Despre “mitul Eminescu” diavolul este in detalii

CONTINUARE la DESPRE EMINESCU

Probabil ar fi mai bine sa citesc cartea domnului Boia inainte de a ma pronunta, dar mai bine pronunt acum o singura idee, pentru ca nu o pierde, alaturi de promisiunea ca voi reveni cu comentarii si dupa ce voi citi cartea.

Asadar, avem dialogul “intors” despre “mitul Eminescu” (apropos de intoarcere, nevasta-mea a cam incruntat din sprancene vanzad gestica si costumatia domnului Patapievici in cadrul emisiunii si ea nu are habar de scandalul porno-ICR, dar eu nu sunt de aceeasi parere). Asadar, facem fast-forward la minutul 7:30 si aflam de la domnul Boia:

“cuvantul mit are multe sensuri; in ce ma priveste, vad in mit o constructie imaginara si cand spun constructie imaginara nu vreau sa spun neadevarata, sigur nici adevarata, poate fie o impletire de adevar si neadevar (observati cum arunca semintele otravite), in orice caz o constructie imaginara care poate fi vorba de un personaj, poate fi vorba de un eveniment, in care o comunitate isi proiecteaza valorile, valorile esentiale: visele, proiectele, tot ce e mai  … tot ce se afla in inima comunitatii, in sufletul comunitatii respective. Un mit inseamna ridicarea foarte sus a unei personalitati […] Eminescu este intr-adevar, mitologic vorbind romanul absolut.

Notati sugestia de profesionalism – prin “mitologic vorbind” Boia vrea sa para specialistul care pune lupa pe fenomen, observa ce se intampla; dracul tine ferm sa se disocieze de bine: nu cumva sa intelegem ca el l-ar considera pe Eminescu romanul absolut, sau nu cumva nici macar sa zica aceasta, chiar ocazional, cine stie in ce context. De aceea, sublinierea nu avea cum sa lipseasca: Eminescu este romanul aboslut, mitologic vorbind, dupa ce terenul a fost deja minat, prin anterioara mentiune ca “mitul este o constructie imaginara, neadevarata, impletire de adevar si neadevar, este o proiectie, etc

Nimic nu este intamplator din discursul domnului Boia. Nici macar ceata …

Asadar, eu om cinstit, iubitor de poezie ocazional, de formare inginer, fara prea multe carti citite, fara o cultura prea mare, ma uit la emisiunea domnului Patapievici cu buna credinta, dorind sa aflu despre ce e vorba: CUM ADICA EMINESCU ESTE MIT?

In toata emisiunea, desi am ascultat-o de mai multe ori, desi nu am pierdut un cuvant, desi am dat inapoi cand nu am inteles ceva, nu am alfat raspuns la urmatoarele intrebari (avand in vedere definitia, corect plasata la inceputul discutiei a mitului)

  • in ce sens este Eminescu mit?
  • care parte nu este adevarata din ce stiam eu despre Eminescu?
  • care sunt neadevarurile cu privire la Eminescu?
  • in ce sens este ridicat Eminescu prea sus?
  • care parte este imaginar in constiinta romanului de azi cu privire la Eminescu? adica …
  • ce imi imaginez eu aiurea despre Eminescu?

Mi-am calcat propriile convingeri, am sarit peste antipatiile personale, mi-am eliberat mintea de prejudecati si am ignorat semnalele de alarma ale “conspirationistilor” si am zis: sa vedem ce are omul de spus, de ce sa nu ma uit la o astfel de emisiune cu un indemn vrednnic de urmat: sa ne intoarcem la argumente. Domnul Patapievici a ales un titlu atragator, care promite si convinge: “argumentul – ultima frontiera”. Problema este ca dupa o ora si jumatate de dialog, nu am aflat nici o argumentare a definitiei initiale si a intrebarilor mele enumerate mai sus. Am alfat in principal ca:

  • comunistii l-au folosit pe Eminescu (si alte mituri);
  • a existat un tip prin anii 30 care avea ceva documente despre Eminescu si lansa informatii bomba care unele erau acoperite de documente, altele nu; si din cand in cand, pentru a-si sustine opiniile, scotea un document la iveala; multe insa au fost fabricate;
  • in anii 30 au existat unii nebuni care sustineau ca dacii sunt stramosii nostri si care s-ar fi folosit de Eminescu in argumentarea lor; amanunte picante, insa secundare privite prin prisma amplitudinii;
  • Sorescu a fost un contribuitor al “mitului Eminescu”; daca Eminescu este un banal poet, mitificat aiurea, va dati seama ca Sorescu este sub zero prin prisma celor doi “analisti” de mituri;
  • “mitul Eminescu” s-a nascut din cauza frustrarilor romanilor; aici culmea frustrăţimii: un minion ca Boia sa considere ca geniul eminescian nu are nici o legatura cu mitificarea lui Eminescu, chiar prin prisma propriei definitii si ca “mitul” Eminescu este in mare parte o proiectie.

Sa luam acum la boabe marunte “etapele mitificarii”

  • etapa 1 (a poetului): Eminescu se imbolnaveste si prin urmare opera poetica a lui Eminescu devine mai cunoscuta; din toata descrierea acestei etape, nu am inteles, care parte este imaginara, care este componenta “mitologica” a asa-zis-ului “mit Eminescu”; da, Eminescu a avut parte de o catastrofa personala, Eminescu a devenit cunoscut; dar de ce este aceasta etapa o etapa din formarea unui mit? Care parte tine de mit si care parte tine de istorie reala, de fapte si intamplari reale? Cert este insa ca, desi nu a mentionat, nu cred ca Boia are vreo pretentie ca in aceasta etapa a intrat in actiune “frustrarea nationala” a poporului roman. “S-a intalnit opera poetica cu faptul divers (imbolnavirea poetului) care i-a impresionat pe contemporani” – declara Boia, deci de ce este aceasta o etapa a mitului, inca nu am inteles. Sa zicem insa ca deocamdata, conform definitiei initiale, aici avem partea de adevar (reamintim: mitul este impletire de adevar cu neadevar); primul moment este catalogat de domnul Patapiecivi: “mitul poetului genial care a exprimat mai bine decat nimeni altul ceva general uman, ca deocamdata nu este vorba de patriotul prin excelenta, romanul prin excelenta”. Si Patapiecivi esueaza enervant in a defini care parte este mit in aceasta etapa: poezia este care este, evenimentele sunt care sunt, ba chiar Eminescu este criticat de unii contemporani ca nu este indeajuns de nationalist. Unde este mitul, tovarasi? Dam totusi o bila alba domnului Boia care aminteste de cateva poezii patriotice ale lui Eminescu publicate de Maiorescu. De unde, deducem ca Boia este totusi constient ca poezia lui Eminescu nu fusese inca cunoscuta, de unde si faptul ca Eminescu nu era inca recunoscut ca fiind un nationalist convins. Dar toate cele zise, nu fac decat sa sublinieze ca in acel moment Eminescu era perceput fara nici o imaginatie sau supra-dimensionare, ba din contra, era inteles putin si gresit. Tocmai elementele prezentate de cei doi tovarasi, anuleaza orice posibilitate a mitizarii lui Eminescu in aceasta perioada, doar daca nu cumva faptul ca Eminescu a avut o boala grea si a fost totusi apreciat in viata sunt consecinta unor frustrari sau imaginatii colective. “Eminescu este admirat ca poet”, “Nu apar conotatii ideologice”, “e vazut (doar) ca un mare poet” sunt alte cateva concluzii.
  • etapa epigrama lui Macedonski [2] a facut foarte mult bine mitului lui Eminescu (Boia, min ~29); Eminescu a devenit cunoscut de epigrama lui Macedonski! Strigator la cer! Un om cu pretentii de analist istoric, poate emite asemenea aberatii, ca o banala epigrama este factorul declansator care a produs “mitul Eminescu”. Doar ce am explicat in etapa 1 ca nici vorba inca de mitizare, prin urmare, asteptam dovezile, asteptam “nasterea mitului” si domnul Boia ne-o serveste: Epigrama lui Macedonski! Halal argument, mon cher! “Sfarsitul lui Macedonski” concluzioneaza Boia. Paradoxal, prin logica argumentelor, nu putem spune decat “Da, Doamne!” Daca o amarata de epigrama (o puteti citi la notele de subsol) este factorul declansator al mitului eminescian, va dati seama ce va provoca cartea lui Boia in deceniile care urmeaza …
  • 1902: manuscrisele lui Eminescu devin domeniu public, in urma donatiei lui Titu Maiorescu catre Academia Romana, la care se adauga publicarea publicisticii eminesciene; aici catalogheaza Boia ca fiind “etapa 2 in formarea mitului eminescian”; din nou nu am inteles care parte este imaginara? Donatia lui Maiorescu, publicarea cartii? Care parte tine de mit? Faptul ca Eminescu a fost descoperit si ca ganditor politic? Un nou Eminescu aparut, pentru ca “s-a dorit sa apara”. Adica cum domnule Boia? Cum s-a dorit sa apara, daca existau deja? Faptul ca s-a ajuns la un asemenea interes fata de publicistica lui Eminescu incat sa fie publicata este un mit? Sunt scrierile lui Eminescu fabulatii sau care este componenta mitologica in aceasta etapa? Nu inteleg … In amalgamul de elemente aruncate in ghiveciul argumentatiei mitului eminescian, Boia enumera antologii publicate in care apar poezii cu nuante nationaliste ale poetului. Care poezi existau deci, erau reale si sunt publicate impreuna cu multe alte poezii, pe masura ce poetul este descoperit. Care este componenta mitologica in acest proces nu intelegem si nu o vom intelege pana la finalul dialogului. Tot in aceasta etapa cei doi abordeaza mitul dacic, atragandu-l aiurea pe Eminescu intr-o zona irelevanta si secundara care nu are legatura cu presupusul “mit eminescian”. Faptul ca sunt dacofili care il revendica pe Eminescu este spoiala in marea schema, astea sunt discutii joase, fara esenta si substanta. Dacofilismul este unul dintre multiplele devieri amuzante care insa nu au prins niciodata mai mult decat la o mana de oameni. Asta cu dacofilismul este cam cum ar fi azi cu trendul “corectitudinii politice” in domeniul social care are o mana de adepti sinceri care cred in el si restul se conformeaza doar din mimetism dobitoc si carente psiho-mentale iar majoritatea il ignora; peste ani si ani, poporul roman nu va putea fi acuzat de afinitate catre aceasta anomalie contemporana care deja este data afara din vest cu sau fara voia “taticilor” acestui curent, de realitatile palpabile. Sincer, a vorbi despre dacofilism si Eminescu la aceeasi tabla este trivial. Asocierea cu acest topic, al dacofiliei, cu sa fara intentia constienta a celor doi domni, este o asociere perversa de contexte care nu au nimic in comun si cu efecte de contaminare perverse. Altfel spus, hai sa radem de cat de penibil si josnic este mitul dacofiliei, daca tot vorbim de “mitul” eminescian. Daca unul este plin de minciuni si rejectat de “lumea buna”, poate convingem lumea ca si celalat este asemenea, macar in parte. Chiar daca nu o fac intentionat, ci doar din reflex, cei doi isi dau pe fata marsavia interioara prin asemenea devieri. Josnicia celor doi sau daca e sa vorbim mai “corect politic” lipsa de profesionalism in analiza mitului eminescian reiese si din acest episod care poate si-ar avea locul la o discutie privata la un pahar de bere, nu insa in cadrul curent, cu o discutie pretins serioasa, sub flamura argumentelor.

Am ajuns pana acum in enumerarea etapelor, la minutul 38 al discutiei si simt nevoia de o pauza. Sper sa am energia sa continui si sper ca am subliniat cateva aspecte de luat in seama.

Si in final, as mai adauga o alta intrebare la care nu s-a raspuns: ce inseamna roman absolut? Si ce ii lipseste lui Eminescu sa fie in mod real (deci nu in imaginarul nostru, alimentat de frustrari) un roman absolut.

Au fost asadar doua subiecte tari abordate, doua chestiuni stringente: Eminescu si romanul absolut. Nu s-a raspuns nici de ce Eminescu este un mit si nici macar ce inseamna roman absolut. Cei doi insa incearca sa convinga ca Eminescu nu este roman absolut, discutand despre dacofilie, epigrame si complexe. Ca la spitalul de nebuni!

~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] Trebuiau să poarte un nume  – poezia lui Marin Sorescu pentru care este acuzat de contributie la mitificarea lui Eminescu

[2] Epigramă de la Macedonski pentru Eminescu

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

 

 

 

 

Despre Eminescu

Initial am vrut sa intitulez acest articol “Despre mitul lui Eminescu”, virusat fiind de recenta vizionare a dialogului domnului Patapievici cu Lucian Boia despre “mitul Eminescu”, discutie motivata de recenta (relativ – 2015) aparitie a cartii domnului Boia “Mihai Eminescu, romanul absolut. Facerea si desfacerea unui mit“.

Recomand vizionarea acestui dialog, cel putin pentru informatiile foarte interesante care completeaza mai ales cunostintele celor care nu sunt initiati in Eminescu, nu i-au studiat prea mult viata si opera si cu atat mai putin perceptia de-a lungul anilor in randul contemporanilor a lui Eminescu. Celor care il iubesc pe Eminescu, orice informatie le va hrani curiozitatea si vor trece peste celealte lucruri.

Ar fi multe de zis, am nenumarate opinii, dar nu doresc sa ma prostesc cum au facut-o cei doi, vorbind despre Eminescu. Pare intr-adevar ceva normal: sa ai o opinie, pare intr-adevar ceva firesc sa faci o analiza istorica, o critica literara, in ziua de azi, pare chiar normal si sa incerci sa il demitizezi pe Eminescu. Eu insa nu inteleg cum poti sa vorbesti despre Eminescu dupa ce ai citit o poezie a lui Eminescu, cum sa ai curajul sa emiti opinii, fara a parea absurd.

Unul ca mine intr-adevar e normal sa nu aiba curajul, dar nu as fi indraznit sa semnalez penibilitatea situatiei in care se afla cei doi – pe care totusi ii apreciez si stimez – daca domnul Boia nu ar fi amintit ca nenumarati carcotasi pe care i-a mai avut cultura romaneasca (termenul făţarnic folosit de dansii ar fi “detractor”) l-au evitat pe Eminescu in vomitarile lor, din respect si teama. Si din putina minte pe care totusi au mai avut-o, as adauga eu. Pe care minte, domnul Boia, cu tot respectul fata de varsta lui, nu o mai are, cel putin in ceea ce priveste tentativa acestei carti. Bineinteles, preocuparile domnului Boia sunt variate si opera prolifica in varii domenii de eseistica nu ar ridica semne de intrebare cu privire la tentativa de demitizare a lui Eminescu a domniei sale. Nu ne riscam sa lansam teorii conspirationiste cu privire la programa domnului Boia, cu atat mai putin la presupusa programa a editurii Humanitas (avand in vedere si cazul Djuvara sau alte cazuri). Chiar ne opunem acestor teorii.

Sa revin insa la imposibilitatea analizarii lui Eminescu. Cum poti sa vorbesti despre Eminescu, cu pretentia ca il poti cataloga influenta sau ca poti “desface mitul”? Pentru toata lumea cred ca este extrem de clar ca Eminescu este “out of this world”, un geniu nu poate fi explicat, nu doar opera sa, dar si impactul operei si vietii sale in timp. Incercarile arogante de acest gen care pretind sa observe fenomene, sa explice procese, ba chiar sa “etapizeze evolutia mitului” sunt fara indoiala niste glume proaste. Nu am nici cea mai mica indoiala ca in istoria literaturii cartea domnului Boia, pe care nu am citit-o dar probabil o sa o citesc, va fi irelevanta in istoria fenomenului Eminescu. Pentru ca fenomenul Eminescu (nu stiu daca e bine sa zic fenomen, dar oricum este un termen mai putin mincinos zic eu decat “mit”) inca nu a ajuns la apogeu, Eminescu inca nu este inteles si cunoscut. Un simplu argument: eu nu stiu sa existe o carte care sa il explice pe Eminescu, cum au englezii “Shakespeare for Dummies”. Avem tot felul de antologii, unele comentate, avem opera completa, publicistica, dar o carte care sa ajute facerea unor primi pasi in Eminescu, sa dezlege primele taine si sa deschida cateva drumuri in universul eminescian nu avem. Poate ma insel si accept corecturi sau chiar mi-as dori recomandari. Avem insa “dezlegari de mituri” ca intr-adevar si-asa avem prea multe mituri noi romanii si si-asa avem un popor cu o mare incredere de sine. Nu ne e de ajuns ca suntem facuti tigani in afara si cumani inauntru, ne mai trebuie si “demitificatori” care sa ne explice ei de ce pana si complexele noastre de superioritate sunt tot o rezultanta a complexelor de inferioritate.

Boia in sine este un fenomen si nu dorim sa ne alaturam “detractorilor” lui in necunostinta de cauza. Eu doar ridic un semn de intrebare, daca Boia a citit vreo poezie de Eminescu. Nu de alta, dar Boia pare sa vorbeasca despre un fenomen, doar privind prin prisma articolelor din ziar care relateaza fenomenul si folosind schemele proprii de gandire pe care le aplica mai multor topicuri: un fel de contrarianism (scuze de englezism, dar nu stiu cum sa il traduc) obsedant cu argumentare selectiva si deductie antinomica, hilara pe alocuri. Nu vreau sa detaliez, dar amintesc ca singur domnul Boia recunoaste ca nu putem prevedea viitorul desi avem evenimente curente la indemana si rationamentele pe baza carora am putea emite previziunile sunt aceleasi folosite in studiul istoriei. Deci, studiind istoria, observand fenomenele si evenimentele – atat cat putem, cu ce ne-a mai ramas – si folosind rationamentele, tragem concluzii cu indrazneala, desi cu privire la viitor suntem rezervati, avand bineinteles prezentul la indemana.

Mi-a placut totusi in emisiune tentativa lui Patapievici de a explica “muzica” poeziei lui Eminescu, muzica de dincolo de muzicalitate. Este totusi prea putin, a vorbi despre muzica poeziei lui Eminescu inseamna ca nu ai simtit nici o scanteie, ce sa mai vorbim de foc sau de tunet …

Dar totusi, au si detractorii – fie ei moderati sau pseudo-detractori – rolul lor, precum vantul care clatina tulpina unui pom incolo si incoace, doar pentru a-i impinge radacinile si mai adanc.

CONTINUARE in DESPRE “MITUL EMINESCU” DIAVOLUL ESTE IN DETALII

Apropos de solidaritatea intre romanii

Un brand nou romanesc, un efort imens, o idee buna, niste tineri curajosi, multa munca si bani pompati in resuscitarea unei idei: PEGAS. Iata doar cateva extrase din comentariile de pe Facebook:

Raportul calitate pret era decent la modelele originale. Acum parca nu e OK sa platesc mai mult marketing decat bicicleta.

 

“Bicicletele Pegas sunt colorate, sunt sigure, sunt fiabile și acum disponibile și online.” – Perfect de acord, dar sunt si scumpe, raportat la puterea de cumparare din Romania. Vindeti un brand, asta e strategia, ok. Dar trebuie luat in considerare ca doar cei peste 25 de ani …

la banii astea,o sa le vindeti la sfantu asteapta!

cu banii astea imi iau mercedes sh!

un pret decent ar fi pe undeva la 600-700 lei!

salut revenirea pegas dar prea va caliciti, au cumva rahat si poarta noroc?

si scumpe ..cat o masina SH!!!!

eu imi iau … pe motorina …

si sunt numai ptr bogati..adica scumpe

bine zis colorate ca fiabile slabe sanse

EXCROCILOR.

Inca nu v-ati plictisit de pegas???? am avut si eu prin tinerete…lasati-le dracului…m-am bucurat cand mi-am cumparat o “ukraina” sau o semicursa….mai tarziu montainbike…ceva mai serios…shimano…etc…

au rotile mici , deci si viteza mica. trebuie sa pedalezi prea mult sa te deplasezi cat de cat…

Mai multe injuraturi puteti citi pe timeline-ul Pegasului. Recunosc ca uneori si eu mai bag comentarii gen “are si roti?” la reclamele Daciei pe Facebook, dar asta pentru ca am avut o Dacie si pot sa o critic in cunostinta de cauza, desi am respect pentru cei care din dorinta de a avea o masina noua, prefera sa plateasca cateva mii de euro pe un jaf de Dacie in loc sa cumpere un second nemtesc care cu putine sanse o sa ii coste si mai putin si o sa fie si mai fiabil decat o Dacie noua. Pe de alta parte, Dacia nu e brand romanesc, in ciuda falselor iluzii – profiturile merg cam in afara … deci cine ii critica nu face un deserviciu Romaniei.

Dar PEGAS doar ce s-au lansat si nici unul dintre cei care ii injura nu s-au suit pe noua bicicleta si nu stiu cum e. Cum poti sa injuri niste oameni doar ca vand un produs scump? In primul rand e uimitor ca este al doilea produs de locomotie romanesc 100% dupa 89, primul fiind probabil locomotiva de la Craiova. De unde stiu papagalii care critica Pegas ca bicicleta asta nu e mai buna ca MB?

Inevitabil un brand nou are piedici oriunde l-ai lansa si mai ales daca targetezi clasa high-end, o sa tot te critice cei care nu au bani dar si-ar dori produsul si o sa iti puna bete in roate, aruncand cu noroi aiurea. Dar parca in cazul asta, prea se manifesta invidia si ura fata de binele (potential al) altuia si fata de incercarea lui de a face ceva constructiv in timp ce unii doar petrec timpul aiurea pe Facebook in loc sa incerce sa faca ei o bicicleta mai ieftina daca cred ca e asa de usor. Va imaginati americanii care nu au bani sa isi cumpere iPhone ca critica iPhone-urile ca nu sunt bune si ca Xiaomi e mai fiabil si mult mai ieftin? Nu, din contra, fiecare american lauda iPhone-ul desi e facut in China, doar pentru ca este cool incontestabil. Iar Pegas este cel putin cool!

Stiu de ceva vreme de Pegas, am vazut chiar si o emisiune pe ZF Live cu patronii in care oamenii explicau de ce pretul este atat de mare: componentele sunt de import, de calitate top. Desi eram in dubii daca sa ii incerc sau nu, comentariile astora m-au facut sa incerc: chiar daca nu va face banii, macar la cat interes si invidie vad ca starneste Pegas, o sa ma plimb cu ea tantos ca tiganii in Mercedes.

Primarul anti-criză

Tocmai cand imi pierdusem total speranta in orice sansa de supravietuire a Romaniei in actuala criza dar mai ales in viitoarea criza si cea adevarata care va urma uverturii prezente, iata ca dau peste o stire extrem de incurajatoare: un primar dintr-o comuna din Arad s-a coborat in strada cu subalternii sa puna pavele:

Primarul comunei arădene Ghioroc lucrează de o săptămână la pavarea unor străzi din localitate, alături de subalterni, pentru că nu are bani în buget să plătească muncitori, în condiţiile în care datoriile comunei sunt mai mari decât bugetul anual, transmite corespondentul MEDIAFAX.  (via Ziarul Financiar)

Va recomand sa cititi toata stirea, este extrem de importanta. Este un prim caz (sau macar primul relatat) al unui primar care a inteles situatia in care ne aflam si care a adoptat solutia cea mai directa si cea mai eficienta in lupta cu criza: munca. Spun ca primarul a inteles care e situatia cu criza nu pentru ca s-a apucat el sa faca munca pe care ar fi fost indreptatit sa ii plateasca pe altii din bugetul primariei, dar iata ce declara primarul: “Nu am vrut să facem datorii şi mai mari”. Este uimitor si cu totul strain de Romania, o tara in care fiecare primar cand vine trebuie sa traga si el cel putin un parc de distractii, cincizeci de giratorii, un pavaj si cateva sute de locuri de joaca, daca se poate in primul an caci “datoriile” din campanie sunt stringente si “clientii” bat la usa.

Iata deci un primar care intelege ca problema principala sunt datoriile si numai primarii prosti si nepasatori se arunca la credite aiurea mai ales pentru proiecte inutile si cu minim impact asupra comunitatii ca sa nu mai zicem ca oricum preturile pentru primarii sunt duble sau triple din cauza comisioanelor care sunt un cancer inca netratabil al Romaniei bananiere.

Oare sa fie vreo coincidenta ca un astfel de caz se remarca tocmai in vestul indepartat, intr-un sat care probabil este cu populatie romaneasca minoritara? Nu stiu ce culoare poarta primarul respectiv si nu cred ca are relevanta, probabil oricum sefii de partid il vor suna rapid sa nu se mai dea in spectacol cu astfel de exemple “negative” ca nu cumva sa se raspandeasca “moda” ca primarul sa faca munca de jos si sa inceapa cetatenii sa ceara de la alesii lor astfel de actiuni.

Tot din articol mai aflam ca prin astfel de munca, primarul nu isi neglijeste nici responsabilitatile, totusi avand o comuna maricica de condus: la pavat lucreaza doar 2-3 ore pe zi, deci iata dreapta socoteala si intelepciunea acestui om. Trist este insa ca beneficiarii nu s-au entuziasmat si nu l-au ajutat pe domnul primar si avem aici un caz rarisim de localitate care nu isi merita conducatorul. Este binecunoscuta delasarea si nepasarea poporului roman, din care ni se trage si mizerabila clasa politica cu care ne-a pedepsit Dumnezeu.  Lipsa spiritului civic a fost multa vreme pusa pe seama regimului comunist, dar la atatia ani dupa prabusirea acestuia cred ca nu mai putem sa ne folosim de aceasta scuza si trebuie incet-incet sa recunoastem ca “flitul” este un reflex innascut la noi si asta e, trebuie sa traim cu el si sa ne ducem mai spre vest daca vrem alt popor.

Dar dincolo de spiritul civic si priceperea in a rezolva o problema concreta prin mijloace eficiente, cred ca primarul Ghirocului da o dovada de patriotism: in mijlocul hotilor si lenesilor, negustorul cinstit si harnic este un erou.

Magda Isanos

Flori

Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingaşă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?

Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu şade deschis …
Haina lui mirosind a ierburi şi cer –
fără să ştie oraşul de piatră şi fer.

Mânile micilor flori intră-n pământ.
Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt,
şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile.
Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…

Sursa: www.isanos.ro unde puteti gasi o scurta biografie, bibliografie si chiar carti in format pdf. Iata un motto-ul acestui site care prezinta viziunea poetei:

“Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într-un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într-o vreme de molimă.”‘

(Scrisoare cãtre Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
Copil fiind, am descoperit-o intamplator printre cartile parintilor – mare parte culegeri de fizica si matematica, caci nicidecum nu erau ei preocupati de altfel de carti. Am ramas marcat de tristetea si durerea ce razbate din poezia ei. De cand cu Internetul, din cand in cand ii reciteam poeziile de pe Romanian Voice, caci nu mai stiu unde a ajuns cartea prin care am descoperit-o. Azi am dat de un site dedicat cu o multime de informatii si poezii: www.isanos.ro
Un suflet curat, frumos, cautator si doritor de bine care a incercat sa spuna ceva celor ce vor veni dupa, adica noua. Ar fi bine sa nu fim indiferenti. Asa cum vedem in acel frgment din scrisoarea catre sotul ei, mai ales in timpurile barbare trebuie sa ne cultivam sufeltul cu lucruri morale iar poeziile ei ne vor “sili sa vedem frumosul”, cum spunea Cella Serghi intr-un cuvant de comemorare.
Pentru a va face pofta, iata inca o poezie care mie imi place foarte mult:

Daruri

Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.

Esti tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.

Acestea toate să ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-mă macar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.

Un omagiu pentru Arthur

Arthur nu este nebun, noi suntem. Arthur este mai mult decat un personaj amuzant si interesant. Putem gasi la Arthur cateva virtuti pe care putini dintre cei care rad de el le au si desi la o prima impresie Arthur este cel slab si cu lipsuri iar noi astia de radem suntem cei puternici si de deasupra lui, realitatea este cu totul alta. Sa vedem care ar fi cateva din calitatile lui Arthur:

Umorul: se zice ca autoironia este apanajul oamenilor inteligenti. Arthur are mult umor, trebuie sa recunoastem si are si inteligenta, dovada fiind limba fluida pe care o rosteste. Lipsurile rationamentelor lui vin si din cele cateva suruburi defecte la motoras dar si din educatia deficitara de care probabil a avut parte. Umorul sau este insa mortal si cine nu ii da nota 10, trebuie sa mearga el la psihiatru.

Demnitatea: cati dintre noi aflati in situatia lui Arthur s-ar comporta cu demnitatea de care el da dovada? Umorul cu care Arthur vorbeste despre problemele pe care le are nu este deloc fortat si deloc artificial. Acest umor vine din insasi demnitatea care il caracterizeaza. De exemplu, episodul in care Arthur vorbeste ca ii furau cainii painea. Cati ar avea curajul sa povesteasca o situatie ca asta cu zambetul pe buza si fara lamentare? Arthur o fi el nebun, dar daca vreun doctor stie ce medicamente sa luam si noi ca sa innebunim si sa avem demnitatea lui Arthur sa ni le spuna si noua.

Viziunea: cati dintre noi mai au un vis si cati mai au puterea, curajul si rabdarea sa lupte pentru el? Arthur are doua mari visuri: iubire si prosperitate. Arthur viseaza la Alina, cauta o nevasta – dar nu orice nevasta: sa nu fumeze si sa nu consume alcool. Si chiar daca mintea nu l-a ajutat prea mult, Arthur visa si la o afacere care sa ii asigure prosperitatea. Ce isi doresc majoritatea oamenilor din lumea dea azi? Placeri, averi, distractie, putere. Arthur insa are nazuinte firesti si sanatoase: el isi doreste o familie si isi doreste si o situatie care sa il ajute sa sustina viitoarea lui familie. Arthur nu viseaza la discoteca doar pentru a invita fete frumoase, ci mai ales pentru a castiga un ban. Sa ne amintim cum planuia sa puna pretul la jumatate cat ceilalti pentru a atrage clientela. Iata deci cum Arthur are chiar si un plan de atac in ceea ce priveste implinirea visurilor sale. Sa mai amintesc oare de anuntul matrimonial? Arthur nu sta cu mainile in san ci isi cauta nevasta. S-a dus la Lacrimioara chiar cu Intercity-ul. Faptul ca fiind cam slab de inger Arthur nu isi face calculele cum trebuie este secundar. Ce este relevant este ca faptul ca Arthur are o viziune clara, are niste repere solide catre care isi indreapta intreaga sa energie. Se va gasi vreunul sa puna pe seama diagnosticului viziunea lui Arthur si perseverenta cu care el isi urmeaza obiectivele, insa din nou zic: doctorul care ar zice asta sa ne zica si noua de unde sa luam boala pe care o are Arthur pentru ca Romania este o tara fara viziune si romanii de astazi sunt niste zombi pierduti in supermarket: nu vad dincolo de primul raft, nu ii intereseaza daca exista munti care asteapta sa fie cuceriti: baltirea este sportul national, tanguiala si plafonarea sunt boala care a cuprins o intreaga natie poate mai mult decat in alte vremuri daca ar fi sa ne luam dupa viteza cu care se fuge in afara.

Perseverenta: chiar daca boala sa poate sa il ajute aici  Arthur trebuie sa recunoastem ca este perseverent. Chiar dupa ce si-a daramat casa visand sa faca discoteca, lui nu i-a iesit din cap inca ideea si ochii ii sclipesc cand vede cat de inalt este tavanul din fostul sediu al CAP-ului unde a primit acum locuinta de la primar. De ar fi doar boala de vina pentru perseverenta lui, ar trebui sa intrebam toti ce boala are Arthur si de unde a luat-o el.

Barbatia: spre deosebire de omul Yeti care a primit de la Dumnezeu darul de a nu simti frigul Arthur recuoaste ca “situatia la cort devine din ce in ce mai grea”. Sa dormi in Noiembrie intr-un cort sub cerul liber necesita barbatie chiar si pentru un bolnav psihic. Este admirabila descrierea experientei lui Arthur la cort: cum se trezeste din ora in ora, cum mai face un foc, cum face “patrule” pana in centru si se intoarce. Enumerarea problemelor este presarata insa si cu glume. Barbatia lui Arthur insa este involuntara, fiind parca o stare fireasca, o prezenta continua la inaltimea momentului. De altfel, si din descrierea felului cum l-a salvat pe politai intelegem clar ca Arthur este un barbat adevarat. Ca sa nu mai vorbim de comportamentul de cavaler pe care Arthur l-a avut cu fata de la Bucuresti care a stat cu el doua saptamani, timp in care Arthur ii sa gatea, ii cumpara tigari, ii facea toate poftele fara ii pretinda “dragoste cu forta” cum  i-au sugerat altii. Arthur a inteles ca iubire cu forta nu se poate si s-a comportat barbateste ca de altfel si in cazul Lacrimioarei careia Arthur nu ii reprosaza ca era mult mai grasa decat el, nu pare sa il doara nici faptul ca l-a injurat la telefon, ci treaba nu a mers doar pentru ca aceasta fuma si bea si in plus il credea miliardar.

Arthur sfideaza lumea de azi si se ridica deasupra ei. In timp ce noi strambam din nas daca cozonacul nu are destula umplutura, Arthur are cu adevarat probleme. Si chiar si asa, in ciuda problemelor pe care le are si desi nu mai are pe nimeni, Arthur nu se da batut ci lupta cu barbatie, problemele le abordeaza frontal, dar si cu speranta, cu calm si cu un umor debordant. Arthur este cu adevarat un Don Quixote de  Ceptura.

Craciun Fericit, Arthur, oriunde te-ai afla!

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTA: Arthur este un taran din Ceptura – Prahova scos la iveala de baietii de la vaxpopuli.ro

Video cu Pr. Paisie Vasilioglu de la Man. Frasinei

Pr. Paisie in chilie – admirabil de dezordonat!

Sprinten, la 92 de ani …

Filmele sunt preluate de pe site-ul dedicat Pr. Lavrentie de la Frasinei, realizat de pr. Miron pe care il rugam sa ne mai bucure cu astfel de materiale. Tot pe site puteti gasi si cateva fisiere audio cu citirea de Pr. Paisie a Sf. Evanghelii in cadrul Sf. Liturghii.

Este pacat ca nu s-au pastrat mai multe inregistrari cu acest mare parinte, fericiti sunt cei care l-au cercetat si l-au ascultat. Ajutorul parintelui pentru fii sai duhovnicesti cu greu se poate intelege de cei care nu au avut sansa sa plece macar o data capul sub epitrahirul parintelui. Desi batran si desi acrivist pana in maduva oaselor, dincolo de statura duhovniceasca prin care se impunea, parintele reusea sa transmita tainic o dragoste nespusa si binecuvantarea sa era mereu precum un puternic acoperamant care ii apara pe ucenici din cele mai aprige ispite si ii indruma pe calea cea dreapta.

Imi amintesc cum intr-o iarna, impreuna cu doi prieteni care si ei aveau evlavie la parintele, am mers la Frasinei sa ne spovedim si pentru ca nu l-am gasit nicaieri, am indraznit sa mergem la parintele la chilie sa il rugam sa ne spovedeasca. Ajunsi la chilie am batut la usa si prin nu mai retin ce miscare (fie parintele a deschis, fie noi am indraznit sa intram vazand usa intredeschisa) am dat de parintele aplecat pe jos, probabil facand matanii si am incercat sa il ajut sa se ridice. Parintele s-a rusinat ca il ajut eu sa se ridice si cand a reusit a luat o pozitie “oficiala”, a stat cat se putea de drept la cei peste 90 de ani in mijlocul usii, ne-a zambit si ne-a promis ca vine sa ne spovedeasca. Fata parintelui stralucea intr-o lumina pe care si acum o am impregnata pe retina memoriei.

Alta data, eram impreuna cu un batran din Craiova intr-o chilie-paraclis a manastirii unde obisnuia sa spovedeasca  parintele. Ne inchinam la icoane si batranul imi arata ceva la o icoana. Fiind indreptati cu spatele la usa, nu l-am observat pe Pr. Paisie intrand. Acesta a intrat cu epitrahirul la gat si o fata vesela spunandu-ne: “copiii, ma lasati si pe mine sa spovedesc”.

Desi batran, fara prea multa educatie (a intrat in manastire la 17 ani), parintele era foarte respectuos, atent la felul cum vorbea si delicat cu oamenii. Ma rusinam cand imi vorbea cu dumneavoastra si asta inainte sa aflu ca sunt student sau ce meserie am.

Era binecunoscuta jertfa parintelui pentru spovedanie, zi si noapte spovedea, inainte de praznice se trezea noaptea pe la 2-3 si venea la spovedit pana a doua zi dimineata cand incepea Sfanta Liturghie. Uneori intrerupea spoveditul si venea la Sf. Maslu, la ora 6. Iar asta dupa ce seara dinainte spovedise pana la ora mesei 7-8 sau chiar pana mai tarziu.

Intr-un praznic, desi se terminase slujba si se daduse masa, parintele inca spovedea sau citea rugaciuni credinciosilor. Aflandu-ma in chilie impreuna cu alti credinciosi care venisera sa ia binecuvantare de la parintele, un calugar a venit si i-a zis parintelui: “Parinte, tiganii aia care v-au furat dumneavoastra lucrurile din chilie sunt afara, haide-ti sa ii luam la rost”. “Lasa acum, alta data” a replicat parintele, total dezinteresat de propunerea calugarului, continuand rugaciunea. Dupa terminarea rugaciunii, parintele a venit sa stropeasca masinile cu apa sfintita si cu busuioc. Nu cred ca s-a mai preocupat de tiganii care il furasera.

Parintele isi dobandise renumele de canonist, deoarece dadea canoane dupa carte, precum un doctor cauta medicamentul intr-un mare tratat de medicina, uitandu-se la cuprins si cautand boala exacta a pacientului. Dupa cum povesteste si Pr. Miron, unii se speriau de canoanele parintelui si multi preoti il considerau incuiat si rupt de realitate, insa dovada cea mai buna a eficientei “metodei” parintelui, – care nu facea altceva decat ce invatase de la inaintasii sai, sa dea canoane dupa cum sunt canoanele, nu dupa voia proprie, – cea mai buna dovada era numarul mare de oameni care il cautau si mai ales dintre cei care aveau canoane mari si grele. Mi-a fost dat sa aud marturia unui om care avusese un anon de 15 ani de oprire de la Impartasanie si care spunea ca la inceput parintele ii daduse canon sa nu se apropie pana la 100 de metri de femei. “Si bine mi-a facut ca mi-a dat asa, ca eram drac” marturisea omul. Daca dupa 15 ani omul asta inca mai venea sa se spovedeasca la Pr. Paisie, si daca multi care puteau sa obtina cu usurinta dezlegare de la alti preoti mai … “in rand” cu vremurile, dar preferau totusi sa vina la parintele chiar daca stiau ca nu vor primi dezlegare, poate si acesta este inca un argument ca acrivia si tinerea de canoane sunt inca metode sigure de mantuire, oricat le-ar contesta cei care nu au curajul sa dea oamenilor medicamentul amar si care vindeca, preferand medicamente dulci si “homeopate” care contin doar putina otrava, in concentratie de miligrame. Dar medicamentele lor cu siguranta nici nu ii vindeca si cine stie ce va cloci otrava aceea peste ani de zile …

1 2