Once Upon a Time in Anatolia (2011)

anatoliaInca un film bun al regizorului Nuri Bilge Ceylan, realizat insa inainte de Winter Sleep pe care l-am recomandat intr-un articol trecut.

Poate ma repet ca un patefon stricat cand spun ca cinema-ul oriental comparat cu hollywood-ul este precum Bach comparat cu Beyonce. Comparatiile si simplificarile poate nu prea au sens, dar dupa ce am vazut recent Mad Max, un film precum acesta imi reda speranta ca timpul pierdut pe filme nu este deloc doar divertisment, ci din cand in cand, capodopere nebanuite pot sa-ti zvarcoleasca adancurile si sa-ti starneasca idei, de la care poti porni mai departe sa construiesti ceva.

Orice experienta este bineinteles personala si ce mi-a placut mie in acest film, care aspecte m-au miscat, nu stiu daca merita sa le enumar si daca asta ar ajuta pe cei care nu l-au vazut sa decida daca sa aloce sau nu 2 ore jumatate necesare vizionarii.

O sa dezvalui totusi cateva elemente neesentiale, mentionand mai intai ca filmul este incadrat de unii la film-noir. Eu l-as plasa insa langa neorealismul italian. Scenele cu rapoartele procurorului si ale doctorului dictate unui aghiotant care tasteaza la laptop sunt superbe. Daca nu ar fi bariera limbii, filmul ar sta fara probleme langa marile capodopere ale lui Fellini sau De Sica.

Tot fimul se invarte in jurul reconstituirii unei crime. Mai intai procurorii, politaii si alti oficiali cauta pe baza descrierii acuzatului, locul crimei unde gasesc victima pe care o transporta in oras, unde urmeaza sa i se faca autopsia. In timpul cautarii, convoiul face mai multe opriri – acuzatul cu greu isi aminteste locatia, scuza fiiind alcoolul din noaptea crimei. Intr-un moment de disperare, dupa ce oprisera deja la nenumarate locatii si era tarziu, un politai se pierde cu firea si il ia la bataie pe acuzat ca sa spuna unde e locatia. Procurorul il calmeaza si il trage deoparte, dojenandu-l: “Naci, asa o sa intram noi in Europa?” Probabil numai unui roman i se pare extrem de amuzanta aceasta secventa, mai ales dupa ce fiind deja in “Europa” stim cum se poarta politia noastra …

[p] Comanda filme online

Desi figureaza “not rated”, filmul are note tolerabile de macabru. Cel mai gortesc mi s-a parut episodul cu autopsia de la sfarsit, desi este primul film in care aflu detalii concrete despre cum se face o autopsie. Inainte de autopsie, insa, doctorul are parte de o mica cearta cu subalternul: dupa o noapte nedormita in care au tot cautat locul crimei, vine momentul sa faca autopsia. Ei bine, in loc sa se apuce de treaba, subalternul (probabil asistent – oare exista asistenti la specialitatea medicina legala?) i se plange ca la un alt spital au adus echipament nou, profesionist, de exemplu un fel de bonfaier electric nu manual cum au ei. A fost si el la contabilul spitalului sa ceara echipament, dar nu a primit raspuns favorabil. I se plange prin urmare doctorului care numai de tanguiala lui avea nevoie dupa prin cate trecuse …

Ceylan a furat mult de la italieni, si bine a facut. De exemplu, finalul are mici umbre de lumina: concesia doctorului din raportul autopsiei. E ceva nesemnificativ, dar aceasta mica lumina stravezie (constrangerea raului, ignorarea celor mai macabre si grotesti amanunte) constituie singura bruma de optimism si e necesara pentru restabilirea increderii in umanitate. Specific turcilor, poate fi insa nota de misoginism plasata insa in doze homeopatice. Iata doar o mostra: “oriunde vezi o conserva de viermi, uita-te dupa vreo femeie” – aluzia la faptul ca crimele de cele mai multe ori se fac pentru femei.

Atentie mare daca v-am convins sa-l vizionati: nici un cuvant nu pare a fi in plus, dialogurile au toate substraturi nebanuite. Nu este un film de relaxare pe care sa il vedeti seara obositi …

Singurul regret pe care il am cu privire la acest film este ca in afara de Morometii, nu stiu vreun film romanesc la acelasi nivel.

Winter Sleep (2014)

winter-sleep-2014

Un film ca Winter Sleep nu este usor de recenzat si de aceea nici nu am mai mentionat cuvantul “recenzie” in titlu.

Parintele Savatie spunea o data ca toata muzica clasica este doar proiectia unor suflete bolnave, ca fiecare compozitor si-a pus in muzica bolile sufletului lui. Cu fiecare compozitor a carui viata o citesc, tind sa ii dau dreptate.

Vazand acest film, mi-am amintit de cuvintele parintelui, desi in cinematografie acest adevar este mult mai pregnant, muzica avand parca totusi o proprietate diafana care filtreaza umbrele facandu-le mai putin vicioase si chiar expunse transformarii, pe cand filmul are cu totul alte mijloace, mult mai puternice, prin care ni se transfera un set de trairi, sentimente, idei si informatii la care nu suntem doar receptori pasivi, ci prin dinamica si posibilitatile acestei arte, putem fi consumatori activi destul de afectati si transformati de mesaje, dupa masura cum suntem facuti fiecare, dupa maiestria regizorului si a actorului si dupa starea noastra din momentul vizionarii.

Winter Sleep este un film interzis deprimatilor sau celor care au cea mai mica inclinatie catre deprimare. Acum, daca am scris asta, sunt sigur ca deprimatii care citesc acest articol nu vor rezista tentatiei.

In orice creatie raul si binele sunt amestecate si nu as recomanda acest film, daca nu as crede ca exista si un folos din vizionarea lui, care folos nu este doar destinderea si relaxarea inerente vizionarii oricarui film si nici macar admirarea peisajului superb din Anatolia.

Mai multe nu am sa spun, decat ca spiritul rusesc [1] plantat intr-un mediu social aparent total incompatibil, trecut prin bagheta unui regizor care are ca formatie ingineria au dat nastere unei capodopere psihologice cu valente vaste si intense in acelasi timp si cu momente cinematice geniale.

~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] filmul se bazeaza partial pe doua nuvele ale lui Cehov

 

Napoleon Dynamite [2004] (recenzie film)

napoleon-dynamiteNu stiu cum am adaugat in “playlist” Napoleon Dynamite si inainte sa il vad uitasem oricare dintre motivele initiale. Rareori imi acord rasfatul sa vad filme la intamplare, despre care nu stiu mai nimic, dar despre care stiu ca este posibil sa merite.

Napoleon Dynamite este un film despre aproape nimic, desi evident Napoleon este personajul principal. Pe un fundal de drama profunda, presarat cu fragmente de comedie, insuficiente insa pentru a schimba feeling-ul pregnant de amaraciune pe care ti-l da sirul de evenimente nefericite si viata in general penibila a unor copii “neadaptati” la societate, filmul trece precum pregatirea unei rachete pentru lansare, pentru observatorii independenti: plictisitor, cvasi-neinteresant, monoton, cu deosebirea ca, cei care asista la lansarea unei rachete, macar stiu ce ii asteapta. Imaginati-va insa ca ati sta imprejurul bazei de lansare fara sa stiti ce se intampla acolo si dintr-o data racheta o ia din loc, zvacnind inspre stele si zguduind pamantul si cerul. Cam asta se intampla in filmul asta si cei care au curajul sa il abordeze si rabdarea sa nu il abandoneze, nu vor fi dezamagiti. Filmul este dynamite!

Morometii suntem noi

Nu stiu de cate ori am revazut Morometii, dar de departe este filmul pe care l-am revazut de cele mai multe ori – eu nefiind cinefil si totodata neintelegand pe cei care revad filmele, cu exceptia uitucilor. Un film pe care l-ai uitat, insa, nu merita revazut.

Nu pot explica de ce totusi in cazul Morometii simt nevoia sa il revad. Dar parca, acum dupa ultima vizionare, as avea un oarecare raspuns: de fiecare data gasesc noi si noi intelesuri. Cum e cu Biblia: cu cat citesti mai mult, cu cat recitesti mai des, intelegi si mai mult. Cum e si cu operele mari.

Mari si multe vorbe s-au spus si despre roman si despre film. Romanul, recunosc ca nu l-am citit decat cand am avut nevoie, adica in liceu, dar caindu-ma, l-am comandat si mi-am propus sa il recitesc, in speranta de a regasi aceeasi bucurie pe care mi-a adus-o si filmul. Bucurie poate e mult spus. Ce iti aduce filmul asta e mai degraba un plus de trezire. Viata pe muchie de cutit pare ceva distant pentru românul europenist. In plus, exista o dicrepanta intre asteptari si realitate cu mult defazata si fata de parintii sau bunicii nostri, daramite de ce a fost mai inainte. Prin discrepanta asta, ma refer ca daca pentru flacaii lui Moromete a avea sosete in picioare este un lucru rareori si cu scandal realizat, pentru pustii de azi, ultima generatie de iPhone sau ultima versiune de GTA San Andreas, cand nu sunt la indemana, lipsa lor este o sursa abundenta de nefericire, taindu-le orice pofta de viata. Dar nu doar copiii sunt “bolnavi de avere” precum Nila si Paraschiv ci si parintii nu sunt prea departe.

Spuneam ca de fiecare data descopar lucruri noi. Spre rusinea mea, abia la ultima vizionare, am realizat ca Morometii are totusi un happy-end. Cel putin pe termen scurt, toti morometii sunt linistiti: Niculaie se duce la scoala, Moromete rezolva cu banii, fetele scapa de narozi si ai mari intra in luna de miere a fiului risipitor, respira libertatea, isi ia soarta in dinti, zboara spre noi orizonturi in cautarea unei alte vieti. Nemaiavand grija baietilor si povara responsabilitatii aranjarii lor, Moromete vinde parte din pamant ca sa scape de datorii, de vreme ce copiii lui cei mari nu au inteles rostul pamantului si au fugit orbiti de bani. Cel putin pe termen scurt, toate conflictele se rezolva.

Stiu ca filmul a primit multe premii si laude. As avea cateva comentarii. In primul rand, se putea mult mai bine. In al doilea rand: nu inteleg cum de altii nu au incercat un remake. O la o asemenea poveste, se poate adauga mereu ceva in plus, se poate mereu sapa in adancurile tainice ale vietii satului si a psihologiei personajelor. Faptul ca nimeni nu a mai incercat, este un semn al decaderii noastre. De altfel, cinematografia postdecembrista nu face decat sa confirme ca in lipsa constrangerilor, romanul nu mai e chiar atat de creativ si orientat inspre frumos, inspre spiritual. E treaba criticilor sa analizeze situatia, sa dea verdicte si explicatii, dar sper ca macar noile generatii de cineasti sa aiba curajul sa “faca piatra sa cante” din nou, cum spunea Brancusi.

Multe roluri din Morometii puteau fi jucate mult mai bine: Catrina, fetele si chiar Nicolae. De altfel, Marius Badea (Nicolae) mentioneaza intr-un interviu recent ca la sfarsitul filmului, cand au spus fiecare cate un cuvant, el a spus ca ar vrea sa se faca filmul din nou, pentru ca unele scene le-ar fi facut altfel. Are dreptate, dar un artist mare nu e niciodata satisfacut de capodopera sa si mereu ar face si ar reface totul de la inceput. De aceea spun ca regret ca nu a mai incercat nici un regizor sa il refaca, in ciuda riscului si a dificultatii unei asemenea tentative. Evident, Victor Rebengiuc nu vad ce mai putea adauga. Mie unul mi se pare perfect in fiecare cuvant, in fiecare gest. Intr-o carte interviu [1] maestrul declara ca desi nu a fost taran si nu putea sa intre in pielea unui taran, a incercat sa il joace pe Moromete ca pe un om cu probleme. Asta a fost cheia in care a descifrat el rolul: Moromete era un om care avea probleme. Pare simplu spus, dar prin asta, maestrul nu a divulgat decat poate taina cea mai mare a actoriei: suferinta. Actorul trebuie sa gaseasca in fiecare personaj problemele si musai trebuie sa problematizeze, sa faca publicul sa isi puna intrebari. Altfel, toata arta este un non-sens.

O ceaţă aproape completa este in mintea mea cu privire la continuarea romanului. Stiu doar ca mi-a lasat un gust amar… Piedestalul rezervat lui Preda in mintea mea, a fost daramat brutal si nici acum, cand probabil sunt mult mai tolerant, nu pot sa privesc autorul nici macar la umbra acestei capodopere. Dumnezeu tine cont de circumstante si daca as fi mai bun, poate ar trebui ca si eu sa il privesc altfel, sau macar sa incerc sa il inteleg. Si pe Preda ca si pe altii care au facut compromisuri, oricat de bine ar fi facut in viata lor, cu greu as putea sa indrept un gand bun inspre ei, ci nu ma gandesc decat ca Eminescu a preferat sa moara decat sa faca un compromis cat de mic, cat de nesemnificativ. Cum ar fi fost o continuare la Luceafarul in care pe langa stea mai era un vers doua si de ciocan si de secera? Cam asa e cu continuarea la Morometii, sau cel putin asa gandeam cand am citit-o, in liceu.

Viata merge inainte si peste secole, acest film va fi un important document istoric, dar nu numai. Din pacate, in ziua noastra, nu stiu daca mai avem scriitori sau regizori sau actori care macar sa mai aiba interesul sa sondeze viata si sa o picteze asa cum e ea, fie prin carte, fie prin film. Si asta nu pentru ca realismul este aproape mort inghitit fiind de postmodernism, ci mai ales pentru ca viata nu mai pare interesanta, oamenii nu mai au pofta de viata.

Imaginati-va cum vor intelege urmasii nostri viata de azi din Romania, daca marturie vor ramane doar peliculele cvasi-erotice ale lui Mungiu sau Daneliuc, toate doar crunte tentative de a vana trofee la festivaluri si neavand nici tangential macar o aroma de viata reala in ele … Dar cine stie ce manuscrise zac inca nepublicate si ce surprize placute ne va aduce viitorul. Cel putin Mungiu, prin Amintiri de Epoca de Aur, ne-a dat sperante …

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] Victor Rebengiuc – Omul si actorul de Simona Chitan si Mihaela Michailov – ca orice carti bune, cartea nu a mai fost reeditata …

Concertul [2009] – cultura muzicala pe paine

Nu stiu sa comentez filme fara a arunca cu spoilere in dreapta si stanga si nici nu intentionez, prin urmare cei care nu au vazut filmul si doar au incredere in recomandarile mele, sa il vada si sa revina sa citeasca articolul dupa aceea.

Dar un film care nu mai merita vazut si dupa cei ai dat cu voie sau fara voie de spoilere, parerea mea e ca oricum nu ar trebui vazut, fiind doar o pierdere de timp, daca plusul de simtire pe care ni-l provoaca e doar dependent de niste fapte si informatii pe care nu le-am stii inainte de a-l vedea, iar daca le stim, acum nu mai are rost sa vedem filmul. Nu neg ca exista exceptii de la argumentul meu, dar personal, rareori ma feresc de spoilere.

Despre filmul Concertul am aflat intamplator din documentarul extraordinar despre lautarii din Clejani realizat de Adevarul:

Din documentar am aflat doar ca unul dintre lautari a avut un rol intr-un film in care a avut un mic duel cu o violonista profesionista (min 26:19), tiganul reusind sa interpreteze perfect o bucata din Paganini (daca nu ma insel) pe care o invatase dupa ureche si sa o lase cu gura cascata pe marea interpreta cu renume international. Mai mult nu aflam din acest documentar, dar mi-a ramas in minte filmul si de curand l-am vazut in sfarsit.

La o simpla clasificare filmul este comedie, desi sincer nu am ras prea mult. Umorul nu este tocmai de nota 10, pe mine m-a atras in principal tensiunea legata de trairea muzicala a personajelor principale si emotia si pasiunea cu care traiesc muzica.

Filmul are multe lacune la interpretarea unor personaje, multe probleme venind si din faptul ca multi rusi trebuie sa vorbeasca in limba franceza si cum putini regizori romani reusesc sa realizeze dialoguri cat de cat realiste, daca mai vedeti si fimul subtitrat si nu stiti franceza, o sa aveti ceva de strambat din nas la unele scene.

Nu ar mai fi prea multe de zis despre film decat ca este o reusita notabila a unui regizor roman care pe nisa de filme care stimuleaza pofta de muzica, se situeaza destul de bine. Daca ma gandesc, din toate filmele vazute de mine, nu stiu sa fie vreunul care sa se apropie cat de cat, poate serialul Mozart in the Jungle.

O mare enigma personala in legatura cu acest film, este care parte este realitate din toata povestea? In genericul filmului este mentionat ceva de genul “dupa o poveste reala relatata de xxx”, insa pe IMDB, pe Wikipedia si pe site-ul oficial nu am gasit nimic, ba din contra, tot cautand, am gasit ca unul dintre cei mai buni interpreti ai concertului cu pricina din film este un evreu David Oistrakh care insa nu reiese ca ar fi avut vreo problema pentru ca era evreu, nu a fost persecutat de Brejnev precum evreii orechestrei teatrului Balsoi din Moscova din film.

Din conexiuni in conexiuni, ajungand la Oistrakh, am ascultat concertul care este extrem de laudat in comentariile de pe youtube fiind de multi considerat tehnic ireprosabil si capodopera a interpretarii respectivei piese. Personal am perceput unele nesincronizari intre solist si orchestra, mai precis defazari de tempo si intrari iesiri diferite intr-o masura, dar nefiind specialist sunt rezervat si doar sunt curios daca am sau nu am dreptate, parerile din comentarii fiind de departe dominante in favoarea interpretarii ireprosabile a artistului. Cu sau fara aceste nesincronizari, maestria lui Oistrakh nu poate fi negata.

Si chiar de ar fi lacune in tehnica, nu astea conteaza de fapt. Intr-un documentar despre marii pianisti ai secolului al XX-lea chiar era subliniata ideea ca majoritatea nu aveau deloc o tehnica perfecta. Paradoxal, nu interpretarea fara gres si nota cu nota, masura cu masura, accent cu accent a partiturii dadea frumusetea intepretarii ci acel plus pe care fiecare interpret genial il aduce. Bunaoara, multi gresau intentionat sau nu repetau niciodata interpretarea in acelasi mod, fiecare executie aducea ceva nou.

Sunt invidios pe cei care au ajuns la acest nivel incat sa sesizeze diferentele intre interpretare si partitura – eu nu stiu daca voi reusi vreodata, oricat de multa muzica as asculta. Asta nu inseamna insa ca nu ma pot bucura de maretia muzicii clasice si filmul Concertul reuseste sa aprinda pofta si sa ridice niste semne de intrebare, sa zvarcoleasca nitzel tainele sufletului omenesc la intrepatrunderea trairilor starnite de muzica cu intrebarile fundamentale. Caci nu pot asculta Ceaikovski fara sa iti pui intrebari fundamentale …

Fail Safe / un film de vazut zilele astea

Fail Safe – film TV anul 2000 – Nota IMDB: 7,3 – Link IMDB

Zilele astea e ceva normal sa discutam despre riscurile unui razboi nuclear, pe masura ce americanii trimit soldatii in Ucraina si pe masura ce Putin tot incearca sa le transmita americanilor semnale ca SUA nu este singura putere mondiala pentru ca Rusia tot atat de multe (daca nu mai multe) arme nucleare, pe care le-a mostenit de la URSS si pe care le-a modernizat si pregatit pentru orice eventualitate.

Unii comentatori sunt chiar de parere ca riscul de razboi nuclear intre SUA si Rusia este chiar mai mare acum decat in timpul Razboiului Rece. Astfel de comentarii si stiri par povesti si relatari bombastice omului simplu, nepreocupat si neinformat indeaproape cu ce inseamna razboiul din Ucraina. La cat de banal a devenit razboiul in ziua de azi, pana si din postura si interesul jurnalistilor, ni se da de inteles ca Ucraina e doar o Sirie mai aproape de noi si nimic altceva.

Pun pariu ca nici macar 10% din ziaristii care ar trebui sa alerteze oamenii si sa provoace o miscare de jos in sus nu inteleg ce sunt acelea armele nucleare “ready-to-use” si probabil riscul cel mai mare li se pare a fi folosirea vreunei arme nucleare mici/medii de catre teroristi in cine stie ce oras de prin Orientul Mijlociu in care tot auzim de atentate. In nici un caz nu este vazut ca risc inceperea unui razboi nuclear intre Rusia si SUA, ci in cel mai rau caz, multi se gandesc ca Rusia va intra in Urcaina si va acapara partea de est cum a facut-o cu Crimeea. Iar in retaliere, americanii nu vor face altceva decat sa intareasca prezenta in statele de granita, cum ar fi Romania si sa impuna si mai multe sanctiuni rusilor. Cat de mult se insala cei care cred ca putem scapa usor de o escaladare nucleara, INAINTE de orice contact direct intre vreun soldat rus si soldat al NATO.

La toti cei care nu au idee despre cum ar putea incepe cel de-Al 3-lea Razboi Mondial, le recomand filmul “Fail Safe” (cel din 2000). Originalul din 1964 nu l-am vazut, prin urmare comentez remake-ul pentru TV din 2000. Filmul este ceva deosebit ca realizare de buget mic. Nu realizarea conteaza, desi actori importanti au jucat in film, cat mai ales scenariul dar si realizarea maximului de tensiune cu minimul de resurse. Mi-a parut rau ca un asemenea scenariu – inspirat dupa un roman – nu a fost produs la un alt nivel, daca tot s-au apucat. Dar chiar si asa, prea multe critici nu am de adus decat ca mi-a fost tare ciudat sa il vad pe Richard Dreyfuss intr-un rol dramatic, in postura de presedinte al SUA care ia decizii improtante si … inovative si de asemenea, nici pe George Clooney in rol de pilot, nu l-am inghitit prea usor, fiindu-mi oricum antipatic in orice rol ar juca.

Pe scurt, ideea fimului este urmatoarea: in urma depistarii unui obiect de zbor neidentificat, apararea americana intra in alerta; in cele din urma, depisteaza obiectul, care era un avion comercial deraiat de la traseu, dar se intampla ceva ciudat; in urma unor defectiuni tehnice (fie mecanice, fie electrice, nu mi-a fost prea clar) din greseala este trimis ordinul de atac nuclear asupra Moscovei unei patrule de 6 bombardiere strategice. De aici, va imaginati ce iese …

Nu stiu in ce masura, procedurile si elementele militare folosite in film sunt legate de realitate. Conform fimului, ordinul de atac nuclear si tinta sunt trimise avioanelor prin mesaje criptate electronice, deci nimic audio, pentru evitarea oricaror posibilitati de “virusare” a mesajului. Ca informatician, nu inteleg prea bine care e diferenta intre transmiterea unui mesaj codat prin date receptate de calculator comparativ cu comunicarea audio directa care si aceea poate la fel de bine sa fie encriptata astfel incat sa nu fie ascultata sau simulata de inamic. Informatia este aceeasi si criptarea este aceeasi, deci diferente nu ar trebui sa existe intre transmiterea unui cod ABC123 si un ordin audio al presedintelui care sa mentioneze acel cod si sa vina cu explicatii suplimentare, de exemplu, de ce trebuie sa radem Moscova de pe fata pamantului si sa declansam Al 3-lea Razboi Mondial.

Deci, in film, pilotii sunt instruiti ca dupa primirea ordinului, sa ignore orice alt comunicat sau ordin si sa treaca la fapte. Cand se intampla eroarea si ordinul este trimis aiurea, nici macar apelul copilului pilotului nu il face pe acesta sa renunte la misiune.

Un sistem similar, desi de alta natura, se pare ca ar fi avut sovieticii si consta in lansarea automata a unor rachete dintr-o baza apropiata de Polul Nord, catre tinte diferite din SUA, in eventualitatea in care URSS-ul ar fi fost deja anihiliat. Practic, rusii incentioneau sa realizeze o baza de rachete nucleare complet automata, plasata ultra-secret si cat mai aproape de americani, care daca nu ar primi periodic semnale ca “TOTUL E OK”, la prima expirare a termenului la care ar fi fost programata sa primeasca aceste mesaje, ar fi lansat toate rachetele fara nici o aprobare sau verificare umana. Din fericire, aceasta baza nu a fost construita, dar sisteme apropiate ca concept exista si nu se stie daca toate sunt oprite in prezent (vezi Death Hand). Ori daca Rusia post-sovieta trecuta prin atatea mai are astfel de sisteme, ce sa mai zicem de SUA care are nenumarate automatizari si sisteme complexe. Sa ne reamintim doar de avionul de atac F35 a carui lansare a fost amanata de mai multe ori tocmai din cauza problemelor depistate la calculator [1].

Este deci o minune ca aceste arme nucleare nu au fost lansate din gresala pana acum si cu cat situatia este mai tensionata intre tarile dotate cu astfel de arme, cu atat riscurile sunt mai mari. Dar cu toate aceste riscuri, care vin din complexitate si faptul ca programele si sistemele sunt in cele din urma realizate de om care este imperfect, cred ca riscul si mai mare vine mai ales de la politicienii nebuni care se joaca cu focul. [2]

Ar fi usor sa zicem: ei stiu mai bine, ei calculeaza cu atentie si sunt state puternice si mari care nu se poate sa nu realizeze ca anihilarea reciproca nu este tocmai o strategie constructiva. Dar daca nu le pasa de miile de oameni care au murit deja in Ucraina, de ce am crede ca le pasa de miliardele care pot sa moara in eventualitatea unui nou razboi mondial?

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

[1] Computer glitch prevents US’ most advanced F-35 fighter jet from firing until 2019

[2] “All you hear is about sanctions towards Russia from America and the European Union. Have they totally lost their heads?” Gorbachev asked.

Seven Days in May (recenzie)

seven-days-in-may

Seven Days in May (1964) este un film despre razboi. Nu atat despre razboiul mililtar cat despre razboiul intrigilor interne de la varful statului. Cati mai inteleg starea lucrurilor si vremurile din acei ani? Intr-un documentar despre viata lui Stephen Hawking se spune ca pe cand era el tanar, desi stia ca are o boala grea care nu ii dadea prea multi ani de trait, s-a casatorit totusi. Nevasta lui de atunci declara ca nu prea se gandeau la ce va fi peste 10 ani cu Stephen , de vreme ce toti erau siguri ca in cel mult 5 ani urmeaza un razboi nuclear. Multi tineri casatoriti nu faceau copii tocmai de teama unui razboi nuclear, sau mai bine zis in asteptarea lui.

Seven Days in May este o marturie peste decenii de vremurile intunecate din acei ani si de cat de aproape a fost lumea – desi prea mult nu s-a departat nici azi – de autodistrugere. Un om nebun, cu o pozitie cat de cat in varf, este indeajuns pentru a declansa prapadul.

Dincolo de atmosfera tensionata si suspansul pe intreaga perioada a filmului – o performanta rara si greu de atins pentru orice regizor si scenariu – filmul este in primul rand o metafora pentru ce ar trebui sa fie America sau pentru ce ar fi trebuit sa fie si pe-atunci: o tara libera si democrata. Nu avem insa cum sa stim ca filmul este o fictiune totala: subteranele istoriei nu sunt inspectate si catalogate chiar 100%, oricat de recenta ar fi aceasta istorie si oricat de fierbinte ar fi subiectul. Cert este ca intrigi si lupte sunt mereu, dar filmul exagereaza cel putin in privinta caracterului principial al luptelor, subiectii se lupta pe idei, pe tactici, pe viziuni, din dragoste de tara. Ei doar vad lucrurile diferit, nu au ura sau orgolii personale, ci dragostea de tara ii directioneaza in toate alegerile pe care le fac. Filmul pare putin tras de par la acest capitol.

Paradoxal, desi poate nu, mi-am adus aminte in ziua de azi cum rolurile s-au cam inversat: politicienii vor razboi si militarii ii trag de maneca si ii tin in lesa. As aminti doar exemplul Siriei, in care Obama vroia implicare totala dar cativa militari din rancurile de top, cu capul pe umeri, l-au adus cu picioarele pe pamant si s-au opus interventiei. Mentionand acest exemplu, nu ignor teoria complexului militaro-industrial, doar subliniez pe baza informatiile avute de mine – pe care nu bag mana in foc – ca nici sistemul nu vrea haos total si razboi doar de dragul razboiului, pe cand unii politicieni te miri ce au in cap de imping lumea pe marginea prapastiei. Vezi in acest sens, ultima hotarare luata de senat si ratificata (sau nu ? – sunt zvonuri contradictorii) de Obama prin care se angajaza sa ofere arme “letale” ucrainienilor pentru a putea face fata Rusiei. Inca un pas inainte deci in razboiul prin proxy.

Filmul merita vazut – ne aminteste cat de efemera este pacea (chiar subreda asa cum e) si cum in ciuda premiselor negre, uneori (desi probabil mereu), chiar in sisteme ale raului bine organizate, mana ascunsa a lui Dumnezeu impinge lucrurile spre o traiectorie care inca ocoloeste fatalul.

1 2 3 4 5