Iata mai intai cateva linkuri de articole care fac comparatie intre Europa si Titanic, cu mentiunea ca nu le-am citit si nu le recomand in special, vreau doar sa exemplific ca aceasta comparatie nu este deloc o exagerare a mea si nu este doar o metafora menita sa atraga interesul cititorilor:

• Financial Sense Newshour (un podcast economic foarte popular realizat de James Puplava): Europe’s Titanic Seems to Be Sinking (15 Mai 2010)
• Foreign Policy: A Continent, Sinking (20 Iulie 2011)
• equitymaster.com: Europe’s Titanic Moment (29 Nov 2011)

De ce compara diversi oameni Europa actuala cu Titanicul? Cum de a ajuns Europa de rasul lumii incat sa fie comparata cu o nava care s-a scufundat la prima sa lansare la apa si care nu era orice nava ci cea mai mare construita la vremea ei? Nu este greu sa ne dam seama de ce aceasta comparatie este atat de clara si atat de des folosita pentru a exprima pericolul iminent in care se afla Europa acum. Nu vreau sa detaliez acum situatia in care ne aflam, cum s-a ajuns aici si de ce intrarea la apa este iminenta. As vrea doar sa enumar cateva elemente similare din cele doua aventuri: Titanic si UE.

In primul rand, ambele sunt realizari extraordinare, iesite din comun, lucruri marete pentru care multi s-au scremut indelung ca sa le realizeze. Insa asa cum si Babilonul s-a prapadit, orice lucru maret pe care oameni il realizeaza din mandrie si fara binecuvantarea lui Dumnezeu si fara a se gandi macar ca Dumnezeu i-a ajutat ca sa il realizeze, va pieri mai devreme sau mai tarziu. Istoria aduce marturie in acest sens.

In ceea ce priveste Titanicul, exista zvonul ca un angajat al companiei care detinea Titanicul a declarat presei la lansare ca nici macar Dumnezeu nu il poate distruge, Titanicul este indestructibil. Cu siguranta nu doar un om gandea asa, probabil el exprima doar o stare a lucrurilor generalizata, asa cum si astazi, antihristii din Europa, ateii care baga pumnul pe gat in principal crestinismului, nu sunt doar o exceptie ci ei reprezinta o stare generalizata: lepadarea de Hristos. Ca exemplificare incontestabila a acestei realitati este in primul rand faptul ca in Tratatul de  la Lisabona (numit tratat dar de fapt constitutie) nu s-a mentionat nici macar o realitate istorica incontestabila, anume faptul ca crestinismul a contruibit la edificarea valorilor europene care teoretic acum ne unesc si ne cheama impreuna sa avem un viitor comun. Am putea spune ca poate acei politicieni care au conceput si au votat acest tratat sunt doar o mana de oameni, nu reprezinta popoarele europene si prin urmare Dumnezeu nu ar trebui sa ia seama la hula si blasfemia lor pentru a lasa Europa sa urmeze cursul Titanicului. Este insa de ajuns sa ne uitam in jurul nostru si chiar in noi insine pentru a intelege de ce Dumnezeu nu poate sa ne ajute deoarece noi nu Ii permitem, noi suntem cei care Il gonim din viata noastra, noi suntem cei care Ii calcam poruncile si care stim mai bine ce este bine pentru noi, noi singuri am ales sa facem compromisuri deoarece toata lumea face asa si doar nebunii si crestinii fundamentalisti se lasa total in voia lui Dumnezeu, noi restul suntem oameni “civilizati”, europeni, moderni, care ne socotim viata asa cum vrem noi. Un prieten imi povestea cum in discutia avuta cu niste colegi din Suedia acestia spuneau ca ei nu au de ce sa creada in Dumnezeu pentru ca au tot ce vor, nu au nevoie de nimic. Bineinteles, simplista gandire si simplista poate si justificarea de ce europenii nu vor ca Dumnezeu sa aiba grija de ei ci prefera “libertatea”.

Mandria luciferica nu este insa singura comparatie intre Titanic si Europa. Vazand filmul, cel mai frapant pe mine m-a socat schimbarea rapida a situatiei. Asta seara chefuiau, dansau, faceau dragoste, peste 3-4 ore in ocean – mare parte, inghetati in apa in vestele de salvare – alta parte, disperati inghetati in barci in asteptarea unor salvatori – o mica parte. Schimbarea brusca a situatiei este intr-adevar socanta pentru ca oamenii – in afara unor experiente personale – nu sunt obisnuiti sa treaca dintr-o stare de normalitate intr-o stare de cosmar. Oamenii, societatea, nu doar ca nu doreste catastrofa si nu o crede probabila, dar isi bate joc de cei care vin chiar cu argumente si cu explicatii menite sa le atraga atentia ca o catastrofa este iminenta – vezi Noe. Foarte posibil ca pasagerii de pe Titanic sa  fi gandit: da, ne putem ciocni cu ceva, da se poate intampla ceva neprevazut, un motor poate sa se strice, un nivel poate fi inundat, dar la cat de mare este, la cate de multi oameni si-au pus nadejdea in el si au avut curajul sa se imbarce, la cat tam-tam a facut presa cum ca Titanicul este indestructibil, in nici un caz nu poate veni apocalipsa. In cel mai rau caz, solutii se vor gasi, nu vom pierii cu totii. Asa gandesc multi si astazi, cu privide la viitorul Europei si al Romaniei in Europa. Si intr-adevar apocalipsa nu a venit chiar pentru toti, mai sunt cativa care au supravietuit.

Si aici, ajungem la o alta comparatie cu Europa de azi: nu toti vor intra la apa, cei de la clasa I-a vor fi salvati in mare parte. Bunaoara, bancherii care sunt “too big to fail” nu vor intra in faliment, pentru ei se vor gasi solutii. Sa ne uitam doar la Romania: mii de firme au picat in criza, au dat faliment, sute de mari companii, oameni de afaceri mari, chiar si Patriciu a inceput sa intre la apa. Cu toate acestea, nici o banca nu a falimentat, prin urmare au profit, prin urmare bancherii isi iau salariile la timp, unii ia si bonusuri iar proprietarii bancilor iau dividende. Totodata, atat bancherii din Romania dar si cei din alte tari au acces la creditare la dobanzi preferentiale, cu mult sub ce poate accesa omul de rand, sau firmele de rand. Asadar, clasa I-a si pe Titanic si in Europa este protejata. In tulburarile care vor veni, nu exista insa certitudini, barcile din Europa sunt altfel concepute decat cele de pe Titanic, iar pasagerii claselor inferioare de pe Titanic erau prea cuminti si prea ignoranti, pe cand generatia ProTV si OTV cand va veni scufundarea si vor incepe sa haituiasca si sa fuga din colt in colt pentru necesitatile de baza nu vor fi la fel de linistiti ca cei de pe Titanic. Europa spre deosebire de Titanic are insa elicoptere si salupe rapide: cei care se vor sui in ele si vor fugi imediat ce icebergul se va arata la orizont, poate vor scapa. Jim Rogers, un mare investitor american si unul dintre prietenii lui Soros a emigrat in Singapore. Vom vedea insa care este Carphatia Europei, deoarece China are si ea problemele ei, iar restul lumii nu are cu ce sa ne ajute.

Interesant mi s-a parut in film si felul cum se raportau diversi oameni la ciocnirea cu iceberg-ul: putini au realizat iminenta pericolului si faptul ca urmau sa se scufunde. Unii chiar se jucau cu bucatile de gheata pe punte, altii admirau frumusetea ghetarului, cativa faceau pe curajosii si nu vroiau sa puna pe ei vestele de salvare. Un nebun fugea chiar sa isi ia banii si comorile din seif. Dintre cei salvati, unii chiar se temeau sa nu fie aglomeratie in barci – vroiau deci sa stea la clasa intaia chiar si in barci. Multe marsavi si multe fete intunecate ale omului ies la iveala in situatii limita – aviz celor care isi pun nadejduea in salvarea comuna. De la ignoranta si nepasare pana la disperare si fatalism, personalitatea umana este foarte neadaptata situatiilor de criza si actioneaza uimitor de ilogic si animalic.

Un singur lucru nu am inteles vazand Titanicul: doar Europa se indreapta spre iceberg, doar SUA sau intreaga lume?

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Cititi si:

- The 5 Stages of Grief
- Dan Ariely Decodes Why Humans Are Hard-Wired To Inflate 
- “Fara Mine nu puteti face nimic” 

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Vezi si Reeducarea de la Pitesti

Prin felul sau de a fi, Benigni reuseste (fara sa fie repugnat si acuzat de prozelitism) sa le predice americanilor. Ba chiar le citeste din Sf. Augustin. Benigni ii arata lui Conan ca love nu inseamna doar sex cum cred ei si nu le predica doar prin cuvinte, ci chiar printr-o exemplificare. Love este iubire si prietenie in primul rand, dragostea te face liber, bineinteles nu sexul, ceea ce inteleg majoritatea prin dragoste. Nu stiu cat este regie si cat este jovialism italian in comportamentul lui Benigni, dar la urma urmei nu mai conteaza, rezultatul este uimitor.

Atunci cand nimic nu se mai poate face cu anumiti oameni, umorul, prietenia simpla dar intensa ne ajuta sa ni-i atragem, ne ajuta sa cream punti de comunicare dar mai ales de comuniune. Este o lectie pentru multi dintre noi, o lectie despre cum sa traim.

Benigni la Letterman:

Berlusconi e un porc:

Despre miracolul vietii (fascinant):

Despre poezie (secventa din ”La tigre e la neve”)

- poezia nu e afara, e inauntru
- trebuie sa alegeti bine cuvintele; frumusetea a inceput cand cineva a inceput sa faca alegeri;
- indragostiti-va, daca nu va indragostiti, totul este mort;
- ca sa transmiteti fericire trebuie sa fiti fericiti;
- nu va fie teama sa suferiti, lumea intreaga sufera;
- pentru a face poezie un singur lucru trebuie: totul
- nu va fie frica de noutatea, noutatea e chestia cea mai veche printre noi

Primul gând spre finalul filmului a fost: oare apostolii cu sabia şi cu arcul au răspândit Vestea cea Bună? Bineînţeles, este un film, are nevoie de sânge şi arme pentru că altminteri nu atrage atenţia, americanii s-au obişnuit să pună arme, sânge şi sex în filme, asa cum punem sare în mâncare, au ajuns atât de tembeli încât dacă un film nu are aceste ingrediente, nu are public. Regizorii au ajuns astfel să încropească orice scenariu în jurul pistoalelor şi al scenelor “romantice” în care prezenţa cel puţin a unei dive să garanteze măcar audienţa pentru scoaterea banilor investiţi în film.

Dar să trecem peste cârcoteala legată de violenţă, vrem nu vrem, asta e cinematografia de azi, un Felini nu vom avea prea curând aşa că să ne mulţumim măcar cu un film care mai stoarce cât de cât o pricină de a cugeta la viaţă şi la lucrurile importante. Iar “The Book of Eli” este un astfel de film.

În primul rând, cadrul apocaliptic îndeamnă la cugetare. “Altă dată aruncam lucrurile pentru care acum ne omorâm între noi”, mi-a plăcut mult. Nu ştiu dacă doar eu am dobândit un apetit pentru filmele despre sfârşitul lumii, dar cu criza asta, măcar a cugeta despre “şi dacă totuşi …” putem face, iar americanii, aflaţi în toiul crizei, al unui război perpetuu cu teroriştii şi al profeţiilor mayaşe, nu contenesc a veni în întâmpinarea celor ca mine şi iată că tratează subiecte grave,  dar din păcate mult sub aşteptări. Nu am văzut încă un film serios care se trateze mai concret şi mai elaborat supravieţuirea post-cataclism, fie el război nuclear sau încălzirea centrului pământului din 2012. Mai toate filmele se ocupă fie de supravieţuitori singuratici, fie de momentul catastrofei, nimic despre “cum va fi după” într-un cadru mai larg.

Cât despre The Book, storyline-ul este simplu şi nu îl voi mai detalia. Cu siguranţă este de apreciat un film care portretizează un personaj principal creştin şi lupta lui disperată pentru a proteja ultima Biblie aflată pe pământ – cel puţin după părerea lui. Din păcate însă, filmul pune accent prea mult pe violenţă: Eli supravieţuieşte uimitor, ducând misiunea la bun sfarşit – misiune pe care “vocea din cer” i-a dat-o. Dar oare apostolii cu sabia au răspândit Cuvântul? Iată deci că filmul doar foloseşte unele elemente creştine, cu siguranţă mesajul transmis nu poate fi în nici un caz creştin. Dumnezeu nu are nevoie de pistoale pentru răspândirea Cuvântului, fie şi în vremuri post-apocaliptice.

Nu discutăm în ce măsură va mai exista ceva după un război nuclear mondial, dar să intrăm în joc. De ce ar avea nevoie Dumnezeu ca protejaţii săi să folosească armele şi să ucidă cu atâta cruzime cum o face Eli? Poate merg eu prea departe, la urma urmei, filmul poate prezenta o viziune protestantă asupra propovăduirii, aşa că … Dar chiar şi protestanţii cred că pot să îşi pună întrebarea: de ce Eli nu mânca lăcuste ca Sf. Ioan Botezătorul în deşert ci mânca pisici? Sau, de ce nu se îmbrăca precum Sf. Ioan în piei de oaie, ci în vestă antiglonţ? Poate pentru că altfel, filmul ar fi rămas fără storyline, nu ar fi avut ce să mai filmeze, un pustinc care se plimbă aiurea prin pustiu şi Dumnezeu îi călăuzeşte paşii ferindu-l de orice duşman. Cu adevărat, trebuia să se întâmple lupte, ca altfel golim filmul de substanţă …

Dar să trecem peste felul cum se “transportă” cea mai importantă carte, care ni se induce ideea că va salva umanitatea, lucru de care este conştient şi Carnegie care are însă alte motive pentru care şi-o doreşte. În final însă ce vedem: Biblia este salvată, şi este aşezată pe un raft lângă alte cărţi sfinte ale umanităţii cum ar fi: Tora, Coranul, Enciclopedia Britannica, etc. Ce să mai înţelegem? Deci după un război cumplit, pornit din motive religioase, Dumnezeu îl ajută pe Eli – şi probabil pe alţi neoprofeţi – să salveze Biblia. Dar Biblia nu este singura carte care va ajuta la reconstrucţia umanităţii, ci şi celelalte cărţi sfinte care poate de data asta nu vor duce lumea din nou în pragul autodistrugerii. În plus, probabil şi acele cărţi au fost salvate tot de oameni călăuziţi de Dumnezeu.

Deci, finalul este destul de subţire. Dacă mai era oarecare speranţă că asistăm în sfârşit la un film cu un mesaj creştin făcut de americani, ne-am înşelat. Filmul este o pierdere de timp, regret că l-am văzut. Are însă un merit: mi-a trezit din nou pofta de a citi Biblia. Sper să mă ţină, deşi nu era nevoie de un film pentru asta. Dumnezeu însă ne culege de pe unde ne găseşte, ne trimite semne la tot pasul. Iată aşadar că filmul mie mi-a spus ceva mai mult decât a intenţionat, chiar dacă pofta care mi-a trezit-o a fost de moment, este de datoria mea de a mă folosi de această pricină ca să mă întrept. Filmul şi-a îndeplinit misiunea oarecum, dincolo de a fi un banal divertisment.

NB: pentru o recenzie mai consistenta vă recomand însă acest articol care din pacate trece prea uşor peste finalul filmului, mai exact peste momentul cu punerea Bibliei pe raft între alte cărţi sfinte

Am fost surprins de pozitia #1 pe care o detine deja acest film pe IMDB in topul SF al tuturor timpurilor si nu am rezistat tentatiei sa il vad. Prima idee care mi-a venit dupa ce am vazut filmul a fost ca americanii sunt atat de distrusi incat sunt in cautarea unui nou vis deoarece visul american e mort. Iar a doua idee a fost ca asa cum astia treceau din vis in vis, americanii trec din bula in bula si o sa se trezeasca intr-un mare limbo. Si asa cum filmul se termina cam atarnat in aer, tot asa si cu americanii, nu stim la ce sa ne asteptam de la ei, nu stim daca bula se sparge sau inca nu, mai urmeaza una.

Poate o sa revin cu o recenzie mai pe larg, pe scurt recomand filmul macar pentru faptul ca te pune sa gandesti aproape in fiecare secunda, are o mare concentratie de simbolistica iar incarcatura emotionala nu este prea grosiera – cel putin in comparatie cu Matrix – prin urmare filmul nu e tembel si nu te oboseste.

Filmul are si o morala: o idee este cel mai rezistent parazit. O simpla idee a mintii umane poate construi orase, poate transforma lumea si rescrie toate regulile. Dar te poate si distruge …

Alte cateva bile albe ale filmului ar mai fi:
- stimuleaza atentia; e unul dintre putinele firme in care nu am senzatia ca le-am mai vazut si dupa ce se termina nu m-am simtit ca o punga goala, adica gol pe dinauntru (vorba lui Eddy Murphy in Profesorul Trasnit); trecerea si revenirea din plan in plan te stimuleaza sa fii foarte atent ca sa nu pierzi o farama; majoritatea dintre cei care vor accepta provocarea sa vada filmul cu siguranta vor dori sa il vada din nou;
- filmul iti induce o interesanta senzatie de efemer; trecerea dintr-un vis in alt vis, laitmotivul filmului, te face sa cugeti la intrebarile fundamentale ale vietii, asa doar daca nu esti un cartof de fotoliu care a ramas masca doar la explozii si impuscaturi;
- filmul nu are un happy-end prea explicit;
- filmul nu are dulcegariile obisnuite a la Hollywood; cum a intrat Ariadne in scena ma si gandeam ca gata, ea il va ajuta pe Cobb sa uite de Mal, dar nu a fost asa;

Ca fapt divers, cica scenariul ar fi luat 10 ani de munca. Iata cum munca combinata cu inspiratia inca mai poat stoarce ceva nou in cinematografie.

Articole asemanatoare:
- Interpretarea viselor

Filmul este parte dintr-o serie.

Pe scurt, filmul prezinta viata de la o ferma la inceputul secolului XX. In ultimul timp, am cautat filme clasice italiene, deoarece cred ca vremurile care ne asteapta vor fi mult mai grele ca mizeria din Italia ante- sau post-belica iar regizorii italieni au reusit cel mai bine sa ilustreze viata oamenilor simpli in toate aspectele ei.

Filmul va produce multora plictis, dar pe masura ce timplu trece, cu atat devine mai interesant. Plcitisul vine mai ales dintr-un “altfel” de cinema, filmul nu este deloc un clasic. Eu nu am reusit sa il vad pe tot odata (are 3 ore), dar chiar si pe bucati merge vazut fara probleme deoarece, nu are o actiune sau un fir epic prea elaborat, filmul este mai mult o fresca a vietii unor oameni necajiti, nu ne propune sa urmarim altceva decat oameni, gesturi, vorbe, ganduri. Tocmai din aceasta fresca avem mult de invatat despre cum erau lucrurile alta data si de ce viata grea aveau oamenii, dar totodata si de ce viata binecuvantata si aproape de Dumnezeu traiau ei in acele vremuri si in acele locuri.

Pe langa viata grea si problemele cu care se confrunta fiecare familie, filmul este presarat cu momente sublime in care fie preotul spune un cuvant de folos, fie oamenii dau sfaturi copiilor, fie cei batrani ii inavata pe cei tineri. Este o lume uitata si pierduta, insa o luma in care omul nu era rupt de Dumnezeu, nu era fara radacini si aruncat in neantul nihilismului cu care se confrunta in ziua de azi. Chiar si alungati si prigoniti, oamenii nu isi pierd speranta ci pornesc pe o noua cale. In fata orcarui necaz, credinta le calauzeste pasii, iar cea mai mica greseala este pedepsita amarnic si pedeapsa este primita cu smerenie si cu pocainta.

Imi este greu sa spun mai multe, de altfel Mike Leigh comentand filmul a spus ca este extraordinar la mai multe nivele iar despre regizorul Ermanno Olmi ca este un geniu si asta este tot. L’albero degli zoccoli este de asemenea filmul preferat al lui Al Pacino.

Deja am spus prea mult, poate o sa revin cu link la o subtitrare buna, caci eu din pacate am gasit una care nu merge pana la sfarsit, ultima jumatate de ora din film nu este tradusa, ceea ce este foarte neplacut mai ales ca sfarsitul are multe mesaje si un oarecare aparte fata de restul fimului.

Ar fi interesanta de facut o paralela intre Morometii si acest film, ar fi multe similitudini dar si multe diferente.

Links:

- IMDB
- torrent
- comentariul lui Mike Leigh

Dupa vizionarea documentarului, cine are curaj ar fi bine sa verifice si ce s-a intamplat cu dolarul si cu datoria americana din 2005 pana astazi.

Linkuri: Homepage | Wikipedia

Desi este si carte, eu am dat intai peste documentar. O prezentare a documentarului o gasiti pe wiki, eu o sa enumar doar cateva idei care mi-au ramas.

Dupa Al doilea Razboi Mondial, aliatii au numit in Germania de Vest conducator pe Ludwig Erhard. Tot aliatii au impus si modelul economic care trebuia sa fie urmat de acesta, anume controlul preturilor si al inflatiei. Ceva similar ne-a facut si ne face noua Uniunea Europeana, incercand sa directioneze politica economica a statelor membre si mai ales a noilor veniti, prin anumite masuri care le cred ei ca o sa rezolve lucrurile. Ei bine, cand a vazut ca lucrurile nu merg pe calea care trebuie, Erhard a eliminat peste noapte politica de control a preturilor, fara acordul si fara informarea aliatilor. Practic si-a pus scaunul la bataie in dorinta de a salva economia tarii sale. Imediat lucrurile au inceput sa se miste, piata neagra a iesit la suprafata si Germania a ajuns peste ani si ani unde a ajuns pornind de la fapta curajoasa a acestui om de stat care si-a iubit poporul mai presus de propriile interese. Interesant mi s-a parut si dialogul acestuia cu reprezentantii aliatilor, a doua zi dupa ce Erhard anuntase abolirea preturilor. “Aliatii: am auzit ca ati schimbat politica de control a preturilor. Erhard: nu am schimbat-o, am abolit-o. Aliatii: consilierii nostri ne spun ca nu e bine ce ati facut. Erhard: consilierii mei imi spun ca e bine ce am facut”. Peste ani si ani, miscarea curajoasa a lui Erhard ca si intreaga sa contributie la dezvoltarea pietelor libere, avea sa fie considerata de Greenspan, presedintele Fed-ului American ca mai importanta decat planul Marshall.

Tot din acest documentar, am mai aflat un fapt uimitor de care habar nu aveam. Lenin dorise la inceput sa permita dezvoltarea proprietatii si a micilor afaceri, viziunea sa fiind ca statul sa detina si sa controleze doar domeniile cele mai importante ale economiei, resursele si industriile strategice: energia, transporturile, etc. De altfel, sintagma “Commanding Heights” ii apartine. Colegii bolsevici i-au sarit insa in cap si nu a reusit sa implementeze ideile lui, fiind bolnav si pe moarte. Stalin  a fost cel care a venit cu conceptul de centralizare si planificare.

Una peste alta, destul de interesant documentarul si mai ales uimitor ca alta data deciziile si directiile economice chiar se luau pe baza ideilor, politicienii discutau cu economistii, aveau consilieri economici care apartineau clar unei scoli anume si aveau o viziune care nu depindea de grupul de interesa carora apartin, cum se intampla acum, atat in SUA cat si in Romania. Batalia ideilor era intr-adevar o batalie de idei, nu de influente. Margaret Thatcher si Ronald Reagan chiar intelegeau economie si aveau un plan de salvare, o strategie clara si de asemenea forta si convingerea ca sa implementeze acea strategie si constiinta ca ei trebuie sa o faca. Reagan pus fiind in fata unei posibile recesiunii ca urmare a masurilor care avea sa le ia a zis: “Daca nu acum, cand? Daca nu noi, cine?” Pe la noi politicienii ia masurile care trebuie numai strasi cu usa de FMI si de Europa, si abia dupa alegeri. Aproape ca au invatat si FMI-ul si Europa sa nu ne mai deranjeze inainte de alegeri si sa astepte ca alegerile sa treaca pentru a putea solicita politicienilor nostri sa faca ceva. In pragul unui posibil, ba chiar probabil colaps economic si social mondial si in fata unei sigure prabusiri a economiei romanesti datorita coruptiei si proastei administrari, aproape pare trist ca noi nici macar nu putem visa sa avem vreun Erhard, vreo Thatcher sau vreun Reagan. Romania pare a fi chiar cu multi ani inapoi si fata de bolsevicii sovietici care macar nu isi trageau odraslele dupa ei, ci tineau la principii si la profesionalism, asa cum il vedeau ei. Discutam cu un var mai batran despre tragedia nepotismului din sistemul romanesc, si ii ziceam ca ne intoarcem incet-incet la comunism, partidele de la noi devin partidul unic. Varul insa m-a contrazis:  “nu e asa, aia macar puneau oameni capabili”.