare sa fie controlata si desfasurata cu incetinitorul. Intre timp cei care au vor avea si mai mult si cei care nu au li se va lua si ce au.

 

Jim Sinclair: crăpăturile în dolar vor apare în Iunie 2012, hiperinflaţia în 2015

Jim Sinclair:

[…] Amanarea colapsului sistemului este limitata de viabilitatea practica a dolarului american si a pietei bondurilor americane. QE va merge la infinit (ca valoare nu ca timp) deoarece nu exista alta unealta de a crea cantitatile de lichiditate necesare INSTANT de catre distrugerea sistemului financiar. (Fed e singurul, BCR nu prea vrea sa tipareasca – NB1) Aceasta distrugere a sistemului a fost realizata de cei care au securizat totul (prin Credit Default Swaps si alte instrumente similare – n.tr. – NB2). Cand mai pui ca nici un faliment nu este declarat faliment de catre International Swaps and Derivative Association (cei care reglementeaza asigurarile – NB3) avem garantia ca QE va merge la infinit in detrimentul dolarului american – in principal – si al bondurilor americane – in secundar. Plasez acest eveniment epic (colapsul sistemului financiar) in 2015. Dolarului nu ii dau mai mult de Iunie 2012 pana cand crapaturile din armura sa vor fi clar vizibile. […] >> CITESTE CONTINUAREA

Comentariul nostru:

Jim are o mina de aur si intelegem scopul lui de a arata cu degetul hartia si de a face reclama la aur. Insa:

  • are dreptate ca prin defaultul Greciei si nerecunoasterea acestui default, investitorii se vor gandi de doua ori inainte de a mai cumpara bonduri, de la orice stat, de vreme ce se creaza un precedent; e acelasi lucru ca si cu o banca care nu iti mai da banii cand ii ceri: dupa aceea oricat de multa reclama si-ar face banca respectiva oamenii nu vor mai avea incredere si nu doar in acea banca ci in toate bancile; si mai ales cand e evident ca banca a dat faliment, dar autoritatile in masura sa declare falimentul se fac ca ploua si indeamna oamenii sa depuna bani in continuare; inevitabil asa ceva nu va functiona si va determina fuga banilor in alte instrumente de investitii;
  • nu am inteles bine de ce tocmai Iunie 2012 este data cand crapaturile in dolar vor incepe sa se vada, de vreme ce Grecia are sanse sa intre in faliment in Martie; infricosatoare insa previziunea daca ne gandim si ca zvonurile de atacarea Iranului sunt legate tot de aceasta vara; este posibil ca americanii sa “acopere” aceste gauri in dolar cu un mic razboi care sa explodeze pretul petrolului si prin urmare cererea de dolar;
  • in perspectiva razboiului si mai ales a unei eventuale victorii americane similare celei din Irak, cu siguranta dolarul se va intari si la fel bondurile americane, deci Jim nu ia in calcul asta;
  • ce nu ia in calcul Jim este destramarea Europei si a zonei Euro: aceasta nu va face decat sa intareasca si mai mult dolarul si de asemenea bondurile americane; scenariul lui Jim pare viabil doar in cazul ca nu avem surprize, in cea mai fericita situatie in care nici o lebaga neagra nu scoate capul pe lac;

Notele noastre:

  • NB1: Dupa cum stim BCE nu prea a intrat in hora tiparnitei, stiuta fiind spaima nemtilor de hiperinflatie dar mai ales zgarcenia lor si increderea ireala in puterea de a face fata singuri taifunului
  • NB2: Securizarea financiara reprezinta asigurari impotriva falimentelor. De exemplu, un creditor al Greciei (o banca) cumpara asigurari de la o alta banca imptoriva falimentului Greciei, adica pe langa imprumutul acordat Greciei, plateste asigurare catre o alta banca ca in caz ca va da faliment va primi banii inapoi de la asigurator – la fel ca RCA-ul. Pana aici totul pare ok, problema este insa daca fiecare face asigurari la fiecare si pe sume cu mult mai mari decat imprumutul acordat. Astfel s-a creat un risc sistemic, incat cel mai mic cutremur il va prabusi total. Ceea ce a fost evitat in 2008, a fost doar o amanare: datoriile s-au transferat la state. Riscul sistemic ameninta acum insasi institutiile supreme din domeniul financiar: Federal Reserve, BCE, bancile nationale, marile banci.
  • NB3: in “accidentele” financiare nu e prea clar ce este si ce nu este un faliment mai ales cand conteaza si daca este voluntar sau involuntar. Pentru asta exista o organizatie de reglementare care insa bineinteles nu va trata situatiile obiectiv ci in functie de interesele si politica membrilor.

Cum a fost hiperinflatia in Serbia anilor 90

Cateva informatii uimitoare despre vremurile hiperinflatiei din Serbia:

– cum chletuiau oamenii salariile in avans si cum primeau magazinele cecuri fara acoperire: bancile permiteau solduri negative pana la plata salariilor;
– care sunt asemanarile si deosebirile intre SUA de azi si Serbia de atunci;
– cum scadeau in valoare asseturile neesentiale cand lumea cheltuia mare parte din bani pe mancare;
– cum au rezolvat sarbii hiperinflatia in 4 saptamani prin peg-ul la marca germana;
– actiunile sunt cea mai buna protectie pentru inflatie pana la o rata de 60%;