Amănunte interesante din viața lui Rahmaninov

“Un muzician al inimii, dar nu un sentimentalist”  – Boris Nikitin (arhitect naval)

Serghei Vasilievici Rahmaninov este urmaș al lui Ștefan cel Mare. Făcând parte dintr-o familie nobilă, istoricul acesteia se alfa înscris într-un registru al familiilor nobile rusești din secolul al XVII-lea în care reiese ca fondatorul acestei famili este Ioan Vecin, un fiul al lui Ștefan cel Mare care la rândul său a avut doi fii: Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin, din care descinde Serghei Vasilievici Rahmaninov.

A pus mâna pe pian la 4 ani și până să termine Conservatorul, avea deja mai multe piese compuse atât pentru pian cât și pentru orchestră.

Tatal sau era betiv si afemeiat. La varsta de 10 ani, cand sora lui a murit de difterie, mama a divortat si de atunci nu si-a mai vazut tatal. Bunica din partea mamei a venit sa stea cu ei si a inceput sa-l duca pe Serghei la biserica unde a luat contactul cu muzica liturgica din care se va inspira ulterior.

Preludiul pentru pian in Do diez minor i-a venit prin inspiratie in timp ce asculta clopotele bisericii: “Ascultam clopotele bisericii si intr-o zi preludiul pur si simplu mi-a venit in minte si l-am scris. A venit cu o asa forta incat nu m-am putut elibera de el desi am incercat. Aveam 19 ani”.

Prima lui simfonie compusa la 22 de ani a fost atât de negativ primită încât Serghei a intrat într-o lungă depresie de 4 ani, la capătul căreia s-a născut formidabilul al doilea concert pentru pian. Iată deci că și necazurile pot fi factor de progres și autodepășire … Personal nu înțeleg de ce Simfonia I-a a fost atat de prost primită. Nu este clar la nivelul operei complete a lui Rahmaninov. Însă cât de mare trebuie să fi fost nivelul publicului și “concurența” epocii încât o asemenea simfonie să fie primită cu critici negative atât de puternice încât să îl bage pe autor în depresie. Sau poate așteptările lui cu privire la aprecieri să fi fost prea mari? Rimschi-Korsacov, Procofiev, Șostacovici sunt doar câțiva dintre marii compozitori care erau în viață la 1900.

Însă evident că nu doar așteptările și propria imagine au fost cauzele depresiei lui Rahmaninov: sărăcia, blocajul creativ și câteva evenimente nefericite l-au aruncat în brațele depresiei din care a ieșit însă ca un tigru. Mai tarziu, Rachmaninov a marturisit ca sotia sa credea ca dirijorul era beat. Un critic a scris: “daca ar fi un conservator in iad si unul dintre studenti ar fi pus sa compuna o simfonie despre cele sapte plagi trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, acel elev este Rachmaninov”.

Simfonia nu a mai fost cantata cat Rachmaninov a trait si nici publicata. Rachmaninov declara ca nici manuscrisul ei nu va mai fi gasit. Oare sa fie vreo legatura intre esecul acestei simfonii si faptul ca Rachmaninov i-o dedicasei primei lui iubiri, o tiganca care era casatorita?

In timpul depresiei, Rahmaninov a primit consiliere de la un doctor psihiatru caruia i-a dedicat prima compozitie dupa fatala simfonie. Tot in timpul depresiei, l-a vazut si pe Tolstoi pentru a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine. Acesta i-a atins genunchii cu bastonul si i-a zis: “Trebuie sa muncesti tinere, sa muncesti. Sa muncesti in fiecare zi, asa cum fac si eu”. Mai tarziu, cand i-a cantat acestuia, Tolstoi l-a intrebat: “Spune-mi, are cineva nevoie de o muzica ca asta?”.

Ca si alti mari compozitori, si Rachmaninov s-a casatorit cu una dintre verisoarele sale primare, Natalia Satina in ciuda opozitiei Bisericii si a familiei. Mi-as dori sa comentez mai mult pe acest subiect, pentru a incerca sa risipesc indoielile si suspiciunile gresite ale unor ortodocsi care au blocaje in a consuma fie muzica fie literatura unor mari personalitati, pe motivul “decaderii morale” a acestora. Cu toate acestea, nu isi pun problema cand mananca o prajitura daca cofetareasca isi tradeaza sau nu barbatul sau daca nu cumva a dracuit de a spurcat in timp ce a pregatit o prajitura. Sunt mai multe lucruri de zis si de aceea, poate voi incerca asta intr-un articol viitor.

Dupa venirea comunistilor in 1916, Rahmaninov, folosind pretextul unei invitatii sa tina recitaluri in intreaga Scandinavie, a fugit cu familia si cu cateva partituri la brat in Suedia. Bolsevicii i-au dat foc la casa de la Ivanovka care a fost ulterior reconstruita in timpul Perestroikai de autoritatile comuniste.

La inceputul anului 1918 s-a stabilit in Danemarca, la Copenhaga unde traia castigand din recitaluri la pian. Nu a rezistat insa financiar si a planuit sa plece in America, unde primise mai multe oferte pentru postul de dirijor.  In America a avut mai ales o activitate de interpretare, fiind nevoit sa faca turnee pentru a-si intretine familiar. Din lipsa muncii asidue, nu a avut timp si starea psihica pentru compozitie, intreaga perioada din SUA cuprinzand doar 6 piese. De cand a venit in SUA in 1918 si pana in 1932 nu a mai compus nimic. Intre anii 1932 si 1939, verile si le petrecea in Elvetia in Hertenstein langa Lacul Lucerne unde a reusit sa scrie “Rapsodia pe o tema de Paganini” in 1934 si Simfonia a 3-a. A interpretat peste 1000 de concerte in SUA, luand bagheta de dirijor abia in 1939.

In 1942 a fost descoperit avand cancer de piele melanoma. A murit in februarie 1943, cu patru zile inainte sa implineasca varsta de 70 de ani.

Rahmaninov avea o memorie atat de puternica incat ii era indeajuns sa asculte o piesa, fie simfonie, fie concert o singura data pentru a o interpreta a doua zi, peste un an sau peste zece ani. Cand era elev al lui Siloti, in anii de la Conservator, acesta ii dadea sa invete o piesa dificila si dupa doua zile Rahmaninov o executa cu perfectiune si chiar cu finete artistica. Dupa propria marturie, niciodata nu a uitat partiturile, o singura data in cadrul unui concert, la batranete a avut o problema cu memoria, blocandu-se in timpul unei piese.

In legatura cu concertele din SUA, era nemultumit ca publicul nu pastra linistea. Cel mai mult il deranjau cei care tuseau in timpul interpretarii. Rareori isi ducea programul pana la capat, de cele mai multe ori, taia din program din cauza zgomotelor prea multe in timpul interpretarii.

Inchei aici ca sa nu va plictisesc cu mentiunea ca rusii vor sa recupereze de la americani ramasitele artistului. Cand a murit, acesta a cerut sa fie ingropat la vila din Elvetia, fiind constient ca in Rusia nu se mai putea. Din pacate, din cauza razboiului, nici in Elvetia nu s-a putut, fiind ingropat in Valhalla, New York.  Rusii ii acuza pe americani ca i-au neglijat mormantul privatizandu-l si vor sa il aduca inapoi in tara, insa rudele au refuzat deocamdata.

Copiii haloween – generația marshmallow

Nu va speriati! Vor fi doar fantome prietenoase si vrajitoare dragute! Ia-ti coada de matura si hai la petrecere! Petrecaretii se vor putea indulci cu o groaza de dulciuri, degete de vrajitoare, placinta cu dovleac, sucuri si cate si mai cate….

Anutuțul de mai sus este extras dintr-un material promoțional la o petrecere de Haloween pentru copii organizată aiurea undeva în București. O căutare publică pe Facebook după cuvintele “petrecere Haloween” ne dă o imagine clară a fenomenului Haloween în România, mai ales în cadrul educațional. La o școală din București, unei fetițe, pentru serbarea de Haloween, i-a fost “alocată” poezia “In The Graveyard” pe care o puteți vedea mai jos.

in-the-graveyard

Definesc generația marshmallow puștanii până în clasa a 8-a sau a a 9-a (granița e fluidă) care sunt crescuți în epoca Internetului cu desene la smartphone, tablete, jocuri, X-Box, Playstation și în care părinții lor și-au pus nădejdea că o să reușească în viață fie “cu calculatoarele” (cei mai optimiști), fie emigrând afară și integrându-se în străinătate după modelul atâtor români care au reușit deja și stârnesc nu de puține ori invidia (total nevinovată) celor care nu au reușit încă să fugă, fie din neputință, fie din … inerție (ca să nu divagăm).

Fenomenul acesta social este extrem de puțin explicat și înțeles: opțiunea emigrării ca formulă de succes în viață – idealul majorității covârșitoare a românilor. Vor trece mulți ani până când fenomenul va fi înțeles și explicat deoarece acest fenomen este în plină floare. Fiecare avem rude sau prieteni care au plecat. Fie că ținem sau nu prea mult legătura cu ei, fie că ne vedem și vorbim doar de Crăciun sau de Paști, emigranții sunt în general bine, sau cel puțin așa se prezintă. Evident că pentru a nu ne face inimă rea prea mare, românii rămași se gândesc: ce dacă, măcar aici sunt cu ai noștri, nu sunt tratat ca străin. Sau: eu nu aș putea să sufăr umilințele și greutățile din afară. Altfel spus, când invidia ne roade, instinctul nostru de autoconservare ne aduce gânduri liniștitoare din categoria “Fie pâinea cât de rea …”.

Nu vreau să par fin observator social. Însă visul la emigrare este atât de profund întipărit și impregnat în mentalul colectiv al românilor încât este de multe ori rumegat și adus în discuții chiar dacă nu este luat serios în calcul până și de românii care o duc bine aici și care dacă ar emigra nu doar că nu ar duce-o în afară la fel ca aici, dar ar avea și serioase probleme de adaptare. Pentru ca una este adaptarea pentru muritorul de foame care nu are alternative și alta pentru un român care aici trăiește boierește. Nu mică mi-a fost mirarea când până și un amic politician destul de bine plasat amintea într-o discuție recentă că a intrat în discuții cu soția să plece și chiar ajunsese să facă calcule financiare.

În general însă, tema emigrării este folosită doar ca glumă, materie de refulare sau este păstrată în punguța de soluții de criză și scoasă de acolo doar când e nevoie și atunci poate doar ca “loc de dat cu capul” unde să nu te doară prea mult în condițiile în care alternativa ar fi urcarea pe pereți.

Nu iau în discuție în acest articol, cazul celor care trec sau au trecut la fapte (să zicem 2-3 milioane din cele 22-23 câți suntem, adică 1 din 10). La câte crize au trecut peste noi, marea emigrare cred că s-a produs și acum nu ar mai exista “materie primă” decât poate în rândul tinerilor aboslvenți care nu sunt încă asezați și sunt mai ușor de dezrădăcinat decât cei care au deja o familie și poate au deja o carieră și copii facând plecarea greu posibilă, mai ales în vremuri în care creșterea PIB-ului ne dă titluatura de tigru economic și politicienii se bat în promisiuni de măriri de salarii și tăieri de impozite.

Însă în gândul fiecărui părinte care a supraviețuit în minunata noastră țărișoară cu toate șocurile aduse de crize economice, politice și mai nou geopolitice, copilul său trebuie să fie mereu pregătit să fugă și pentru asta trebuie să învețe neapărat limba engleză. Nu cred să fie o materie mai importantă pentru majoritatea părinților decât limba engleză. Am și un argument: singura materie la care în clasele 1-4 este adus un profesor specializat (pentru că cica doamna nu ar știi să îi învețe un one-two-free) este limba engleză. Dar nu doar la 1-4, ci și la toate grădinițele, limba engleză este extracuriculara pentru care oricare părinte plătește fără să clipească în plus, numai ca copilul să învețe cât mai repede limba engleză, ca să nu … “rămână în urmă”, ca și cum fuga ar fi iminentă și ar trebui să plece peste noapte, nu ar avea 12 ani în care să tot învețe engleza dacă oricum e condamnat la emigrare încă de la vârsta de grădiniță.

De aceea, părinții nu zic nimic cu privire la petrecerile de Haloween, oricât de morbide ar fi, pentru că li se spune la TV ca acestea vin din SUA. Ori, cum în SUA se vorbește engleza și cum petrecerile / serbările  sunt în general în limba engleză, părinții sunt satisfăcuți că copiii lor au încă un prilej de a asimila cultură americană, făcând – în mintea lor – integrarea cât mai facilă și oferindu-le astfel șansa unui viitor mai bun.

Din același motiv – modelarea copiilor pentru integrarea în cultura occidentală – există și acreala cu care mulți părinți privesc educația religioasă considerată de ei a fi anacronică și periculoasă în perspectiva unei emigrări.  Asta mai ales dacă luăm în calcul Corectitudinea Politică – noul sistem ideologic (adică religie) în jurul căruia se învârte societatea occidentală, de la legislație și educație, până la norme sociale, discurs public, teme culturale etc.

Astfel s-ar explica și repulsia față de ora de religie a unor părinți nu neapărat atei, ba chiar credincioși (chiar dacă căldicei) care de teama excluziunii în perspectiva emigrării, le e teamă ca copii lor să nu fie “îndoctrinați” de “popii bărboși extremiști” și prin urmare sunt foarte exigenți când li se cere opinia cu privire la programa orei de religie. Deși în general, astfel de topicuri și discuții sunt lansate de presa sau anumite organizații “deschise”, nu este total neadevărat dacă spunem că probabil majoritatea părinților dacă ar fi întrebați dacă sunt de acord ca copiilor să li se predea o lecție despre rai și iad, ar răspunde nu.

Religia, în mintea lor formatată de ProTV, trebuie să îi învețe pe copii de bine, nu de iad, draci și pedepse. Haloween-ul este însă altceva, e o sărbătoare cool despre care se vorbește și la TV, deci este acceptată social, ba chiar drăguță având în vedere picanteria costumelor și a tematicii.

Copii crecuți astăzi sunt robii trendurilor. Ei vor fi mase de manevră pentru politrucii de mâine care vor fi doar niște păpuși manipulate de marile corporații, bancheri și miliardari “filantropi” prin intermediul asociatiilor “deschise”, ONG-urilor progresiste și a think-tank-urilor sau formelor specifice de inginerie sociala care or prinde atunci.

Puțini români au auzit de mișcarea Occupy. O tentativă eșuată de schimbare, poate cântecul de lebădă al tinerilor cazuți deja victime societății post-moderne super-financializate, super-tehnologizate și super-manipulate. În ciuda curajului și capacității de conștientizare a problemelor, mișcarea Occupy a fost deturnată facil prin integrarea a câtorva agenți de influență care au neutralizat principalii vectori de schimbare care ar fi putut oferi o șansă de succes acestei tentativă de revoluție care a avut loc în SUA. Iar acești vectori au fost: un program, o organizare, un plan de actiune. Toti aceștia trei, au fost neutralizați de agenții de influență în cel mai simplu mod: sugerând, repetând agresiv și promovând ideile contrare: fără program, fără lideri, fără solicitări sau acțiuni concrete, organizate.

Am urmărit îndeaproape desfășurarea protestelor și evoluția acestora. Totul a fost atât de bine deturnat încât mulți tineri care mai aveau o oarecare rezistență la manipulare și aveau o minimă trezvie, au realizat fenomenul și s-au retras deznadajduiți din luptă. Câteva articole despre Occupy am scris la vremea respectivă, ce vreau însă să subliniez: poate nici o mișcare de protest nu a fost deturnată mai ca la carte ca aceasta, deoarece tinerii milenariști sunt o generație de jeleu: au o oarecare fermitate, nu se dilueaza complet, au o oarecare consistență, nu se fac praf la primul impact, însă fiind translucizi, nu au substanță. Și, fiind crescuți cu substanțe sintetice, industriale, fără vitaminele moralității, sau proteinele tradiției, au căzut ușor victime la diluanții sistemului, fiind manipulați și deturnați rapid și capital – faptul că în ultimii 5 ani nu a mai avut loc nici o mișcare socială deși situația nu s-a imbunătățit prea mult, poate chiar s-a înrăutățit (vezi problemele cu negri sau cu emigranții), sunt o mărturie.

În mod similar și generația marshmallow de la noi, copii crescuți într-o societate bolnavă care se zbate precum o muscă fără cap încercând să imite modelul european, fără repere sau cu repere confuze, difuze și în continuă transformare, supusă poate celui mai puternic șoc informațional al istoriei prin datul vremurilor pe care le trăim, va fi poate prima generație ancorată mai mult în virtual decât în realitate.

Prin virtual neînțelegând doar lumea jocurilor, a filmelor și a Internetului – mitologia postmodernă, cât mai ales virtualitatea sensului existențial, aspirațional și psihologic, care vor fi toate “aprinse” și “activate” de algoritmii de inginerie socială fabricați în laboratoarele tenebre ale creatorilor de trenduri și propagate în mintea lor prin întreaga “rețea” de comunicare care include toate despre care am mai amintit (Internet, media, rețele sociale) dar în primul rând școala.

În această nouă bravă lume, singurii supraviețuitori vor fi hackerii. Cei care vor cunoaște bine rețeaua, cei care vor avea curiozitatea să descopere cum funcționează protocoalele și fluxul informațional și cei care vor avea curajul să treacă dincolo de firewall-uri, până în cele mai ascunse fisiere, căutând coduri sursă și decriptând secrete cât mai interesante și mai șocante. Iar apoi, se vor lupta șă facă publice aceste documente, să îi convingă și pe alții de autenticitatea lor, indemnăndu-i să se trezească din somn și să se revolte.

Din tainele statisticilor: romanii si limbile straine

Daca in majoritatea statisticilor la nivel european Romania sta prost, ne-am astepta ca macar la limbi straine sa stam mai bine. Nu din alt motiv, ci din simplul motiv ca invatamantul romanesc este si a fost unul foarte bun sau cel putin asa ni s-a spus. Asta pe langa faptul ca ne credem mai destepti ca altii …

Pe scurt, doar ungurii sunt mai slabi ca noi in ceea ce priveste cunoasterea limbilor straine. Asta daca nu cumva, doar noi cu ungurii spunem adevarul si restul mint, caci sondajul e facut pe declaratii proprii nu pe teste.

Iata insa cifrele brute, cu nota ca explicatii suplimentare puteti gasi aici.

Citate, citate

Tout est noir, Leon!

Tout est noir, Leon!

“Un nebun arunca o piatra in apa si o suta de intelepti se chinuie sa o scoata”. Oricat de mult m-am abtinut sa nu intru in lantul propagarii “pietrei” citatelor lui Dan Puric, nu ma pot abtine sa nu intru si eu un acest “sirag” al reactiilor care mai de care mai confuze, mai sterpe sau mai fara sens. Sper sa nu fie lipsita de sens interventia mea, sa aiba macar un minim, infim sens, pentru a nu fi doar inca o scremuiala de a scoate o piatra inutila oricum din apa.

Nu cred ca domnul Plesu este nebunul din proverb. Nu sunt sigur nici ca nu e. Am citit si am recitit articolul cu pricina si parca totusi, pe alocuri are dreptate. Parca si mie mi s-a parut ca Puric scoate citatele din buzunar cum scot daciile fum. Si Plesu parca ii zice bine acolo, ca mai trebuie sa si citeasca nu doar sa citeze. Am citit si am recitit si m-am tot gandit: dar daca Puric chiar a citit ce citeaza? Daca omul chiar are memorie si a trecut prin cartile alea? Si chiar daca nu le-a citit pe toate, totusi citeaza frumos, nu sunt citate proaste.

De mai multe ori m-am mirat cum de are Puric un citat pentru orice situatie si de cum nu exista propozitie fara citat in discursul sau… Acum, citind articolul lui Plesu, m-am tot gandit: dar parca nu le zice rau totusi Puric, citatele nu sunt chiar aiurea plasate, exista o oarecare coerenta cel putin pe termen scurt, caci oricum, daca incercam sa catalogam cinci minute din discursul lui Puric, nu cred ca il putem lega de o tema, Puric ţopăind dintr-una in alta mai ceva ca la Balsoi Teatr.

Si ca si cum confuzia nu ar fi fost indeajunsa – face sau nu face bine Puric folosind atatea citate, are sa nu are dreptate Plesu sa-l taxeze, etc – colac peste pupaza, mai aflu si ca articolul este vechi de vreo 6 ani, noua fiind propagarea sa pe Facebook. Am avut o mica mare mirare gasind aceasta informatie (bineinteles neverificata) intr-un articol, mai ales pentru ca l-am vazut pe Puric la ultima emisiune, subliniind de mai multe ori ca nu da citate doar ca sa vada lumea ca a citit mult ci pentru ca citatele explica mai bine cum stau lucrurile, semn ca probabil stia de articol sau era constient de valva recenta.

Avem deci inca un personaj care poate fi numit nebunul care a aruncat piatra in apa, cu siguranta fara sa aiba habar ce dispute va propaga – autorul paginii neoficiale a lui Andrei Plesu de pe Facebook care a sharuit articolul cu pricina.

Inflatie de citate, inflatie de reactii ale unor personaje mai mult sau mai putin importante si inevitabilele comentarii libertine ale ocupantilor celulelor de reeducare de pe Facebook care cred ca daca dau un share sau un like sau arunca un “Puric, securistul, blah, blah” la comentarii” fac socializare sau participa la un dialog.

Chestiunea in sine este insa importanta. Mai bine zis, chestiunile. Le-as enumera:

  1. este sau nu este bine sa folosim citate, mai ales daca nu le-am citit si mai ales daca nu le-am trait, “nu am trecut prin ele” cum spune domnul Plesu.
  2. este Puric un “aliment nedaunator sanatatii (mintale, psihologice, spirituale, culturale etc)” sau poate fi macar consumat “cu moderatie” sau poate este musai interzis celor care nu au citit 5483 de carti si nu au avut macar o bisnita primara, daca nu chiar un “comert consistent” cu Ambroise Paré cum a avut domnul Plesu ca sa isi permita sa il acuze pe Puric ca el nici nu are habar ce mananca la micul dejun Pare sau ce tip de whisky prefera Platon.
  3. fenomenul zavistiei intre cei doi mari oameni de cultura este cumva unul specific caragialismului mioritic sau doar apanajul unei socitati gregare in care nici macar varfurile nu se pot angaja intr-un dialog al ideilor ci doar se acuza reciproc intr-un mod in esenta infantil, indiferent de spoiala de argumente si limbaj. In esenta, Plesu il face guru pe Puric si Puric il face invidios pe Plesu. Nu de putine ori, turma “intelectualilor” ai carui cap este Plesu a intrat in conflicte nenumarate atat cu turma “stangacilor” – adunatura de oi “intelectuale” din ONG-urile lui Soros care reactioneaza instinctual la oricine declara o oarecare afinitate fata de crestinism cat si cu turma “ortodocsilor extremisti” mai mare, dar fara exponenti pe calibrul lui Plesu in privinta culturii si care are un set de acuze vechi si cam fumate pentru fiecare dintre cei 3: colaborat cu Base, tradare de neam pentru Liiceanu (pentru cartile scoase la Humanitas) si batjocorirea culturii romanesti pentru Patapievici prin scandalul porno-ICR. De asemenea, extremistii catalogheaza direct “securisti” pe turma “stangistilor” care raspund cagalogandu-i “ultra-nationalist” si/sau “ultra-traditionalisti”.

Cu privire la punctul 3, pe langa cele 3 turme princiapale de “oi cuvantatoare” care sunt reponsabile pentru emiterea ideilor si a opiniilor, se afla oile consumatoare, impartite si ele in cate o ceata, cate una pentru fiecare, sau chiar mai multe cete cu un oarecare dinamism, dintre care unele oi mai mult sau putin sau atente la “ierarhie”, altele independente (pana la “acaparare”) – mai mult sau mai putin si fie alternand intre ţarcuri, in functie de care oaie canta mai frumos, fie ascultand orice oaie, unde li se nimereste urechea, fara a face prea mare diferenta, fie din nepricepere, fie din deschidere si “toleranta”, fie ca pur si simplu nu le duce capul sa aiba o opinie sau afinitate. Sau poate unele oi independente asculta de toti, orice au a spune, din dorinta de a lua ce e bun de la fiecare, cum ma amagesc eu ca fac.

Prin prisma celor de mai sus spuse, intorcandu-ne la punctul 2, cred ca Puric trebuie totusi consumat ori cat mai mult, ori deloc, nu prea exista loc de mijloc. Ori ce face Puric este foarte bine, discursul sau foarte folositor, interesant, important, relevator pentru “plebe” (cum este caracterizat auditoriul lui Puric de catre un detractor) ori altfel, Puric poate produce anumite alergii si patternuri de gandire celor care ii asculta discursul care intr-adevar are recursivitati si secvente deseori obositoare cel putin prin repetarea obsedanta, ca sa nu folosesc cuvinte mai grele. “Efecele secundare” ale puricariei pot fi extrem de variate: eu de exemplu, deseori cand vad babele vorbind la tara, ma gandesc: “Sa vezi ce-ar zice Puric daca ar vedea asta!”. Pur si simplu, Puric ma invadeaza in gand si nu mai pot sa admir doua babe vorbind de-ale lor, fie intre ele, fie pentru mine, fara sa ma gandesc la Puric si la babele lui din avion care nu vor sa insiste la Dumnezeu, si multe alte povesti de astea … Daca Puric va intra in istoria oratoriei romanesti peste veacuri, cu siguranta baba va fi una dintre temele dominante indelung analizate de specialisti. Boistii de maine care vor desface mitul Puric in patru ace, vor avea nenumarate demistificari de facut pentru a clarifica care poveste cu babe ii apartine si care nu ii apartine lui Puric.

Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante spunea Pr. Savatie si apoi propunea ca o stire sa fie importanta doar daca aduce bucurie. De aceea, simt nevoia sa nu termin acest articol doar cu enumerarea acestor stiri care probabil prea multa bucurie nu au cum sa aduca. Ceaţa cu privire la cele 3 chestiuni ridicate de mine ramane in continuare si asteptam si alti intelepti sa scoata piatra din lac, sa ne ajute sa ne conturam ceva opinii.

Asadar, cum am fost la tara de Craciunul acesta, am asistat la o discutie memorabila intre 2 babe care nu s-au mai vazut de demult. Una are vreo 85 de ani si alta vreo 87. La ambele le-a murit barbatul, ambele stau cu copiii. Una are reumatism si o dor articulatiile cand merge, cealalta nu se plange de nimic, desi are cataracta si a inceput sa nu mai vada bine. “Nu ma doar nimic maica”. Eu ma rog la Dumnezeu ca toti sa aiba parte de batranetea mea. Eu nu am stiut ce e aia durere, maica! Pare un caz uimitor, dar mamaia asta exista: are 87 de ani si pretinde ca nu o doare nimic, ba chiar ii e frica sa zica ca o doare ceva, ca o vede Dumnezeu.

S-au intalnit cele doua cuscre si dupa ce s-au salutat si au plans ca s-au revazut dupa atata amar de zile (desi stau la o aruncatura de bat, dar de la o varsta, ce mi-e 200 de metri, ce mi-e 2000 de km) se intreaba una pe alta “ce mai faci?”. Una se plange: of, ce sa fac, ma rog sa ma ia Dumnezeu sa ma scape. Ma dor toate, nu mai poci. Da tu, ce faci, pe cine ce te doare? Pe mine nu ma doar nimic, continua cealalta. Multumesc lui Dumnezeu ca ma tine pe picioare. Nu mai sunt buna de nimic, nu mai fac nimic, ca nu vad, si copiii nu mai sa uita ei la mine sa ii ajut cu nimic, dar in rest sunt bine.

Bineinteles, gravitatea intalnirii celor doua babe este greu de exprimat, vorbele sunt slabe. In aproximativ 30 de minute au trecut prin toata istoria de 100 de ani a satului: ala a lu’ cutare ce mai face, da de ala a lu cutare ai mai auzit? Ala mai traieste, da ala e bolnav, cum o duce? Un alt moment amuzant a fost discutia pe speaker-ul telefonului cu o alta baba care si aia sta destul de binishor, fiind singura dintre cele 3 care inca mai merge la biserica, fiind mai tinara si mai in putere. Are in schimb grija de barbat, fiind singuri. “Si pe tine tusa Prica ce te doare?” “Nu ma doar nimic”, raspunde tusa Prica. “O mai doar mijlocu din cand in cand, completeaza cealalta baba” – probabil uitand repetitia obsesiva a tusei Prica ca nu o doar nimic. “Nu, nu ma doare mijlocu'”, o corecteaza tusa Prica, “Nu ma doare nimic!” repeta iar. Evident, tusa Prica nu are cum sa inteleaga ca celelalte babe fiind in suferinta se amarasc pe de o parte, afland ca alte babe nu au suferinte, chiar daca pe de alta se bucura sa auda de bine, poate primind si ele o umbra de optimism.

Suferinta oamenilor batrani este greu de inteles de tineri. Mai ales cand suferinta este insotita de regretul ca nu mai pot munci (“alta data sapam toate colturile gradinii, cu cazmaua!” se lauga mamaie Onuca, care acum are reumatism). Este mahnita ca copiii nu mai muncesc cum trebuie curtea, nu se ridica la nivelul lor, pe langa problema durerii si a dependentei de copii.

Am aflat insa un secret de la tusa Prica: “batranetea mea e lacat la gura, Gigele”. Tusa Prica a vrut sa-mi dezvaluie secretul unei batraneti lungi, linistite si fara durere: buna intelegere cu copiii, smerenia si ascultarea. Atat de ascultatoare este tusa Prica, ca nici nu mai iese la poarta ca nu o mai lasa copii sa nu o faca de rusine: daca tusa Prica acum nu prea mai vede cine trece pe linie, nu poate sa le dea buna ziua, de unde mai bine sta in curte pe banca, nu mai iese la linie.

Dialogul la cei batrani de la tara are multe taine. Mai ales la cei care au rezitat peste ani si sunt modele de urmat (babe de 85, 90 de ani, sanatoase, fara nici o operatie la activ, care nu stiu de boala serioasa, care daca mai ia un medicament de tensiune din cand in cand si bineinteles, cataracta de care nu scapa nimeni la o asa varsta). In primul rand, nu sunt fatarnici, spun adevarul si il spun fara rautate. Iar daca mint, o fac cu un scop bine definit, ca sa rezolve o problema serioasa. Mamare Gheorghita s-a dus sa ii dea de pomana vecinului Costel de la vale si pentru ca ii e greu sa mai dea ture pe la poarta, i-a dus pomana peste gard. Costel, cand a primit pomana i-a zis: “Tusa Gheorghita, stii ce m-am gandit eu? Sa facem o usa intre noi”. Prin usa intelegand poarta la gardul despartitor intre doi vecini, ca sa nu mai ocoloeasca pe la poarta daca vor sa treaca unul la altul. Era undeva o vorba a unui parinte ca apocalipsa o sa vina cand nu mai e poarta intre vecini. Pe vremuri, mai intre toti era poarta, acum eu unul nu am vazut nicaieri. “Ma, noi poarta intre noi am mai avut de demult. Da’ erau alti oameni (adica parintii lui Costel pe care acesta i-a dat afara din casa, gonindu-i la marginea satului, sa-si faca alta casa, dupa ce acestia ii facusera proprietar pe casa si teren – n.r.). Acum tu vrei sa faci poarta, dar mie mi-e frica ca daca intri si imi fur gaina. Cu batranii tai aveam poarta, pe vremuri si ne intelegeam da’ cu tine nu am curaj cu poarta”. Tare as fi vrut sa vad cum a rectionat Costel, caci povestea mi-ar relatat-o mamae Gheorghita. “Pai si cum mamaie, chiar asa ii zisesi?” “Da, asa ii zisei” zambeste tacticoasa mamare, fara rautate, doar ca sa imi raspunda rasului meu pe sub mustata de care nu ma puteam abtine. Nu de furat gaini ii e lui mamaie, ca nu il vede ea pe Costel furand gaini, dar femeie batrana, la 95 de ani, care mai sta unele zile si singura, grija portii intre ea si Costel mai avea s-o duca, mai ales ca Costel are 2 copii mici care si-asa pot sa sara gardul cand vor sa se serveasca cu ce vor, ca mamaie oricum nu prea mai vede. Nu de alta, dar mai demult, vecinul Ariciu’ de din deal, a speriat-o in gluma ca sare peste gard noaptea si ii bate in geam sa o sperie. Si cum mamare chiar are fobia de intuneric si de hoti, noaptea cand e singura abia punand capul pe perna de frica, normal ca s-a speriat, escalandand problema pana la nepoti care l-au pus la punct pe Ariciu’. Dar urmele au ramas, de unde si spaima de furat gainile pe care mamare i-o servi lui Costel – asta ma gandesc eu. Dialogul, chiar si in contradictoriu, are o taina. Taranii batrani mai ales isi spun in fata ce au de spus si nu se supara, chiar daca dreptatea si-o pastreaza fiecare si nu ajung la consens. Bineinteles, la cei mai destepti, nu toti sunt asa. Probabil sunt multi si care se cearta, care au zavistii, care barfesc, striga etc. Dar eu asa am observat, ai care au o bunatate moderata si o deschidere spre dialog sincer dar in cadrul omeniei, o duc bine.

Lipseste mult dialogul in societatea romaneasca. Toti striga asta, toti sunt de acord, dar fiecare se invarte tot in ţarcul sau. Dezbaterea nu exista. Pana si falselse tentative uneori sunt tot hilare. Sa luam de exemplu pe domnul Patapiecivi cu a sa “Intoarcere la Dialog” la care invita din ce am observat doar autorii Humanitasului, adica recomandarile domnului Liiceanu, in nici un caz nu vrea un dialog real, un schimb de idei cu oameni din alte tabere ci se intoarce in aceeasi “sfera de influenta”. Despre Puric ce sa zic, nici nu mi-l imaginez pe Puric sa fie capabil de un dialog cu cineva, el fiind obisnuit sa aiba parte de redactori TV caricatura care nici macar o lista de intrebari coerenta nu au ci vin cu scandari amorfe de genul “Ce e de facut, ce credeti despre poporul roman, mai ne cunoastem trecutul, mai ne cunoastem valorile etc”.

Se intorc mortii acasa (Recenzie)

intorc-mortii-acasa-206966

Am citit aproape 95% din carte, ultimele pagini efectiv nu am mai rezistat. Imi e si greu sa fac o recenzie negativa unei carti care a stat in top vanzari atata timp. Cu toate acestea o sa incerc, poate scutesc pe altii de pierderea timpului si-asa destul de limitat pentru lectura in zilele noastre cu atatea tentatii.

Pe scurt cartea este o colectie de citate de la sfintii parinti, imbrodite cu o poveste care se vrea a fi reala desi nu stim cat e reala si cat e fictiune din ea.

Inainte de a citi cartea, am ascultat cateva conferinte ale autorului in turneul de promovare a cartii. Ca o mica paranteza, in caz ca cine stie cum vreun autor roman citeste aceasta recenzie, sa stie ca succesul vanzarii unei carti este direct proportional cu efortul depus de autor de a-si promova cartea prin lansari si conferinte. Ciomazga a tinut cateva zeci de conferinte – dupa cum singur declara – de promovare a acestei carti si succesul nu s-a lasat asteptat.

Asadar am ascultat o conferinta in care autorul raspunde cu fermitate acuzelor ca povestea nu ar fi reala, detaliind. Lucrand la un ziar pe vremuri, la o rubrica de senzational, Ciomazga avea contact cu tot felul de cazuri extraordinare care fie ii erau aduse la cunostinta, fie pur si simplu le “mirosea” sau se loveau de el intamplator.

Un astfel de caz este intalnirea cu un om care fusese ingropat de viu. Petre s-a trezit in mormant viu, a avut noroc ca a fost auzit de femeia care fusese platita sa tamaieze la mormant, este scos de gropari si trimis acasa. De aici o intreaga poveste … Fiind roman / fictiune, nu putem stii clar ce este si ce nu este adevarat. Prin urmare, la fiecare pas, cititorul isi pune intrebarea: oare asta e adevarat? Oare chiar a facut asa personajul? Oare chiar a zis asa sau e doar ce vrea sa ne invete Ciomazga? Daca e adevarat, este ceva extraordinar, cu adevarat vrednic de povestit. Daca nu este, pur si simplu este o fictiune ieftina, o tentativa de roman de suspans cu tentative de spiritualizare a cititorului prin introducerea in firul actiunii a unor citate din sfintii parinti sau din Biblie. Acest semn de intrebare la orice pas: oare cat este adevarat si cat este tentativa de pedagogie a autorului, mi-a creat un disconfort continuu, de unde si dificultatea in finalizarea lecturii.

Intorcandu-ne la componenta “spirituala” a cartii, aici prea multe nu am a spune decat ca eu as fi preferat sa citesc o carte a Sf. Ignatie Brianceaninov decat preluari de citate in diferite contexte, cuvinte puse in gura personajelor, completari ale autorului, interpretari ale lui etc. Un fel de varza, altfel spus. Nu neg ca pot sa existe cititori care neavand curajul sau rabdarea sa abordeze o carte religioasa normala, sa fie fascinati de lucrurile pe care le afla, fiind “prinsi in plasa” de promisiunea povestii si de talentul narativ al autorului, care pe mine insa nu m-a dat pe spate.

Ce ar mai fi oare de spus in plus? Nu stiu ce sa mai zic, astept intrebari. Poate in curand o sa postez si coperta 4 cu citate extrase din presa si diverse recenzii la cartea anterioara a autorului – Lucrarea – pe care il suspectez de delir de grandoare.

[p] Salvomag – Society, Sex, Science

De ce nu mai putem citi? Pot cartile sa ne salveze de raul pe care digitalul il face creierului nostru?

--- un articol dupa Hugh McGuire tradus partial de aici ---

Anul trecut am citit patru carti.

Motivele pentru acest numaru scazut sunt, presupun, aceleasi pentru care si voi cititi mai putine carti decat credeti ca ar fi trebuit sa cititi anul trecut. Mi se pare din ce in ce mai greu sa ma concentrez pe cuvinte, propozitii, paragrafe. Ca sa nu mai vorbesc de capitole! Capitolele, adesea au pagina dupa pagina de paragrafe. Pare pur si simplu o multime prea mare de cuvinte asupra carora sa te concentrezi, doar pe ele, fara altceva care sa se intample. Si dupa ce ai terminat un capitol, trebuie sa te apuci de altul. Si de obicei, mai sunt multe, o gramada, pana sa poti sa spui ca ai terminat o carte si sa treci la urmatoarea.

Sunt un optimist

Si totusi, sunt optimist. In cele mai multe seri, anul trecut, m-am suit in pat cu o carte (tiparita sau digitala) si am inceput sa o citesc. Cuvant dupa cuvant. O propozitie. Doua propozitii. Poate trei …  Si apoi, parca aveam nevoie de ceva … Ceva sa ma destinda nitzel … Macar sa arunc un ochi pe mail, sa bag un raspuns pe twitter, sa dau un like pa facebook, sa vizitez un articol … Si apoi mai citesc o propozitie. Patru propozitii!

Fumatorii care sunt cei mai optimisti cu privire la capacitatea lor de a rezista tentatiei, sunt cei mai predispusi la a relua fumatul dupa patru luni. Cei care tin diete si sunt prea optimisti si cei mai putini predispusi la a slabi in greutate (Kelly McGonigal: The Willpower Instinct)

Iti ia destul de mult timp ca sa citesti o carte intr-un ritm de patru propozitii per zi. Si este extenuant. De obicei, dupa a 5-a propozitie adorm.

Mi-am observat comportamentul asta de o perioada mai lunga, dar cred ca anul trecut a fost cel mai slab la numarul de carti terminate. Ceea ce a fost foarte deprimant, mai ales ca domeniul meu de activitate este legat de carti. Mi-am dedicat viata intr-un fel sau altul cartilor, cred in ele, dar totusi nu le mai pot citi. Nu sunt singurul …

>>> puteti citi continuarea articolului aici >>>

 

Ce daca vine primavara …

Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci

de Adrian Paunescu

Interpreteaza Tudor Gheorghe

Nu bag mana in foc, dar poezia si probabil si interpretarea de mai sus sunt dinainte de 1989. Dupa subtirimea vocei, Tudor Gheorghe pare aici cam de prin 1985. Eu il aveam pe un disc vinil in jurul anilor 90, dar nu mai retin daca inainte sau dupa 89. Ulterior, Tudor Gheorge a facut si versiunea simfonica, mult mai putin reusita:

De altfel, toate “simfonicele” lui Tudor mi se par slabe, probabil omul s-a saturat de cobza si a vrut si altceva. Cum ar fi o Dacie rulata pe un traseu de Formula 1. Curios, are succes. Cinste lui!

Mai nou (fata de prima versiune) sau cine stie, poate mai vechi, Seicaru are si el o interpretare:

[P] Comanda Cenaclul Flacara (CD)

Moldova are talent, dar mai ales suflet

Deja probabil ati vazut toate videoclipurile cu Monica Pirlici de la “Moldova are talent”. Ce ar mai fi de zis in fata unui asemenea fenomen?

 

Va dati seama ce suferinta este in poporul asta, daca strigatul acestei fete a rezonat atat de mult cu sentimentul publicului, juriului, realizatorilor, spectatorilor si al tuturor moldovenilor. Migratia face ravagii in Moldova intr-un grad exponential comparativ cu Romania pentru ca moldovenii au nenumarate optiuni: fie Romania, fie UE, fie Moscova. Romanii daca vor sa emigreze, merg doar in Italia sau Spania, inspre est nu au ce cauta. Deci, nu e de mirare ca saracia i-a trimis pe moldoveni in toate colturile lumii si a lasat generatii de orfani, o rana deschisa care sangereaza continuu si pe care nici un doctor nu o poate vindeca si nu are ce sa faca.

Nu doar penru ca e talentata Monica a castigat si a avut un asemenea succes, ci si pentru ca pe langa talent, si-a pus sufletul pe tava in fata oamenilor si a dat pe fata aceasta rana in vazul tuturor. Moldova a plans impreuna, pentru cateva clipe Monica a facut ca toate inimile moldovenilor sa fie una si dincolo de cuvinte, sa bata pe aceeasi frecventa. Si cu ei, toti romanii care au vazut-o sau o vad pe youtube inca se acordeaza la ecoul acelei batai care a avut o asemena putere incat va resuscita inimile amortite si va trimite un suflu nou, o tainica lumina care nu se stie cand si ce roade va aduce. “Fenomenul” este inca in desfasurare si nu putem estima la ce sa ne asteptam, ce sunt eu insa sigur, este ca lucrurile nu vor ramane la fel.

La origine emisiunea asta eu o suspectez a fi o unealta de inginerie sociala, nu atat una activa, care sa realizeze un “task” anume, cat mai ales una de natura investigativa care sa sondeze la ce frecvente percuteaza o natiune. Cu o investitie minora, papusari pot usor sa realizeze profile destul de elaborate si fidele ale psihologiei si mentalitatii unui popor intr-un anume moment. Ca rol activ, poate am putea include aici rolul de “netezire” si “uniformizare” a valorilor, care in fapt este acelasi lucru cu neutralizarea lor. Si la acest spectacol prin care am cunoscut-o pe Monica, doar din cateva clipuri youtube, fara sa fii urmarit la TV emisiunea, am descoperit un tatae pervers care a recitat o poezie porcoasa. Nu poti pune pe scena un astfel de om langa Monica, asa cum nu poti pune nici dansatoare din buric. Decat daca vrei sa pui egal intre ei, daca vrei sa dai semnalul ca si unul si altul face ceva normal si mare diferenta nu este. Discutia asta s-a mai purtat la noi la inceput cand a fost acel concurs “Cel mai mare roman” in care cativa au realizat ca nu poti pune in acelasi clasament pe Eminescu si pe Becali, este absurd. Pe-atunci inca mai existau reactii, acum orice reactie critica sau de respingere a unor astfel de fenomene pare pura lamentare, putini mai percep si si mai putini considera necesar sa traga un semnal de alarma, de unde putem deduce ca “misiunea a fost indeplinita”.

Privind prin aceasta prisma lucrurile, pot spune fara riscul de a fi considerat conspirationist ca Monica a hacuit sistemul, a iesit din Matrix. A transformat tentativa lor de a propulsa gunoaiele si de a da in cap valorilor reale si nu doar ca a adus o raza de lumina si de mangaiere unui popor crucificat, ci chiar a renascut din cenusa inima sfartecata in bucatele a Moldovei, le-a adunat, le-a pus la loc, a turnat sange peste ele si a repornit-o.

Il generale Della Rovere – tâlharul cel bun

il-generale-dela-rovereAm fost mereu fascinat de cinematografia italiana si desi mai sunt uneori ispitit de tentativele holoywoodiene de cinema, mereu ma intorc la sursa. Nu cred sa fii vazut mai mult de vreo 10 filme italiene clasice in ultimii ani – cand eram mai tanar, nu ratam nimic ce era la TV – dar “Il generale Della Rovere” l-as pune in top 3.

Se pot spune multe si de film si de stil, si de subiect. O sa ma rezum doar la cateva lucruri care m-au impresionat si oarecum m-au mahnit sa vad ce se putea face alta data si ce puteau face italienii si cat de mult s-a degradat cinemaul in ziua de azi si mai ales in Romania.

In primul rand, evident ar fi de subliniat actoria lui De Sica: desi joaca un personaj grav, marsav, cu mari probleme, alunecos, care pare a ateriza mereu in picioare din orice situatie desi este strans cu usa mai mereu, Sica reuseste sa stea departe de orice exagerare, in nici o parte. Teatru in teatru – o tehnica veche poate, dar realizata exceptional. Sica se bucura in fata unei “cliente” din cu totul alte motive – personale, altfel spus joaca teatru si joaca bine, atat pentru ca i-a iesit “combinatia” cat si pentru a-si convinge clienta. De altfel, in momentul deconspirarii sale, in fata tuturor “clientilor”, Bardone se apara si da pe fata tensiunea permanenta in care traia si el in dorinta de a ajuta, de a da speranta. Cat adevar si cata minciuna in marturisirea lui este evident greu de cantarit pentru ca omul este o faptura complexa si De Sica reuseste sa puna omul pe ecran: apararea lui Bardone aproape convinge si pe spectatorul care ii stie aranjamentele, scopurile si patimile.

O alta chestiune care mi-a atras atentia este cat de bine reuseste acest film (nu stiu daca multumita regizorului Rossellini sau lui Sica) sa disece sufletul italian cu bunele si relele lui si nu doar in personajul lui Bardone. Sa luam de exemplu numai pe Olga – “prietena” parasita acum 3 luni de Bardone si care il ajuta imprumutandu-i toti banii ei. Sfasietoare jertfa facuta de ea, sa ii daruiasca toti banii ei fostului iubit care desi o parasise, pentru ea ramanea cel care tinea treaza amintirea celor mai frumoase zile din viata ei. Sa luam un alt exemplu: Banchelli. Calm si politicos precum un preot catolic, Banchelli marturiseste cu sinceritate dupa ce este torturat ca nu stie daca va mai rezista a doua oara. Iata sufletul italianului sfaramat in bucati, facut franjuri si pus pe tava in fata noastra. Ce filme s-ar putea face oare cu trecutul nostru recent, cu martirii inchisorilor comuniste? In schimb regizorii nostri vaneaza trofee la Cannes si alte festivaluri cvasi-fetisiste facand filme in care batjocoresc credinta poporului roman (Mungiu) sau exacerbeaza aspectele negative sau accidente ocazionale cum a fost Moartea Domnului Lazarescu sa de ce nu chiar mult trambitatul Dupa dealuri.

Bine nu putem compara, vorbim despre un cu totul alt nivel, doar regret ca nu avem regizori romani de talia lui Rossellini sau Sica desi prin ce-am trecut noi este de zeci de ori mai mult decat prin ce-au trecut italienii, atat in razboi cat mai ales dupa. Material ar fi destul, dar deh, la noi daca nu esti pe dos, adica postmodern fragmentat si fara substanta, ti-e frica sa si scoti capul in lume daramite sa mai faci filme.

Roberto Murolo

Roberto Murolo (1912 – 2003) – cantautor, chitarist si actor Italian napoletan. Nascut la Napoli, al saselea intr-o familie care a avut 7 copii! A fost pentru Napoli cam ce este Tudor Gheorge pentru Craiova, cu diferenta ca italienii i-au dat ordinul de stat “Cavaliere di gran croce” pe cand era inca in viata.

1 2