“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa: masa întinsă, haine luxoase; slugile, şi ele, au altă înfăţişare, sunt mai vesele; vin apoi linguşitorii, oaspeţii, nenumăraţii paraziţi ai caselor. Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; urăşte zilele care-i grăbesc scadenţa, se teme de luni, care-i măresc dobânzile. Dacă doarme, vede în vis pe creditor. Urât vis! Creditorul stă la căpătâiul lui. Dacă e treaz, dobânda îi stăpâneşte gândul, dobânda îi este grija lui” (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Nu stiu daca exista vreun obicei mai pagubos pe care sa-l fi importat romanii mai vartos de la occidentali altul decat traiul pe credit. Poate ca doar privitul la televizor si sportul de weekend “cumparaturi la hypermarket”.

Ar fi mult de discutat de unde vine acest obicei. Poate ar trebui pornit de la Criza din Asia din 1997 care a facut praf tot continentul si a determinat ca banii sa curga in alta parte a lumii, prin urmare si in Romania. Dar inainte de asta poate ar trebui sa ne intoarcem la reformele lui Petre Roman din 1990, care in timp ce polonezii faceau terapie de soc si angajau economisti destepti de la marile universitati americane care mai avusesera experiente si succese macroeconomice in America Latina, deci in timp ce polonezii faceau ce trebuie (si azi se vad rezultatele), Petre Roman dadea romanilor tot ce le doreste inima la preturi de nimic. Si nu doar alimente ci chiar si credite. Putini isi mai aduc aminte ca Petre Roman a fost primul care a dat credite tinerilor romani ca sa isi faca case. Si iata ca peste zeci de ani vedem unde am ajuns. Tinerii de azi nici nu mai spera la case – chiar cele pe credit (Apetitul romanilor pentru creditare tinde catre zero) – ci doar mai tatoneaza cu ideea de a scapa si ei in sfarsit de rabla parintilor si sa isi cumpere o masina noua. Sper ca v-ati prins ca eu ma refer aici la tinerii care inca nu sunt bagati pana la gat in credite si care pana acum i-a ferit Dumnezeu sa ia credite din varii motive, in principal din imposibilitatea de a le accesa. Pentru ca restul tinerilor, marea majoritate, sunt deja ingropati pana la gat in rate si sunt experti in resalonari si cei mai buni cunoscatori ai ofertelor de credite ale tuturor bancilor.

Cand vine vorba de credit, putini oameni – si mai ales politicienii – pot sa faca diferentierea tipurilor de credit. Eu nu sunt specialit, dar am vazut cateva documentare despre scoala austriaca care mi-au deschis ochii la cat de mare diferenta este intre un credit care il iau ca sa imi satisfac o pofta sau o nevoie (mai mult sau mai putin absoluta) si un credit care produce. De credit de consum cu siguranta am mai auzit, dar nimeni nu discuta de credite de investitii, credite pentru cei care produc si pot sa aduca un plus prin valorificarea acelui credit. Cati sesizeaza in ziua de azi, cat de mult doreste statul sa stimuleze creditele de consum (vezi prima casa, rabla, micsorarea ratei de referinta etc) si cat de putin ajuta pe cei care produc intr-adevar ceva, de exemplu agricultorii. Agricultura de azi este cu un picior in groapa si de data asta se para ca e pe bune. Fara credite, agricultorii vor fi nevoiti sa inchida usile hambarelor, fiindca influxul de alimente ieftine din occident, unde creditele exista si sunt la dobanzi nesemnificative, nu le-a permis pana acum sa se dezvolte si sa acumleze. Agricultorii romani au trait de azi pe maine. Mai ales cei care au facut munca cinstita si nu au lucrat cu evaziune fiscala si deduceri de TVA frauduloase. Daca or exista si de astia, caci eu nu am auzit.

Iata deci ca guvernul nu s-a gandit sa faca un program prima ferma, ci doar prima casa, caci lobby-ul care bate la usa ministrilor este mai ales din domeniul imobiliarelor, unde caderea preturilor poate da jos cu contribuabilii la campaniile partidelor si gustul amar al crizei financiare din campania trecuta inca le-a ramas in gat actualilor politicieni. Din pacate romanii nu realizeaza ca rabdarea e de aur si ca daca vor mai astepta doi trei ani, vor putea lua apartamente cel mult la pretul celor din anul 2000, cum bulgarii deja pot sa o faca pentru ca ei nu au avut prima, a doua si a treia casa. Ce putem spera noi, este insa ca bancile sa sufle in iaurt dupa riscurile prin care au trecut si sa reziste la presiunile electorale ale guvernului care incearca sa le stranga de gat ca sa dea credite de consum aiurea in loc sa dea credite de investitii celor care produc ceva si care sunt singura speranta de iesire din criza.

Pentru că nu am mai scris de mult despre criză pe blogul acesta şi mi-am făcut unul dedicat, m-am hotărât să mai fac un mic update şi pe-aici la ce păreri mai am după evenimentele care se rostogolesc parcă din ce în ce mai repede peste noi, neavând nici timp să aflăm despre ele dar să mai le şi înţelegem semnificaţia. De exemplu, chiar acum câteva minute am aflat că China a vândut certificate de trezorerie americane de 34 miliarde dolari în Decembrie. Asta este destul de nasol. Dacă China nu cumpără în continuare certificate şi nu o face în ritmul care a facut-o până acum, americanii o să aibă ceva probleme majore, dar nu doar ei. A vedea un titlu: “China dumps US treasuries” atunci când tocmai citeşti o ştire că unii ofiţeri din armata chineza cer partidului să vândă certificatele americanilor ca represali la vânzarea de arme în Taiwan, nu e un sentiment prea plăcut. Cei care au vizionat documentarul “The Day the Dollar Fall” mă pot înţelege. În documentar se face o simulare a căderii dolarului în care tot de la est începe minunăţia. În timp ce europenii dorm, pe pieţele asiatice dolarul se prăbuşeşte şi până se trezesc ei, deja pentru mulţi e prea târziu ca să îşi mai retragă banii din bancă.

Dar să revenim la Grecia. Chiar este Grecia atât de păcătoasă că are un deficit atât de mare, sau pentru ca a minţit despre el? Dar datoria Greciei nici nu se compară cu datoria altor state mai mari, şi nici deficitul nu e exagerat, având în vedere că Marea Britanie bate şi ea la uşa porcuşorilor (a se citi PIGS). Este adevărat că grecii s-au cam lăfăit în cheltuieli peste nasul lor, cum de altfel am făcut-o şi noi cât ne-au ţinut creditele, şi cum de altfel unii de pe la noi încă o fac: Aqua Park Bucuresti – 25 mil EUR, Aqua Park Craiova – 18 mil EUR etc.

Părerea mea, ca şi a altora (sau altora) este că nu. Fundamental, Grecia nu e cu mult diferită faţă de alte ţări: a cheltuit aiurea fără să se gândească că economia nu o să duduie mereu şi că poate o sa bubuie puţin mai încet iar atunci, daca eşti pe muchie ai păţit-o. Din pacate noi nu învăţăm nimic. Nici măcar când vedem că europenii sunt gata să pună laba pe suveranitatea totala a grecilor, tot nu luăm seama, ci cheltuim aiurea la toate nivelurile.

Deci, se pare că Grecia e pe cale să îşi piardă suveranitatea economică(Greece loses EU voting power in blow to sovereignty). Şi care e problema ar spune unii? Aşa le trebuie dacă nu pot să elimine corupţia, o sa vină europenii să-i civilizeze.  Problema este că deja nu mai au suveranitate legislativă – ca orice stat european, legile naţionale sunt sub cele europene, şi oricum nu mai are suveranitate monetară – EURO vine de la BCE unde se face politica monetară. Singura parghie de ajutorare a propriului popor era pentru guvernul grec politica fiscală. Adică, conducătorii grecii puteau să ceară impozit mai mic poporului grec decât fraţii lor din Franţa de exemplu. Asta, cu condiţia ca guvernul grec şi toată administraţia să cheltuiască banii cu chibzuială şi să nu facă deficit prea mare. Adică să nu cheltuiască cu mult peste cât încasează. Bunăstarea unui popor este strâns legată de taxe şi salarii. Iar pe greci nu îi aşteaptă vremuri bune.

Dar nu doar pe ei, ci şi pe noi, că doar suntem în aceeaşi oală. Ba de fapt, ei sunt puţin mai sus, căci EURO i-a ferit pe ei cât de cât de loviturile speculanţilor care au dat jos cu leul acum un an şi 2-3 luni şi care acum sunt ocupaţi să dea jos chiar cu EURO-ul. Dar, dacă ar fi asta problema problemelor! Problema problemelor e că americani nu vor scăpa de datorii decât printr-o minune sau printr-un război. Ca orice criză, şi asta probabil nu o să treacă până când nu trecem cu toţii prin ea bine de tot, ca să ne spălăm puţin că ne-am cam murdărit cu-atâtea păcate …

(Re)Vezi şi Înapoi la ţară … – încă nu e expirat.

Desi inca putem vedea ca “prima casa” nu a ajutat prea multi oameni, ci in schimb a oprit (pentru moment) prabusirea pietei imobiliare, sunt inca multi care nu inteleg cu ce anume pacatuieste acest program. Mie imi este clar de ce prima casa nu doar ca nu ajuta oamenii sa dobandeasca o casa, ba chiar face ca preturile sa fie mentinute artificial umflate, oprind astfel mult mai multi oameni macar sa viseze la o casa a lor, dar sa poata sa o dobandeasca. Si oricum, nu prima casa ii va ajuta sa o dobandeasca, ci doar sa acceseze un credit prin care vor putea sa dobandeasca casa peste zeci de ani.

Metaforic privind, prima casa nu e decat un strigat de lebada al bulei inflationiste a preturilor care a facut ca acestea sa sara mult fata de posibilitatile oamenilor de a cumpara. Practic suntem generatia care cumpara apartamentele parintilor la preturi de 35 de ori mai mari decat plateau ei si trebuie sa platim rate la ele 35 de ani pana sa devenim proprietari.

Pornind cu un argument care este cvasi-acceptat, doresc sa dovedesc ca programul prima casa nu face decat sa functioneze impotriva pietei libere, fiind precursorul unei ideologii proaste care nu va face decat sa amane o revenire reala a economiei pe fundamente solide si nu pe credit cum s-a intamplat pana acum. Deci, argumentul principal este ca explozia preturilor nu ar fi existat niciodata daca nu ar fi existat accesul facil la credite. A fost creditarea facila un element pozitiv? Cei care au luat credite cand preturile erau cum erau, pot sa spuna singuri acum cat de bine a fost pentru ei ca BNR a permis bancilor sa dea credite in masura in care au facut-o, fara sa tina cont de ceea ce se intamplase deja in Asia doar cu cativa ani inainte (vezi Criza Financiara Asiatica din 1997). Practic dupa criza asiatica, banii s-au indreptat spre alte economii “emergente”, cum ar fi Europa de Est. Cine crede ca banii au venit in Romania pentru ca economia noastra a progresat si Romania s-a apropiat din ce in ce mai mult de UE, este un naiv. Banii au venit in Romania, pentru ca deja facusera praf Asia.

Dar sa explicam pe scurt Criza Financiara din Asia. Odata cu globalizarea, bancile au avut liber la investitii in toata lumea. Banii pensionarilor americani dar nu doar al lor, “produceau” fiind investiti in economii “emergente”, adica care nu aveau bani si prin urmare erau dispuse sa plateasca rate mari, mult mai mari decat ratele din economiile dezvoltate. Bineinteles investitia producea o oarecare crestere, ceea ce permitea tarilor respective sa plateasca rate mari la credite pentru cativa ani. Daca de exemplu o economie avea rata de crestere de 7-8%, rata care am atins-o si noi in Romania fara a produce mai nimic spre deosebire de asiatici care cat de cat produceau, atunci acea economie putea sustine dezvoltarea pe banii bancilor occidentale. Si cum Asia e mare, bancile si firmele de investitii au dat navala milogindu-se de asiatici, asa cum s-au milogit si de noi, sa le luam creditele.  Asiatici le-au luat creditele, dar la un moment dat investitorii s-au speriat ca cresterea nu va putea fi sustinuta si au inceput sa se retraga masiv, adica sa isi scoata banii din monedele straine in dolari si sa nu mai dea credite. Exact ca la noi, ce s-a intamplat anul trecut si ce se intampla acum. Cand investitorii au inceput sa se retraga, monezile tarilor au picat, preturile imobiliarelor au picat , au revenit cu picioarele pe pamant, economia s-a constrans, salariile au scazut, somajul a crescut si oamenii nu au mai putut sa isi plateasca ratele. Cam cum e si pe la noi, dar noi suntem in UE si nu ne puteau lasa balta ca pe Indonezieni unde s-a lasat cu lupte de strada si cu anarhie generalizata. Odata cu “default”-ul, adica falimentul la toate nivelurilor, bancile si investitorii sunt acum proprietarii de facto ai tarilor respective. Resursele, terenurile, casele, fabricile, firmele, totul. Tot ce era ipotecat este acum detinut de banci, ca si in Romania de fapt unde daca bancile ar incepe acum sa scoata la licitatie toate imobiliarele celor care au intarziat mai mult de 3 luni sa plateasca rata (cum este normal), preturile s-ar prabusi si bancile ar fi nevoite sa aduca bani de acasa ca sa poata functiona, conform reglementarilor BNR. Prin urmare, bancile “restructureaza” creditele, adica se fac ca ploua cand oamenii nu platesc si nu scot la licitatie in masa bunurile ipotecate, in speranta ca se vor intampla minuni.

Cum minune este si programul asta, “prima casa”, prin care guvernul pretinde ca ajuta oamenii sa isi poata implini visul de a fi proprietari. Din pacate oamenii nu realizeaza ca ar fi mai corect ca sa cumpere casa cu banii lor, ar fi mai profitabil sa puna banii in banca si sa castige la dobanzi pana cand preturile ar reveni la un nivel acceptabil, un nivel firesc, in care o casa nu este un vis si nu va fi nevoie sa muncesti la greu toata viata ca sa poti plati ratele enorme la credite ba chiar sa lasi si copiilor mostenire aceste credite. Nu putini sunt cei care au facut credite (si) imobiliare aducand adeverinte de salarii false si bazandu-se pe salariile tuturor din familie. Astfel, daca guvernul nu ar sustine artificial pretul caselor si ar lasa piata libera si preturile sa se regleze singure acolo unde oamenii ar putea sa le sustina, pentru oameni ar fi mult mai bine decat sa se bazeze pe garantiile si ajutorul guvernului. Este adevarat ca poate multi nu si-ar permite prea curand sa cumpere o casa, desi preturile incepusera sa cada destul de frumos, ajustarea se facea in mod firesc, bula asa cum se umflase, asa se dezumfla. Insa chiar daca acest vis nu s-ar intampla prea curand, pentru majoritatea oamenilor, a cumpara un apartament la 10.000$ cat era prin anii ‘90, tine de domeniul SF. Din pacate, prin interventia guvernului, aceasta nu va fi posibil, va trebui ca criza sa taie si mai adanc in buzunarele oamenilor si mai ales ca mintile oamenilor sa fie eliberate de propaganda oficiala pentru ca preturile sa poata sa revina acolo de unde au plecat.

Alte articole despre prima casa:

- Prima casa” – surata imprumutului de la FMI
- Capcanele programului “Prima casa”
- Prima casa nu e acasa

(Nota: documentarul a fost realizat in 2005)

Dupa vizionarea documentarului, cine are curaj ar fi bine sa verifice si ce s-a intamplat cu dolarul si cu datoria americana din 2005 pana astazi.

Linkuri: Homepage | Wikipedia

Desi este si carte, eu am dat intai peste documentar. O prezentare a documentarului o gasiti pe wiki, eu o sa enumar doar cateva idei care mi-au ramas.

Dupa Al doilea Razboi Mondial, aliatii au numit in Germania de Vest conducator pe Ludwig Erhard. Tot aliatii au impus si modelul economic care trebuia sa fie urmat de acesta, anume controlul preturilor si al inflatiei. Ceva similar ne-a facut si ne face noua Uniunea Europeana, incercand sa directioneze politica economica a statelor membre si mai ales a noilor veniti, prin anumite masuri care le cred ei ca o sa rezolve lucrurile. Ei bine, cand a vazut ca lucrurile nu merg pe calea care trebuie, Erhard a eliminat peste noapte politica de control a preturilor, fara acordul si fara informarea aliatilor. Practic si-a pus scaunul la bataie in dorinta de a salva economia tarii sale. Imediat lucrurile au inceput sa se miste, piata neagra a iesit la suprafata si Germania a ajuns peste ani si ani unde a ajuns pornind de la fapta curajoasa a acestui om de stat care si-a iubit poporul mai presus de propriile interese. Interesant mi s-a parut si dialogul acestuia cu reprezentantii aliatilor, a doua zi dupa ce Erhard anuntase abolirea preturilor. “Aliatii: am auzit ca ati schimbat politica de control a preturilor. Erhard: nu am schimbat-o, am abolit-o. Aliatii: consilierii nostri ne spun ca nu e bine ce ati facut. Erhard: consilierii mei imi spun ca e bine ce am facut”. Peste ani si ani, miscarea curajoasa a lui Erhard ca si intreaga sa contributie la dezvoltarea pietelor libere, avea sa fie considerata de Greenspan, presedintele Fed-ului American ca mai importanta decat planul Marshall.

Tot din acest documentar, am mai aflat un fapt uimitor de care habar nu aveam. Lenin dorise la inceput sa permita dezvoltarea proprietatii si a micilor afaceri, viziunea sa fiind ca statul sa detina si sa controleze doar domeniile cele mai importante ale economiei, resursele si industriile strategice: energia, transporturile, etc. De altfel, sintagma “Commanding Heights” ii apartine. Colegii bolsevici i-au sarit insa in cap si nu a reusit sa implementeze ideile lui, fiind bolnav si pe moarte. Stalin  a fost cel care a venit cu conceptul de centralizare si planificare.

Una peste alta, destul de interesant documentarul si mai ales uimitor ca alta data deciziile si directiile economice chiar se luau pe baza ideilor, politicienii discutau cu economistii, aveau consilieri economici care apartineau clar unei scoli anume si aveau o viziune care nu depindea de grupul de interesa carora apartin, cum se intampla acum, atat in SUA cat si in Romania. Batalia ideilor era intr-adevar o batalie de idei, nu de influente. Margaret Thatcher si Ronald Reagan chiar intelegeau economie si aveau un plan de salvare, o strategie clara si de asemenea forta si convingerea ca sa implementeze acea strategie si constiinta ca ei trebuie sa o faca. Reagan pus fiind in fata unei posibile recesiunii ca urmare a masurilor care avea sa le ia a zis: “Daca nu acum, cand? Daca nu noi, cine?” Pe la noi politicienii ia masurile care trebuie numai strasi cu usa de FMI si de Europa, si abia dupa alegeri. Aproape ca au invatat si FMI-ul si Europa sa nu ne mai deranjeze inainte de alegeri si sa astepte ca alegerile sa treaca pentru a putea solicita politicienilor nostri sa faca ceva. In pragul unui posibil, ba chiar probabil colaps economic si social mondial si in fata unei sigure prabusiri a economiei romanesti datorita coruptiei si proastei administrari, aproape pare trist ca noi nici macar nu putem visa sa avem vreun Erhard, vreo Thatcher sau vreun Reagan. Romania pare a fi chiar cu multi ani inapoi si fata de bolsevicii sovietici care macar nu isi trageau odraslele dupa ei, ci tineau la principii si la profesionalism, asa cum il vedeau ei. Discutam cu un var mai batran despre tragedia nepotismului din sistemul romanesc, si ii ziceam ca ne intoarcem incet-incet la comunism, partidele de la noi devin partidul unic. Varul insa m-a contrazis:  “nu e asa, aia macar puneau oameni capabili”.

Am vazut si revazut dezbaterea dintre Schiff (un afacerist care a prezis totul) si David Epstein – un profesor de economie politica la Columbia University. Il urmaresc in mod curent pe Schiff si raman uimit cat de expresiv si simplu este in explicatiile lui. Nu e de mirare ca a putut vedea ce urmeaza sa se intample in economie, de vreme ce o data ce ai niste mecanisme mai simple sau mai compelze si niste actori care sa le foloseasca pe baza unei teorii, poti prevedea clar ce urmeaza sa se intample. Aparenta complexitate a sistemului economic perceputa de  observatorii din afara si presupusa dificultate in a putea prevede anumite trenduri si anumite evenimente care nu pot fi evitate sunt apanajul ignorantei noastre. Pentru un om care are curajul sa puna punctul pe i si sa spuna tare si clar ca acolo unde ceva pute, pute, cuvinte precum “criza”, “depresie”, “declinul dolarului”, “hiperinflatie” erau inca aruncate in aer ca niste bombe inca din 2004 (vezi arhiva). Schiff era invitat la emisiuni economice pentru ca ceilalti invitati sa aiba de cine sa rada si sa faca bâză. Acum e invitat ca sa spuna ce ne asteapta.

Va invit sa vedeti aceasta prezentare, sa aveti rabdare sa ascultati tot ce zice precum si dezbaterea cu Epstein care se doreste a fi mai realist. Din pacate pe la noi sunt putini care sa ii semene lui Schiff, cel mai mult se apropie poate Ilie Serbanescu dar acesta nu are fermitatea si energia lui Schiff in a trage semnale de alarma.

Pentru cine crede ca Schiff este doar demagog si urmareste sa ajunga senator pe seama crizei, sau cauta doar sa isi faca reclama la firma de brokeraj si totodata sa suie aurul cat mai sus, le spun ca poate partial au dreptate. Nu degeaba e Schiff evreu, omul nu se supara sa faca si un ban din treaba asta, ar fi chiar un prost sa nu faca. Insa daca ii ascultati argumentele nu prea puteti sa ii stati impotriva.  Si Schiff nu este doar interesat de bani, omului ii place ce face, este un economist, care are si darul sa inteleaga sistemul dar si sa le explice oamenilor cum acesta functioneaza. Ii prevad lui Sciff un viitor politic stralucit, cu siguranta va ajunge senator (deja au mai ramas doar 3 candidati in statul sau) si poate peste cativa ani chiar mai sus, desi multora Schiff le sta ca un os in gat.

Baltic Dry Index este un indice calculat zilnic de Baltic Exchange din Londra si urmareste preturile de transport maritim ale diverselor marfuri, pe diverse rute. Spre deosebire de indicii bursieri care sunt mai degraba un indicator al increderii investitorilor in actiunile anumitor companii sau in alte unelte de investitie tranzactionate, BDI indica o medie reala a unor preturi reale, fiind considerat cel mai relevant indicator al starii economice actuale, dar mai ales viitoare. Deoarece materia prima transportata azi, este un indicator al marfurilor produse maine si vandute poimaine, acest indice ne poate da idee de incotro merg lucrurile …

Cresterea din perioada verii s-a datorat in special cumpararii masive de catre china de materii prime la preturi foarte mici. China a reusit astfel sa cumpere ieftin cand altii nu mai aveau bani, si totodata sa mai scape de dolarii care ii atarna de gat ca o piatra de moara.

Iata cateva linkuri pentru cei car doresc sa citeasca mai mult si pentru care au sperante ca lucrurile o sa revina la normal curand:

- Is Baltic Dry a harbinger of doom? (Financial Times Advisor)
- Baltic Dry Index Signals Slack Demand for Raw Materials (Seeking Alpha.com)
- Baltic Dry Index plunges to quarterly low (Purchasing.com)

Si ceva dragut despre cum indicele o ia inaintea actiunilor:

Baltic Dry Index Continues Leading The Stock Market

UPDATE 3-NOV-2009 - pe octobrie trendul este pozitiv, dar poate sa fie doar un stimul dat de “luna cadourilor” care se apropie, nu un semnal real al revenirii economiei.

Pe măsura ce intrăm mai adând în criză, din ce în ce mă minunez de felul cum reacţionează unii oameni şi de temerile lor. Mă minunez în sensul că mă mir de spaimele lor iraţionale şi temerile care îi fac să aibă aceste reacţii – chiar dacă deocamdată moderate sau doar într-un stadiu incipient al manifestării lor. Nu neg faptul că unii oameni chiar au fost loviţi crunt de criză şi au suferit mult. Mă leg de cum se sperie unii care nu prea au de ce să se sperie. Sau mai bine zis, nu se sperie cum trebuie.

Dar să încep cu câteva exemple ca să întelegeţi despre ce e vorba. O doctoră rezidentă, într-o specialitate destul de bună, în care nu va duce lipsă de clienţi pe timp de criză – psihiatrie – urmează să dea examenul de specialitate şi apoi are aranjat deja postul unde va lucra, prin bunăvoinţa (sau voinţa determinată de alte motive) ale unui frate de breaslă în măsură să o ajute în acest sens. Deşi lucrurile sunt aranjate destul de bine pentru ea şi oarecum e într-o situaţie mult mai bună decât alte colege de la alte specialităţi, are şi ea totuşi o temere: dacă va muri acel coleg şi nu o va mai putea ajuta cu postul? Cum va putea ea plăti creditele şi cum îşi va întreţine familia în aceste vremuri grele? Să o iertăm pe ea, lucrând cu nebuni zilnic (dar oare nu toţi facem asta), să îi dăm circumstanţe atenuante.

Un alt prieten, de data aceasta programator senior, extrem de priceput într-un limbaj de programare foarte bine plătit, cu experienţă deosebită, cu un salariu bunicel  – conform domeniului – angajat la o firma de top, de nivel mondial, care lucrează pentru nume mari din industrie din SUA dar nu numai, deci acest prieten, are şi el temeri legate de criză. Deşi domeniul IT nu a fost lovit de criză (mai puţin cei care trăgeau tunuri de la stat, adică făceau soft pentru stat plătit la preţuri astronomice) şi deşi are toate premizele să nu aibă probleme orice s-ar întampla, faptul că are deja un credit şi o familie de întreţinut, îl fac să cam piardă sensul realităţii şi să se gândească la posibile soluţii aiuristice în cazul în care firma la care lucrează va da faliment. Deşi datorită clienţilor pentru care această firmă lucrează, premizele falimentului sunt extrem de improbabile, adică posibilitatea ca acei clienţi să nu mai plătească este cumva aceeaşi cu probabilitatea să înceapă un nou război mondial, prietenul meu, după ce s-a gândit el mai bine, a hotărât să mai înveţe încă un limbaj de programare, deoarece i se pare lui că limbajul pe care s-a specializat în ultimii 10 ani nu e prea cerut pe la noi şi deh … trebuie să fie pregătit pentru orice.  Trecând peste paranoia că firma lui ar putea da faliment, trecând şi peste neîncrederea în sine şi lipsa oricărei înclinaţii către risc în propria cariera (practic lucrează la aceeaşi firmă de la începutul carierei) care îl predispun la o atitudine consevatoare, totuşi spaimele şi temerile l-au făcut să ignore nişte realităţi foarte evidente. El are o meserie excelentă, este senior într-un domeniu foarte căutat în care activează numeroase alte firme, şi chiar dacă toate firmele din România de programare ar da faliment, tot ar putea găsi pentru cine să lucreze pe Internet, deoarece în acest domeniu, cererea de muncă este, a fost şi va fi mereu mult mai mare decât oferta: materia cenuşie produce şi prin urmare este căutată, dar fiind puţină, niciodată nu e de ajuns.

Un alt exemplu la fel de aiuristic, care însă nu ştiu dacă e determinat prea mult de situaţia prezentă, cât mai mult de personalitatea în cauză. Un manager al unei firme cu profit anual de sute de mii de euro, chiar pe timp de criză, s-a hotărât ca pe lângă dimploma de economist pe care o are la origine, să dobândească şi una de jurist, ca să îl ajute în CV în caz că patronul firmei se hotărăşte să vândă firma şi el va rămâne pe drumuri să caute alt job. Trecând peste aiuristica temere că tocmai pe el îl va da afară având în vedere că firma este de succes şi că oricum cine va cumpăra, chiar dacă va dori o restructurare, nu va da peste noapte oamenii afară pentru că şi-ar tăia singuri creaca, continuând cu aiuristica soluţie că o diplomă în plus îl va ajuta, ignorând realitatea unei situaţii destul de stabile atât pentru el (nu are credite, are casă şi maşină) cât si pentru firmă (are profit, are comenzi), acest manager, în contra oricărui bun simţ trăieşte cu spaime aiurea şi a găsit soluţii aiurea.

Aş mai putea continua cu câteva exemple similare, dar aş lungi vorba prea mult. Ce au în comun aceşti oameni şi multi alţii ca ei? În primul rând necredinţa, sau credinţa slabă. Sau mai bine zis duc lipsă de o credinţă practică, nu au experimentat (sau dacă au experimentat au uitat) adâncurile deznădejdii şi mila lui Dumnezeu pentru omul care se pocăieşte. Pr. Savatie a ţinut o conferinţă despre puterea duhovnicească a deznădejdii şi nu vreau să elaborez problematica. Vreau doar să atrag atenţia că teama este un indiciu al lipsei de credinţă, iar deznădejdea, atunci când este oarecum reală şi provocată de cauze materiale solide şi independente de voinţa noastră, nu poate fi decât productivă duhovniceşte pentru noi, nu ne poate decât stimula sufleteşte în a ne apropia de Dumnezeu şi în a-i cere ajutorul cât mai fervent şi cât mai frecvent. Însă cât timp încă nu suntem acolo – în situaţiile de coşmar care ne bântuie – , să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru câte avem acum şi să lăsăm zilei de mâine răutatea ei. Viitorul nostru şi al lumii oricum este în mâna lui Dumnezeu şi nu ne vom putea noi pregăti mai bine şi în alt mod decât mai ales duhovniceşte pentru a-l înfrunta.

O altă constantă pe care o văd eu la aceşti oameni, este pesimismul cronic şi reacţia paranoică şi dezechilibrată în faţa unor situaţii dificile într-adevăr, dar deocamdată ipotetice şi cu multe necunoscute. Este total falimentar să pui răul înainte şi mai ales îţi consumi energii aiurea. În plus, sunt premize ca din criza asta un viitor nou şi mai bun să ne bata la uşă, dar dacă vom pune umărul la asta. Una este să fi precaut, cumpătat, calculat şi atent la anumite aspecte care ţi-ar putea influenţa viaţa şi alta este să te vezi ca o frunză în vânt care nu are altă soluţie decât să se agăţe de alte frunze – soluţii false la probleme false.

Bineînţeleles, spaimele acestor oameni nu ţin musai de criză, ci mai mult de personalitatea lor. Însă criză le alimentează, le amplifică, le dă spaţiu de manifestare. Iar dacă totuşi nişte oameni cu studii, deştepţi, pe picioarele lor, ajung să reacţioneze astfel, să aibă astfel de temeri şi soluţii paranoice, mi-e şi teamă să mă gândesc ce spaime au alţi oameni şi ce soluţii gândesc ei. Şi mai ales, încerc să mă gândesc că într-adevăr dacă se va ajunge să pice băncile şi odată cu ele toată economia, civilizaţia umană în forma ei actuală va dispărea şi lumea va fi o junglă reală, deşi nici acum nu suntem prea departe de junglă. Dar woops!, iată că am început şi eu să fiu paranoic …

Va recomand un documentar care lamureste si mai mult innrobirea omului modern de catre “furnizorii de credit” si tentantiile de care se lasa rapusii oamenii care nu stiu sa nu se intinda dincolo de lungimea plapunei si se lasa sedusi de tentatia de a-si viinde viitorul lor si al copiilor lor bancilor si diverselor institutii de credit, camatarii legali ai modernitatii.

Desi realizat inainte de inceputul crizei, documentarul ne da o imagine mai clara si mai sumbra asupra situatiei actuale, atat in SUA cat mai ales in Romania, unde multi oameni acceseaza “descoperirea de card” fara ca macar sa isi dea seama ca aceasta descoperire inseamna a plati dublu dar mai ales a-ti asuma un risc cu multe necunoscute. Chiar daca bancherii de azi nu trimit recuperatori cu armele peste noi, presiunea starii de faliment si situatia fara exit i-a dus pe multi in bratele streangului, adica la sinucidere.

Nu am avut rabdarea sa caut o subtitrare in romana, nici nu stiu daca exista de fapt, eu l-am gasit pe un site de torente. Iata insa site-ul oficial: maxedoutmovie.com. Pe youtoube am gasit doar trailerul, nu am cautat daca este full pe undeva, insa cine cauta gaseste …

Ilie SERBĂNESCU: Au fost multe indicii ca acordul de imprumut cu o serie de institutii internationale sub monitorizarea FMI este o comanda externa. Precisa si fara echivoc!

[ CITESTE TOT ARTICOLUL ]

Admirabil curajul si capacitatea de analiza a dlui Serbanescu.  In timp ce altii doar speculeaza (ca aici), Ilie Serbanescu dovedeste precis si fara echivoc care sunt de fapt rostul banilor de la FMI.