Moartea domnului Trandafir

Spital ...“Trandafire, ce zici bă?” – acesta era salutul nepotului batranului care tragea sa moara in salon in ultimul stadiu al unui cancer de esofag. L-au taiat si l-au cusut la loc, deja cancerul incepuse sa ii perforeze intestinele si abdomenul si nu se mai putea face nimic, decat morfina …

Nu prea avea rude, sau cel putin nu veneau sa-l viziteze in spital. Avea un baiat de la Bacau care a venit insa abia dupa vreo 2-3 zile de cand se internase si l-a vizitat vreo 10 minute dupa care a plecat la cules via la Dabuleni. Cu el a stat in noaptea de dupa operatie doar un nepot de vreo 50 de ani care fuma non-stop si vorbea idem. Am avut placerea sa petrec cu el o noapte pe culoarele spitalului si mi-a facut capul calindar.

Dilema principala era cand sa-l ia din spital. Asta era problema care il framanta pe nepot, pentru ca daca il lasau era riscul sa moara in spital si apoi sa plateasca mai mult la transport, iar daca il luau, era problematic ca tocmai se culegea via si nu avea cine sa stea cu el sa ii tina lumanarea. “Daca il luam, cineva tre’ sa stea cu el, ca nu stii ce face. Ori acum la noi e cu viile, toti sunt la vie” se vaieta nepotu’.

Si mai tragica decat situatia in sine mi se parea moartea pe care o are neica Trandafir. Nu stiu cat de mult stia el despre situatia lui, si daca era constient ca … “o sa i mierleasca”, cum zicea nepotu’. Nu prea era 100% ca stie pentru ca pe de o parte doctorul nu ii luase bani – si de-aici nea Trandafir putea deduce clar – iar pe de alta parte, vedea si el ca nu mai poate sa inghita nimic. De fapt de asta a si venit in spital ca nu mai poate sa inghita mai nimic, nu cred ca i-au spus ca are cancer si ca e pe moarte. Nu prea avea cine, daca singurul copil era la Bacau si cea mai apropiata ruda a lui era un nepot din Craiova. De nevasta nici nu am auzit in toate discutiile daca mai traieste si m-ar mira sa mai traiasca daca nu a venit la el niciodata.

Zic ca nu cred ca nea Trandafir stia ca o sa moara pentru ca intr-una dintre noptile de dupa operatie, cand incepuse sa scuipe sange combinat cu alte chestii si care mirosea ingrozitor, am avut “onoarea” sa ii tin tava sa scuipe in ea pentru ca nu era nimeni cu el atunci si cand am dat sa plec cu ea sa o arunc la toaleta, m-a zis sa o las ca poate trebuie sa o vada doctorul dimineata. Bineinteles ca nu l-am ascultat, m-am facut superman pentru cateva secunde, mi-am tinut respiratia si am zbughit-o catre veceu unde am varsat instant tava cu sange, m-am inapoiat si i-am pus-o la loc sub pat, m-am intors la ciuveta si m-am spalat pe maini cinci minute dupa care am iesit pe culoar la scari unde erau geamurile dechise, ca sa imi revin. Daca ar fi sa fac un top cu lucrurile scarboase vazute de-a lungul vietii mele, asta ar fi #1. Noaptea urmatoare au rezolvat problema pentru ca probabil au facut scandal ceilalti bolnavi din salon si i-au pus si lui un furtun care se scurgea automat intr-o plosca cat de cat inchisa dar mirosul de sange si de-alte deastea oricum persista.

Nea Trandafir a fost la viata lui croitor. Si unul foarte priceput banuiesc, caci batranelul era destul de ager si lucid in discutii. Avea chiar “monetar” cu banii care ii daduse spre pastrare nepotului si se pare ca chiar il prinsese cum ii furase din ei. Eu nu am asistat la toate evenimentele, dar vecinul de pat al lui nea Trandafir mi-a marturisit mai apoi ca intr-adevar nepotul l-ar fi furat. Ma indoiesc insa, caci nepotul se tot justificase in noaptea aia, ca el nu pentru bani vine sa il pazeasca pe nea Trandafir ci pentru ca dorea sa il ajute. Si la cat de obosit era si terminat, i-am dat crezare. In plus, cat de josnic sa fii ca sa pagubesti un om alfat pe moarte, si unchiul tau in plus?

In putinele momente de relaxare, inainte de operatie, cand nepotul a venit intr-o vizita si a apucat sa discute cu nea Trandafir, l-am cunoscut mai bine pe nea Trandafir si i-am vazut cateva nuante ale personalitatii lui foarte gingase si care iti dadeau impresia unui om zdravan la minte cu o personalitate puternica si foarte calculat. Bunaoara, cand nepotu care sta in apartament i-a povestit de cainii lui, ne-a Trandafir dadea tacticos din cap si dezaproba “moda” asta, a cainilor. Mai intai s-a mirat  cand nepotul i-a povestit ca tine cainii in casa. Cand ne-a spus insa si cat de mare e unul dintre ei si cate kilograme are, ne-a Trandafir i-a zis ca de mancarea care i-o da astuia tinea un porc.

Sfarsitul n-a fost sa ii fie in spital, pana la urma l-au luat acasa dar nu stiu ce s-a mai intamplat intre timp. M-am bucurat ca l-au luat, caci era distrus si-asa in spital de singuratate. A rabdat saracul pana intr-o zi cand i-a spus nepotului: “M-am saturat de spital, vreauacasa! Stau toata ziua in pat cu furtunul asta pe nas si ma uit la tavan. Voi veniti si ma vedeti 5-10 minute si plecati, eu nu mai pot, m-as plimba si eu macar pe culoar”.

Este foarte greu sa asisti la sfarsitul unui om. Instinctul de conservare parca te impinge departe de tot ce are legatura cu moartea. Chiar si in alte conditii, si tot e tragic. Am mai stat la capul unui muribund si in alte dati, dar domnul Trandafir a fost printre cele mai triste: un bolnav in cancer terminal, intr-un spital mizer in care asistentele nici nu se uita la tine daca nu le dai atentie, parasit de familie, fara sa mai poti sa inghiti nici macar apa si fara sa stii prea sigur ce se intampla cu tine, daca mai scapi sau nu, daca umflatura din gat e doar o umflatura care se va vindeca dupa ce doctorul te-a taiat, sau nu mai ai decat cateva zile de trait. Si in tot timpul tu sa fii cat se poate de lucid pentru un om aflat in starea asta.

Are si moartea rostul ei si daca viata ne-o traim cam cum vrem, sfarsitul e mai mult pus la cale de Dumnezeu, ca sa ne fie de folos macar timpul din urma. Suferinta adauga o nota aparte, ma indoiesc insa ca exista moarte linistita chiar si pentru cei care nu au suferinta, chiar si pentru cei care sunt inselati de “facilitatea” eutanasierii. Faptul ca am asistat la o parte din ultimele zile ale domnului Trandafir, un coleg de salon cu tatal meu, in timp ce ii eram “apartinator”, a fost o experienta extraordinara pentru mine, macar ca a mai evaporat o picatura-doua din paharul de iluzii pe care viata ni-l baga pe gat. De fapt nu viata, ci noi ne imbatam singuri din el. Viata din contra, ne da deseori prilejuri de trezire …

Viaţa în spital

Viaţa în spital este cu totul alta decat cea din afara. Problemele si preocuparile din afara sunt cu totul altele decat cele de dinauntru si intersectarea celor doua lumi are loc mai ales prin ziarele imprastiate dezordonat pe cearceafurile mizere cu care (ziare) isi mai pierd timpul bolnavii care mai au posibilitatea sa citeasca, caci suferinta, neputintele si deznadejdea ii impiedica pe multi sa se bucure macar si de un asemenea lucru marunt cum ar fi cititul unui ziar. Ca sa va dau doar doua exemple: cum sa citeasca ziarul un bolnav care a fost operat la trahee si care de ieri de cand a fost operat si pana azi cand l-am vazut ultima data nu prea a avut voie sa-si schimbe pozitia capului decat cand musai trebuia sa se usureze in plosca? Sau cum sa citeasca ziarul un bolnav operat de cancer de colon care vineri a intrat in sala de operatie si sambata dupa-amiaza s-a trezit prima data dupa operatie cu mainile si picioarele legate pentru ca cica ar fi fost recalcitrant? Si pe langa maini si picioare – care intre timp i-au fost dezlegate – s-a mai trezit si cu un tub in nas prin care se scurge voma din stomac.

Fac cam doua saptamani de cand am mers aproape zilnic in spital – tata s-a operat de cancer – si vrand-nevrand am inceput sa vad si eu lucrurile altfel. Altfel e putin spus, dar nu am timp si stare sa nuantez. Spitalul si boala te imping cu sau fara voia ta sa te nasti din nou, sa vezi lumea altfel, sa ai alte nazuinte si alte asteptari de la viata. Spun fraze banale dar cuvintele sunt slabe.

Lucruri care in afara par banale, in spital sunt nepretuite. Exemplu: a merge la toaleta. Urinatul este  un lucru minunat in spital, daca reusesti sa il duci pana la capat. Caci exista posibilitatea ca in urma sondei de urina care se pune la toti cei operati, sa faci infectie urinara si sa ajungi pana la imposibilitatea sa urinezi. I s-a intamplat unui “vecin” de salon care o noapte intreaga a stat in picioare si a facut ture intre pat si veceu pentru ca ii venea sa urineze si nu putea. Mirosul de urina este “parfumul” care s-a impregnat in spital pana si in mentalul infirmierelor pana acolo incat o infirmiera a intrebat daca nu cumva o sticla cu ceai de musetel pusa pe pervazul ferestrei este cu urina. Cat de smintit sa fie cineva sa puna o urina intr-o sticla de jumatate de litru si sa o puna pe pervazul ferestrei? Urina se masoara ca sa vada doctorul cata este in fiecare zi. De aceea, fiecare are la pat o plosca destul de low-tech (la unii o banala sticla cu gatul taiat) care de cele mai multe ori nu este acoperita. Saloanele unde nimeni nu urineaza pe el si nici o sonda nu da pe langa sunt exceptii.

Treaba mare e insa cu adevarat mare in spital: ea prevesteste biletul de iesire. Daca ai trecut de 2-3 ori pe la veceu cu o asemenea treaba, esti bun de usuit, caci paturile sunt putine. Asa cum se bucura mamicile cand copiii lor ies afara dupa o constipatie cronica, asa se bucura “apartinatorii” bolnavilor cand “al lor” a reusit in sfarsit si a scapat de ocluzie. Dau telefoane intre ei, se anunta unul pe altul, se intreaba care a mai vorbit cu bolnavul si daca a iesit afara si daca da cand a iesit ultima oara etc. Dar nu doar apartinatorii ci si bolnavii se anunta intre ei, se intreaba unul pe altul daca a iesit si se felicita cand evenimentul fericit are loc.

Dar nu doar lucruri banale in afara sunt de dorit in spital, ci insasi viata. Nu exista bolnav care sa nu se intrebe: “oare voi mai iesi de aici?”, “oare cat voi mai trai?”, “oare o sa mai pot merge singur?”, “oare o  sa mai pot face cutare sau cutare lucru?”. Unii chiar fac promisiuni solemne in spital: “nu voi mai bea nimic”, “nu voi mai manca carne”, “o sa imi fac analize mai des”, “o sa aduc un televizor in salon daca scap” etc, etc. Planuri pe termen lung nu isi face prea multa lume. Nu pentru ca spitalul nu este un mediu favorizant pentru optimism, dar suferinta nu prea te lasa. Viata si moartea, durerea si lupta pentru alungarea ei, ce ai voie sa mananci, cine sa iti dea plosca si daca poti sa iti faci  nevoile, cand va veni cineva sa te vada sau cand va mai trece vreun doctor sa iti scrie vreo reteta sau vreo asistenta sa iti schimbe perfuzia constituie cam mai mult de jumatate din topologia preocuparilor bolnavilor internati in spital.

Am avut in aceste doua saptamani revelatii dupa revelatii: fiecare zi a adaugat inca cel putin o intamplare sau o persoana interesanta. Azi ca tata a iesit aproape am regretat ca nu o sa mai merg in spital o perioada – ma obisnuisem. Cand o sa am timp o sa revin cu cateva povestiri.