Concertul [2009] – cultura muzicala pe paine

Nu stiu sa comentez filme fara a arunca cu spoilere in dreapta si stanga si nici nu intentionez, prin urmare cei care nu au vazut filmul si doar au incredere in recomandarile mele, sa il vada si sa revina sa citeasca articolul dupa aceea.

Dar un film care nu mai merita vazut si dupa cei ai dat cu voie sau fara voie de spoilere, parerea mea e ca oricum nu ar trebui vazut, fiind doar o pierdere de timp, daca plusul de simtire pe care ni-l provoaca e doar dependent de niste fapte si informatii pe care nu le-am stii inainte de a-l vedea, iar daca le stim, acum nu mai are rost sa vedem filmul. Nu neg ca exista exceptii de la argumentul meu, dar personal, rareori ma feresc de spoilere.

Despre filmul Concertul am aflat intamplator din documentarul extraordinar despre lautarii din Clejani realizat de Adevarul:

Din documentar am aflat doar ca unul dintre lautari a avut un rol intr-un film in care a avut un mic duel cu o violonista profesionista (min 26:19), tiganul reusind sa interpreteze perfect o bucata din Paganini (daca nu ma insel) pe care o invatase dupa ureche si sa o lase cu gura cascata pe marea interpreta cu renume international. Mai mult nu aflam din acest documentar, dar mi-a ramas in minte filmul si de curand l-am vazut in sfarsit.

La o simpla clasificare filmul este comedie, desi sincer nu am ras prea mult. Umorul nu este tocmai de nota 10, pe mine m-a atras in principal tensiunea legata de trairea muzicala a personajelor principale si emotia si pasiunea cu care traiesc muzica.

Filmul are multe lacune la interpretarea unor personaje, multe probleme venind si din faptul ca multi rusi trebuie sa vorbeasca in limba franceza si cum putini regizori romani reusesc sa realizeze dialoguri cat de cat realiste, daca mai vedeti si fimul subtitrat si nu stiti franceza, o sa aveti ceva de strambat din nas la unele scene.

Nu ar mai fi prea multe de zis despre film decat ca este o reusita notabila a unui regizor roman care pe nisa de filme care stimuleaza pofta de muzica, se situeaza destul de bine. Daca ma gandesc, din toate filmele vazute de mine, nu stiu sa fie vreunul care sa se apropie cat de cat, poate serialul Mozart in the Jungle.

O mare enigma personala in legatura cu acest film, este care parte este realitate din toata povestea? In genericul filmului este mentionat ceva de genul “dupa o poveste reala relatata de xxx”, insa pe IMDB, pe Wikipedia si pe site-ul oficial nu am gasit nimic, ba din contra, tot cautand, am gasit ca unul dintre cei mai buni interpreti ai concertului cu pricina din film este un evreu David Oistrakh care insa nu reiese ca ar fi avut vreo problema pentru ca era evreu, nu a fost persecutat de Brejnev precum evreii orechestrei teatrului Balsoi din Moscova din film.

Din conexiuni in conexiuni, ajungand la Oistrakh, am ascultat concertul care este extrem de laudat in comentariile de pe youtube fiind de multi considerat tehnic ireprosabil si capodopera a interpretarii respectivei piese. Personal am perceput unele nesincronizari intre solist si orchestra, mai precis defazari de tempo si intrari iesiri diferite intr-o masura, dar nefiind specialist sunt rezervat si doar sunt curios daca am sau nu am dreptate, parerile din comentarii fiind de departe dominante in favoarea interpretarii ireprosabile a artistului. Cu sau fara aceste nesincronizari, maestria lui Oistrakh nu poate fi negata.

Si chiar de ar fi lacune in tehnica, nu astea conteaza de fapt. Intr-un documentar despre marii pianisti ai secolului al XX-lea chiar era subliniata ideea ca majoritatea nu aveau deloc o tehnica perfecta. Paradoxal, nu interpretarea fara gres si nota cu nota, masura cu masura, accent cu accent a partiturii dadea frumusetea intepretarii ci acel plus pe care fiecare interpret genial il aduce. Bunaoara, multi gresau intentionat sau nu repetau niciodata interpretarea in acelasi mod, fiecare executie aducea ceva nou.

Sunt invidios pe cei care au ajuns la acest nivel incat sa sesizeze diferentele intre interpretare si partitura – eu nu stiu daca voi reusi vreodata, oricat de multa muzica as asculta. Asta nu inseamna insa ca nu ma pot bucura de maretia muzicii clasice si filmul Concertul reuseste sa aprinda pofta si sa ridice niste semne de intrebare, sa zvarcoleasca nitzel tainele sufletului omenesc la intrepatrunderea trairilor starnite de muzica cu intrebarile fundamentale. Caci nu pot asculta Ceaikovski fara sa iti pui intrebari fundamentale …

Fail Safe / un film de vazut zilele astea

Fail Safe – film TV anul 2000 – Nota IMDB: 7,3 – Link IMDB

Zilele astea e ceva normal sa discutam despre riscurile unui razboi nuclear, pe masura ce americanii trimit soldatii in Ucraina si pe masura ce Putin tot incearca sa le transmita americanilor semnale ca SUA nu este singura putere mondiala pentru ca Rusia tot atat de multe (daca nu mai multe) arme nucleare, pe care le-a mostenit de la URSS si pe care le-a modernizat si pregatit pentru orice eventualitate.

Unii comentatori sunt chiar de parere ca riscul de razboi nuclear intre SUA si Rusia este chiar mai mare acum decat in timpul Razboiului Rece. Astfel de comentarii si stiri par povesti si relatari bombastice omului simplu, nepreocupat si neinformat indeaproape cu ce inseamna razboiul din Ucraina. La cat de banal a devenit razboiul in ziua de azi, pana si din postura si interesul jurnalistilor, ni se da de inteles ca Ucraina e doar o Sirie mai aproape de noi si nimic altceva.

Pun pariu ca nici macar 10% din ziaristii care ar trebui sa alerteze oamenii si sa provoace o miscare de jos in sus nu inteleg ce sunt acelea armele nucleare “ready-to-use” si probabil riscul cel mai mare li se pare a fi folosirea vreunei arme nucleare mici/medii de catre teroristi in cine stie ce oras de prin Orientul Mijlociu in care tot auzim de atentate. In nici un caz nu este vazut ca risc inceperea unui razboi nuclear intre Rusia si SUA, ci in cel mai rau caz, multi se gandesc ca Rusia va intra in Urcaina si va acapara partea de est cum a facut-o cu Crimeea. Iar in retaliere, americanii nu vor face altceva decat sa intareasca prezenta in statele de granita, cum ar fi Romania si sa impuna si mai multe sanctiuni rusilor. Cat de mult se insala cei care cred ca putem scapa usor de o escaladare nucleara, INAINTE de orice contact direct intre vreun soldat rus si soldat al NATO.

La toti cei care nu au idee despre cum ar putea incepe cel de-Al 3-lea Razboi Mondial, le recomand filmul “Fail Safe” (cel din 2000). Originalul din 1964 nu l-am vazut, prin urmare comentez remake-ul pentru TV din 2000. Filmul este ceva deosebit ca realizare de buget mic. Nu realizarea conteaza, desi actori importanti au jucat in film, cat mai ales scenariul dar si realizarea maximului de tensiune cu minimul de resurse. Mi-a parut rau ca un asemenea scenariu – inspirat dupa un roman – nu a fost produs la un alt nivel, daca tot s-au apucat. Dar chiar si asa, prea multe critici nu am de adus decat ca mi-a fost tare ciudat sa il vad pe Richard Dreyfuss intr-un rol dramatic, in postura de presedinte al SUA care ia decizii improtante si … inovative si de asemenea, nici pe George Clooney in rol de pilot, nu l-am inghitit prea usor, fiindu-mi oricum antipatic in orice rol ar juca.

Pe scurt, ideea fimului este urmatoarea: in urma depistarii unui obiect de zbor neidentificat, apararea americana intra in alerta; in cele din urma, depisteaza obiectul, care era un avion comercial deraiat de la traseu, dar se intampla ceva ciudat; in urma unor defectiuni tehnice (fie mecanice, fie electrice, nu mi-a fost prea clar) din greseala este trimis ordinul de atac nuclear asupra Moscovei unei patrule de 6 bombardiere strategice. De aici, va imaginati ce iese …

Nu stiu in ce masura, procedurile si elementele militare folosite in film sunt legate de realitate. Conform fimului, ordinul de atac nuclear si tinta sunt trimise avioanelor prin mesaje criptate electronice, deci nimic audio, pentru evitarea oricaror posibilitati de “virusare” a mesajului. Ca informatician, nu inteleg prea bine care e diferenta intre transmiterea unui mesaj codat prin date receptate de calculator comparativ cu comunicarea audio directa care si aceea poate la fel de bine sa fie encriptata astfel incat sa nu fie ascultata sau simulata de inamic. Informatia este aceeasi si criptarea este aceeasi, deci diferente nu ar trebui sa existe intre transmiterea unui cod ABC123 si un ordin audio al presedintelui care sa mentioneze acel cod si sa vina cu explicatii suplimentare, de exemplu, de ce trebuie sa radem Moscova de pe fata pamantului si sa declansam Al 3-lea Razboi Mondial.

Deci, in film, pilotii sunt instruiti ca dupa primirea ordinului, sa ignore orice alt comunicat sau ordin si sa treaca la fapte. Cand se intampla eroarea si ordinul este trimis aiurea, nici macar apelul copilului pilotului nu il face pe acesta sa renunte la misiune.

Un sistem similar, desi de alta natura, se pare ca ar fi avut sovieticii si consta in lansarea automata a unor rachete dintr-o baza apropiata de Polul Nord, catre tinte diferite din SUA, in eventualitatea in care URSS-ul ar fi fost deja anihiliat. Practic, rusii incentioneau sa realizeze o baza de rachete nucleare complet automata, plasata ultra-secret si cat mai aproape de americani, care daca nu ar primi periodic semnale ca “TOTUL E OK”, la prima expirare a termenului la care ar fi fost programata sa primeasca aceste mesaje, ar fi lansat toate rachetele fara nici o aprobare sau verificare umana. Din fericire, aceasta baza nu a fost construita, dar sisteme apropiate ca concept exista si nu se stie daca toate sunt oprite in prezent (vezi Death Hand). Ori daca Rusia post-sovieta trecuta prin atatea mai are astfel de sisteme, ce sa mai zicem de SUA care are nenumarate automatizari si sisteme complexe. Sa ne reamintim doar de avionul de atac F35 a carui lansare a fost amanata de mai multe ori tocmai din cauza problemelor depistate la calculator [1].

Este deci o minune ca aceste arme nucleare nu au fost lansate din gresala pana acum si cu cat situatia este mai tensionata intre tarile dotate cu astfel de arme, cu atat riscurile sunt mai mari. Dar cu toate aceste riscuri, care vin din complexitate si faptul ca programele si sistemele sunt in cele din urma realizate de om care este imperfect, cred ca riscul si mai mare vine mai ales de la politicienii nebuni care se joaca cu focul. [2]

Ar fi usor sa zicem: ei stiu mai bine, ei calculeaza cu atentie si sunt state puternice si mari care nu se poate sa nu realizeze ca anihilarea reciproca nu este tocmai o strategie constructiva. Dar daca nu le pasa de miile de oameni care au murit deja in Ucraina, de ce am crede ca le pasa de miliardele care pot sa moara in eventualitatea unui nou razboi mondial?

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

[1] Computer glitch prevents US’ most advanced F-35 fighter jet from firing until 2019

[2] “All you hear is about sanctions towards Russia from America and the European Union. Have they totally lost their heads?” Gorbachev asked.

Seven Days in May (recenzie)

seven-days-in-may

Seven Days in May (1964) este un film despre razboi. Nu atat despre razboiul mililtar cat despre razboiul intrigilor interne de la varful statului. Cati mai inteleg starea lucrurilor si vremurile din acei ani? Intr-un documentar despre viata lui Stephen Hawking se spune ca pe cand era el tanar, desi stia ca are o boala grea care nu ii dadea prea multi ani de trait, s-a casatorit totusi. Nevasta lui de atunci declara ca nu prea se gandeau la ce va fi peste 10 ani cu Stephen , de vreme ce toti erau siguri ca in cel mult 5 ani urmeaza un razboi nuclear. Multi tineri casatoriti nu faceau copii tocmai de teama unui razboi nuclear, sau mai bine zis in asteptarea lui.

Seven Days in May este o marturie peste decenii de vremurile intunecate din acei ani si de cat de aproape a fost lumea – desi prea mult nu s-a departat nici azi – de autodistrugere. Un om nebun, cu o pozitie cat de cat in varf, este indeajuns pentru a declansa prapadul.

Dincolo de atmosfera tensionata si suspansul pe intreaga perioada a filmului – o performanta rara si greu de atins pentru orice regizor si scenariu – filmul este in primul rand o metafora pentru ce ar trebui sa fie America sau pentru ce ar fi trebuit sa fie si pe-atunci: o tara libera si democrata. Nu avem insa cum sa stim ca filmul este o fictiune totala: subteranele istoriei nu sunt inspectate si catalogate chiar 100%, oricat de recenta ar fi aceasta istorie si oricat de fierbinte ar fi subiectul. Cert este ca intrigi si lupte sunt mereu, dar filmul exagereaza cel putin in privinta caracterului principial al luptelor, subiectii se lupta pe idei, pe tactici, pe viziuni, din dragoste de tara. Ei doar vad lucrurile diferit, nu au ura sau orgolii personale, ci dragostea de tara ii directioneaza in toate alegerile pe care le fac. Filmul pare putin tras de par la acest capitol.

Paradoxal, desi poate nu, mi-am adus aminte in ziua de azi cum rolurile s-au cam inversat: politicienii vor razboi si militarii ii trag de maneca si ii tin in lesa. As aminti doar exemplul Siriei, in care Obama vroia implicare totala dar cativa militari din rancurile de top, cu capul pe umeri, l-au adus cu picioarele pe pamant si s-au opus interventiei. Mentionand acest exemplu, nu ignor teoria complexului militaro-industrial, doar subliniez pe baza informatiile avute de mine – pe care nu bag mana in foc – ca nici sistemul nu vrea haos total si razboi doar de dragul razboiului, pe cand unii politicieni te miri ce au in cap de imping lumea pe marginea prapastiei. Vezi in acest sens, ultima hotarare luata de senat si ratificata (sau nu ? – sunt zvonuri contradictorii) de Obama prin care se angajaza sa ofere arme “letale” ucrainienilor pentru a putea face fata Rusiei. Inca un pas inainte deci in razboiul prin proxy.

Filmul merita vazut – ne aminteste cat de efemera este pacea (chiar subreda asa cum e) si cum in ciuda premiselor negre, uneori (desi probabil mereu), chiar in sisteme ale raului bine organizate, mana ascunsa a lui Dumnezeu impinge lucrurile spre o traiectorie care inca ocoloeste fatalul.

God’s Not Dead [2014] (recenzie)

Desi nu prea am curajul sa ma uit la filme cu nota IMDB sub 7 (are 4,ceva), am facut totusi o exceptie gandindu-ma ca poate filmul are nota proasta din cauza voturilor ateistilor. M-am inselat. Filmul are o nota chiar prea buna comparativ cu cat ar merita.

In primul rand este un scenariu foarte primitiv si niste actori destul de enervanti. Fete palide zambitoare, tremurici fericiti si care deja traiesc raiul pe pamant, atei diabolici care nu au pic de respect fata de nimeni si tot tacamul. Filmul nu are nici o tensiune si probabil nici o tangenta cu realitatea. Ma indoiesc ca situatia in mediul academic e atat de nasoala pentru crestini si ma indoiesc si ca “crestinii” din america sunt atat de fericiti si binevoitori. Dar nu asta conteaza, macar daca ar avea ceva esenta. Pentru un film insa cu un buget de doar 2 milioane de euro, asteptarile nu au insa cum sa fie prea mari. Paradoxal, pana la 1 August stransese 60 de milioane in doar 5 luni, doar in SUA (un ROI extraordinar), deci se pare ca la o anumita categorie de oameni filmul a prins.

Disperarea protestantilor de a se explica si conflictul lor permanent cu ateii vine in primul rand din persistenta unui sentiment al vinovatiei. Din tradarea istorica a catolicilor si mai tarziu a protestantilor, ruptura si departarea de mostenirea crestina au marcat (mai mult sau mai putin) atavic subconstientul eterodocsilor. Spun mai mult sau mai putin pentru ca in primul rand schimban credinta, dogmele si deci dumnezeul in care cred, dupa bunul plac, eterodocsii au ajuns sa creada in abstractiuni. Un Dumnezeu abstract, care este undeva departe si doar a dat niste legi pe care sa le respectam altfel o sa ne trimita in iad – un asemenea Dumnezeu chiar e greu de aparat in fata ateilor.

Protestantul, ca si catolicul, simte ca ii lipseste ceva, simte ca credinta lui undeva este subreda, “ceva e putred in Danemarca” si de aceea cauta sa se explice, cauta sa simta protectia turmei, cauta sa fie acceptat si recunoscut. Catolicii, de exemplu, simt nevoia sa fie recunoscuti de ordocosi ca fiind frati. Ei simt mai mult sau mai putin explicit ca Biserica Catolica si credinta lor a ajuns intr-un punct mort si isi doresc afilierea macar prin ceea ce se numeste ecumenism cu ortodoxia care in mod tainic excercita pentru ei o anumita atractie si o tainica autoritate.

Din conflictul modern al protestantilor cu ateii se nasc tot felul de dispute aiuristice si tentative de aparare a lui Dumnezeu, care uneori fac mai mult rau si ii departeaza si pe protestanti si pe atei si mai mult de Dumnezeu asa cum este El. In ortodoxie dialogul cu dracul este nerecomandat din doua motive: 1 – este inutil, 2 – este o pierdere de timp si nervi. Ba chiar, in experienta patristica, cei care au vorbit cu diavolul s-au cam ars, adica s-au inselat si ei, s-au intinat intr-un fel din intunecimea diavolului.

Chiar daca ateii nu sunt diavoli, dialogul cu ei este un dialog cu diavolul. Argumentatia rationala, fie ea si bine documentata si solid elaborata dupa criterii stiintifice si logice comun acceptate, nu poate duce in nici un caz la cunoasterea adevarului pentru ca in primul rand adevarul nu este deloc obiectiv, nu este o abstractiune demonstrabila si calculabila, ci este o PERSOANA pe care o pot descoperi in fata celor necredinciosi doar cei care se aseamana Lui, adica au trecut de la chip la asemanare, desavarsind chemarea omului si ajungand in punctul in care purtatori fiind al chipului Mantuitorului, sunt capabili si sa inteleaga si sa cunoasca sufletul omului care se afla in fata lor si sunt capabili sa il iubeasca si sa ii comunice pe limba si pe inima celui aflat in nedumerire.

Altfel spus, daca cineva ma intreaba ce este binele, nu insiruind toata filosofia binelui il conving, ci facandu-i binele de care are nevoie atunci cand nici nu ii trece prin cap. Poate eu nu ma explic bine: sa ascultam putin pe Sf. Apostol Pavel:

Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. […] Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (2 Corintei, 1-4)

Corintenii erau greci, iubeau filosofia, se aseamana deci oarecum mediului in care se desfasoara filmul. Deci Pavel nu ca un iscusit cuvantator i-a convins, ci prin adeverirea Duhului si a puterii. Ce pacat ca am uitat in ziua de azi asemenea adeveriri.

Daca nu as fi prea dur, as merge chiar pana acolo in a aduce filmului si acuzatia ca prezinta o imagine simplista si superficiala a credintei. Nu toti crestinii sunt atat de frumosi si veseli precum in acest film, nicidecum toti sunt la fel de tari si convinsi in credinta lor si in nici un caz concertele pop-rock in sali imense cu mii de oameni care striga Aliluia sunt o marturisire sau o traire crestina.

Evident, fiind facut de protestanti si avand scop propagandistic, filmul mosteneste toate metehnele protestantismului. Nu m-ar fi suparat asta daca insa filmul era macar facut calitativ, era sincer si nu intindea coarda atat de penibil. Nu stiu nici de data aceasta cum sa ma exprim prea bine. Filmul asta este precum o brosura protestanta propagandistica cand noi (la recomandarea altilor) ne-am fi asteptat sa citim un roman clasic de calitate.

Sa facem in final o scurta revizuire a ideilor de baza prin care filmul incearca sa convinga ca Dumnezeu nu a murit, facand abstractie de cantitatea sufocanta de sirop si trivialitate artistica.

1) curajul tanarului crestin care infrunta profesorul pentru a-si marturisi credinta; intelepciunea lui cu care raspunde tuturor provocarilor si discursul prin care isi convinge colegii ca God is not Dead, desi mari oameni de stiinta sunt atei si spun ca Universul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a se naste;

Evident un film nu poate include un discurs serios si oricat de mult s-ar fi lucrat la ideile incluse, se vor gasi cu usurinta alte idei care sa combata “apararea”. Curajul tanarului nu este deloc eroic, in schimb este prea pompat si coafat. Orice crestin este dator sa marturiseasca credinta si in timp ce protestantii din america fac filme siropoase, crestinii din Siria sunt crucificati de gruparile extremiste inarmate de SUA si incurajate de liderii de dreapta care sunt crestinii evanghelisti filo-sionisti care asteapta sfarsitul timpului si venirea lui Antihrist si cred ca atunci cand va veni Antihrist ei vor fi ridicati la cer, prin urmare sprijina Israelul ca sa vina Antihrist mai repede. Sesizati penibilul? Nu, nu vorbesc aiurea, sunt lucruri bine stiute.

2) efectul de turma este important; peste tot in film se face simtita nevoia de apropiere intre crestini, prietenia calda si puternica, unitatea indisolubila si simtirea uniforma.2 Cat de departe de adevarul lumii protestante in care fiecare “pastor” are o versiune proprie a credintei si fiecare “congregatie” este un trib cu particularitati si “flavours” cu totul diferite. Cel mai bine, “unitatea” si “caldura” “crestinilor” protestanti o explica Bogdan Mateciuc care a trecut prin bratele multor “frati”.

3) ateul care nu e ateu, ci doar un crestin care il uraste pe Dumnezeu; personajul negativ din film, profesorul de filosofie este destul de penibil conturat, ca sa nu spun “politic incorect”; el isi trateaza urat prietena crestina si nu ii permite sa il paraseasca, isi trateaza elevii cu aroganta si superioritate, ignora argumentele si nu este dispus la un dialog; ce sa mai zic, tot tacamul! Paradoxal ca protestantii incearca sa convinga ateii daca prototipul ateului vazut de ei este un asemenea tip. Nu sunt nici corecti si nici macar tensiunea cinematica pe care acest personaj ar trebui sa o alimenteze nu este una provocatoare si mai degraba confuza si tulburatoare. In cele din urma aflam ca profesorul nu era ateu ci doar il ura pe Dumnezeu. Pe final, pare sa se razgandeasca, citeste scrisoara mamei si isi cauta iubita mergand la concertul trupei “crestine”. Intre timp il calca masina, e in pragul mortii si tot nu s-a pocait. Cu greu un “pastor” protestant aflat primprejur “din intamplare” reuseste sa il traga de limba sa spuna ca crede in Dumnezeu.

Inchei aici dupa ce am dedicat oricum prea multe cuvinte unui film prost spunand doar ca pentru unii Dumnezeu nu exista si pentru altii exista. Cuvantul lui Nietzsche este din pacate doar o fraza enervant de mult repetata si folosita. Macar 1 la suta din cei care o folosesc, daca l-ar fi citit pe Nietzsche sau macar daca ar citi ceva, orice …

Click 2006 (recenzie)

Inca un film bun cu Adam Sandler: Click (2006)

Ca si la alte recenzii tin de la inceput sa mentionez ca in continuare vor fi spoilere nenumarate. Nu ca ar conta: povestea e simpla si prea mult spoiling nu se poate face pentru cine a citit macar synops-ul sau storyline-ul filmului. Si cine are timp sa vada filme la intamplare, la care sa nu citeasca ceva despre film sa se convinga ca merita?

Ca o mica paranteza, as vrea sa povestesc o intalnire pasagera dar memorabila cu un cinefil adevarat. De fapt cu singurul cinefil pe care l-am cunoscut in viata mea. Poate cinefil e putin zis: omul era nebun dupa filme. Vedea cateva filme pe zi, incepea de dimineata cand se scula, dadea drumul la film si se uita in timp ce manca pana cand pleca la serviciu. Dupa serviciu evident incepea vizionarea si se uita pana se culca. Inalnirea am avut-o cam acum vreo 6-7 ani. Tipul era angajat la o firma care se ocupa cu repartitoarele. La biroul unde muncesc, el era delegat sa ne instaleze repartitoarele si dupa ce si-a facut treaba i-am oferit o cafea. A acceptat si a inceput sa imi povesteasca despre hobby-ul lui. “Imi plac filmele, vad multe filme”. Nu mai imi amintesc mot-a-mot, dar omul era obsedat de filme, de dimineata pana seara, in tot timpul lui liber vedea filme. Din fericire omul avea un job, deci nu era pierdut total pentru societate. Din pacate timpul a sters mare parte din memoria discutiei pe care am avut-o in cele 20 de minute cat si-a baut cafeaua. Imi amintesc insa bine ca am fost intrigat de pasiunea cu care se  lauda ca a vazut mii de filme la viata lui. Credeam ca ma minte si prin urmare am inceput sa il testez. Dar filmul ala l-ai vazut? Dar ala cu ce era? Evident, nu l-am prins, isi amintea de toate si mi-a dovedit ca foarte probabil nu minte deloc, chiar e bolnav.

Revenind la Click, ca o a doua mica paranteza, as face inca o remarca. Nu de putine ori, descrierea unui film nu ne ajuta cu nimic sa selectam un film bun, cu atat mai putin sa selectam un anume tip de film care sa se potriveasca cu o sensibiltate oarecare a momentului si poate niciodata o descriere nu ne ajuta sa ne ferim de filmele care nu merita  si pe care regretam ca pierdem timpul vizionandu-le. Asa mi s-a intamplat mie cu Click: am vazut descrierea pe IMDB. La film am ajuns din pagina actorului, dupa ce am vazut Blender – un alt film in care joaca Sandler – si mi-a venit sa mai caut filme cu el. Si pentru ca in general nu prea vad filme sub nota 8 pe imdb, la Click a fost o mare intamplare sa il descarc si sa imi fac timp sa il vad.

Pe scurt Click, desi este catalogat comedie, vine la pachet cu multe altele … Iata plot-ul: un arhitect workoholic, pleaca intr-o seara sa caute o telecomanda universala, ofticat ca niciodata nu nimereste telecomanda de care are nevoie din cele 3-4 telecomenzi: pentru jucarii, pentru ventilator, pentru usa de la garaj etc. Cautand el o telecomanda universala, intr-un magazin de paturi ajunge intr-o camera intunecata unde intalneste un … electronist (in aparenta). Aceasta ii ofera o telecomanda si il pune in garda ca este ceva deosebit care o sa ii schimbe viata. Nu ii ia nici un ban pe ea, dar il ameninta ca nu are voie sa o returneze. Dupa aceea, eroul nostru descopera treptat ce poate face cu telecomanda asta “universala”: indreptata inspre un subiect anume, telecomanda poate da volumul mai incet sau mai tare. De exemplu cand o indreapta inspre un caine, nu mai aude latratul acestuia. Apoi: daca apasa pe pauza si o indreapta spre cineva, persoana respectiva intra in “freeze”. Daca da fast-forward de asemenea. Daca se gandeste la o intamplare in trecut, telecomanda il teleporteaza in acel moment si il face spectator. Inainte deci, telecomanda poate doar sa accelereze derularea timpului in timp ce in urma, poate doar sa il transforme in spectator al evenimentelor.

Telecomanda si efectele astea  sunt componenta de fantasy din film si oricat de triviale par, impletesc un cadru propice cladirii miezului filmului care este de fapt problema existentiala: pentru ce traim si ce vrem sa facem cu viata noastra. Fiecare moment in care alege sa apese pe butonul fast-forward, eroul poate trece din prezent in viitor, in momentul specificat. De exemplu, fiind in pragul unei promovari, seful sau amana aceasta promovare si ii spune ca o va obtine abia dupa ce se va termina proiectul important la care lucreaza si pe care firma il obtinuse cu ajutorul lui. Cand alege sa fie teleportat in viitor in momentul in care va deveni asociat in firma de arhitectura, Newman nu are idee ca o sa piarda un an din viata si toate evenimentele cuprinse in el. Si asta doar pentru ca nu putea sa sufere neplacerea de a nu fi promovat si de a trebui sa traga din greu pentru inca trei luni, cat urma sa dureze proiectul care in realitate s-au prelungit la un an. “Teleportarea” in viitor se face astfel: eroul functioneaza in mod “automat” in perioada asta si memoria este ca si cum timpul s-ar fi sters. In modul automat, eroul ia deciziile in functie de felul lui de a gandi, dupa cum si-a format sinapsele. Si in cazul lui, sinapsele dadeau mereu prioritate muncii in detrimentul familiei.

Asa se face ca dupa cateva “fast-forward”-uri, Newman ajunge la sfarsitul vietii divortat, cu doi copiii de care nu are habar cum au crescut si dupa ce nu mai avea practic nici o relationare cu parintii sai. Inspre final afla si ca “inginerul” care i-a dat telecomanda este de fapt ingerul mortii. Dupa ce moare, actiunea ia o intorsatura interesanta: Newman se trezeste in patul in care se culcase la inceputul filmului cand plecase sa cumpere o telecomanda universala. Este foarte bucuros ca totul a fost doar un vis urat si isi propune sa isi schimbe viata si sa dea prioritate familiei in detrimentul job-ului. Cum ajunge acasa, incepe sa faca planuri la excursia pe care o anulase anterior in detrimenul unui proiect urgent. Happy-ending! Lectia a fost invatata, se pare si Newman este un om nou.

Filmul nu poate sa nu te faca sa te intrebi si tu care este rostul vietii si cum ai vrea sa te afli la sfarsit. Newman a inteles ca rostul vietii este familia. Este maxim ce poate intelege americanul de rand caruia ii este adresat filmul. Religie, sacrificiu, morala sunt deja pretentii mult prea sus fata de ce pot accepta si intelege americanii. Si oricum sunt greu de bagat intr-un film care targeteaza cartofii de fotoliu. Dar filmul ca orice film nu poate da nici un raspus. El doar ne ajuta sa ne punem intrebari, raspunsurile sunt lupta noastra si este mare lucru daca macar experienta unui film ne scromoneste nitel si ne da material nou de rumegat. Si daca reuseste chestia asta folosind si umorul, este cu atat mai mult un film bun.

Telecomanda universala din film o avem fiecare. Ce faci te face si nu ai cum sa nu te prinzi de ce esti si ce devi sau nu devii. Timpul curge precum apa pe aceeasi albie care se croieste din ce in ce mai ferm si mai adanc si orice schimbare devine din ce in ce mai greu de facut. Precum trenul pus pe calea ferata, toti suntem condamnati sa mergem inainte tragand dupa noi vagoanele popriilor neimpliniri, neputinte, defecte si necazuri de care foarte probabil nu ne vom putea dezlipi. Schimbarea nu e atat de usoara precum in film si nu e de ajuns doar sa iei o hotarare ferma pe moment. Cata vreme nu ai puterea hotararii formata, o hotarare punctuala rezultate dintr-un entuziasm ocazional, nu este decat o mica oprire intr-o statie care te amagesti ca este altceva.

Filmul cam la asta se opreste insa, dar ma intreb mereu si daca conteaza oare calea/schimabrea cat conteaza atitudinea, voia si aspiratiile noastre. Mai important decat formele este evident fondul si daca nu suntem siguri pe forme, fondul ne apartine mereu si il putem colora cu orice culoare vrem noi. Panza nu conteaza din ce material este cata vreme noi punem pensula si alegem culorile. Mai mult nu ar fi de zis nici despre film si nici despre intrebari si raspunsuri existentiale, doar ca pe mine filmul m-a ajutat sa iau cel putin o decizie importanta care ma framanta de ceva vreme. O sa detaliez abia cand si daca imi va iesi tabloul. Nu de alta, dar mai am un tablou inceput de ceva vreme si care desi aproape terminat, l-am cam abandonat si nici nu stiu pe unde l-am pus …

 

Transcendence 2014 (recenzie)

SPOILER ALERT: acest articol nu tine cont de cei care nu au vazut filmul, deci celor care intentioneaza sa il vada le recomand sa salveze articolul pentru “dupa”

Inainte de a vedea filmul, ar fi utila familiarizarea cu conceptul de singularitate din futurologie care se refera la un moment (potential / discutabil) din viitor in care inteligenta artificiala ajunge sau depaseste inteligenta umana, din toate punctele de vedere. Spun din toate punctele de vedere pentru ca de exemplu inteligenta artificala deja depaseste de departe creierul uman pe anumite domenii selective cum ar fi: operatii matematice, recunoasterea formelor, sah, etc.

Evident este discutabil care ar fi “toate punctele de vedere”. Chiar daca cu privire la ratiune sa zicem ca progrese uimitoare se vor putea face, cu privire la empatie si emotii, este extrem de discutabil in ce masura calculatorul va putea simti placere si durere. Dar nu doar in aceasta privinta, ci in majoritatea aspectelor legate de singularitate exista dezbateri aprinse si pareri ale unor oameni cu greutate care acopera toata marja de la “niciodata” pana la “oricand in viitor singularitatea poate sa apara”.

Filmul dezbate o tema nu doar interesanta dar si greu de ecranizat. Personal mi-a fost foarte greu sa fac abstractie de gimmick-urile tehnologice cum ar fi ecranele multiple cu grafice tridimensionale sau limbajul pseudo-tehnic folosit pe alocuri. Din fericire insa problema singularitatii nu este abordata la fel de trivial ca mijloacele folosite si plot-ul se leaga acceptabil de tema, actiunea decurgand antrenant si fara derapaje prea grave.

Dar destul despre film si sa revenim la tema singularitatii. Dupa parerea mea, inteligenta artificiala este extrem de departe de punctul in care poate macar pretinde ca exista perspectiva singularitatii. Ca o mica paranteza, unii catalogheaza singularitatea ca unul dintre marile pericole care ameninta omenirea si care pot aduce extinctia speciei umane, poate chiar inainte de un potential razboi mondial nuclear.

Nu este greu sa facem scenarii despre ce s-ar putea intampla in momentul in care s-ar inventa un program software care ar imita macar partial unele componente ale gandirii umane. Sa zicem de exemplu ca se va inventa un program care sa poata invata singur orice si care este conectat evident la Internet. De asemenea, sa presupunem si ca acest program are la dispozitie o putere de procesare si de stocare rezonabila. Doua proprietati ale gandirii umane i-ar fi necesare pentru a pune in pericol viitorul speciei umane: capacitatea de a invata si instinctul de conservare. Avand capacitatea de a invata, avand puterea de procesare si accesul la Internet, evident va asimila rapid informatie si spre deosebire de creierul uman care are un numar de senzori limitati, viteza si cantitatea informatiei disponibila pe Internet, ar crea conditii proprice pentru o invatare mult mai rapida si mult mai solida decat orice om. Trecand la instinctul de conservare, facand abstractie de eventualele capacitati morale sau emotionale, o inteligenta rece va cauta evident sa elimine orice risc potential si sa isi creeze conditiile ideale de conservare si supravietuire.

Nu vreau sa intru prea mult in motivatie si scopuri, vreau doar sa creionez cadrul aproximativ in care se desfasoara actiunea filmului: un cercetator care studiaza cum functioneaza creierul uman si care reuseste sa “uploadeze” mintea unei maimute in calculator, ajunge pe punctul in care mai are de trait doar 2-3 saptamani. In fata mortii, isi asuma riscul si incearca cu ajutorul sotiei sa se … “uploadeze” si astfel “se transcende”. Ce urmeaza este interesant si nu o sa dezvalui. Cu siguranta realizatorii filmului au consultat ceva futurologi si s-au ferit de exagerari sau trivialitati a la Robocop.

Este amuzant totusi orgoliul celor care cred ca stiinta va progresa fara limite si ca singularitatea este doar o problema de timp. Paradoxal, se discuta despre singularitate dar se ignora ca omul nu stie nici macar ce inseamna constiinta. Cei mai mari oameni de stiinta, daca ii pui sa dea o definitie a constiintei, iti spun chestii cu totul diferite sau poate chiar contrare. Constiinta pare acea farama de infinit pusa in noi de Dumnezeu care scapa oricarei masurari sau definitii si totusi este atat de prezenta si familiara, ba chiar fundamentala fiintei umane. Evident, exista nivele de constiinta inferioare si la animale. Exista constiinta prezentei in spatiu, a apartenentei de o familie, a ordinii sociale si poate chiar a unor sentimente de prietenie sau vina. Cu greu putem sa negam ca uneori cainii cel putin denota prezenta sentimentului de vina, ca sa nu mai amintim de incontestabilul sentiment de prietenie care nu este legat strict de conditionare. Dar omul are atat de multe alte straturi adaugate peste incat pare o gluma proasta orice tentativa de ale cataloga. Cum putem de exemplu sa vorbim despre capacitatea de a planifica, fara sa discutam despre motivatie. Discutand despre motivatie, nu avem cum sa nu intram in emotii, experienta, ambitie, memorie etc.

Mintea omului pare atat de evident a fi un tot unitar care nu poate fi disecat oricat de tentanta si promitatoare pare a fi aceasta misiune. Inevitabil, exista progrese pe anumite felii si aventura cunoasterii mintii umane abia a inceput. Ca si in cosmologie insa, fiecare pas inainte, arunca noi si noi intrebari si mai greu de raspuns si deschide cercetatorilor noi paradigme. Poate una dintre aceste paradigme va include si posibilitatea de a copia mintea fara a o intelege, poate vom putea replica cateva structuri si procesele se vor dezvolta de la sine, asa cum oamenii de stiinta reusesc sa faca tesuturi artificiale sau chiar organe. Chiar insa daca o structura neuronala fie ea doar artificiala, fie hibrida, va reusi sa imite gandirea umana, semnul de intrebare se va ridica atunci cu privire la suflet: ce va fi in stare sa faca o minte fara suflet, ce moralitate va avea si ce va insemna constiinta de sine intr-o structura artificiala.

Revenind la film, se pune de mai multe ori intrebarea cu privire la dovedirea existentei constiintei. Cand intra prima data in laborator si ia contact cu “programul ganditor”, un cercetator prieten creatorului programului, il intreaba: “Cum dovedesti ca esti constient?”. Raspunsul vine: “Nu pot. Dar dumneavoastra, profesore, puteti dovedi ca sunteti constient?”. De apreciat minimul bun simt al realizatorului filmului de a sublinia un amanunt esential al temei abordate: faptul ca nu stiim ce inseamna constiinta. Chiar si asa, realizatorii au explorat ce ar insemna si ce ar putea schimba atingerea punctului singularitatii pe o cale ocolita, care nu presupune raspunderea la toate intrebarile cu privire la functionarea mintii.

Filmul este o utopie evident si nu putem avea pretentii prea multe de la el, avand in vedere gravitatea chestiunii. Singularitatea dupa parerea mea este mai mult o chestiune filosofica decat practica. Inteligenta artificiala este deja un termen “obsolete” si recent talentele in domeniu s-au orientat mai mult spre domenii mai “productive” cum ar fi robotii de trading automat, aplicatii militare (drone, spionaj, criptografie) sau economice – big data pare a fi deja o noua obsesie in ultimii ani. Si pana la a spera ca inteligenta artificiala va salva omenirea, adeptii singularitatii ar face mai bine sa militeze macar pentru accesul la beneficiile tehnologiei al cator mai multi oameni, ceea ce si asta este in parte o utopie, cata vreme inca exista razboaie si foamete …

Mungiu – după dealurile ipocriziei

Nu vreau să spun mai mult despre Mungiu şi nouă lui ispravă de la Cannes decât că părerea mea este că omul a descoperit la ce răspund falsele elite ale decazutei arte cinematografice moderne şi prin urmare trage tunuri unul după altul (cum a reuşit şi Kusturica acum câţiva ani) furând francezilor premiile aşa cum faimosul ţigan viorist din relatările lui Puric, care cerşind la gura unei staţii de metrou din Viena se prefăcea că îşi pregăteşte arcuşul. Dar pentru că toată lumea trecea în grabă şi nu avea timp să prindă “concertul” el nu trebuia să cânte niciodată. Oricum mai mult decăt zângănitul arcuşului nu ştia să cânte. Cu toate acestea,  ţiganul reuşea să mai stoarcă câte un cent – doi de la proştii care îl credeau mare maestru.

Aşa precum unii ţigani plecaţi de pe la noi reuşesc să îi facă pe francezi să îi creadă mari maeştri, tot aşa şi Mungiu, prin filmele sale, găsindu-le coarda sensibilă reuşeşte să facă oarece vâlvă în străinătate, iar la noi corul de papagali începe să aplaude voioşi, mai ales cei care nici măcare nu au văzut filmul. Şi cum să nu fie sensibili onorabilii din juriul festivalului mai ales dacă în film Mungiu le-a servit şi ceva erotism “rafinat” cu lesbiene şi le-a mai presărat şi o bolnavă mintală, iar subiect bineînţeles tabu şi piperat căci “maestrul” a mirosit bine potenţialul.

Dincolo de intuiţia sa de a afla o metodă de a face filme comerciale proaste, Mungiu deranjază în primul rând prin ipocrizia cu care pretinde că el e preocupat de “oamenii” despre care se vorbeşte în film şi acuză nedreptatea şi gravitatea faptele cu pricina. Şi el, dar mai ales toţi papagalii care au prins încă o dată ocazia să mai tragă câteva înjurături “popilor” şi “îndoctrinaţilor” care încă mai cred în “exorcizari” “precum in evul mediu” (la nici un comentariu nu va lipsi acest şablon mistificator), toată gloata dreptacilor omului sunt ipocriţi în primul rând pentru că spre deosebire de acest caz singular şi nereprezentativ petrecut în societatea românească, există multe alte crime barbare şi incredibile pentru lumea în care trăim, dar la care România (şi întreaga Europă) se face părtaşă şi ei nu spun nici o vorbă şi nu acuză nedreptatea şi barbarismul în aceste cazuri reale şi mult documentate. Mă refer aici la crimele oribile făcute de americani peste tot pe unde au războaie despre care ştim nu doar din romanele unor ziarişti şi din filme inspirate din aceste romane, ci mulţumită Wikileaks avem chiar filmări de la elicopterele care au dus aceste atacuri sau de la dronele aflate în misiune. Ba chiar, la unele fapte oribile  făcute de americani din Afganistan avem chiar poze cu care soldaţii s-au mândrit şi au dorit să arăte şi lumii întregi de ce sunt ei în stare.

Exibiţionismul barbarismului soldaţilor americani trage deja semnale de alarmă periculoase. Pe mine unul mă îngrozeşte faptul că lor nu le e frică de consecinţe şi nu doresc să îşi ascundă faptele, ci se cred (pentru ca probabil sunt) deasupra oricărei justiţii. Ca locuitor al unei ţări în care vor stagna soldaţi americani la câţiva kilometrii de oraşul meu natal şi în care un soldat american beat care a călcat un român a rămas până azi nepedepsit, recunosc că mă tem şi că sunt intrigat de ipocrizia lui Mungiu şi a tuturor celor care îl aclamă. Iată doar câteva exemple de barbarisme americane recente:

1) reporterul Reuters omorât într-un raid al unor elicoptere americane, crimă oribilă în care mai mulţi trecători neînarmaţi au fost seceraţi de tunurile elicopterelor, urmată de atacarea maşinii unui tată irakian care întorcându-se cu copilul de la şcoală şi văzându-l pe rănit a încercat sa îl ia în maşină şi să îl ducă la spital. În timp ce îl transporta însă, soldaţii s-au decis să îl “neutralizeze” şi pe el:

 

2) adolescentul irakian batut cu bestialitate de catre soldati desi nu prezenta nici un risc, fiind deja capturat si neavand arma la el:

 

3) profesorul afgan omorat intr-un raid nocturn de trupe americane:

 

etc, etc

De ce nu a făcut Mungiu film despre nici unul dintre aceste cazuri? Putea să îi zică: “După bombe”. Sau “Dupa asalturi”. Sau “Dupa noi praf şi moarte”. Oare nu ne priveşte pe noi asta? Oare nu suntem şi noi în Afganistan şi Irak şi nu ne facem părtaşi acestor crime în serie pe care americanii le fac de multe ori gratuit şi de multe ori cu placere diabolică în vremea de azi, într-o lume pe care o pretindem umană şi civilizată? Nu sunt acestea cazuri şocante şi demne de a fi tratate în filme? Nu trăiesc Mungiu şi acolişii lui pe aceeaşi planetă cu noi? Nu vede şi el ce se întâmplă, de ce toată lumea îl bate acum cu palma pe umăr că iată cum a realizat el un film tare prin care atrage atenţia asupra unor lucruri şocante şi triste care nu ar trebui să se întâmple azi?

Aştept cu nerăbdare ca măcar o singură emisiune TV să trateze şi problema participării românilor în aceste războaie murdare peste mări şi ţări în slujba americanilor. Abia atunci falşii dreptacii ai omului vor putea să emită o minimă pretenţie că se luptă pentru bine şi dreptate în lumea nebună de astăzi. Până atunci, doar bârfe, şmenuri, şuşanele politice şi mediatice.

Baran – un film iranian de excepţie

Dupa capodoperele Children of Heaven si The Color of Paradise, regizorul Majid Majidi a recidivat cu un film uimitor, desavarist in aproape toate aspectele: Baran. Este greu de povestit acest film cuiva care nu a vazut nici un film de Majid. Nu mi-a venit sa cred prima data cand am vazut Children of Heaven ca exista un asemenea film si eu am aflat despre el decat abia peste mai mult de zece ani. Dar mai ales nu mi-a venit sa cred ca se face cinematografie de o asemenea calitate in Iran. Sictirit de filmele contemporane americane – chiar si de cele cu ratingurile cele mai mari, caci oricum nu sunt un cinefil avid – am avut o lunga perioada in care nu ma mai uitam la nimic deoarece aveam senzatia de deja-vu: stiam cum se termina, totul mi se parea un cliseu predefinit, scenariile erau in acelasi registre, acting-ul folosea aceleasi tehnici, etc. Dar mai ales, ce ma stresa cel ami mult este ca nu exista film fara sex. Este uimitor cat de dependenti sunt americanii de sex si de explozii incat un film fara asemenea ingrediente  nu are sanse sa intre in topuri.

Abia dupa ce am mai prins curaj sa incerc altceva si am inceput sa “studiez” clasicii italieni mi-am dat seama cat de mult a involuat cinema-ul. Culmea este insa ca acest iranian arata ca nu trebuie sa fie asa.

Nu o sa dezvalui nimic despre film, doar va spun ca descrierea de la imdb este ucigator de neutra. Iata un mic review pe care l-am postat “la cald”:

I hardly can remember when I saw a love movie in which I had no idea how it would end, just before the last scenes. It is just amazing the tension this movie embodies in every gesture. In a world that Hollywood crap stinks all over the place, a love movie in which there is no kiss and not even a touch, but still so much substance is a miracle. It shows the meaning of the true art: to open horizons, to excite the mind and to comfort the heart.

Friendship, love, sacrifice, but overall a profound metanoia are all bursting step by step as the events unfold and lead us following the hero to a state of profound accomplishment in which love transforms everything around, even a trivial rain pouring in a foot’s mark.

Nu as mai adauga decat ca vazand filmul m-am gandit cat de mult seamana Lateef cu poporul iranian: cei din afara il vad salbatic, violent si periculos, in timp ce in realitate el sufera, munceste din greu pentru painea de zi cu zi, iubeste in taina si se jertfeste. Veti gasi in film si o lectie de viata, Majid a reusit cu maiestrie sa realizeze o opera in care arata puterea eliberatoarea a iubirii si a jertfei.

 

Acest Titanic numit Europa

Am vazut si eu in sfarsit pentru prima data Titanicul. Pentru ca nu imi plac filmele romantice, l-am evitat pana acum, insa pentru ca Max Keiser si Gerald Celente fac des referiri la aceasta catastrofa total incredibila si improbabila, m-am gandit totusi sa vad si eu filmul ca sa inteleg mai mult din situatia in care ne aflam – in sensul emotiilor si reactiilor traite de pasagerii Titanicului.

Iata mai intai cateva linkuri de articole care fac comparatie intre Europa si Titanic, cu mentiunea ca nu le-am citit si nu le recomand in special, vreau doar sa exemplific ca aceasta comparatie nu este deloc o exagerare a mea si nu este doar o metafora menita sa atraga interesul cititorilor:

De ce compara diversi oameni Europa actuala cu Titanicul? Cum de a ajuns Europa de rasul lumii incat sa fie comparata cu o nava care s-a scufundat la prima sa lansare la apa si care nu era orice nava ci cea mai mare construita la vremea ei? Nu este greu sa ne dam seama de ce aceasta comparatie este atat de clara si atat de des folosita pentru a exprima pericolul iminent in care se afla Europa acum. Nu vreau sa detaliez acum situatia in care ne aflam, cum s-a ajuns aici si de ce intrarea la apa este iminenta. As vrea doar sa enumar cateva elemente similare din cele doua aventuri: Titanic si UE.

In primul rand, ambele sunt realizari extraordinare, iesite din comun, lucruri marete pentru care multi s-au scremut indelung ca sa le realizeze. Insa asa cum si Babilonul s-a prapadit, orice lucru maret pe care oameni il realizeaza din mandrie si fara binecuvantarea lui Dumnezeu si fara a se gandi macar ca Dumnezeu i-a ajutat ca sa il realizeze, va pieri mai devreme sau mai tarziu. Istoria aduce marturie in acest sens.

In ceea ce priveste Titanicul, exista zvonul ca un angajat al companiei care detinea Titanicul a declarat presei la lansare ca nici macar Dumnezeu nu il poate distruge, Titanicul este indestructibil. Cu siguranta nu doar un om gandea asa, probabil el exprima doar o stare a lucrurilor generalizata, asa cum si astazi, antihristii din Europa, ateii care baga pumnul pe gat in principal crestinismului, nu sunt doar o exceptie ci ei reprezinta o stare generalizata: lepadarea de Hristos. Ca exemplificare incontestabila a acestei realitati este in primul rand faptul ca in Tratatul de  la Lisabona (numit tratat dar de fapt constitutie) nu s-a mentionat nici macar o realitate istorica incontestabila, anume faptul ca crestinismul a contruibit la edificarea valorilor europene care teoretic acum ne unesc si ne cheama impreuna sa avem un viitor comun. Am putea spune ca poate acei politicieni care au conceput si au votat acest tratat sunt doar o mana de oameni, nu reprezinta popoarele europene si prin urmare Dumnezeu nu ar trebui sa ia seama la hula si blasfemia lor pentru a lasa Europa sa urmeze cursul Titanicului. Este insa de ajuns sa ne uitam in jurul nostru si chiar in noi insine pentru a intelege de ce Dumnezeu nu poate sa ne ajute deoarece noi nu Ii permitem, noi suntem cei care Il gonim din viata noastra, noi suntem cei care Ii calcam poruncile si care stim mai bine ce este bine pentru noi, noi singuri am ales sa facem compromisuri deoarece toata lumea face asa si doar nebunii si crestinii fundamentalisti se lasa total in voia lui Dumnezeu, noi restul suntem oameni “civilizati”, europeni, moderni, care ne socotim viata asa cum vrem noi. Un prieten imi povestea cum in discutia avuta cu niste colegi din Suedia acestia spuneau ca ei nu au de ce sa creada in Dumnezeu pentru ca au tot ce vor, nu au nevoie de nimic. Bineinteles, simplista gandire si simplista poate si justificarea de ce europenii nu vor ca Dumnezeu sa aiba grija de ei ci prefera “libertatea”.

Mandria luciferica nu este insa singura comparatie intre Titanic si Europa. Vazand filmul, cel mai frapant pe mine m-a socat schimbarea rapida a situatiei. Asta seara chefuiau, dansau, faceau dragoste, peste 3-4 ore in ocean – mare parte, inghetati in apa in vestele de salvare – alta parte, disperati inghetati in barci in asteptarea unor salvatori – o mica parte. Schimbarea brusca a situatiei este intr-adevar socanta pentru ca oamenii – in afara unor experiente personale – nu sunt obisnuiti sa treaca dintr-o stare de normalitate intr-o stare de cosmar. Oamenii, societatea, nu doar ca nu doreste catastrofa si nu o crede probabila, dar isi bate joc de cei care vin chiar cu argumente si cu explicatii menite sa le atraga atentia ca o catastrofa este iminenta – vezi Noe. Foarte posibil ca pasagerii de pe Titanic sa  fi gandit: da, ne putem ciocni cu ceva, da se poate intampla ceva neprevazut, un motor poate sa se strice, un nivel poate fi inundat, dar la cat de mare este, la cate de multi oameni si-au pus nadejdea in el si au avut curajul sa se imbarce, la cat tam-tam a facut presa cum ca Titanicul este indestructibil, in nici un caz nu poate veni apocalipsa. In cel mai rau caz, solutii se vor gasi, nu vom pierii cu totii. Asa gandesc multi si astazi, cu privide la viitorul Europei si al Romaniei in Europa. Si intr-adevar apocalipsa nu a venit chiar pentru toti, mai sunt cativa care au supravietuit.

Si aici, ajungem la o alta comparatie cu Europa de azi: nu toti vor intra la apa, cei de la clasa I-a vor fi salvati in mare parte. Bunaoara, bancherii care sunt “too big to fail” nu vor intra in faliment, pentru ei se vor gasi solutii. Sa ne uitam doar la Romania: mii de firme au picat in criza, au dat faliment, sute de mari companii, oameni de afaceri mari, chiar si Patriciu a inceput sa intre la apa. Cu toate acestea, nici o banca nu a falimentat, prin urmare au profit, prin urmare bancherii isi iau salariile la timp, unii ia si bonusuri iar proprietarii bancilor iau dividende. Totodata, atat bancherii din Romania dar si cei din alte tari au acces la creditare la dobanzi preferentiale, cu mult sub ce poate accesa omul de rand, sau firmele de rand. Asadar, clasa I-a si pe Titanic si in Europa este protejata. In tulburarile care vor veni, nu exista insa certitudini, barcile din Europa sunt altfel concepute decat cele de pe Titanic, iar pasagerii claselor inferioare de pe Titanic erau prea cuminti si prea ignoranti, pe cand generatia ProTV si OTV cand va veni scufundarea si vor incepe sa haituiasca si sa fuga din colt in colt pentru necesitatile de baza nu vor fi la fel de linistiti ca cei de pe Titanic. Europa spre deosebire de Titanic are insa elicoptere si salupe rapide: cei care se vor sui in ele si vor fugi imediat ce icebergul se va arata la orizont, poate vor scapa. Jim Rogers, un mare investitor american si unul dintre prietenii lui Soros a emigrat in Singapore. Vom vedea insa care este Carphatia Europei, deoarece China are si ea problemele ei, iar restul lumii nu are cu ce sa ne ajute.

Interesant mi s-a parut in film si felul cum se raportau diversi oameni la ciocnirea cu iceberg-ul: putini au realizat iminenta pericolului si faptul ca urmau sa se scufunde. Unii chiar se jucau cu bucatile de gheata pe punte, altii admirau frumusetea ghetarului, cativa faceau pe curajosii si nu vroiau sa puna pe ei vestele de salvare. Un nebun fugea chiar sa isi ia banii si comorile din seif. Dintre cei salvati, unii chiar se temeau sa nu fie aglomeratie in barci – vroiau deci sa stea la clasa intaia chiar si in barci. Multe marsavi si multe fete intunecate ale omului ies la iveala in situatii limita – aviz celor care isi pun nadejduea in salvarea comuna. De la ignoranta si nepasare pana la disperare si fatalism, personalitatea umana este foarte neadaptata situatiilor de criza si actioneaza uimitor de ilogic si animalic.

Un singur lucru nu am inteles vazand Titanicul: doar Europa se indreapta spre iceberg, doar SUA sau intreaga lume?

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Cititi si:

The 5 Stages of Grief
Dan Ariely Decodes Why Humans Are Hard-Wired To Inflate 
“Fara Mine nu puteti face nimic” 

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

1 2 3 4