Între înfricoșătoarea judecată și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru om

Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta. (Ioan 4#17) Unul dintre argumentele principale aduse de necredinciosi religiei crestine este aparenta contradictie intre pedeapsa lui Dumnezeu (cea trecuta sau viitoare, cea concreta sau potentiala) si iubirea lui Dumnezeu. “Cum poate Dumnezeu sa iubeasca pe cineva si sa-l trimita in iad in acelasi timp” – este una din intrebarile care pe multi ii blocheaza in intelegerea lor intr-un mod prea simplu. Spun simplu pentru ca in primul rand facand o paralela cu rolul parinte-fiu este usor de inteles ca Dumnezeu poate folosi pedeapsa ca mijloc pedagogic. Daca insa vom da unui ateu acest raspuns, inevitabil va veni replica: dar despre cei condamnati la iad, pe aceia cum ii iubeste Dumnezeu si ii trimite totusi la focul vesnic? Cum de nu ii iarta pe toti, daca ii iubeste? Raspunsul pe scurt ar fi ca Dumnezeu nu ii trimite la focul vesnic, ci singuri se trimit. Este greu de inteles pentru cei care cauta argumente impotriva lui Dumnezeu pentru a-si adormi constiinta, cum de in acelasi timp Dumnezeu ii iubeste pe toti dar exista si iad. Ar fi multe posibilitati raspunsuri si multe felul de a privi problema. Toate se invart insa in jurul a ceea ce inseamna constiinta si ce va insemna darea pe fata a constiintei, punerea in lumina a tuturor faptelor si gandurilor noastre si raportarea acestora la glasul constiintei pusa in noi – care este de fapt glasul lui Dumnezeu – care nu va mai putea fi acoperita si facuta sa taca si nu va mai putea nici sa judece partas, precum un judecator mituit ci va judeca corect. De aici si infricosatoarea judecata. Cea mai apropiata experienta care ne-ar ajuta sa intelegem macar o faramitura din ce va insemna judecata infricosatoare poate fi de exemplu, un moment cand am gresit cu ceva mamei noastre si apoi am regretat. Sa zicem de exemplu ca am jignit-o foarte rau dintr-o nimica toata dar mai apoi am plecat departe de ea si ultimul gand pe care il avem fata de ea este amintirea acestei jigniri. Cu aceasta amintire ramane si chipul bland pe care mama noastra ni l-a aratat la acea despartire si tristetea ei ca noi o parasim. In momentul in care am jignit-o, evident noi am fost intr-o stare negativa, caci altfel am fi rezolvat problema printr-o simpla rugaciune catre mama ca sa ne ierte. Insa acea stare negativa ne-a dominat, mintea noastra a fost intunecata, inima rece si abia dupa ce ne-am despartit de ea, lucrurile s-au schimbat si am inteles ca motivul pentru care noi am jignit-o era unul minor, nu justifica atitudinea noastra si am avut regrete pentru aceasta ruptura. Ce sentiment vom trai atunci? Nu unul de infricosatoare tristete si parere de rau? Ce ne va indemna acest sentiment sa facem? Sa ne intoarcem si sa ne cerem iertare – daca mama noastra mai traieste.

Read more