Cine va salva Italia?

Italia era in pragul recesiunii inainte de aceasta epidemie. Turismul este deja compromis total. Daca maine virusul dispare, va lua 2-3 ani Italiei ca sa recastige increderea turistilor. Vorbim de turism pentru ca turismul este mare parte din PIB-ul Italiei. Dar sa nu uitam ca nordul – care este acum in carantina (chiar daca partiala – deocamdata) – este locomotiva Italiei, prin urmare doar o minune mai poate salva Italia de la prabusire.

Spun prabusire pentru ca dincolo de penibila crestere de doar 0.3% de anul trecut, bancile italiene sunt tinute pe linia de plutire de BCE care cumpara masiv obligatiuni si le ofera credit, ca sa mentina pacientul in viata.

Este dificil sa discutam doar despre Italia, avand in vedere ca Brexitul a lovit in intreaga UE iar tensiunile SUA-China de asemenea au tinut europenii in expectativa. Sa incercam totusi sa enumeram toate problemele, ca sa intelegem de ce avem sanse mari sa ajungem Italia din urma, desi este deocamdata pe locul 3 la PIB in UE, doar daca stam pe loc, pentru ca Italia se va prabusi.

Scandalurile politice in general fac bine economiei pentru ca politicienii nu mai au timp de mariri de taxe si schimbat de legi ci se cearta intre ei. Nu e tocmai benefic insa cand taxele sunt deja maxime, reglementarile sufoca dezvoltarea libere initiative iar infrastructura este in prabusire. Nu mai zicem de demografia dezastruoasa si ramanerea in urma la capitolul tehnologie si informatizare in administratia publica.

Lumea este intr-o competitie acerba, Asia face a facut pana mai inainte de criza progrese masive si nici americanii nu se tineau dupa chinezi. De aceea a lansat Trump razboiul tarifar, pentru ca oricat de mult ar fi cifrele deplasate de realitate, progresul chinezilor se vede cu ochii.

Guvernul italian a promis deja ajutor pentru firme. E posibil ca actuala epidemie sa fie un pretext pentru guverne si pentru UE in cele din urma sa pompeze si mai multi bani si sa ajunga la faimoasa aruncare de bani din elicopter in speranta de a “reporni motoarele”. Iluzii, evident, caci economia este deja la pamant. Pana si productia in Italia a ajuns sa fie din ce in ce mai mult facuta de muncitori chinezi adusi pe vapor. E doar chestiune de timp pana chinezii vor cumpara si ultimele branduri italiene, asa cum au cumparat Volvo si altele. Asta daca vor mai avea si chinezii cu ce sa cumpere pentru ca si PIB-ul lor s-a prabusit in primul trimestru. In curand trebuie sa apara rezultatele preliminare pe primul trimestru si vom vedea amploarea.

Guvernul promite, dar problema e ca spreadul intre bondurile italiene si cele nemtesti a inceput sa se cracaneze. Vin banii in schimb inspre Romania, de se lauda Catu cu rate negative. Nu mai conteaza ca si bulgarii au la fel, important sa se laude la prostii care nu se uita imprejur. Italia avea deja un raport al datoriei externe la pib extrem de mare (134%). Pana unde o sa ajunga oare inainte sa intre in default?

Sunt deci mult mai multe semne de intrebare si totul e legat de evolutia pandemiei care este probabil inca in perioada initiala si pana nu va atinge 100% din populatiei, impactul economic nu se va calma ci economia o sa tot pice. Exista intr-adevar multe sperante, insa toate sunt la granita intre minune si noroc – dupa religia fiecaruia.

Parerea mea este ca foarte mult conteaza si dinamica raspandirii. Una e sa ai epidemie de mii de cazuri si sa fii nevoit sa inchizi provincii intregi in carantina (cum e Italia) si alta e sa ai cateva sute de cazuri si sa nu ai probleme nici macar cu turistii (cum e Germania). Situatia se poate insa schimba drastic si peste 2 saptamani sa avem invers, asa cum vedem acum ca Koreea de Sud daca continua in ritmul asta, poate depasi in maxim o luna China la numarul total de cazuri.

Sunt insa cateva principii universale pe care doresc sa le explic:

  1. Cine are i se va da si cine nu are i se va lua. Prin asta vreau sa spun ca aceasta criza face o cernere si loveste mai ales statele ineficiente, in care coeziunea sociala nu este suficienta si in care fibra sociala se rasfira usor, la cele mai mici presiuni. Fie sistemul medical incompetent si neglijent, fie lipsa increderii oamenilor in autoritati, fie lipsa de jertfa a celor chemati sa fie in linia 1, fie lipsa resurselor financiare si umane. Virusul loveste la fel de puternic pe toti, dar nu toti vor avea aceeasi “imunitate”. Daca pana acum un stat slab ca Italia beneficia de “protectia de turma” din UE, acest virus va face diferentierea si o va face cu varf si indesat.
  2. Cand te fugareste ursul, conteaza sa nu fii tu ala care alearga cel mai incet. Din punct de vedere economic, este clar ca China a fost prima lovita si apoi urmeaza Italia. Spun ca Italia si nu Koreea de Sud (desi deocamdata Koreea de Sud e pe locul 2) deoarece Italia se bazeaza foarte mult pe turisti carora le poate spune deja ciao! inca de la inceputul sezonului. Pe masura ce virusul va lovi in fiecare tara, evident ca lumea se va adapta (a se citi obisnui cu o rata a mortalitatii de 3%) si poate ca lucrurile vor merge inainte, desi cu morcovul in fund. Putem spera si la un mic rebound (in niciun caz la revenire) atunci cand se va atinge peak-ul cazurilor in intreaga lume (inca avem crestere exponentiala). Dar una e sa fii lovit acum si sa ai deja o doua saptamani de carantina si sa urmeze apoi provincie cu provincie si alta e sa produci macar la fel ca anul trecut (cum fac nemtii) desi nu ai unde sa vinzi (cine mai cumpara acum masini cand toata lumea face stocuri?) si tu nici sa nu apuci sa mai introduci carantina pentru ca deja s-a dovedit prea paguboasa si guvernele au ajuns la concluzia ca mai bine pun bancile centrale sa tipeasca bani, sa dea jos cu dobanzile si sa pompeze “lichiditate” pentru ca economia sa mearga inainte, caci virusul oricum nu putem sa-l tinem sub control

Dupa cum stim din 2008, tarile nepregatite au fost lovite mult mai puternic ca economiile solide si cu o economie reala, eficienta, cu o administratie cumpatata care nu a facut deficite record doar ca sa faca pomeni electorale prin mariri de pensii si salarii minime cum a facut Romania. Si Italia …

De ce sunt randamentele la obligatiunile germane negative?

Nota: in acest articol prin obligatiuni ma refer la obligatiunile suverane, deci emise de guvern. Din cand in cand, din reflex o sa folosesc termenul in engleza: bond.

Raspuns la intrebarea din titlu [pe scurt]: deoarece investitorii au mai mare incredere in guvernul german decat in guvernele altor state si de asemenea, investitorii cred ca UE are mai mari sanse sa se destrame.

Raspunsul l-am condensat la inceput dar il voi detalia cat mai pe larg, deoarece mie mi-a luat ceva timp pana sa inteleg (desi tehnic e usor de inteles) DE CE obligatiunile germane au dobanda mai mica decat dobanda de referinta a monedei europene. Intelegerea mea se datoreaza lui Cristian Sima, dar nu sunt sigur ca in conferinta de la link i-am auzit explicatia sau in alta.

O sa incep cu cateva consideratiuni generale si o sa continui cu cateva idei aleatoare legate de situatia actuala.

Consideratiuni generale

Obligatiunile ca instrument de investit sunt in grupul de optiuni cu risc scazut. De aceea grosul banilor sunt plasati in obligatiuni. Evident ca exista varietate de riscuri si randamente intre diversele tari ale lumii si nu toate obligatiunile sunt la fel de interesante, altfel PSD nu ar avea probleme sa mareasca salariile si pensiile pana la cer. Insa Trump nu are astfel de probleme si daca si-ar dori, nici Merkel nu ar avea …

Obligatiunile sunt niste hârtii pe care un guvern le vinde pentru o suma fixa (pret) si se angajeaza sa plateasca la data expirarii , pretul de emitere (cel platit de cumparator) plus o dobanda. Perioada unei obligatiunii poate fi de 1, 2, 5, 10 ani sau chiar si 100 de ani cum are Elvetia. Randamentul este o formula mai complicata care tine cont de diversi parametrii ai emisiunii, caci exista o variatie, de exemplu frecventa la care se plateste dobanda – pote fi fie doar la final,fie o data la doua luni, fie anuala etc. Pentru simplificare, putem gandi randamentul ca fiind dobanda.

Investitorul care cumpara obligatiuni isi asuma riscul ca guvernul respectiv sa nu se tina de cuvant si de aceea tarile care nu sunt serioase si nu isi platesc datoriile (Argentina, Grecia, Romania) trebuie sa plateasca dobanzi mai mari decat celelalte. Pe langa increderea ca guvernul va face acele plati, mai conteaza evident si moneda in care sunt emise acele obligatiuni. Nu e deloc neobisnuit ca un guvern sa emita obligatiuni in moneda proprie cat cuprinde in speranta ca va numi un “prieten” la banca centrala care o sa tipareasca bani si o sa provoace o inflatie minunata care o sa trimita in irelevanta valoarea bondurilor la data expirarii. Asa s-a intamplat de exemplu in Turcia unde Erdogan l-a numit la banca centrala pe ginerele sau. Caz in care Erdogan nu mai are nevoie sa emita bonduri deoarece ginerele sau poate sa transfere bani direct guvernului pentru ca banii in esenta sunt doar niste cifre introduse intr-un program de calculator singura problema fiind cine opereaza acel program.

Ce mai trebuie mentionat legat de obligatiuni este ca acestea pot fi tranzationate intre investitori. Motivele fiind variate. De exemplu, un investitor care are banii blocati in bonduri poate doreste sa faca rost de bani pentru a face alte investitii (isi restructureaza portofoliul). Caz in care vinde bondurile si cumpara ce doreste. Alte motive pot fi schimbarea gradului de risc sau evolutia dobanzilor, toate avand efect asupra randamentelor unor obligatiuni. Unii investitori, de exemplu, cumpara si asigurari impotriva default-ului unui emitator de bonduri (Credit Default Swaps). Aceste asigurari sunt platite pe intreaga perioada a detinerii unor obligatiuni, asa cum un sofer plateste asigrare cat timp detine o masina. Daca riscul unui emitator creste, pretul asigurarilor creste in mod similar cum daca un sofer face prostii (accidente), asigurarea ii mareste pretul asigurarii. Motivele tranzactionarii obligatiunilor sunt variate si cea mai importanta idee legata de tranzactionare este ca pretul cu care se tranzactioneaza obligatiunile este invers proportional cu randamentul acestora si evident poate diferi de pretul de emitere.

Un motiv al atractivitatii obligatiunilor poate fi la un moment dat cresterea riscului (eventualitatea unei crize). In caz de risc, majoritatea investitorilor doresc sa isi protejeze investitiile, de aceea ies de pe diverse piete (actiuni, comoditati, forex etc) si intra in obligatiunile acelor tari care sunt vazute mai bine deoarece vor sa aiba siguranta ca banii lor vor fi protejati si la expirarea obligatiunilor si-i vor primi inapoi (cu dobanda respectiva, angajata de emitent la data emiterii, care poate fi si negativa).

Inchei aici consideratiunile generale, desi ar mai fi multe de zis si continui urmatoarea sectiune. Bine ar fi daca nu ati inteles pana aici sa reluati sectiunea anterioara, altfel veti citi degeaba in continuare.

Idei aleatoare

Se pune logic intrebarea: daca dobanda de referinta este x si dobanda obligatiunilor este x + 1%, bancile nu fac bani gratuiti? Da si nu! Da, deoarece intr-adevar daca se pot imprumuta de la banca centrala cu x% si guvernul le ofera x+1%, bancile raman cu 1% singura problema fiind ca guvernul sa emita cat mai multe obligatiuni (cat mai mult drog) pentru ca bancile sa faca bani gratuiti. Pe partea de nu, exista unele probleme: bancile pot castiga si mai mult imprumutand firmelor sau oamenilor/creditacilor dar exista si riscuri, deci fiecare banca trebuie sa isi gestioneze singura apetitul la risc. De asemenea, mai este de luat in calcul si riscul ca guvernul sa intre in faliment si sa nu mai plateasca, caz in care trebuie sa tinem cont de tara despre care vorbim. In cazul Romaniei de exemplu, daca intra guvernul in faliment, vine FMI-ul, deci bancile nu se sperie asa mult si dau bani cat pot tuturor emitentilor de la buget (guvern, primarii, prefecturi, regii etc). Chestiunea ar trebui in mod normal controlata de BNR care ar avea teoretic datoria sa limiteze cat la suta din asset-urile bancilor pot sa “doarma” in obligatiuni. Insa pentru ca tainele mioritice sunt cele care sunt, guvernul s-a descurcat pana acum sa vanda bancilor locale. Mai nou incearca sa vanda si oamenilor prin Posta Romana, asadar amatorii de 3.5% pe un an in conditiile in care euro poate exploda cu 5% intr-o luna sunt invitati la sediul postei unde vor avea parte de comision zero ca sa cumpere aceste hartii. Pe de alta parte, daca pleaca Viorica si vine Orban, e posibil ca euro sa scada, o data cu dobanda de referinta pe care Mugurel (zis si Manole) o tine deocamdata sus dar trebuie sa o scada “ca sa se alinieze” si daca Orban reuseste prin minune sa rezolve problema deficitului de la pensii (si al altor deficite) e foarte posibil ca cei 3.5% sa fie mana cereasca, mai ales ca emiterea lor s-a facut inainte ca desteptii de la finante sa se prinda ca urmeaza o perioada de scadere a dobanzilor.

“Cine are i se va da si cine nu are i se va lua” este probabil cea mai simpla explicatie de ce Germania are parte de increderea investitorilor si de dobanzi negtive in timp ce Romania trebuie sa plateasca dobanzi de 4-5% ca sa sa imprumute. Cu cat situatia este mai tensionata si riscurile mai mari, cu atat investitorii incearca sa se acopere si nu doresc sa se expuna la riscuri. Faptul ca economia Germaniei este unde este, faptul ca guvernul german a dat dovada de incredere deoarece a mentinut deficitele sub control, ba chiar are excedente, faptul ca balanta externa a Germaniei arata cum arata (~50% din PIB este export) fac ca cererea de obligatiuni germana sa fie atat de mare incat dobanzile sa fie impinse in jos.

Pare o situatie anormala ca in aceasta perioada de “revenire economica” (oare?) banii pompati de BCE sa fie “blocati” in obligatiunile de 100 de ani ale Austriei si Elvetiei. BCE pompeaza bani cumparand obligatiuni ale guvernelor si chiar ale corporatiilor si da jos cu dobanda pentru ca “sa avem lichiditate” in timp ce lichiditatea fuge inspre randamentele negative (mai negative decat rata de dobanda!) ale obligatiunilor germane. Este ca si cum ai da drumul la robinet si apar ar curge in sus. O anomalie. Anomalie este insa din punct de vedere al normalitatii. In situatia anormala in care ne aflam insa (ochiul furtunii financiare a secolului), este firesc ca banii destepti sa fuga in locurile sigure si sa nu vaneze aiurea randamente iluzorii.

Ramane totusi intrebarea “de ce Germania” (si nu Franta sau SUA de ex) desi poate nu ar strica putin sa dezbatem si de ce totusi investitorii accepta randamentele negative ale obligatiunilor? Dupa cum am mentionat in consideratiunile generale, bondurile pot fi tranzactionate. Investitorii in bonduri europene spera (intuiesc) ca BCE va fi nevoita sa pompeze din ce in ce mai multi bani pentru a sustine statele europene falimentare (porcusorii). Caz in care, BCE va cumpara obligatiuni de toate steagurile, printre care si cele germane. Cresterea cererii va ridica prin urmare preturile si prin urmare pierderea de moment se va transforma in viitor in profit. Investitorii se bazeaza si pe “retinerea” guvernului german care sper ei ca nu va emite aiurea obligatiuni atunci cand BCE o sa inceapa “destrabalarea” cu achizitiile. Retinerea guvernului german spre deosebire de alte guverne care vor emite “de nevoie” obligatiuni noi pentru a plati ratele la cele vechi, face obligatiunile germane mai atractive decat ale altor tari deoarece daca nu se emit bonduri noi, BCE o sa fie obligata sa cumpere pe cele vechi, prin urmare oferta fiind limitata, pretul creste. Aici nu bag mana in foc pentru intreg rationamentul, marea necunoscuta fiind daca BCE va putea cumpara direct obligatiuni emise – ceea ce din ce stiu eu nu are voie in prezent. Asadar, acum BCE poate cumpara obligatiuni doar de pe piata obligatiunilor, adica de la alti investitori care au cumparat direct de la guverne. Nu e mare scofala la urma urmei, doar faptul ca trec printr-o mana nu taie posibilitatea guvernelor sa emita cat vor deoarece investitorii au garantia ca BCE le va cumpara si ei nu vor fi cei care sa astepte guvernul grec sa le plateasca peste 50 de ani banii inapoi, ci BCE-ul.

Ajuns in acest moment al discutiei, nu pot sa nu mentionez ca toata schema nu este decat un mecanism de represiune financiara. Prin intermediul programelor de achizitie de bonduri, BCE incurajaza de facto destrabalarea guvernelor care pot sa-si cam faca de cap, singurele constrangeri fiind “acordurile” de masuri de austeritate care nu se respecta niciodata si speranta ca maine va fi mai bine … Pe scurt, BCE cumpara obligatiuni deoarece altfel investitorii nu le-ar cumpara si prin urmare guvernele ar intra in faliment si prin urmare visul european s-ar spulbera. BCE este insa o jucarie misto, este o banca care tipareste o hartie in care – culmea! – unii oameni mai au incredere si prin urmare pe moment lucrurile pot continua pe mai departe, ne facem ca nu exista probleme, cumparam obligatiuni suverane (dar nu numai) si poiate maine-poimaine incepem sa cumparam si actiuni cum fac japonezii ca sa trecem parlazul. Ca poate-poate, inflatia reporneste, economia isi revine in mod miraculos si incet-incet, in 100-1000 de ani mananca din credite si astfel visul va supravietui. La pachet cu prospectul cresterii preturilor obligatiunilor germane (desi nu numai), cumparatorii mai au parte si de garantia unui guvern vazut bine al unei tari cu cea mai puternica economie din UE, prin urmare au riscul minim ca bonus. Marea lovitura va fi insa schimbarea mentalitatii in guvernul german care poate emite si el bonduri la fel de multe (ca raport) ca grecii sau italienii si prin urmare poate sa afecteze pretul acestora pe piata, in pofida asteptarilor speculatorilor.

Din cele explicate mai sus, sper ca se intelege ca atata vreme cat economia nu este controlata de forte concurentiale care sa stimuleze agentii eficienti si productivi si sa penalizeze agentii ineficienti, redundanti, incapabili si inutili, este doar o chestiune de timp pana cand totul se va prabusi ca un mare turn babel construit cu lut in loc de ciment durabil.

La nivel global insa exista o competitie legata de cine este mai putin preocupat de … fortele pietei. Adica, desi BCE si UE in general stimuleaza ineficienta si destrabalarea, are concurenti SUA si China care de asemenea tiparesc bani, fac marsavii similare sau de aceeasi natura si nu incurajaza economia de piata, pompand sume astronomice in toate pietele si evitand infruntarea adevarului. Asa cum Titanicului i-a luat ceva timp sa se scufunde si in timp ce unii fugeau la barci, altii cantau, dansau, mancau sau dormeau, tot asa in prezent panica inca nu a cuprins toata lumea si mai exista inca oameni, companii, guverne care au speranta ca prabusirea sistemului financiar actual nu este iminenta si ca ineficientele pot fi tolerate prin socializare si capitalismul eliminat prin interventionismul financiar si monetar al bancilor centrale. Desi mare parte dintre speculatori stiu ca va urma o prabusire, insa spera ca intre timp sa se capatuiasca …

MARELE RESET SI NOUA ORDINE MONDIALA

Din ce in ce mai multa lume vorbeste de Marele Reset. Este un termen pe care l-am asimilat si mi se pare ok sa-l folosesc, cu cateva mici observatii. Ne aflam deja in Marele Reset, doar ca am parcurs o mica parte, partea in care se dospeste framantatura. Ce este framantatura? Una e drojdia, alta e faina, alta e framantatura, alta e aluatul si alta e placinta. Cu greu se pot asemana si daca nu ai treaba cu bucataria, nu ti-ar veni sa crezi ca una se trage din alta. Tot asa si cu acest Mare Reset care va schimba fata lumii total. Ce treaba sa aiba o criza financiara cu statul politienesc, cu o noua ordina mondiala, cu un mare reset sau cu nasterea unei noi ideologii totalitariste pe care omul de rand nu doar ca o va tolera, dar chiar o va cere sa fie implementata pentru ca va fi trecut prin indeajunsa “dospire” incat sa fie gata sa ceara, sa accepte si sa primeasca “noul botez”.

Am explicat intr-un articol anterior de ce schimbarea periodica a monedei de schimb folosite in comertul international si a ordinii financiare globale este ceva normal, este un proces care are loc atunci cand un imperiu isi pierde din seva si lasa locul liber. As face aici o mica paranteza: exista teoria ca Razboiului Rece cu cele 2 tabere, caruia i-a urmat epoca dominata de SUA (Pax Americana) ii urmeaza acum o perioada de poliaritate multipla in care mai multe puterii se vor confrunta intre ele, dar niciuna nu va domina. Se pune astfel langa SUA ca potentiali actori egali Rusia si China sau Eurasia, pentru cei mai fantasmagorici care uita ca in Razboiul Rece, Rusia si China erau la cutite desi ideologic imbratisau aceeasi ciuma. Intre timp, China a tatonat cu capitalismul si desi pentru o perioada parea o canditata pentru preluarea stafetei acestei minunate inventii a omenirii care este capitalismul, recent se pare ca orice speranta in aceasta directie este desarta. Fara capitalism, este greu de inteles cum va putea sa reziste China sa poata lupta cot la cot cu SUA pentru dominarea lumii sau in administrarea lumii. Nu agreez deci deloc teoria multi-polarismului.

Avem asadar criza financiara din 2008. Bancile pline de instrumente toxice – credite, asigurari, derivate si altele – in fata sincopei de neincredere au devenit peste noapte insolvabile. Beneficiind de puterea de influenta politica dobandita in sute de ani de zile, bancherii au convins politicienii sa ii salveze (pe unii, nu pe toti, ca exista mancareala si intre bancheri) preluandu-le instrumentele toxice si refinantandu-le cu capital (credit, care pentru banci inseamna cash). In acelasi timp, pentru cash-ul oferit, bancile centrale au oferit dobanda, asigurand bancilor supravietuitoare o situatie linistitoare, calda, plina de profituri indiferent de starea economiei reale. A existat asadar o dislocare totala a sistemului financiar de economie care a fost mentinuta pe linia de plutire la limita producerii unei catastrofe sociale in intreaga lume.

Instrumentele toxice transferate catre bancile centrale si catre state (unele state chiar au cumparat direct aceste instrumente, nu doar bancile centrale, in plus majoritatea tarilor au lansat programe de garantii a creditarii – programe de gen Rabla sau Prima Casa de la noi, sau TARP din SUA) au umflat datoria suverana, datoriile fiind transferate defacto de la companii private si banci private catre state ca in jocul Hot Potato.

Cine insa sa observe ca astfel se sapa groapa statelor si suveranitatea statelor nationale este pusa in pericol, in prezent toate marile state avand datorii imense nu doar unele catre altele ci mai ales catre banci, practic viitorul umanitatii fiind amanetat catre aceste noi institutii supra-nationale sau mai bine zis globale care nu au casa si care pot opera oriunde un lume si pot determina alegerea unor presedinti, numirea unor ministrii si prim-ministrii sau chiar pe alocuri pot determina razboaie, crize economice, devalorizarea unor monede etc?

Economistii – acestia trebuiau sa observe politica falimentara a salvarii bancilor fara niciun scop final, altul decat sperietura de “sfarsitul lumii” in cazul acceptarii intrarii in faliment a bancilor etichetate “too big to fail”. Dar economistii in loc sa traga semnale de alarma, majoritatea au salutat si au cantat in struna politicienilor nesabuiti care s-au temut ca ei vor ramane cu cartoful fierbinte in mana cand cantecul se va opri. Interesati doar de urmatoarele alegeri, toti politicienii nu au facut decat sa accepte orice marire a datoriei suverane, orice promisiuni de “evaporare” a acesteia prin inflatie si sa fuga ca dracul de tamaie de anularea datoriilor sau producerea vreunor mari socuri prin care s-ar putea reseta controlat si intr-un mod favorabil pentru oameni si pentru economie acest sistem financiar putred si extrem de corupt.

De aceea auzim toata ziua pe panadolul anti-criza Vasilescu ca “o inflatie de 2% este foarte buna” deoarece rata dobanzii este 1.5 si astfel, incet-incet cresterea PIB-ului micsoreaza datoria, blah-blah. Aceleasi macanituri le aud si americanii si francezii si germanii. Nimeni nu mai vorbeste despre “sound money”, despre economia de piata, despre cresterea organica pe baza de cerere si oferta ci in schimb, pe langa promisiunile de mai bine, cresterile de PIB facute din PIX si aruncarea vinei pe cauze externe (criza din China, razboiul tarifar, Brexit etc), politicienii de pe toate meleagurile evita sa aiba o viziune si sa incerce sa faca ceva.

Intr-un fel este de inteles deoarece niciun politician nu are de unul singur puterea sa deraieze cu o iota traseul pe care este plasata omenirea de catre bancile supra-nationale: controlul total al statelor prin emisia de bani si al populatiei printr-un mix de autoritarism tehnologic, inginerie sociala si principiul morcovelui (vezi bombonica universal income – viitoarea ratie pe cartela a minionilor din Brave New World). Care politician poate spune: ardem datoria, facem reset, o luam de la zero? Si acesta este planul prin care sa o facem fara razboi, fara haos si fara deflatie seculara!

Ce poate urma, prin urmare? Inainte de aceasta intrebare, mult mai interesanta este intrebarea: cat mai poate continua sistemul actual si care sunt conditiile pentru producerea unui RESET? Dupa parerea mea nu aceste raspunsuri sunt atat de importante cat observatia ca fara o dezvoltare organica a economiei (crestere sau scadere in functie de cerere-oferta), fara o societate linistita in care oamenii sa aiba incredere in puterea politica (chiar limitata) si in care omul de rand sa nu se simta doar o masa de manevre in bataliile politice intre centrele de putere, fara o societate in care munca, efortul, calitatea si performanta sunt rasplatite corespunzator iar furtul, lenea, duplicitatea si prostia sunt penalizate, fara aceste minime atribute care in capitalism sunt fundamente, nu poate sa existe o rezolvare eficienta a cancerului sistemic. O boala sistemica, poate fi depasita fie prin moarte si renastere din cenusa, fie prin constientizarea globala a acesteiea si activarea anticorpilor care pot veni cu solutii si pot produce “zone de imunitate” intr-un organism bolnav, care zone pot fi apoi imitate si reteta de succes poate fi replicata in cat mai multe locuri pana la punctul in care cancerul va fi invins si boala inlocuita printr-un nou suflu.

Exista insa si o a treia cale: in lipsa unui sistem imunitar si pentru ca moartea este un lux, noi hidre cu inchipuiri infricosatoare si cu solutii inselatoare pot acapara umanitatea si pot transforma impasul actual intr-o noua stare de cancer mult mai avansat si mult mai dramatic care poate afecta insasi posibilitatea supravietuirii umanitatii, asa cum s-a intamplat in URSS si asa cum ne arata China. Revin din nou la China pentru ca poate fi un model pentru intreaga umanitate: o societate unde poporul se lasa calcat in picioare, individul renunta la persoana proprie si isi doneaza sufletul fara lupta partidului care are misiunea auto-asumata de salvare a poporului ca un simbol supra-uman prin orice mijloace pe care partidul le-ar considera. Marea drama a Chinei este ca pe langa opresiunea individului si calcarea in picioare a fiintei umane, asupritorul nici macar nu este un individ delirant, o anomalie a umanitatii, un drac in chip de om, cu a fost Ceausescu, cum este dinastia Kim in Koreea. Partidul in China a trecut chiar de statutul de gasca de mafioti care au pus mana pe putere sau au mostenit-o de la parintii lor si a devenit si el un organism supra-uman, fara suflet, o ideologie bine formata, independenta si care are un motor de macinat dizidenta si nealinierea bine format, automatizat, independent, indestructibil. Paralele cu China putem gasi bineinteles si in Vest, unde am mentionat bancile supra-statale care de asemenea detin puteri de neatins in influentarea si determinarea ordinii care le garanteaza supravietuirea si prosperitatea. Insa in Vest, aceste banci sunt detinute de familii bine cunoscute. Printul mostenitor al Olandei, unul dintre fondatorii Grupului de la Bilderberg a declarat oficial ca lumea este controlata de un numar de aproximativ 5000 de familii care impreuna detin totul si pot totul.

Controlul financiar a garantat o buna parte dominatia sistemului actual si evolutia tehnologica a permis ca o spoiala de progres sa adoarme constiintele individuale si sa mentine o stare de multumire suficienta care sa nu produca mari probleme status-quo-ului. Insa fisurile din sistem au ajuns la punctul in care vor fi necesare sacrificii din ce in ce mai mari din randul populatiei care oricum nu prea mai este de folos pentru mentinerea nivelului de trai ridicat si a prosperitatii clasei dominatoare. Tehnologizarea, automatizarea, eficientizarea proceselor de productie si a comertului international fac ca mare parte din populatie sa fie redundanta, ca sa nu mai zicem de sperietura acestor elite ca nu vor mai putea sa traiasca sute de ani deoarece vine incalzirea globala, de unde si razboiul irational asupra carbunilor, petrolului si energiei ieftine care ar putea ridica extraordinar nivelul de trai in prezent datorita avansului tehnologic.

Ne aflam insa in punctul in care nenumarate riscuri afecteaza sistemul actual. Fortele centrifuge de diverse natura, miscarile sociale, populismul si liderii incotrolabili pe care ii impinge in sus, noile cripto-monede care ameninta parghiile de control ale ordinii actuale etc. Prin urmare e de asteptat ca cureaua sa se stranga si miscari din ce in ce mai brutale si mai ferme sa fie luate, care vor afectea milioane si zeci de milioane de oameni prin saracirea instanta si criza economica pe care le vor produce. Default-ul unor state, devalorizarea unor monezi, industrii intregi distruse sau refacute drastic sunt doar cateva dintre simptomele acestei lupte de supravietuire pentru sistemul monetar actual.

MARELE RESET – catre o noua ordine financiara

Willem Middelkoop (WM) este fondator si administrator al Commodity Discovery Fund – un fond de investitii din Olanda cu peste 500.000 de participanti. De asemenea a scris numeroase carti despre crize financiare dar nu numai printre care in “Als de dollar valt” (If the dollar falls) – 2007 [1] a prezis criza creditelor din 2008.

Pentru a intelege mai clar ce sunt reseturile financiare globale, de ce au loc si cum au loc, va recomand un interviu luat lui Willen de Real Vision:

Pretextul interviului este insa cartea “The Big Reset” aparuta in 2013 si pentru care urmeaza o noua editie actualizata. Iata cateva idei pe scurt, daca nu aveti rabdare sa ascultati tot interviul cu mentiunea ca pe ici-pe colo mai sunt unele adaugiri personale menite sa clarifice ce a vrut sa spuna WM

  1. Exista RESET-uri financiare desi nu sunt numite asa, din cand in cand … unele “calde”, unele “reci”; prin reci se intelege RESET-uri care pornesc de la zero, care nu au nimic legatura cu trecutul si “calde” sunt RESET-uri care continua vechiul sistem insa cu unele modificari semnificative; un exemplu de RESET RECE este Bretton Wood (1944) cand dolarul a devenit moneda pentru comertul international si la care se raportau toate tarile; dolarul era acoperit in aur si garantat de America; in schimbul folosirii dolarului, SUA garanta libertatea comertului global; foarte interesant, la Bretton Wodds a mai existat o propunere: folosirea unei monede globale, a FMI-ului; ideea venea din partea faimosului economist britanic Keynes dar a pierdut, dolarul fiind ales ca moneda “ancora”; (ancora este termenul folosit de WM de-a lungul interviului desi personal rareori l-am auzit asa, in general fiind folosit termenul “moneda de rezerva” sau “moneda de schimb”)

2) Oamenii nu au flexibilitatea mentala sa inteleaga ca un sistem monetar global se poate schimba; sistemul financiar este pentru ei ca clima, ca ceva dat; nu este asa, sistemul monetar este creat de oameni si se schimba destul de des;

3) Spre deosebire de Bretton Wodds, unde rusii desi au participat ulterior s-au retras, regimurile comuniste avand propriul sistem pana la caderea URSS-ului, in ziua de astazi un reset are sansa sa alinieze toate tarile lumii pentru prima data in istorie intr-un sistem monetar global; aici WM se refera la faptul ca desi in prezent toate tarile folosesc dolarul, de data aceasta toate tarile (relevante) vor putea decide cum va arata viitorul sistem monetar;

4) Un reset financiar este ca un Plan B si se negociaza in ascuns pentru ca sistemul actual poate fi gandit ca Planul A si trebuie ca increderea in Planul A sa fie intretinuta, altfel acesta pica. WM da exemplu de discutii intre JC Trichet cu chinezii. Sunt urmatoarele probleme: restructurarea datoriilor si o noua ancora pentru un viitor sistem. In opinia lui WM, chinezii nu mai accepta folosirea dolarului pe termen lung si pun presiune pentru reducerea rolului dolarului. Oficial insa toti cei aflati la putere (chiar si chinezii) declara ca nu este nimic in neregula cu sistemul actual (cu Planul A). In studiile academice chinezesti insa se vede ce doresc si care sunt obiectivele chinezilor. Dar nu vom vedea o conferinta de presa in care chinezii sa declare ca peste 5 ani dolarul nu va mai insemna mare lucru.

5) Scenariul resetului este foarte greu de prezis deoarece un sistem financiar este mereu un acord intre puterile comerciale ale lumii. Nu toti trebuie sa cada de acord, dar cand marile blocuri economice cad de acord pe functiile principale, avem un nou sistem. Cateva lucruri insa sunt sigure: trebuie gasita o ancora pentru sistemul viitor insa nu putem renunta total la dolar. SDR-ul pare o solutie ideala tocmai pentru ca permite americanilor sa ramana la volan, desi remimbi-ul (moneda chinezilor) capata o felie din ce in ce mai mare. O alternativa la SDR este aurul. Chinezii se pare ca doresc includerea aurului in SDR. Primul lor scop insa a fost introducerea remimbi-ului. Ca nota personala, in premiera aflu de la WM ca o data cu intrarea monezii chinezilor in SDR, s-a diminuat procentul EURO-ului si al Lirei Sterline, dolarul ramanand la fel. Sunt cifre publice si as aprecia o clarificare, neavand timp sa caut. Asadar, chinezii au realizat primul obiectiv si urmeaza al doilea: introducerea aurului in SDR. Americanii se opun, dar la un moment dat e posibil sa fie nevoie de acest pas.

6) Chinezii acumuleaza aur. Atat ca stat cat si in randul populatiei. Cumpara tot ce pot si incurajaza si populatia sa cumpere. Cantitatea totala de aur fizic din China ar fi de 13.000 de tone, in conditiile in care guvernul are doar 1600 tone. Exista o varianta ca chinezii sunt lasati de americani sa acumuleze aur pana la un anume nivel cand printr-un reset se va introduce si aurul in moneda ancora (SDR). Cand chinezii vor avea o cantitate de aur suficienta (proportional cu economia lor raportata la celelalte tari (SUA, UE), se va putea atunci creste pretul aurului masiv, ceea ce ar rezolva nenumarate probleme.

Cam acesta este rezumatul pana la minutul 20. Daca v-am trezit interesul, urmariti video-ul …

Concluzia mea la interviu ar fi ca trece prea usor peste riscul razboiului si RESET-ului prin razboi mondial. Linia principala de transformare sugerrata de WM ar fi trecerea treptata a puterii de la SUA la China, similara cu dezintegrarea Imperiului Roman care a durat o suta de ani. Intrebarea mea ar fi insa: cum va renunta SUA la arsenalul militar si cum va putea ceda puterea fara lupta?

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] a nu se confunda cartea cu faimosul documentar “The Day the Dollar Falls” realizat de vPro (tot o televiziune olandeza) in 2005, care de asemenea prevedea o criza a creditelor urmata de fuga de dolar (previziune incorecta, ba chiar contrara realitatii – dolarul intarindu-se in criza).

Unde va ajunge leul? Acolo unde îi e locul …

A început din nou să colcăie cursul, ocazie cu care avem noi declarații și articole amuzante. Iată un exemplu:

Isarescu face glume despre cursul valutar: Daca am ajuns sa ne ingrijoreze o depreciere de 4 bani…

Sursa: business24.ro

Din gluma de mai sus, cea mai interesantă însă mi s-a părut aroganța cu care Isărescu se crede mai tare ca bulgarii:

Cursul are multe functii, multe functii si daca voiam sa facem un curs fix il faceam. Faceam si noi un currency board precum bulgarii si schimbam toata politica. E mult mai simpla”,

Mult mai simplă poate fi politica unui curs fix, determinat de un currency board, mai ales dacă acest currency board este responsabil și ia deciziile pe baza unor obiective reale și nu unor targeturi de profit pentru BNR după care se reglează Isărescu.

Am explicat în articolele anterioare de ce cursul ar fi putut să fie în România o sulă în coastă pentru guvernele iresponsabile în sensul că dacă ar fi legat de cerere și ofertă, ar regla excesele consumeriste și totodată ar stimula creditarea responsabilă în detrimentul exuberanței.

Ce nu cred că am explicat în articolele anterioare, ce rău poate face cursul atunci când este reglat manual de Isărescu. În primul rând, un curs administrat nu este tocmai încurajator pentru investitorii străini care urmăresc randamente. Aceștia nu vor risca niciodată să beneficieze de fluctuații și să fructifice căderile sau spike-urile pentru a regla cererea și oferta și a-și asuma astfel parte din riscul economiei. Dacă în ecuația cursului ar intra doar schimburile și riscurile, tensiunea intrinsecă din sistem nu ar mai fi o grijă (a guvernanților, a BNR-ului și a participanților) iar potențialul investițional extern ar fi maxim fructificat. Tensiunea datorată incertitudinii venite din deconectarea cursului de realitatea economică și dependența acestuia de politica unui singur om, fac ca orice tranzacție să aibă inclusă o marjă de siguranță menită să acopere surprizele.

În caz că nu m-am făcut înțeles, iată încă o încercare: transparența este mai bună decât opacitatea în cazul cursului valutar. Dacă participanții sunt convinși de realitatea cursului datorată transparenței, măsurile de siguranță și incertitudinile sunt mult mai limitate decât în cazul sistemului actual, în care cursul este decis de un singur om. Includerea unei marje de incertitudine în prețul cerut sau oferit pentru curs sau în prețul produselor este un status-quo cu care toți actorii economici din România trăiesc zi de zi, de unde și sensibilitatea oamenilor la curs.

Pe care sensibilitate Isărescu o ridiculizează pentru că nu o înțelege. Așa cum un tată violent care își bate nevasta și copiii nu înțelege de ce nu este iubit, tot așa Isărescu se miră de ce creșterea cursului cauzează atâtea temeri și atâta atenție în presă. Ca un obsedat de control ce este el ar dori ca publicul și actorii să aibă încredere totală în politicile și raționamentele lui (mult spus politică, căci dacă ar exista una ar fi făcută publică pentru a putea fi analizată și monitorizată de societate, transparența fiind un mare plus, cum am explicat mai sus) și se miră de ce există mereu semne de întrebare și o stare de tensiune și incertitudine cu privire la intențiile lui.

Toate comentariile cu privire la curs, bineînțeles sunt valabile și cu privire la dobânda de referință și la celelalte dobânzi și mijloace de control ale BNR-ului. Însă cursul este magnetul către care își îndreaptă atenția toți și de aceea are importanță vitală și de aceea personal sunt de părere că un consiliu valutar extins cu membrii onorabili și profesioniști ar fi superior consiliului valutar dintr-un singur om de care avem parte în prezent.

Să trecem însă puțin de la teorie la realitate. Doresc mai întâi să reamintesc (și să recomand să recitiți) un articol din luna aprilie în care taxam declarația lui Isărescu că una din două trebuie să crape: ori cursul, ori dobânda: CURS SAU DOBÂNDĂ? DE CE NU AMÂNDOUĂ?. La data articolului, ROBOR era 2.1% și EURRON 4.65. Azi ROBOR-ul la 3 luni este 3.16% și cursul 4.66. Deși cursul a rămas cuminte, îmi mențin opiniile exprimate acolo: cursul va crește cot la cot cu dobânzile, vom avea un dans în doi. 

Să subliniem și că Fed-ul a mărit recent dobânda iar Draghi va fi presat cu ușa cât de curând să înceapă “revenirea” și în Europa, altfel BCE ar putea fi prinsă fără pantaloni la următoarea criza sau recesiune, neavând nicio armă, cu atât mai puțin o … bazucă.

De ce rezista leul?

articol inspirat pe alocuri dintr-un articol de pe ZeroHedge

In lupta pentru supravietuire in fata dolarului, leul este doar una dintre cele aproape 180 de monede tinute pe picioare doar de increderea in bancile centrale si guvernele tarilor proprietare. Pierderea in fata dolarului din ultima decada (USD Index a crescut aproape 40% in ultimii 10 ani) este datorata in primul rand guvernelor si bancilor centrale care par sa nu realizeze ca monezile lor sunt acoperite doar de incredere – atat a cetatenilor proprii cat si a investitorilor straini.

Ne amintim recent cum in pragul colapsului lirei turcesti, Erdogan le-a cerut turcilor sa scoata dolarii si aurul si sa-l vanda pentru a sustine moneda nationala. Un asemenea apel nu putea evident decat sa aiba efect invers, adica sa dea pe fata disperarea conducatorului guvernului si sa indemne oamenii ma degraba sa vanda toate lirele si sa cumpere dolari. Daca ultima masura si ultima speranta a lui Erdogan ar fi populatia cu un IQ minim care cine stie cum ar avea ceva rezerve in dolari si daca pe acestia se bazeaza el ca lira mai poate fi salvata, este evident ca cine are un IQ peste medie realizeaza gravitatea situatiei. Nu stiu distributia IQ-ului in Turcia dar stiu ca sanse ca oamenii cu un IQ redus sa aiba bani sunt minime.

Valutele in colaps nu sunt nimic nou sub soare. Cele care au probleme recent, au insa o mica particularitate: americanii au dat bobarnacul care mai trebuia pentru a le afunda de tot. Lira turceasca, rialul iranian, rubla ruseasca sunt monede care apartin unor tari sanctionate de SUA sau care prezinta riscul sa fie sanctionate. Nu aceasta este insa cauza: au fost perioade de criza in anumite zone ale lumii cand crash-ul valutelor s-a produs chiar in tari favorizate de SUA. Criza asiatica din 1997 a facut victime inclusiv in Filipine si Koreea de Sud – aliati importanti in zona ai SUA. Deci, prietenia cu americanii nu a ajutat deloc tarile respective deoarece, asa cum am mai mentionat, caderea unei monede se datoreaza pierderii increderii in guvernele si bancile tarilor respective.

Sa facem insa o scurta paranteza cu privire la lichiditatea dolarului a carei fluctuatie poate determina sau amana caderea valutelor. Cata vreme dobanda la dolari a fost mica si accesul la credit facil, cei care puteau imprumuta, veneau cu banii in tari cu dobanzi mai mari pentru a cauta randamente sporite. Exemplu: daca dobanda la Fed era sub 0.5%, sa presupunem ca investitorii americani cu acces la creditare pot imprumuta dolari cu 1% de la bancile din SUA. Daca acesti investitorii americani aveau incredere in Romania, cum dobanda la obligatiunile emise de stat era (si cam este) in jur de 4%, castigul ar fi de cel putin 3% cu riscuri minime. Smecheria se numeste carry trade si este intr-un fel birul pe care tarile slabe il platesc tarilor puternice, mai concret, este impozitul global pe care toate tarile lumii il platesc marelui Imperator, dar nici macar marelui Imperator ci doar anumitor banci care formeaza Fed-ul care este de fapt o banca privata cu proprietari privati. Sa nu credem ca avantajele carry trade-ului ajung prea mult la plebe. Plebea are totusi unele avantaje: accesul la credit fiind extrem de facil, pot beneficia de preturi mai mici si un nivel de viata mai ridicat.

Lichiditatea dolarului este in prezent extrem de ridicata. Iata un chart care arata volumul total de dolari aflat in cash, conturi curente si depozite (deci nu include creditele si derivatele)

Poate fi usor observata abaterea de la trendul “organic” al acestui indicator si unde ne aflam acum (cam cu 6 trilioane in plus). In urma masurilor recente luate de Fed (cresterea homeopatica a dobanzii + semnalele de continuare a cresterilor) se observa in ultimul an o atenuare a cresterii si o posibila schimbare a trendului in vederea revenirii la “normalitate”. Ce inseamna aceasta?

Se pune intrebarea daca contractia depozitelor bancilor in balanta Fed-ului va afecta masa monetara aflata in circulatie si impactul asupra creditarii. Totul depinde de conditiile creditarii, in ce masura regulile pe care Fed-ul le impune bancilor permit sau nu expansiunea creditarii sau chiar determina o inversiune.

Pe langa factorii creditarii din SUA, pentru a da un raspus la problema de mai sus, trebuie sa raspundem si la intrebarea: cine detine acesti dolarii? In primul rand, din cei 5.8 trilioane care se afla peste linia “normala” de crestere, doar aproximativ 2 trilioane (deci o treime) sunt in balanta Fed-ului. Aceasta este singura “felie” la care Fed-ul are acces si pe care tinteste sa o reduca si ideal sa o elimine, problema care se pune fiind acum efectul asupra economiei in situatia complicata din SUA in prezent. Restul sumei – adica 4.2 trilioane – se afla in detinerea strainilor, desi in cadrul sistemului bancar american.

Prin urmare, daca unele valute au probleme (cum ar fi lira turceasca), cum detinatorii de dolari sunt in majoritate straini, scaderea balantei Fedului nu poate deocamdata justifica aceste probleme, data fiind lichiditatea sporita si cine sunt detinatorii acestei lichiditati in dolari. Ar putea spune cineva totusi: da, dar cine sunt acesti detinatori straini? Nu cumva sunt tot umbrele Wall-Street-ului din offshore-uri care pot juca tot cum le canta Trump? Putin probabil: daca detinatorii sunt straini, acestia pot face ce vor cu banii lor si nu ii intereseaza politica si geopolitica, singurul lor interes fiind randamentul. De altfel, putem vedea cum Rusia si-a redus la aproape zero detinerile de bonduri americane (desi nesemnificative), fapt care spulbera speculatiile cu privire la lipsa optiunilor detinatorilor de bonduri si captivitatea lor in fata sistemului american. Din fericire, SUA inca este o tara capitalista unde proprietatea este respectata, de aceea Putin nu a avut nicio problema sa isi converteasca bondurile in aur sau sa mentina rubla cat de cat in picioare in aceasta perioada de criza prin care trece economia Rusiei datorata sanctiunilor pe de o parte dar mai ales pretului petrolului.

Mentionam mai sus de carry trade. Acesta nu este insa singurul factor in ridicarea sau coborarea unei valute in raport cu dolarul ci doar o felie. Cealalta felie este constituita de credit (desi uneori aceasta se suprapune cel putin partial cu carry-trade-ul) si de investitiile economice, balanta comerciala avand un important rol in pretul unei valute raportata la dolar.

Problema principala cu care ne confruntam acum este ca daca in urma crizei din 2008, toate guvernele si institutiile financiare au fost incurajate sa se uite inspre inflatie care modalitate de “rezolvare” a problemelor de creditare, o data prins gustul acestei destrabalari, putine guverne au disponibilitatea si inteligenta sa se ajusteze inainte de o noua criza. Este cumva o problema de dependenta si poate fi comparata cu orice boala ce tine de vicii: dependenta de droguri, de alcool, de tutun, etc.

Vremea a trecut insa si nu doar pentru ca Fed-ul incearca sa schimba trendul, constienti fiind ca nu mai au munitie si spatiu de manevra in cazul unei viitoare crize, dar mai ales pentru ca exista o concurenta si pe piata valutelor si dobanzile scazute ar eroda drastic din increderea in dolar si din sansa SUA de a ramane lider in competitie cu cresterea spectaculoasa a Chinei dar chiar si cu Uniunea Europeana care in ciuda imbarligarilor de moment are un potential de competitor mult mai mare decat China pentru SUA.

Pusi in fata acestei “reveniri” la normalitate, majoritatea guvernelor care au dat de gustul dulce al banului ieftin venit pe credit nu se pot ajusta si coroborat cu alti factori, produc dezastrele pe care le putem vedea in prezent in Venezuela, Turcia sau Africa de Sud.

Caderea valutelor in tarile cu proasta guvernare este inevitabila, avand in vedere cele spuse mai sus si anume: alergia crescanda a creditorilor fata de inflatie, atentia sporita la politicile guvernelor, posibila diminuare a creditarii prin inasprirea conditiilor la sursa dar si prin reducerea (chiar daca probabil extrem de lenta) a balantei Fed-ului, adica masa totala de dolari disponibila.

Istoria nu se repeta dar rimeaza. Exista unele diferente in prezent fata de Criza Asiatica. In Criza Asiatica problema a fost ca capacitatile industriale din tigrii asiatici au fost construite pe dolari si yeni imprumutati iar asigurarile pe fluctuatiile valutare nu erau indeajuns de dezvoltate pentru a acoperi riscurile. In prezent, problema acestei expuneri la valutele puternice (dolari in prezent, desi in cazul Romaniei ar fi euro) nu este atat la nivelul afacerilor sau al persoanelor, cat mai ales la nivelul guvernelor care aproape fara exceptie si-au crescut indatorarea de la criza din 2008 pana in prezent si nu exista niciun plan pentru stabilizarea raportului datorie/PIB nicaieri.

Prea multe nu vom spune despre leu decat ca acolo ne aflam si noi, in randul celor 180 de valute care se lupta pentru supravietuire in fata nemilosului dolar. Tot ce ne lipseste este putina neatentie si niste conditii oarecare de risc. Sa nu uitam ca economia Turciei a fost extrem de puternica si o buna perioada UE dadea tarcoale Turciei pentru a o integra, atrasa fiind mai ales de capacitatile acestei economii dar si de potentiala piata de desfacere. Cum ar fi fost Turcia fara Erdogan si cu o orientare pro-europeana, ne putem doar imagina. Foarte posibil ca o integrare a Turciei mai ales dupa criza din 2008 sa fi adus un mic boost uniunii si sa fii produs o revenire mult mai spectaculoasa decat in prezent cand nici macar nu putem sa spunem ca UE si-a revenit din criza. Pe masura ce intram mai mult in acest scenariu, ne punem intrebarea daca nu cumva razboiul din Siria a fost provocat tocmai pentru a periclita aceasta integrare care ar fi ajutat imens UE si ar fi dat inca o lovitura la fundatia Imperiului din mai multe puncte de vedere.

Fara razboiul din Siria, poate nu am fi avut nici valul de migranti si prin urmare nici Brexit-ul. Cu Marea Britanie pe de o parte si cu Turcia pe de alta parte in cadrul UE, este posibil ca in cifre Europa sa fii depasit SUA si de asemenea dolarul sa fii avut un competitor serios.

Din pacate, turcii nu au avut capacitatea sa reziste riscurilor si au cazut in capcana dictaturii ajungand dezastrul care sunt astazi si luand-o pe o cale care nu mai poate fi intoarsa catre o dictatura militarizata cu o economie in declin si cu sperante de redresare minime.

Am auzit recent o noua teorie in presa romaneasca pe care macanitorii de pe meleaguri mioritice au preluat-o cu siguranta din ziare straine: Turcia incearca o noua reteta la criza. Adica, vor ei sa zica, Turcia nici nu mareste dobanda, nici nu accepta FMI-ul si nici nu impune controlul capitalului (desi aceasta din urma ar fi mai degraba frectie pe un picior de lemn). Dragi macanitori, stati linistiti. Sa mai asteptam o saptamana sau doua. Voi nu cititi ziarele streine? Nu ati auzit oare ca Quatar-ul a bagat 15 miliarde de dolari in lira? Dupa cum stim turcii sunt cam singurii aliati al Quatar-ului care se afla in conflict cu sauditii care vor pur si simplu sa faca un canal in jurul lor si sa-i izoleze total, deoarece americanii nu i-au lasat sa ii invadeze. Asadar, cum turcii ii sprijina militar si politic (dar ce putere are Erdogan pe plan extern?), quatarezii s-au gandit sa dea si ei o mana de ajutor. Cate saptamani va dura acest ajutor, ramane de vazut si ne putem uita pe chart-ul prabusirii lirei cat a fost impactul. Culmea e ca gogoasa a fost doar enuntata si deloc explicata. Bunaoara, cum anume rezista Erdogan si care e aceasta reteta deoarece bagatul capului in nisipi ca strutul cu siguranta nu poate fi o solutie la criza.

Desuet-ul respiro al marsului catre sucombarea lirei turcesti poate fi si un bun prilej de negociere intre Erdogan si Trump, desi dilema e daca pana si Trump mai poate face ceva pentru lira, luand in considerare explicatiile aduse la inceputul articolului. Bineinteles ca FMI-ul ar putea da o mana de ajutor, daca Erdogan si-ar calca peste orgoliu si ar accepta sa plece capul (zero sanse).

Cert este insa ca dezastrul din Turcia nu ne poate lasa reci, iar recenta stabilizare a leului este precum atenuarea unor simptome ale unei pneumonii prin luarea unui antiinflamator. Din pacate trebuie sa luam pastile mai amare, antibiotice, pentru a putea scapa de boala si de moarte. Romania are cateva atuu-uri dar Turcia avea si mai multe.

Importanta geopolitica: Turcia era cu mult mai importanta pentru americani si chiar daca poate au facut greseli prin incercarea de eliminare a lui Erdogan prin lovitura de stat (desi nu bag mana in foc ca rezistenta la dictatura nu putea fi pur si simplu 100% autohtona), indiferent de acest esec, americanii ar fi gasit mijloacele de negociere cu nebunul pentru a calma situatia si pentru a elimina prabusirea monedei si pierderea increderii in guvernul turc.

Balanta comerciala: nu am analizat date, dar sunt sigur ca productia economica a Turciei, raportata la volumul economiei, face mult mai mult decat firava industrie mioritica la care se adauga intoarcerile de valuta de la capsunari.

Increderea in guvern: aici teoria mea este ca investitorii nu prea se problematizeaza cata vreme vad ca sistemul juridic functioneaza. La o adica, nimeni nu se risca sa se trezeasca cu conturile blocate. Ori, fara o justitie independenta si o banca nationala independenta, incredera dispare brusc. Doua mici observatii aici: poate nu e intamplator ca dezastrul pentru turci s-a accentuat o data cu decapitarea bancii nationale si numirea acolitilor lui Erdogan atat la banca nationala cat si la ministerul de finante. A nu se confunda increderea in politica economica aplicata cu increderea in statul de drept. Politica economica atrage sau goneste un numar x de investitori cu un volum y. Statul de drept si garantarea investitiilor implica sume mult mai mari: aici sunt incluse vandabilitatea obligatiunilor atat cele de stat cat si cele municipale si mai ales ale bancilor sau marilor coporatii din tara respectiva (pe de o parte) si fluxul de bani intrati in depozite pe moneda autohtona si pe piata de capital (pe de alta parte). Prabusirea volumului bursei noastre poate fi tocmai un semnal ca deja aceasta felie este deja decimata si in scadere, in ciuda cresterilor si randamentelor spectaculoase multi-anuale oferita de companiile romanesti. Lipsa atractivitatii bursei poate fi un obiectiv interesant de analizat separat si care prezinta intr-un fel o imagine a increderii generale in Romania din partea investitorilor atat straini cat si romani.

Rezistenta leului dar si reculul recent al ROBOR-ului sunt deocamdata prematur de declarat si se pot explica pur si simplu prin rezerva acumulata anterior si abilitatea BNR-ului de a ascunde sub pref murdaria. Nu putem declara nici ca investitorii au deja in vizor Romania. Abia cand agentiile de rating vor incepe sa ne scada ratingul putem spune cert: incepe. Mai exista insa si povestea aceea cu ursul: cand un grup de oameni fug de urs, important e sa nu alergi cel mai incet ca sa ramai ultimul. Diferenta intre ultimul si penultimul desi poate fi doar de 2-3 metri, este diferenta de la viata la moarte. Diferenta intre penultimul si cel care fuge cel mai repede, desi este imensa, in realitate este zero, deoarece ambii vor ramane in viata. Sa aiba oare Romania norocul prostului si sa beneficiem inca o data de o circumstanta istorica favorabila in care altii alearga mai prost ca noi si cad ei prada ursului? Chiar daca ar fi asa, eu zic ca nu doar ca nu trebuie sa ne calmam, ci ca este totusi penibil si jalnic ca nu putem mai mult.

 

Ce optiuni are Erdogan?

Initial m-am gandit sa pun titlul la acest articol “Acum chiar s-a fiert coliva Turcilor” dar ar fi al 4-lea in lunga serie despre coliva turcilor.

Asadar, Turcia cedeaza greu si vor mai fi cred 2-3 ani pana sa ajunga din urma Venezuela, daca nu cumva lucrurile vor fi chiar mai rau si Turcia o poate lua spre Siria.

As incepe noutatile despre Turcia cu o stire amuzanta: in Marea Britanie nu prea se mai gaseste lire la casele valutare deoarece englezii vor sa beneficieze de caderea lirei si s-au gramadit sa beneficieze de reducerile de preturi in turism, cumparand bilete de avion si aruncandu-se la cumparaturi si vacante in Turcia.

O stire mai putin amuzanta este insa ca Trump a declarat ca va mentine sanctiunile impotriva Turciei chiar daca pastorul va fi eliberat. Felul cum s-a focalizat Trump pe Turcia in ultimul timp, imi confirma teoria ca Trump loveste in aliatii Chinei, incercand sa faca valuri. Asa cum Obama a lansat Primavara Araba in speranta ca dominoul revolutiilor va ajunge pana in statele fost-sovietice si pana in Rusia, tot asa Trump loveste mai direct sau mai putin direct in chinezi: pe de o parte cu taxele vamale, pe de alta cu sanctiunile si mentinerea presiunii asupra Rusiei si acum prin lovirea Turciei.

Evident, Erdogan si alunecarea spre dictatura justifica cumva retragerea investitorilor si caderea lirei insa sa nu ne facem iluzii: cand Imperiul vrea sa loveasca, loveste. Ce optiuni are asadar Erdogan pe termen scurt pentru a face fata situatiei?

Pe langa ceata de moment (vezi infuzia de oxigen din Quatar care i-a mai castigat 2-3 zile), Erdogan are in esenta 3 variante care pot fi aplicate fie cate una fie combinate. Evident, sanctiunile americane complica situatia dar asa cum Rusia rezista cu sanctiunile, cu atat mai mult economia mai puternica a Turciei si avantajele geografice pot ajuta Turcia sa evite un default de tara chiar cu sanctiunile (nesemnificative deocamdata) americane.

  1. Marirea dobanzii de referinta. Erdogan a evitat asta deoarece ar afecta puternic economia si mai ales ar produce inflatie (asta e teoria lui). In fapt, marirea dobanzii intareste moneda si stabilizeaza ciclul inflationist, dar Erdogan se crede mai destept. Inca de la inceputul devalorizarii recente, refuzul de a marii dobanda a fost mentionat in site-urile de specialitate ca fiind cauza declinului. Avantaj insa Isarescu care din cauza crizei din Turcia isi permite acum sa mentina dobanda la noi din cauza transferului de capital dinspre Turcia.
  2. Controlul capitalului: presupune interzicerea iesirilor de valuta, poate chiar limitarea retragerilor de valuta din banci si poate ajunge pana la promovarea unui curs oficial artificial.
  3. Ingenuncherea in fata FMI-ului de care Erdogan se lauda ca a scapat Turcia. La pachet insa ar veni si unele conditii printre care conditionarea independentei bancii centrale. Ori Erdogan tocmai asta pretinde, ca el stie mai bine ca bancherii, deci e normal ca sultanul sa se ocupe si de politica monetara.

Economia Turciei a fost destul de dezvoltata si promitatoare pana mai ieri si este uimitor cum prostia unui dictator poate distruge peste noapte unele capacitati exceptionale realizate cu efortul unor intregi generatii. Turcia producea nu doar blugi si rahat ci si automobile Toyota, pompe, frigidere, etc. Fiind independenta de sistemul de credit european si avand banci puternice, care au fost dezvoltate tot de americani pentru a asigura un partener puternic in coasta ursului, economia Turciei producea aproape orice, avantajele geografiei fiind de asemenea cireasa de pe tort: turism, comert, pozitionare geopolitica, conexiuni cu 3 continente, nod de transporturi, cultura deschisa si spre est si spre vest.

Totul s-a cam facut insa praf peste noapte, deocamdata au fost declansate doar primele salve ale rupturi totale intre Turcia si SUA. Personal, am unele semnale ca multi oameni de afaceri din Turcia sunt cu bagajele facute daca nu au plecat deja. Unii sunt insa atat de naivi inca considera mutarea in Romania, ceea ce m-a amuzat copios.

Nu putem sa nu ne punem intrebarea unei posibile rezolvari pasnice a disensiunilor. Erdogan nu s-a dat inapoi de la suciri de 180 de grade. A avut astfel de momente si cu Israel, si cu Siria si cu Rusia. De multe ori am spus ca Erdogan sta cu fundul in multe barci, dar cand unii dintr-o barca au incercat sa il arunce in mare si cel din cealalta barca l-a salvat, situatia pare mai clara acum si cu greu il vad pe Erdogan sa bata palma cu Trump si sa o faca intoarsa.

In cele din urma care ar fi pretentiile americanilor? Pe langa pastor (problema minora recenta), ar mai fi achizitia de armament de la rusi si poate atitudinea fata de kurzi in Siria. Ramane insa dorinta de razbunare a lui Erdogan impotriva lui Trump pentru lovitura de stat si ciuda ca Trump nu i-l da pe Gullen. De aceea zic ca daca si-ar permite, Erdogan chiar acum i-ar goni pe americani de la Incirlik si ar declara iesirea din NATO, asa cum a declarat renuntarea la programul de aderare la UE. Insa Erdogan e constient ca prietenia cu Rusia nu este una reala ci bazata pe interes.

In cazul Turciei, UE face din nou gresala sa il sfideze pe Trump si sa incerce sa ii ajute pe turci, asa cum fac acum cu Iranul. Ruperea UE-SUA este alegerea nemtilor si nu poate decat sa ne afecteze drastic si pe noi prin riscurile la care vom fi expusi. Din fericire pentru noi, caderea turcilor in dizgratia americanilor evident ca va creste la urmatorul nivel interesul Imperiului pentru noi, ceea ce probabil se va simti mai ales in costul creditarii unde ne asteapta o adevarata bonanza pe care deja Isarescu o miroase si se imbata cu ea.

1 2 3 4 100