12 REGULI PENTRU O VIAȚĂ ÎN VALEA PLÂNGERII? (2 DIN 2)

Am terminat articolul anterior cam brusc din lene și la recitire mi-am dat seama ca am lungit prea mult introducerea și prezentarea lui Peterson. Cine nu a auzit de el, cu siguranță nu va înțelege oricum ce vreau să spun și prin urmare, introducerea a cam fost degeaba. Doresc deci să mă refer la faptul ca Peterson deseori repetă că în fața fatalității vieții maxim ce putem face este să acceptăm purtarea crucii și să încercăm să fim buni pentru a nu agrava și mai mult lucrurile. “Hell is a botomless pit” zice Peterson. Viața este suferință și asta este ceea ce și religia ne învață. Ce să facem în fața suferinței? Să încercăm să o reducem. Dacă ne punem noi în regulă, poate vom putea ajuta și să punem lucrurile în regulă în jurul nostru, pe-aproape, adică în cercul imediat. Nu vom putea salva lumea, nu vom putea reduce suferința lumii până nu vom fi reușit să facem asta măcar în jurul nostru. Revoluționarii fără cauză care cred că vor să schimbe lumea în bine, deși încă nu și-au făcut curat în propriul birou, sunt ca niște maimuțe cu o cheie în mână care încearcă să repare un elicopter militar. De altfel, dezlănțuirea haosului pe străzile din Imperiu în ultimul an, fac într-un fel din Peterson un profet, în ceea ce privește prezicerea distrugerii pe care maimuțele o pot face atunci când încearcă să … “make the world a better place” înainte să-și pună în regulă propria viață. A alina suferința, a o face mai ușoară, a găsi o cale de a-i face față și de a nu o face mai mare prin neacceptarea ei dar mai ales prin reacția nepotrivită și alienată – intrând multe aici – sunt maxim ce propune Jordan Peterson și maxim ce propun motivaționiștii moderni rupți de creștinism și de înțelegerea puterii jertfei de a transforma suferința în fericire. În creștinism, suferința nu este un dat, nu este centrul de greutate al vieții care ne ține captivi într-o infinită vale a plângerii unde suntem împinși din ce în ce mai jos și singura noastră opțiune ar fi să încercăm să nu ne afundam mai mult și dacă reușium să dăm o mână de ajutor pe lângă noi. Suferința nu este decât furnalul în care se arde omul cel vechi pentru a se naște omul cel nou. În ciuda tatonării lui Peterson cu creștinismul și a afinităților lui către Dostoievski și Soljenițîn, se pare că nu a înțeles un lucru simplu: suferința este consecința ruperii omului de Dumnezeu iar fericirea este starea paradisiacă recuperată prin redobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Iată ce zice Soljenițîn: “if I were asked today to formulate as concisely as possible the main cause of the ruinous revolution that swallowed up some 60 million of our people, I could not put it more accurately than to repeat: Men have forgotten God; that’s why all this has happened”. Reciproca este concluzia simplă și logică: dacă ne întoarcem la Dumnezeu, nu doar vom scăpa

Read more

12 reguli pentru o viață în valea plângerii? (1 din 2)

Este posibilă fericirea în această viață sau este doar o himeră? Peterson e de părere că dacă nu ai avut parte de o mare suferință în viața ta, sau dacă măcar un apropiat al tău nu are parte de o mare suferință, ești un mare norocos. Și să nu crezi că ai scăpat … În fața suferinței însă, te poți ridica la înălțimea provocării sau poți să fii spulberat. Maximul ce se pote face, este să fii pregătit pentru aceste momente și nimic mai mult. Iar cele 12 reguli pentru viață asta speră, să ne ofere un vaccin (un antidot) la haosul din jurul nostru. Nu vroiam să fac o recenzie a unei cărți pe care nu am citit-o, dar starea actuală a lui Peterson mă cam obligă. Peterson are Covid în Serbia. Se află în policlinica unui anestezist unde a ajuns din Rusia unde a fost tratat de dependența de anumite medicamente de cap care l-au cam făcut muci. Peterson a dobândit dependența într-o perioadă grea din viața lui, când soția a fost diagnosticată de cancer și a trecut prin mai multe operații, fiind pe muchie de cuțit. Medicamentele l-au ajutat le-a luat ca să îl ajute să treacă peste depresie și povestea este explicată cât de cât pe larg de fiica lui Peterson, fiind bineștiută. Recent, în Serbia, Peterson a făcut o filmare scurtă împreună cu fiica sa în care au vorbit despre istoria recentă, trăgând un semnal cu privire la folosirea medicamentelor de cap respective (nu știu exact clasa, denumirea, substanțele de bază – pentru mine toate-s o apă și-un pământ, Slava lui Dumnezeu că în afara de o pastila de cap cam o dată pe lună, nu am nevoie de așa ceva). Ca psiholog și psihiatru, Peterson avea ceva cunoștințe legate de riscurile acestor medicamente dar totuși a căzut în plasa dependenței și situația s-a agravat treptat. Evident, se naște aproape involuntar acuzația: doctore, vindecă-te pe tine însuți! Peterson se apără – în ultima filmare, de altfel singura de aproape un an sau dacă nu mai mult – zicând că așa este, dar dacă vom învăța doar de la oameni care nu greșesc, vom avea mult de căutat. Bine este să învățăm din greșelile altora. Dar nu doar din greșeli, ci și din sfaturi și din învățăturile altora, pentru a ne feri de capcane. Și aici vine Peterson cu cele 12 reguli. Povestea nașterii cărții cu cele 12 reguli este următoarea. În primul rând, 12 sunt 12 ca să fie o cifră rotundă. Inițial Peterson avea pregătite vreo 40, dar restul vor veni în cartea următoare (dacă mai vine). Peterson acum 3-4 ani era un profesor necunoscut (comparativ cu ce este acum) în Canada, la o catedră de psihologie. Pentru că și-a dorit să aibă succes mai mare, s-a gândt ce poate el să facă: ca profesor are deja o poziție, un job, are studenți interesați de cursurile lui. S-a gândit să experimenteze cu noile tehnologii, mai precis cu youtube-ul. Și-a înregistrat câteva cursuri și le-a

Read more

Trebuie sa sprijine statul cultura?

Se vaieta aseara Cartarescu la Digi24 ca nimeni nu se gandeste din ce traiesc scriitorii in perioada asta … Vai, vai, ce tragedie! De ce ar trebui eu sa ma gandesc din ce traieste scriitorul cutare si de ce m-ar interesa pe mine din ce traieste tamplarul cutare? Bine ca nu a facut covid, ca oricum sunt sute de mii de someri si o sa vina mama ei de criza. Dar ca fapt divers, in general, daca scriitorul acela munceste si munca lui e apreciata, cu siguranta are din ce sa traiasca, iar daca nu vinde, sa se reprofileze. Nu avem a ne astepta de la Cartarescu sa aiba afinitati capitaliste, ar fi culmea sa cerem unui scriitor asa ceva. Dar macar bunul simt sa nu pretinda statului-tatuc sa dea lapte de supt la toti parazitii care se cred scriitori, am putea sa ii pretindem. Sa presupunem ca statul ar avea bani de dat la scriitori, pentru ca ar curge petrol pe Dunare si nu am avea ce sa facem cu el. Ma rog, acum petrolul e oricum aproape de zero, dar sa zicem ca am fi mai bogati ca sauditii. Cui dam banii? Cum decide statul care scriitor merita sa ia bani? Intreaga dilema se propaga si la alte domenii, evident. Sa trecem putin de partea diavolului si sa zicem: o societate moderna, trebuie sa aiba si cultura ca doar oamenii au nevoie de cultura. In discutie, de altfel Cartarescu a acuzat politicienii ca si-ar dori un popor needucat, pentru ca sa ii manipuleze si de aia nu dau bani la scriitori si nu sponsorizeaza revistele falimentare (cum ar fi Dilema) care nu au nici macar atata tractiune incat sa atinga pe un bogatas care sa le finanteze aparitia sau sa faca un crowd-funding la publicul lor care sa doneze acum cat distributia e afectata. Dar ce garantie avem noi ca daca statul ar da bani la scriitori, reviste falimentare de 2 bani, edituri de 2 bani si alte institutii care se cred ele culturale dar de fapt nu rezista pe piata libera a culturii, ce garantie avem asadar ca boporul nu ar mai fi la fel de tamp ca acum? Evident ca ideal ar fi ca cultura sa se sustina singura, cum oricum se intampla. Manelistii de exemplu, sunt si ei cultura. Le zic unii “sub-cultura” dar realitatea este ca oamenii sunt artisti: produc muzica si sunt platiti pentru asta. Intre un manelist si un mare cantaret de opera, nu e mare diferenta, valorile nu se judeca. Sunt in acelasi domeniu, colegi. Poate diferenta o face ca un cantaret de opera are nevoie de subventii pe cand manelistul traieste din sudoarea fruntii lui nu din sudoarea fruntii altora. Ce si-ar mai dori Cartarescu sa fie el presedintele comisiei de imparteala fonduri pentru scriitori si reviste. Atunci sa vezi ce i-ar taxa el pe astia anti-europenisti si pe scriitorii reactionisti si conspirationisti! Una peste alta, oricum statul este ca o lipitoare care suge sangele celor care muncesc si pe

Read more

De ce să citim?

Invariabil, ca negustor de carte mi se pune deseori întrebarea: mai cumpără cineva cărți? Mai citește cineva? Instant deduc din întrebare că persoana care o pune nu are o relație prea familiară cu cartea pentru că altfel nu s-ar mira că, da, mai există consumatori de carte. Poate mă înșel și respectivul doar dorește prin plasarea subînțeleasă în categoria cititorilor, să pară tare. Și nu, întrebarea asta nu e recentă, de când cu penetrarea accesului la net sau cu Facebook-ul ci o primesc periodic de aproape 20 de ani. Reformatarea sinapselor este deja ceva bineștiut, fiecare “om modern” care mai practică acest sport extrem numit lectura are șansa să testeze pe propria piele cum din ce în ce mai greu, cu fiecare pagină dată, parcă ți se pare că timpul se dilată și cum la 2-3 pagini citite, deja ai cam uitat ce s-a întâmplat înainte și parcă ai vrea să dai back, ca la paginile unui site pentru a-ți reaminti. Dar nu despre felul cum web-ul a schimbat creierul aș vrea să tratez, acesta fiind un subiect prea complicat și vast și fără sens cumva, neexistând soluții. Ci despre motivația de a citi. Cărți fizice, adică, nu pe telefon, e-book-uri, laptop sau pe orice ecran, ci pe hârtie. Și nu motivația de a citi documentație tehnică necesară meseriei fiecăruia, fără de care evident că nu putem supraviețui în piața muncii în ziua de astăzi, ci despre cititul cărților de ficțiune sau măcar din alte domenii decât cele din care ne câștigăm pâinea. Altfel spus, ce motivație avem să citim cărți în interes personal. Ca fapt divers, un lucrător în construcții care folosește internetul astăzi și se documentează cum trebuie, poate cu ușurință să-și crească veniturile din creșterea calității muncii sale și poate să ardă rapid anii grei de ucenicie necesari dobândirii experienței necesare pentru a face același salt sau măcar unul echivalent. Și nu doar un muncitor în construții, ci în orice alt domeniu care nu necesită în experiența de până acum cel puțin, prea mult studiu. [P] Cartile care ne-au facut oameni – Dan C. Mihailescu – Comandă online la preț redus Evident că în prezent există informație pentru orice și cartea de specialitate (deși nu numai) pare din ce în ce mai puțin utilă în lupta cu wikipedia, blogurile, tutorialele sau youtube-ul. Dar abundența și accesul nu sunt suficiente fără gândirea critică, organizată și focusată pe un anume scop, pe un anume obiectiv. Și aici vine rolul cărții fizice care cel puțin prin efortul necesar străbaterii acesteia, și cel puțin prin experiența diferită pe care o oferă ecranul, permite dezvoltarea gândirii și deschiderea unor orizonturi la care altfel, nu am avea acces și nu am avea posibilitatea să dobândim acele abilități cel puțin potențiale. Nu pot trece mai departe la capitolul motivații fără a face câteva considerații personale despre noile tipuri de lectură, mai precis cărțile digitale și cărți audio. Prin cărți digitale înțelegem atât cărțile pe e-book-uri cât și cele pe calculator. Cărțile audio din start,

Read more

Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război (1908-1918) [RECENZIE]

Ah, rău este prin străini ca desculț printre mărăcini!  Am fost și sunt bolnav greu. Cât e ziua și noaptea de mare nu vine nimeni să-mi dea vizită sau să vadă dacă sunt mort sau viu. Cel ce va mai face ca mine, ca mine să se chinuiască. Stau și mă mir, mă înspăimânt singur de mine! Cum? În România având tată, mamă, frați, surori, neamuri și prieteni, fiind de națiune român, nu am stat și răbdat să-mi fac serviciul către stat, și în Bulgaria, neavând nici mamă, nici tată, nici neamuri și neînțelegând nici limba, am făcut servici și pe câmpul de luptă patru ani. A fost un blestem ceresc sau părintesc cred, și sunt sigur că până nu am fost blestemat nu am putut ajunge pe căile acestea sterpe. Dar … bun e Dumnezeu. Cartea face parte din colecția Jurnale. Memorii a Editurii Humanitas și se bazează pe jurnalul unui român născut în 1886 într-un sat de lângă Câmpulung Muscel și fugit în Bulgaria ca să scape de serviciul militar. În cele din urmă, Nicolae a ajuns să lupte în armata bulgară mai mulți ani, inclusiv împotriva României. Deși jurnal, cartea poate fi citită ca un roman de aventură. Viața acestui om este incredibilă și ar putea cu ușurință să fie ecranizată. Adaptarea textului și notele suplimentare de asemenea fac lectura ușoară iar evenimentele relatate sunt cu adevărat spectaculoase. Pe lângă aventurile personale și bătăliile la care ia parte, Nicolae face și o sumară imagine a societății la începutul secolului 20, atât din România cât și din Bulgaria. Oameni, locuri, întâmplări relatate prin mintea unui cioban relativ inteligent, care citea ziarele, citea cărți, scria bine, citeț, a învățat repede și bine bulgara și turca și chiar avea cugetări filosofice. Plecat de la 10 ani de-acasă, naiv de curajos, destul de onest, lacom de bani și avere, dar captiv unor idei fixiste și dându-se bătut repede în fața unor provocări cu prea multe necunoscute pentru el, Nicolae a fugit de armată din România ca să ajungă în cele din urmă – ironia sorții – soldat în Bulgaria. Am spus destul de onest, dar din jurnal se întrevede pe alocuri că Nicolae nu e sincer 100% cu jurnalul, poate mai ales din anumite temeri că va avea probleme cu bulgarii pe care nu se ferește totuși să-i facă pe alocuri înapoiați, necivilizați sau păgâni: Să mă ierte Bunul Dumnezeu, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt [1]. Sunt creștini, tot de o religie și obicei ca și noi românii dar sângele și duhul îl au ca păgânii cei mai cruzi. Aș descoperi eu încă multe de acestea, dar scriind aceste rânduri mă aflu în Bulgaria și am puțină teamă, fiindu-mi soția bulgăroaică, să nu fiu descoperit de bulgari. Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea, care este bulgăroaică. De când sunt demobilizat au trecut 2 luni

Read more

Amănunte interesante din viața lui Rahmaninov

“Un muzician al inimii, dar nu un sentimentalist”  – Boris Nikitin (arhitect naval) Serghei Vasilievici Rahmaninov este urmaș al lui Ștefan cel Mare. Făcând parte dintr-o familie nobilă, istoricul acesteia se alfa înscris într-un registru al familiilor nobile rusești din secolul al XVII-lea în care reiese ca fondatorul acestei famili este Ioan Vecin, un fiul al lui Ștefan cel Mare care la rândul său a avut doi fii: Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin, din care descinde Serghei Vasilievici Rahmaninov. A pus mâna pe pian la 4 ani și până să termine Conservatorul, avea deja mai multe piese compuse atât pentru pian cât și pentru orchestră. Tatal sau era betiv si afemeiat. La varsta de 10 ani, cand sora lui a murit de difterie, mama a divortat si de atunci nu si-a mai vazut tatal. Bunica din partea mamei a venit sa stea cu ei si a inceput sa-l duca pe Serghei la biserica unde a luat contactul cu muzica liturgica din care se va inspira ulterior. Preludiul pentru pian in Do diez minor i-a venit prin inspiratie in timp ce asculta clopotele bisericii: “Ascultam clopotele bisericii si intr-o zi preludiul pur si simplu mi-a venit in minte si l-am scris. A venit cu o asa forta incat nu m-am putut elibera de el desi am incercat. Aveam 19 ani”. Prima lui simfonie compusa la 22 de ani a fost atât de negativ primită încât Serghei a intrat într-o lungă depresie de 4 ani, la capătul căreia s-a născut formidabilul al doilea concert pentru pian. Iată deci că și necazurile pot fi factor de progres și autodepășire … Personal nu înțeleg de ce Simfonia I-a a fost atat de prost primită. Nu este clar la nivelul operei complete a lui Rahmaninov. Însă cât de mare trebuie să fi fost nivelul publicului și “concurența” epocii încât o asemenea simfonie să fie primită cu critici negative atât de puternice încât să îl bage pe autor în depresie. Sau poate așteptările lui cu privire la aprecieri să fi fost prea mari? Rimschi-Korsacov, Procofiev, Șostacovici sunt doar câțiva dintre marii compozitori care erau în viață la 1900. Însă evident că nu doar așteptările și propria imagine au fost cauzele depresiei lui Rahmaninov: sărăcia, blocajul creativ și câteva evenimente nefericite l-au aruncat în brațele depresiei din care a ieșit însă ca un tigru. Mai tarziu, Rachmaninov a marturisit ca sotia sa credea ca dirijorul era beat. Un critic a scris: “daca ar fi un conservator in iad si unul dintre studenti ar fi pus sa compuna o simfonie despre cele sapte plagi trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, acel elev este Rachmaninov”. Simfonia nu a mai fost cantata cat Rachmaninov a trait si nici publicata. Rachmaninov declara ca nici manuscrisul ei nu va mai fi gasit. Oare sa fie vreo legatura intre esecul acestei simfonii si faptul ca Rachmaninov i-o dedicasei primei lui iubiri, o tiganca care era casatorita? In timpul depresiei, Rahmaninov a primit consiliere de la un doctor psihiatru caruia i-a dedicat prima compozitie dupa fatala simfonie. Tot in timpul depresiei, l-a vazut si pe Tolstoi pentru a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine. Acesta i-a

Read more
1 2 3