Il generale Della Rovere – tâlharul cel bun

il-generale-dela-rovereAm fost mereu fascinat de cinematografia italiana si desi mai sunt uneori ispitit de tentativele holoywoodiene de cinema, mereu ma intorc la sursa. Nu cred sa fii vazut mai mult de vreo 10 filme italiene clasice in ultimii ani – cand eram mai tanar, nu ratam nimic ce era la TV – dar “Il generale Della Rovere” l-as pune in top 3.

Se pot spune multe si de film si de stil, si de subiect. O sa ma rezum doar la cateva lucruri care m-au impresionat si oarecum m-au mahnit sa vad ce se putea face alta data si ce puteau face italienii si cat de mult s-a degradat cinemaul in ziua de azi si mai ales in Romania.

In primul rand, evident ar fi de subliniat actoria lui De Sica: desi joaca un personaj grav, marsav, cu mari probleme, alunecos, care pare a ateriza mereu in picioare din orice situatie desi este strans cu usa mai mereu, Sica reuseste sa stea departe de orice exagerare, in nici o parte. Teatru in teatru – o tehnica veche poate, dar realizata exceptional. Sica se bucura in fata unei “cliente” din cu totul alte motive – personale, altfel spus joaca teatru si joaca bine, atat pentru ca i-a iesit “combinatia” cat si pentru a-si convinge clienta. De altfel, in momentul deconspirarii sale, in fata tuturor “clientilor”, Bardone se apara si da pe fata tensiunea permanenta in care traia si el in dorinta de a ajuta, de a da speranta. Cat adevar si cata minciuna in marturisirea lui este evident greu de cantarit pentru ca omul este o faptura complexa si De Sica reuseste sa puna omul pe ecran: apararea lui Bardone aproape convinge si pe spectatorul care ii stie aranjamentele, scopurile si patimile.

O alta chestiune care mi-a atras atentia este cat de bine reuseste acest film (nu stiu daca multumita regizorului Rossellini sau lui Sica) sa disece sufletul italian cu bunele si relele lui si nu doar in personajul lui Bardone. Sa luam de exemplu numai pe Olga – “prietena” parasita acum 3 luni de Bardone si care il ajuta imprumutandu-i toti banii ei. Sfasietoare jertfa facuta de ea, sa ii daruiasca toti banii ei fostului iubit care desi o parasise, pentru ea ramanea cel care tinea treaza amintirea celor mai frumoase zile din viata ei. Sa luam un alt exemplu: Banchelli. Calm si politicos precum un preot catolic, Banchelli marturiseste cu sinceritate dupa ce este torturat ca nu stie daca va mai rezista a doua oara. Iata sufletul italianului sfaramat in bucati, facut franjuri si pus pe tava in fata noastra. Ce filme s-ar putea face oare cu trecutul nostru recent, cu martirii inchisorilor comuniste? In schimb regizorii nostri vaneaza trofee la Cannes si alte festivaluri cvasi-fetisiste facand filme in care batjocoresc credinta poporului roman (Mungiu) sau exacerbeaza aspectele negative sau accidente ocazionale cum a fost Moartea Domnului Lazarescu sa de ce nu chiar mult trambitatul Dupa dealuri.

Bine nu putem compara, vorbim despre un cu totul alt nivel, doar regret ca nu avem regizori romani de talia lui Rossellini sau Sica desi prin ce-am trecut noi este de zeci de ori mai mult decat prin ce-au trecut italienii, atat in razboi cat mai ales dupa. Material ar fi destul, dar deh, la noi daca nu esti pe dos, adica postmodern fragmentat si fara substanta, ti-e frica sa si scoti capul in lume daramite sa mai faci filme.

Roberto Murolo

Roberto Murolo (1912 – 2003) – cantautor, chitarist si actor Italian napoletan. Nascut la Napoli, al saselea intr-o familie care a avut 7 copii! A fost pentru Napoli cam ce este Tudor Gheorge pentru Craiova, cu diferenta ca italienii i-au dat ordinul de stat “Cavaliere di gran croce” pe cand era inca in viata.

Vorbe vechi: aguridă

aguridaCa sa ma ierte cititorii blogului ca o mai dau din cand in cand in bara la limba romana si fac greseli gramaticale (pe langa celelalte greseli) m-am gandit sa fac niscavai canon ca sa primesc iertare. Dar nu doar pentru asta incep acest nou serial de postari “vorbe vechi”. Este deja binestiut ca noi – lumea de azi – traim in “idiocracy world” (vezi filmul Idiocracy un SF deja actual). L-am auzit pe Alex Jones intr-o emisiune cum a realizat cat de mult s-a redus vocabularul in ziua de azi abia cand a fost nevoit sa faca o investigatie si sa citeasca articole din presa de acum 20-30 de ani. A mai mentionat cu aceeasi ocazie ca s-au facut unele studii referitoare la vocabularul folosit si s-a depistat reducerea drastica a numarului de cuvinte folosite azi in comparatie cu perioada de acum cateva decenii.

Intr-o lume dominata de vizual, nu are rost sa mai facem studii ca sa realizam ca desii copiii de astazi par mai destepti si mai cunoscatori cu privire la noile tehnologii (de exemplu, un copil de 5 ani stie ce e aia o tablea) cand trec la literatura la scoala au o problema majora: nu mai sunt in stare sa citeasca mai mult de 2-3 pagini, nu pot face un rezumat daca nu dau copy-paste de pe web, nu au rabdarea sa redacteze o compunere si multe altele. Cand imaginea ocupa mai mult loc in viata noastra decat litera, este evident ca si vocabularul va avea de suferit, dar daca ar fi doar asta problema …

AGURÍDĂ, aguride, s. f. Strugure înainte de coacere, cu gust foarte acru. – Din ngr. agurída. (Cf. DEX 98)

In Biblie, acest cuvant apare de aproximativ 5 ori (vezi toate), cum ar fi:

“Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? (Iezechiel 18,2)

Foarte interesant proverbul si oarecum paradoxal. Evident ca daca cineva mananca agurida, i se sterpezesc dintii. In proverb insa nu se face referire la parintii care au mancat agurida, desi normal ar fi ca si lor sa li se sterpezeasca dintii. O varianta normala a proverbului ar fi poate: “Părinţii au mâncat aguridă şi dinții lor și ai copiilor lor li s-au strepezit dinţii”. Dar nu, in proverb nu se spune nimic de parinti ci culmea, copiii lor trebuie sa sufere gustul amar al aguridelor cu care s-au hranit parintii lor. In Iezechiel Dumnezeu explica de ce aceasta situatie nu este corecta si de ce El este impotriva acestui “blestem”, ci  “de i s-a născut un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea; […] acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi.” Aviz si adeptilor teoriei “pacatului genealogic”!

Eu nu am auzit – sau cel putin nu imi amintesc sa fii auzit – in viata de zi cu zi acest cuvant, desi am fost la multe culesuri de vie. Iata in final cum pe vremuri existau chiar si melodii despre agurida …

Ce fac unii când nu au somn vara

Vrand nevrand, am auzit si eu hitul verii: “Eu vara nu dorm”. Pentru ca nu am inteles mai nimic din versuri doar ascultand melodia, le-am cautat si iata ce am gasit:

Connect-R

Eu vara nu dorm, Ey,
Decat daca-mi dai somnifere
Si cum nu iau pastile Kamarera da-mi o bere
Beau in cinstea soarelui ca mi-a fost dor de el
Si el bea in cinstea mea fiindca o ardem la fel

Am hibernat ca ursul toata iarna
Mut in resedinta la Constanta in sfarsit a venit vara
Dimineata mahmureala da-i cu sana umple cana
Ca un weekend la Mamaia e cat un sezon la Varna

Fratii mei Moldova, Ardeal sau Bucuresti
Cu bani putini sau multi cu totii o ard in Costinesti
Paharul sus now, ca mie-mi place sa torn
Nu de altceva dar eu vara nu,

Refren :

Eu vara nu dorm, vara nu dorm
Nu am somn, nu am somn
Zorii zilei ma prind cum pe plaja ma plimb
Pentru ca vara nu dorm(X2)

Eu vara nu dorm, Ey
Si nu am nici-o vina ca vara ochii mei sunt sensibili la lumina
Sunt sigur il vad pe nasul pun pariu ca se combina
Domnu controlor ia deaici de-o savarina

Da, ca ma indrept catre mare
Cu sapca intoarsa in cap si cu adidasi in picioare
In bagaj am doua toale langa banii de cazare
N-am nevoie de busola ca ma las ghidat de soare

Si jur ca m-as baga la somn
Sa-mi rulez filmul pe sezlong
Dar spune-mi cum ai vrea sa dorm
Cand am in spate o gasca intreaga
Care striga Rapanon?

Eu vara nu dorm
Nu am somn
Zorii zilei ma prind cum pe plaja ma plimb
Pentru ca vara nu dorm

Eu vara nu dorm
Nu am somn
Zorii zilei ma prind cum pe plaja ma plimb
Pentru ca vara nu dorm

Refren:

Eu vara nu dorm, eu vara nu dorm
Nu am somn, nu am somn
Zorii zilei ma prind cum pe plaja ma plïmb
Pentru ca vara nu dorm (X4)

Recunosc ca nici eu nu prea dorm, nu doar vara dar nici iarna, primavara si toamna. Nu dorm adica noaptea, ci dorm ziua, precum Connect-R. Trecand peste penbilul versurilor astora, tineretul nedormit si chefangiu ar fi bine totusi sa stie ca mai au fost de-a lungul anilor si altii care nu aveau somn vara si iata cu ce se ocupau ei:

Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.

(Mihai Eminescu – misterele noptii)

Poate ca intr-adevar nu se cuvine sa comparam pe Eminscu cu Connect-R. Dar cred ca se cuvine sa ii comparam cu Pasarea Colibri si cu ce fac ei:

Baieti, decat sa va strofocati sa scoateti niste cuvinte grupate impreuna doar ca sa se potriveasca la ultima silaba (vezi reclama la Carte) mai bine ati folosi lucruri de valoare realizate de altii si v-ati concentra doar pe zdranganeala.

Mungiu – după dealurile ipocriziei

Nu vreau să spun mai mult despre Mungiu şi nouă lui ispravă de la Cannes decât că părerea mea este că omul a descoperit la ce răspund falsele elite ale decazutei arte cinematografice moderne şi prin urmare trage tunuri unul după altul (cum a reuşit şi Kusturica acum câţiva ani) furând francezilor premiile aşa cum faimosul ţigan viorist din relatările lui Puric, care cerşind la gura unei staţii de metrou din Viena se prefăcea că îşi pregăteşte arcuşul. Dar pentru că toată lumea trecea în grabă şi nu avea timp să prindă “concertul” el nu trebuia să cânte niciodată. Oricum mai mult decăt zângănitul arcuşului nu ştia să cânte. Cu toate acestea,  ţiganul reuşea să mai stoarcă câte un cent – doi de la proştii care îl credeau mare maestru.

Aşa precum unii ţigani plecaţi de pe la noi reuşesc să îi facă pe francezi să îi creadă mari maeştri, tot aşa şi Mungiu, prin filmele sale, găsindu-le coarda sensibilă reuşeşte să facă oarece vâlvă în străinătate, iar la noi corul de papagali începe să aplaude voioşi, mai ales cei care nici măcare nu au văzut filmul. Şi cum să nu fie sensibili onorabilii din juriul festivalului mai ales dacă în film Mungiu le-a servit şi ceva erotism “rafinat” cu lesbiene şi le-a mai presărat şi o bolnavă mintală, iar subiect bineînţeles tabu şi piperat căci “maestrul” a mirosit bine potenţialul.

Dincolo de intuiţia sa de a afla o metodă de a face filme comerciale proaste, Mungiu deranjază în primul rând prin ipocrizia cu care pretinde că el e preocupat de “oamenii” despre care se vorbeşte în film şi acuză nedreptatea şi gravitatea faptele cu pricina. Şi el, dar mai ales toţi papagalii care au prins încă o dată ocazia să mai tragă câteva înjurături “popilor” şi “îndoctrinaţilor” care încă mai cred în “exorcizari” “precum in evul mediu” (la nici un comentariu nu va lipsi acest şablon mistificator), toată gloata dreptacilor omului sunt ipocriţi în primul rând pentru că spre deosebire de acest caz singular şi nereprezentativ petrecut în societatea românească, există multe alte crime barbare şi incredibile pentru lumea în care trăim, dar la care România (şi întreaga Europă) se face părtaşă şi ei nu spun nici o vorbă şi nu acuză nedreptatea şi barbarismul în aceste cazuri reale şi mult documentate. Mă refer aici la crimele oribile făcute de americani peste tot pe unde au războaie despre care ştim nu doar din romanele unor ziarişti şi din filme inspirate din aceste romane, ci mulţumită Wikileaks avem chiar filmări de la elicopterele care au dus aceste atacuri sau de la dronele aflate în misiune. Ba chiar, la unele fapte oribile  făcute de americani din Afganistan avem chiar poze cu care soldaţii s-au mândrit şi au dorit să arăte şi lumii întregi de ce sunt ei în stare.

Exibiţionismul barbarismului soldaţilor americani trage deja semnale de alarmă periculoase. Pe mine unul mă îngrozeşte faptul că lor nu le e frică de consecinţe şi nu doresc să îşi ascundă faptele, ci se cred (pentru ca probabil sunt) deasupra oricărei justiţii. Ca locuitor al unei ţări în care vor stagna soldaţi americani la câţiva kilometrii de oraşul meu natal şi în care un soldat american beat care a călcat un român a rămas până azi nepedepsit, recunosc că mă tem şi că sunt intrigat de ipocrizia lui Mungiu şi a tuturor celor care îl aclamă. Iată doar câteva exemple de barbarisme americane recente:

1) reporterul Reuters omorât într-un raid al unor elicoptere americane, crimă oribilă în care mai mulţi trecători neînarmaţi au fost seceraţi de tunurile elicopterelor, urmată de atacarea maşinii unui tată irakian care întorcându-se cu copilul de la şcoală şi văzându-l pe rănit a încercat sa îl ia în maşină şi să îl ducă la spital. În timp ce îl transporta însă, soldaţii s-au decis să îl “neutralizeze” şi pe el:

 

2) adolescentul irakian batut cu bestialitate de catre soldati desi nu prezenta nici un risc, fiind deja capturat si neavand arma la el:

 

3) profesorul afgan omorat intr-un raid nocturn de trupe americane:

 

etc, etc

De ce nu a făcut Mungiu film despre nici unul dintre aceste cazuri? Putea să îi zică: “După bombe”. Sau “Dupa asalturi”. Sau “Dupa noi praf şi moarte”. Oare nu ne priveşte pe noi asta? Oare nu suntem şi noi în Afganistan şi Irak şi nu ne facem părtaşi acestor crime în serie pe care americanii le fac de multe ori gratuit şi de multe ori cu placere diabolică în vremea de azi, într-o lume pe care o pretindem umană şi civilizată? Nu sunt acestea cazuri şocante şi demne de a fi tratate în filme? Nu trăiesc Mungiu şi acolişii lui pe aceeaşi planetă cu noi? Nu vede şi el ce se întâmplă, de ce toată lumea îl bate acum cu palma pe umăr că iată cum a realizat el un film tare prin care atrage atenţia asupra unor lucruri şocante şi triste care nu ar trebui să se întâmple azi?

Aştept cu nerăbdare ca măcar o singură emisiune TV să trateze şi problema participării românilor în aceste războaie murdare peste mări şi ţări în slujba americanilor. Abia atunci falşii dreptacii ai omului vor putea să emită o minimă pretenţie că se luptă pentru bine şi dreptate în lumea nebună de astăzi. Până atunci, doar bârfe, şmenuri, şuşanele politice şi mediatice.

Magda Isanos

Flori

Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingaşă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?

Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu şade deschis …
Haina lui mirosind a ierburi şi cer –
fără să ştie oraşul de piatră şi fer.

Mânile micilor flori intră-n pământ.
Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,
şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile.
Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…

Sursa: www.isanos.ro unde puteti gasi o scurta biografie, bibliografie si chiar carti in format pdf. Iata un motto-ul acestui site care prezinta viziunea poetei:

“Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într-un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într-o vreme de molimă.”‘

(Scrisoare cãtre Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
Copil fiind, am descoperit-o intamplator printre cartile parintilor – mare parte culegeri de fizica si matematica, caci nicidecum nu erau ei preocupati de altfel de carti. Am ramas marcat de tristetea si durerea ce razbate din poezia ei. De cand cu Internetul, din cand in cand ii reciteam poeziile de pe Romanian Voice, caci nu mai stiu unde a ajuns cartea prin care am descoperit-o. Azi am dat de un site dedicat cu o multime de informatii si poezii: www.isanos.ro
Un suflet curat, frumos, cautator si doritor de bine care a incercat sa spuna ceva celor ce vor veni dupa, adica noua. Ar fi bine sa nu fim indiferenti. Asa cum vedem in acel frgment din scrisoarea catre sotul ei, mai ales in timpurile barbare trebuie sa ne cultivam sufeltul cu lucruri morale iar poeziile ei ne vor “sili sa vedem frumosul”, cum spunea Cella Serghi intr-un cuvant de comemorare.
Pentru a va face pofta, iata inca o poezie care mie imi place foarte mult:

Daruri

Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.

Esti tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.

Acestea toate să ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-mă macar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.

Despre speranţă

Nu ma asteptam sa ma gandesc atat de curand la speranta, dupa ce tocmai incercasem sa-mi justific pesimismul meu,  bineinteles ambele tratate intr-o dimensiunea istorica si colectiva, caci despre mine nu doar ca nu imi place sa vorbesc, dar nici nu vad de ce as face-o, demersul principal al acestui blog fiind indreptat spre cautarea unui dialog despre lumea in care traim, dar mai ales dorind sa-mi verific si sa-mi testez perspectivele mele in raport cu ale altora.

“Vinovati” pentru aceasta sunt Plesu si Liiceanu carea au lansat noua lor emisiune de 50 de minute de la TVR cu tema “Despre speranta”. In paranteza fiind spus, RUSINE TVR! ca ignora aproape total internetul si nu ofera inregistrari ale emisiunilor – ar avea multe de invatat de la BBC care nu doar ca nu mananca banii contribuabililor degeaba dar sunt chiar lider pe media online si multumiri in schimb Radio Dobrogea care ne ofera inregistrarea si rugaminti sa o tina tot asa, tema urmatoare anuntandu-se si mai interesanta: “despre prostie”.

Am purces sa vizionez emisiunea dintr-o atractie greu de explicat pentru felul de vorbi al lui Plesu, mai putin fiind incantat de statura sa duhovniceasca care lasa de dorit si care ma dezamageste deseori, intristandu-ma ca un om atat de destept si de cultivat precum domnia sa, inca vorbeste despre tainele credintei precum un copil mic si se lasa prins in meandrele filosofiei si abstractiunilor dintr-o infantila jena de a patrunde deplin intr-o marturisire fireasca si fara ocolisuri a credintei. De altfel, oarecum Plesu declara in emisiune ca nu doreste sa fie un marturisitor al credintei (caci sunt altii care sa o faca)– lasandu-ne insa sa deducem ca totusi si-a pus problema si probabil tocmai pentru a nu fi catalogat astfel pastreaza o jena timida de a se recunoaste pe sine crestin si de a sustine un discurs chiar filosofic din postura de crestin si nu doar de intelectual/scriitor/om de cultura citit si care doar are unele cunostinte si inclinatii catre crestinism. Recunosc in Plesu teama incepatorului in credinta care ii este rusine sa se marturiseasca crestin si tine neaparat sa se justifice in ochii celorlalti de calibrul sau, nereusind sa mearga pana acolo incat sa spuna “DA, eu cred, si nu trebuie sa ma justific”, preferand sa invarte vorbele si ideile pe toate partile si lasand doar pe ici pe colo sa razbata optiunea sa si preocuparea pentru lucrurile grave pe care inteligenta si seriozitatea il impiedica totusi sa  le ignore. Probabil il judec gresit pe Plesu, dar peste ani si ani nu pot sa il iert ca a scris la foaia pornografica a lui Dinescu – Plai cu boi – justificandu-se ca nu a putut sa refuze un prieten si ca a facut-o pentru prietenia sa cu acesta. Iata cum ezitand atunci, ezitarile inca exista, lanturile nu s-au rupt deplin si Plesu inca trebuie sa manifeste curajul pe care il invoca chiar in emisiunea despre speranta si sa incerce sa practice si marturisirea de care se fereste. Macar ca sa vada cu ce se mananca, caci acelasi lucru il indeamna subtil si el pe Liiceanu sa faca cu privire la credinta in general.

Cu toate acestea, Plesu este un izvor de revelatii, emisiunea mi-a placut foarte mult si va recomand sa aveti rabdare sa o vedeti pana la sfarist. Initial, m-am cam incruntat, aducandu-mi aminte de un articol citit chiar ieri pe Razboi Intru Cuvant despre Seraphim Rose in care ni se atrage atentia ca antihrist va veni in intampinarea nevoii oamenilor de religie dar va fi o religie in care Hristos va fi uitat. Cam asa incepe si emisiunea despre speranta care pare o discutie nu doar filosofica de vreme ce invitatii trateaza si problema din punct de vedere religios si cam asa continua pana la sfarsit – nu cred sa fi fost mentionat vreodata numele Mantuitorului si importanta Jertfei sale, apelul la religie facandu-se in termeni generali, singura specificitate legata de crestinism fiind in principal invocarea Sf. Apostol Pavel. Dupa aceasta incruntare insa, mi-am propus sa fiu totusi atent si sa incerc sa ma folosesc de ce pot, cum pot. Cel putin plasticitatea discursului si enumerarea diverselor perspective asupra sperantei m-au folosit foarte mult. Dar si observarea raportarilor celor doi m-a facut sa ii cunosc mai bine si prin asta sa mi-i apropii, intelegand putin mai bine si ezitarile lor. Mi-a placut indeosebi si felul amuzant cum a explicat Plesu falsul mod prin care cei care nu cred invoca luciditatea ca argument forte al nepasarii lor. In schimb, perseverenta cu care Liiceanu este sigur ca indoiala este si trebuie sa fie o constanta a tuturor celor care cred este cel putin exagerata – sau poate ca sunt eu prea naiv ca sa o realizez. De altfel, daca ma gandesc bine, desi atunci cand am vazut emisiunea, repetarea faptului ca credinta este un dar mi s-a parut ca Liiceanu il foloseste putin intr-un registru autojustificator si incorect, acum inteleg ca de fapt are dreptate, credinta este un dar iar cei care nu il au, chiar au o problema. Deci, desi Liiceanu pare si mai departat de un ethos ortodox veritabil – nu ca Plesu ar fi foarte aproape – la o cantarire mai atenta si fara ranchiuna, stangaciile sale deconspira ca totusi omul cauta si a cautat mult si a inteles mult.

Pare copilaresc sa fac eu o analiza a ideilor celor doi giganti, dar aseara tocmai am recitit cateva capitole din Paisie Aghioritul si ma uimesc cand vad doi oameni – chiar daca sunt ei filosofi – discutand despre probleme serioase atat de marginal fata de crestinism. Este interesanta insa expunerea temei sperantei intr-un discurs filosofic abordabil si cuprinzator din care multe idei frumoase  cum ar fi de exemplu mentiunea ca in religie exista legarea temei sperantei de tema rabdarii si tema asistentei. Tot o idee foarte frumoasa expusa de Plesu este ca la nivel colectiv, poate totusi nu traim sfarsitul, vom plati un cost, dar va trece si asta. Si legat tot de istorie, domnia Sa da sanse mai mari reusitei individuale pe un fond aflat intr-o dezordine temporara decat in sperante vagi colective, adica pe sleau spus Plesu da sanse mai mari celui care lupta cu greul intr-o lume care ii sta impotriva, decat salvarii colective.

Deci daca la inceput gandisem ca emisiunea asta poate fi un prototip pentru un Trinitas al lui antihrist, deoarece oamenii astia vorbesc foarte frumos despre spiritualitate fara a spune insa nimic despre Hristos – desi Plesu aminteste tangential ca Dumezeu este Persoana – in final sunt linistit: Plesu nu crede in mantuirea colectiva, deci nu ar putea sa creada in antihrist care asta va oferi lumii. Nu am inteles insa din aceasta emisiune daca domnul Plesu crede sau nu in ingeri: desi am incercat sa ii citesc cartea sa “Despre ingeri” mi s-a parut SF, la un moment dat chiar am simtit un iz de crunta inselare din cauza diluarii sensurilor si a termenilor. Poate o sa imi fac curajul sa o abordez inca o data, sa vedem insa cum vor evolua cei doi in urmatoarele emisiuni.

Talk-show-ul – mai mult decât un sport naţional

Mulţi spun că băutul şi bătutul nevestei este un sport naţional la români. Nu ştiu cât de adevărată este această afirmaţie, deoarece eu cred că un om beat nu prea mai are putere să îşi bată nevasta, mai ales dacă se îmbată frecvent. Mai degrabă este el predispus să primească bătaie de la nevastă, mai devreme sau mai târziu. Dar chiar dacă ar fi adevărat, dacă băutul şi bătutul este un sport naţional dedicat mai ales bărbaţilor, există un sport mai recent care are atracţie nu doar la bărbaţi, cât mai ales la femei: talk-show-ul. Spre deosebire de alte sporturi, marele avantaj al acestui “sport”, care s-ar traduce în limba română prin “spectacol vorbit” sau mai bine zis “vorbă de dragul spectacolului”, ar fi că permite ca oricine să-l practice, atât actorii principali – vedetele, analiştii comentatori pe diverse teme, moderatorii, cât şi simplii spectatori din faţa oglinzii micului ecran care în rândul familiei şi celor cu care asistă la acest spectacol, pot la rândul lor să comenteze comentariile comentatorilor invitaţi. Sau dacă nu o fac în timpul show-ului, cu siguranţă vor găsi timpul ulterior să comenteze şi să întoarcă pe toate feţele evenimentele zilei, ştirile importante, bârfele cele mai tari etc.

De-a lungul indelungatei noastre istorii, poporul roman a inventat numeroase proverbe legate de vorbit cum ar fi “Vorba multa – saracia omului” sau “Vorbele trec, faptele raman” sau “Tine-ti limba-n gura, ca sa ai friptura”.

Cu toate acestea, pe masura ce atractia acestui sport a cuprins tot poporul, de la seful statului pana la babele de la sat care stau pe ulita la taclale sa mai traga o mica barfa, aceasta intelepciune acumulata de-a lungul anilor pare a fi ignorata din ce in ce mai mult si romanul isi da frau liber la limba si incepe sa aiba pareri cat mai multe in cat mai multe domenii si de asemenea ii place la nebunie sa si le expuna cat mai vocal si la cat mai multi, ideal la (ZERO)TV sau vreo alta televiziune ca doar zero sunt toate, desi cu totii am auzit de proverbul “Daca taceai filozof ramaneai”. Si nu o data ni s-a intamplat fiecaruia sa ne simtim cu musca pe caciula din aceasta privinta. Cine mai are insa dorinta sa ramana filosof intr-o tara in care pana si presedintele isi doreste cati mai multi tinichigii?

Ca niste buni crestini ce suntem, ar trebui sa stim de asemenea ca vom da seama pentru orice vorba desarta, adica orice vorba care nu are rost, este fara sens si prin urmare ne consuma energiile noastre si ale ascultatorilor aiurea, punandu-ne totodata intr-o situatie de risc, anume riscul ca aghiuta sa se interfereze pe “canal”, si din cauza dorintei noastre de a trancani vrute si nevrute cu, dar mai ales fara rost, sa ne puna pe limba lucruri mai putin placute, caci intelept este sa vorbesti mai ales cand ai ceva de folos sa graiesti, dupa cum scrie la Carte: “Din prisosul inimii graieste gura”, iar daca nu din prisos de bunatate si intelepciune, vai de noi, caci ori prinos de desertaciune nefolositoare este aceea ori prinos de prostie si rautate.

De multe ori punem pe seama originii noastre latine limbutia fara margini si dorinta de a sta la taclale aiurea fara rost cat mai mult timp, non stop daca se poate. Si de obicei, pe langa limbutie facem recurs si la “sangele fierbinte” al latinilor si ne autoflagelam cu “omenia” si “caldura sufleteasca” ce ne-ar veni tot de latini, in contrast cu raceala si lipsa de comunicare a altor neamuri. Poate fi un sambure de adevar la mijloc, desi s-a dovedit stiintific ca genele nu sunt purtatoare si de prostie, si ce poate inseamna altceva decat faptul ca nu ne putem opri din vorba mai ales atunci cand avem treaba si mai ales ca desi vorbim mult, nu facem mai nimic in rest iar vorbele noastre nu sunt deloc cuviincioase ci nepotrivite atat la masura, cat si la mesaj, la sens, la ton etc

Intr-adevar, a spune o vorba buna este greu, caci “vorba dulce e ca sarea in bucate”. Iar a spune chiar o vorba buna si la momentul potrivit este si mai greu, caci delicatetea si bunacuviinta sunt deja virtuti calcate in picioare de anti-cultura contemporana postmodernista care a nivelat orice valoare a trecutului dintr-o ura prosteasca fata de tot ce inseamna traditie, cultura populara sau credinta. Numai dupa ce am petrecut cateva zile printre cativa oamenii batrani si simpli de la tara putem intelege cu adevarat ce inseamna sa spui ce trebuie cand trebuie si cum uneori e bine sa taci chiar daca te mananca limba, iar alteori adevarul trebuie sa-ti tasneasca din gura precum niste sabii de foc arzand prostia si nebunia altora. Nu am timp acum sa povestesc pe larg despre cativa batrani de la tara cu viata sfanta, dintre aceia buni nu dintre aceia betivani care isi bat nevestele. As dori doar sa povestesc o mica intamplare, caci ce este mai bun decat un exemplu care sa sublinieze ceea ce am incercat sa spun in acest cuvant?

Aflandu-ma in vizita la tara la niste rude – unchi + matusa + o mamaie, mama unchiului – a venit vorba despre revista satului, scoasa de un preot foarte inimos care a reusit sa faca ceea ce putine sate au: o revista a parohiei. Vorba a adus-o matusa, razand in batjocura ca spun numai minciuni in revista asta. Matusa desi se declara credincioasa si mai vine din cand in cand la biserica, credinta ei nu e ca cea a parintilor ei, caci fara spovedanie si impartasanie nu suntem de fapt crestini, ci doar preocupati de crestinism. Intrigat, deoarece citisem si eu revista, am intrebat care sunt minciunile, sa imi dea exemplu. Atunci a inceput matusa sa povesteasca din amintire anumite fapte care i se pareau ei minciuni, fiind prompt contrazisa de mamaie – o femeie batrana, credincioasa, de pe alta lume – care a marturisit ca toate cele spuse in legatura cu subiectul respectiv sunt adevarate, nici vorba de minciuna. Pe vremuri existase o cantina la biserica satului, in care se facea pomana cu copii de la scoala. Acesta era subiectul discutiei despre care matusa o considera o minciuna, pe cand mamaia a corectat-o foarte prompt, dar fara patima.

Inainte insa de a veni vorba de revista satului, mamaia intrase in camera sa ne salute si sa ne atraga atentia – mie si sotiei – sa mergem pe calea pe care am pornit. De fiecare data cand ne intalnim – o data la cateva luni -, mamaia ne fericeste ca mergem la Biserica si ne indeamna sa o tinem pe calea cea buna. De data aceasta insa, mamaia a facut-o intr-un mod putin grav, a repetat de mai multe ori si ochiii ei obositi si impaienjeniti de timp erau acum larg deschisi si privirea ei ne atintea precum doua faruri de la inaltime.

Nu stiu daca ati cunoscut batrani profeti, dar eu am cunoscut. Am mai auzit pe cativa ca batranii nostri de alta data, aceia buni, credinciosi si smeriti, aveau momente de profetie, mai ales cu privire la neamul lor, la copii sau vecinii lor. Cam asa mi s-a parut mie mamaia acum, dar nu mesajul ei m-a tulburat, ci intuitia ca acesta este ultimul an in care ne-a binecuvantat si ne-a mangaiat cu cuvintele ei, si ca parca doreste sa ne lase un ultim sfat, un ultim indemn ca un dar din partea ei inainte de a ne parasi din aceasta viata.

Discutia despre cele sfinte a continuat, din pacate pe acelasi ton, matusa razand la un moment dat, acelasi ras ironic in care am simtit samburele ateismului si al ignorantei fata de credinta si de trecutul nostru. Nu sunt sigur, dar tot despre o masa a saracilor care se da la Biserica satului si care cred ca matusa o contesta, iar mamaia din nou o corecta. De data aceasta insa a facut-o mult mai ferm si a atentionat-o: “nu rade, caci tu nu esti dintr-un neam care rade”. Nu a mai spus si “de cele sfinte”, adica “rade de cele sfinte”, nu esti dintr-un un neam care isi bate joc de credinta stramoseasca, nu se cuvine sa razi de lucrurile bune facute de altii si la care tu nu ai nici o contributie desi si tu esti din sat si tu ar trebui sa fii cea care face aceste fapte bune, caci esti in putere, nu cea care le contesta ca si cum nu ar exista, desi ele exista. Niciodata nu am mai auzit-o pe mamaie criticandu-si nora, desi indemnand-o in credinta, am mai auzit-o, dar practic facandu-se sabie in apararea adevarului, un adevar mic dar cat de mare totusi, si atacandu-l parca direct pe vrajmasul care ii indeamna de fapt pe oamenii slabi sa rada si sa batjocoreasca orice tine de credinta, nu mi s-a mai intamplat. Cu siguranta mamaia, ca orice om batran si neputincios si care nu mai are multe pretenti, de multe ori cedeaza si nu zice prea multe in fata copiilor ei. De altfel, de fiecare data cand ii vizitam, ea dintr-o sfanta sfiala doar vine sa ne salute si apoi se retrage in camaruta ei, fiindu-i rusine sa stea macar de fata, dar sa mai si intervina in discutiile noastre. “Va las sa vorbiti, eu ma duc la ale mele” este cuvantul ei de obicei. Si acum ne-a lasat dupa acest scurt moment in care a pus punctul pe i: mai intai a marturisit adevarul in problema cu cantina de alta data, a explicat pe larg cum se intampla, a adus o marturie cat mai completa ca sa alunge indoiala norei, apoi cand nora a sugerat ca ar mai fi o alta minciuna mentionata in revista, mamaia a corectat-o din nou cu rabdare si i-a explicat mai pe larg cum se da masa la saraci, cum unele femei ajuta, de cate ori pe luna se da masa etc. Insa atunci cand nora a inceput sa rada si sa glumeasca ca poate se da si vin pe acolo si poate ca femeile de ajută bea si ele vin si de aia se duc sa ajute, mamaia a atacat direct si a facut apel nu la dreptatea ei, nu a apostrofat-o caci era usor sa ii zica ca e rea si batjocoritoare, ci doar a facut apel la radacinile ei, a pus-o sa se uite in spatele si sa vada de unde vine, ca sa se poata aseza corect cu picioarele pe pamant, sa stie unde se gaseste si incotro merge.

Nu stiu daca am reusit eu sa explic faptele exact cum s-au intamplat, doar doresc sa subliniez cat de extraordinara era ganduirea oamenilor de alta data si cat de frumos gaseau si momentul cand sa spuna ceea ce trebuie si ce anume sa spuna. Retorica noastra, a credinciosilor sau necredinciosilor, fata in fata cu minciuna si batjocura fata de unele lucruri de care ne pasa, este violenta, combativa si directa. Tu razi de credinta mea si o faci mincinoasa? Nu ai dreptate, esti un prost, adevarul e asta, eu sunt martor si stiu precis, tu te inseli. Dovezile sunt clare. Cum poti sa fii asa de mincinos si de rau? Esti indracit, esti inselat, trezeste-te. O galceava cu diavolul la urma urmei, cati dintre noi am avut vreo confruntare reusita sau macar interesanta cu un putin sau deloc credicios? Ei bine, mamaia a facut apel nu la fapte, desi erau clar in favoarea ei, nu la dreptate, desi dreptatea era de partea ei, nu a speriat-o pe nora cu pedeapsa lui Dumnezeu, ci i-a pus in fata parinti si neamul ei, cum au ras sau nu au ras acestia. Nu i-a explicitat “au ras de cele sfinte”, a lasat-o sa inteleaga singura, desi mamaie nu e nici filozoafa si nici nu are studii de retorica. Pentru ea a rade de o simpla revista de parohie inseamna a rade de Dumnezeu, a rade de credinta stramoseasca si a te rupe de neamul tau. Nasul ei a mirosit ceea ce poate nici nora nu si-a dat seama, caci putina credinta are si ea, dar nu atata cat sa poata macar sa realizeze ca spunand lucruri neadevarate despre o revista a bisericii, nu este un lucru banal, ci o contra-marturisire si o rupere benevola de neamul din care ne-am tras si care neam nu radea si as adauga eu, nu vorbea vrute si nevrute, nu frecventa talk-show-urile, ci vorba lui era plina de dulceata intelepciunii si a bunei cuviinte care mult ne lipseste astazi.

Cât despre exemple despre cum să taci când trebuie să taci, poate o să revin altă dată, acum cred ca este timpul să tac.

1 2