Umorul: se zice ca autoironia este apanajul oamenilor inteligenti. Arthur are mult umor, trebuie sa recunoastem si are si inteligenta, dovada fiind limba fluida pe care o rosteste. Lipsurile rationamentelor lui vin si din cele cateva suruburi defecte la motoras dar si din educatia deficitara de care probabil a avut parte. Umorul sau este insa mortal si cine nu ii da nota 10, trebuie sa mearga el la psihiatru,

Demnitatea: cati dintre noi aflati in situatia lui Arthur s-ar comporta cu demnitatea de care el da dovata? Umorul cu care Arthur vorbeste de problemele pe care le are nu este deloc fortat si deloc artificial. Acest umor vine din insasi demnitatea care il caracterizeaza. De exemplu, episodul in care Arthur vorbeste ca ii furau cainii painea. Cati ar avea curajul sa povesteasca o situatie ca asta cu zambetul pe buza si fara lamentare? Arthur o fi el nebun, dar daca vreun doctor stie ce medicamente sa luam si noi ca sa innebunim si sa avem demnitatea lui Arthur sa ni le spuna si noua.

Viziunea: cati dintre noi mai au un vis si cati mai au puterea, curajul si rabdarea sa lupte pentru el? Arthur are doua mari visuri: iubire si prosperitate. Arthur viseaza la Alina, cauta o nevasta - dar nu orice nevasta: sa nu fumeze si sa nu consume alcool. Si chiar daca mintea nu l-a ajutat prea mult, Arthur visa si la o afacere care sa ii asigure prosperitatea. Ce isi doresc majoritatea oamenilor din lumea dea azi? Placeri, averi, distractie, putere. Arthur insa are nazuinte firesti si sanatoase: el isi doreste o familie si isi doreste si o situatie care sa il ajute sa sustina viitoarea lui familie. Arthur nu viseaza la discoteca doar pentru a invita fete frumoase, ci mai ales pentru a castiga un ban. Sa ne amintim cum planuia sa puna pretul la jumatate cat ceilalti pentru a atrage clientela. Iata deci cum Arthur are chiar si un plan de atac in ceea ce priveste implinirea visurilor sale. Sa mai amintesc oare de anuntul matrimonial? Arthur nu sta cu mainile in san ci isi cauta nevasta. S-a dus la Lacrimioara chiar cu Intercity-ul. Faptul ca fiind cam slab de inger Arthur nu isi face calculele cum trebuie este secundar. Ce este relevant este ca faptul ca Arthur are o viziune clara, are niste repere solide catre care isi indreapta intreaga sa energie. Se va gasi vreunul sa puna pe seama diagnosticului viziunea lui Arthur si perseverenta cu care el isi urmeaza obiectivele, insa din nou zic: doctorul care ar zice asta sa ne zica si noua de unde sa luam boala pe care o are Arthur pentru ca Romania este o tara fara viziune si romanii de astazi sunt niste zombi pierduti in supermarket: nu vad dincolo de primul raft, nu ii intereseaza daca exista munti care asteapta sa fie cuceriti: baltirea este sportul national, tanguiala si plafonarea sunt boala care a cuprins o intreaga natie poate mai mult decat in alte vremuri daca ar fi sa ne luam dupa viteza cu care se fuge in afara.

Perseverenta: chiar daca boala sa poate sa il ajute aici  Arthur trebuie sa recunoastem ca este perseverent. Chiar dupa ce si-a daramat casa visand sa faca discoteca, lui nu i-a iesit din cap inca ideea si ochii ii sclipesc cand vede cat de inalt este tavanul din fostul sediu al CAP-ului unde a primit acum locuinta de la primar. De ar fi doar boala de vina pentru perseverenta lui, ar trebui sa intrebam toti ce boala are Arthur si de unde a luat-o el.

Barbatia: spre deosebire de omul Yeti care a primit de la Dumnezeu darul de a nu simti frigul Arthur recuoaste ca “situatia la cort devine din ce in ce mai grea”. Sa dormi in Noiembrie intr-un cort sub cerul liber necesita barbatie chiar si pentru un bolnav psihic. Este admirabila descrierea experientei lui Arthur la cort: cum se trezeste din ora in ora, cum mai face un foc, cum face “patrule” pana in centru si se intoarce. Enumerarea problemelor este presarata insa si cu glume. Barbatia lui Arthur insa este involuntara, fiind parca o stare fireasca, o prezenta continua la inaltimea momentului. De altfel, si din descrierea felului cum l-a salvat pe politai intelegem clar ca Arthur este un barbat adevarat. Ca sa nu mai vorbim de comportamentul de cavaler pe care Arthur l-a avut cu fata de la Bucuresti care a stat cu el doua saptamani, timp in care Arthur ii sa gatea, ii cumpara tigari, ii facea toate poftele fara ii pretinda “dragoste cu forta” cum  i-au sugerat altii. Arthur a inteles ca iubire cu forta nu se poate si s-a comportat barbateste ca de altfel si in cazul Lacrimioarei careia Arthur nu ii reprosaza ca era mult mai grasa decat el, nu pare sa il doara nici faptul ca l-a injurat la telefon, ci treaba nu a mers doar pentru ca aceasta fuma si bea si in plus il credea miliardar.

Arthur sfideaza lumea de azi si se ridica deasupra ei. In timp ce noi strambam din nas daca cozonacul nu are destula umplutura, Arthur are cu adevarat probleme. Si chiar si asa, in ciuda problemelor pe care le are si desi nu mai are pe nimeni, Arthur nu se da batut ci lupta cu barbatie, problemele le abordeaza frontal, dar si cu speranta, cu calm si cu un umor debordant. Arthur este cu adevarat un Don Quixote de  Ceptura.

Craciun Fericit, Arthur, oriunde te-ai afla!

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTA: Arthur este un taran din Ceptura – Prahova scos la iveala de baietii de la vaxpopuli.ro

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.
Adrian Păunescu

Despre morti numai de bine, spunea un intelept proverb. Inrautatirea oamenilor si animalizarea societatii in care traim le-am putut vedea recent si prin unele reactii la moartea lui Adrian Paunescu, care ne dovedesc inca o data ca am ajuns rau, ne-am pierdut sufletul, raul si rautatea domina. Ma asteptam sa fie unu doi care arunca cu piatra, ma asteptam ca vreun handicapat care nu are putinta sa inteleaga gravitatea mortii sa traga cateva injuraturi. Dar atata gunoi si atata invartosare in aratarea cu degetul, chiar incepand din ziua in care acesta nu mai poate sa isi ia singur apararea, m-au socat. Efectiv, oricat de mult ma asteptam si oricat de mult am cautat sa ignor si sa nu citesc nimic despre acest trist eveniment, nu am putut sa nu dau de sagetile otravite ale celor care s-au grabit sa arunce cu noroi intr-un om cand in mod firesc umanitatea din noi ar trebui sa preveleze si cand un “Dumnezeu sa-l odihneasca!” nu ne-ar costa nimic. Iar macar daca am avea ceva sa ii reprosam, am putea lasa pe mai tarziu, ne-am putea pune tavalug vorbelor rele daca sa renuntam la ele nu avem puterea. Cu siguranta insa erau multi care abia asteptau sa il vada cazut ca sa ii poata calca peste mormant.

Iata doar cateva titluri de articole:
- “De ce Adrian Păunescu nu are nevoie de lacrimile noastre” – publicat clumea tocmai in Gazeta de Sud din Craiova, orasul de suflet al poetului
- “De ce nu îl iert pe Păunescu” – in Romania Libera
- Adrian Păunescu, într-o scrisoare către Ceauşescu: “Să trăiţi, Măria Voastră!” – Adevarul

Gasesc diabolica invartosarea cu care s-au gasit mai toti acum sa arate cu degetul, sa arunce cu piatra, sa il injure, sa ii reproseze trecutul, sa aminteasca ba chiar si ce scria despre el prima sotie, cum ca se transforma in canalie si toate acestea. Nu ma asteptam la asa ceva, nu credeam ca degradarea noastra  a ajuns pana acolo incat sa nu mai lasam nici mortii sa se odihneasca. Lipsesc cu desavarsirea nu doar omenia care e de aur, nu doar minima decenta care este apanajul civilizatiei dar iese la suprafata precum gunoiul o strigatoare la cer incapacitate de a uita si de a ierta. Ca sa nu mai vorbesc de minimul respect fata de familie, prieteni si fata de cei pentru care Adrian Paunescu a insemnat ceva.

Cred insa ca toate acestea sunt un “dar” pe care diavolul i-l face lui Adrian fara sa stie, pentru ca toate ocarile primite vor cantari in balanta la judecata, dar vai de cei prin care vine acest dar.

A judeca si a nu ierta un om mai ales dupa ce acesta a murit, este cu totul de neinteles. Este ca si cum nu l-ai putea ierta in vesnicie si ca si cum peste veacuri singur te-ai arunca in iad, caci ce altceva este tinerea de minte a raului si incapacitatea de a ierta decat un vesnic foc care ne arde si ne infierbanta sufletul.

M-a bucurat mult cuvantul lui Dinescu si relatarea impacarii lui cu Paunescu:

“Cu două zile înainte să se interneze m-am trezit cu un telefon de la el pe la 12 noaptea. Noi nu vorbisem vreo 20 de ani şi, când ne-am văzut cu ocazia festivalului “Marin Sorescu” de la Craiova, a venit la mine şi mi-a spus o frază pe care o ştiam, o folosise Zaharia Stancu: “Dom’le, uite care-i povestea. Suntem prea bătrâni ca să rămânem certaţi, că poate nu mai avem timp să ne împăcăm. Hai să ne împăcăm!”

Pana la urma, iubirea conteaza iar iertarea este manifestarea iubirii. Numai pentru aceasta fapta, pentru acest gest pe care l-a facut, merita sa ne dam palaria jos si sa spunem “Dumnezeu sa-l ierte!”. Pentru ca a ierta este nobil. Daca Paunescu a putut ierta si si-a cerut iertare, asta ne spune mult despre cum s-a pregatit el pentru moarte.

Ce pot spune eu despre Paunescu? Nu ma prea preocupa poezia, nu m-a miscat cu asta. Nu m-a atras nici discursul lui politic, tentativele lui nationaliste si nu am fost prea atent nici la cuvantul lui prin care cauta sa aduca un echilibru si un minim bun simt in politica romaneasca. Multa vreme imaginea mea despre Paunescu ramasese blocata intr-o relatare pe care nici nu mai stiu unde am auzit-o: Paunescu obisnuia sa intre in fata la coada la benzina pe vremea comunismului. Nu m-au oripilat poeziile lui, nu m-a afectat nici neo-comunismul sau si tentativele de a-l apara pe Ceausescu, cat m-a mahnit aceasta relatare. Intr-adevar si eu l-am considerat o buna vreme pe Paunescu un om de doi bani pentru ca intra in fata la peco cand oamenii stateau zile la coada. Celelalte lucruri mi se pareau minuscule. Intelegeam ca a fost poetul de palat, poate ca altfel ar fi ajuns in puscarie sau poate ca tentatiile au fost foarte mari, dar a te baga in fata cand nimeni nu te forteaza mi-a creat o imagine foarte negativa despre Paunescu, de unde si ignorarea la care l-am condamnat.

Si totusi, ce a insemnat de fapt Paunescu pentru oameni, trecand peste cele rele, ce fapte bune a facut Paunescu daca chiar trebuie sa il judecam inainte de vreme? Caci bine este stiut ca nu atat de mult pentru pacatele pe care le-am facut ne va judeca Dumnezeu, cat mai ales pentru faptele bune pe care nu le-am facut, dar le-am fi putut face. Mai inainte sa dam cuvantul poetului, sa vedem ce ar zice el in apararea lui pentru serviciile facute dictatorului si viata pe care a dus-o in consecinta in comunism? De nenumarate ori, Paunescu si-a justificat trecutul prin aceea ca putea sa mai faca din cand in cand o fapta buna, sa ajute pe cineva. Intr-adevar, multi oameni cad in ispita compromisului fiind atrasi de potentialul bine pe care il pot face astfel si considerand ca “scopul scuza mijloacele”. Unii folosesc aceasta argumentatie pentru ca este singura la care pot sa apeleze si prin care pot sa-si justifice faptele cazute, dar altii pot sa creada sincer in ea, si cred ca Paunescu in aceasta categorie se includea.

Dar sa revenim la faptele bune, la ce a facut Paunescu pentru oameni. Nu mai voi referi decat la Cenaclul Flacara, deoarece in rest nu cunosc viata poetului si nici poezia nu ma preocupa, eu fiind inginer si prin urmare paralel cu poezia. Nu am prins comunismul prea mult, revolutia m-a prins in clasa a 6-a si nu-mi mai aduc aminte daca stiam sau auzisem pe atunci de Flacara. Am vazut insa de-a lungul anilor diverse inregistrari si am ascultat cateva albume. Am aflat cate mari nume au fost lansate prin acest cenaclu, dar mai ales am realizat cat de mult a insemnat pentru poporul roman, in special pentru tineri, ca in zilele acelea inghetate sa se poata incalzi putin. Pentru cei care nu au cunoscut suferinta, nu stiu ce inseamna mangaierea. Cand esti in suferinta profunda, cel mai mic gest de ajutor, cea mai nesemnificativa schimbare spre bine din starea in care esti, inseamna enorm. Nu pot sa inteleg nici eu prea mult, dar uitandu-ma pe fetele oamenilor care participaul al aceste concerte, pot sa realizez cat de mult insemna in acele vremuri sa poti sa respiri putin, sa poti sa simti ca mai exista alti oameni care simt la fel ca tine si sa fii alaturi de ei in acelasi loc, sa canti impreuna cu ei, sa te bucuri si sa uiti ca traiesti intr-o inchisoare. Putini oameni stiu ce inseama inchisoarea, putini oameni stiu ce inseamna sa stai la intuneric saptamani la rand si ce bucurie iti poate produce o mica raza de soare dupa luni de intuneric. De ce oare, nu este de mirare. De vreme ce multi ne-am obisnuit cu binele, nu mai putem intelege suferinta. Nemaiputand intelege suferinta, nu putem intelege nici ce a insemnat o mica usurare, o oaza de libertate, o gura de aer in epoca aceea intunecata si groteasca.

Precum talharul pe rai, pentru un cuvant de mangaiere spus la suferinta Mantuitorului a primit raiul, eu sunt sigur ca fie macar si pentru ce a realizat cu Cenaclul Flacara cand a daruit putina caldura acelor suflete inghetate si a facut pe acei oameni aproape morti sa simta ca totusi mai exista umanitate si ca totusi mai exista iubire, Adrian va primi mila lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor si iertarea pacatelor. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Tot ce e românesc nu piere

În ţara-n care m-am născut

Guvernul Comunist

Ca şi celelalte melodii şi aceasta este încă destul de actuală dacă înlocuim comunist cu pdl-ist, psd-ist sau alt partid, est cu vest şi ruşi cu europeni.

Într-o ţară comunistă

Foaie verde de cartelă

Toate trec

Pentru ca nu i-a înghiţit pe comunişti şi nu avea cum să supravieţuiască, a emigrat încă din 45. La început a muncit ca portar la un hotel. A cantat si la biserica. Mai multe informaţii puteţi găsi pe wikipedia sau pe un blog dedicat de fani.. Si in final, explicatia de ce probabil a ramas necasatorit:

As vrea ca sa gasesc o fata [...] sa nu asculte lucruri multe, doar inima mea s-o asculte.

Pr. Paisie in chilie – admirabil de dezordonat!

Sprinten, la 92 de ani …

Filmele sunt preluate de pe site-ul dedicat Pr. Lavrentie de la Frasinei, realizat de pr. Miron pe care il rugam sa ne mai bucure cu astfel de materiale. Tot pe site puteti gasi si cateva fisiere audio cu citirea de Pr. Paisie a Sf. Evanghelii in cadrul Sf. Liturghii.

Este pacat ca nu s-au pastrat mai multe inregistrari cu acest mare parinte, fericiti sunt cei care l-au cercetat si l-au ascultat. Ajutorul parintelui pentru fii sai duhovnicesti cu greu se poate intelege de cei care nu au avut sansa sa plece macar o data capul sub epitrahirul parintelui. Desi batran si desi acrivist pana in maduva oaselor, dincolo de statura duhovniceasca prin care se impunea, parintele reusea sa transmita tainic o dragoste nespusa si binecuvantarea sa era mereu precum un puternic acoperamant care ii apara pe ucenici din cele mai aprige ispite si ii indruma pe calea cea dreapta.

Imi amintesc cum intr-o iarna, impreuna cu doi prieteni care si ei aveau evlavie la parintele, am mers la Frasinei sa ne spovedim si pentru ca nu l-am gasit nicaieri, am indraznit sa mergem la parintele la chilie sa il rugam sa ne spovedeasca. Ajunsi la chilie am batut la usa si prin nu mai retin ce miscare (fie parintele a deschis, fie noi am indraznit sa intram vazand usa intredeschisa) am dat de parintele aplecat pe jos, probabil facand matanii si am incercat sa il ajut sa se ridice. Parintele s-a rusinat ca il ajut eu sa se ridice si cand a reusit a luat o pozitie “oficiala”, a stat cat se putea de drept la cei peste 90 de ani in mijlocul usii, ne-a zambit si ne-a promis ca vine sa ne spovedeasca. Fata parintelui stralucea intr-o lumina pe care si acum o am impregnata pe retina memoriei.

Alta data, eram impreuna cu un batran din Craiova intr-o chilie-paraclis a manastirii unde obisnuia sa spovedeasca  parintele. Ne inchinam la icoane si batranul imi arata ceva la o icoana. Fiind indreptati cu spatele la usa, nu l-am observat pe Pr. Paisie intrand. Acesta a intrat cu epitrahirul la gat si o fata vesela spunandu-ne: “copiii, ma lasati si pe mine sa spovedesc”.

Desi batran, fara prea multa educatie (a intrat in manastire la 17 ani), parintele era foarte respectuos, atent la felul cum vorbea si delicat cu oamenii. Ma rusinam cand imi vorbea cu dumneavoastra si asta inainte sa aflu ca sunt student sau ce meserie am.

Era binecunoscuta jertfa parintelui pentru spovedanie, zi si noapte spovedea, inainte de praznice se trezea noaptea pe la 2-3 si venea la spovedit pana a doua zi dimineata cand incepea Sfanta Liturghie. Uneori intrerupea spoveditul si venea la Sf. Maslu, la ora 6. Iar asta dupa ce seara dinainte spovedise pana la ora mesei 7-8 sau chiar pana mai tarziu.

Intr-un praznic, desi se terminase slujba si se daduse masa, parintele inca spovedea sau citea rugaciuni credinciosilor. Aflandu-ma in chilie impreuna cu alti credinciosi care venisera sa ia binecuvantare de la parintele, un calugar a venit si i-a zis parintelui: “Parinte, tiganii aia care v-au furat dumneavoastra lucrurile din chilie sunt afara, haide-ti sa ii luam la rost”. “Lasa acum, alta data” a replicat parintele, total dezinteresat de propunerea calugarului, continuand rugaciunea. Dupa terminarea rugaciunii, parintele a venit sa stropeasca masinile cu apa sfintita si cu busuioc. Nu cred ca s-a mai preocupat de tiganii care il furasera.

Parintele isi dobandise renumele de canonist, deoarece dadea canoane dupa carte, precum un doctor cauta medicamentul intr-un mare tratat de medicina, uitandu-se la cuprins si cautand boala exacta a pacientului. Dupa cum povesteste si Pr. Miron, unii se speriau de canoanele parintelui si multi preoti il considerau incuiat si rupt de realitate, insa dovada cea mai buna a eficientei “metodei” parintelui, – care nu facea altceva decat ce invatase de la inaintasii sai, sa dea canoane dupa cum sunt canoanele, nu dupa voia proprie, – cea mai buna dovada era numarul mare de oameni care il cautau si mai ales dintre cei care aveau canoane mari si grele. Mi-a fost dat sa aud marturia unui om care avusese un anon de 15 ani de oprire de la Impartasanie si care spunea ca la inceput parintele ii daduse canon sa nu se apropie pana la 100 de metri de femei. “Si bine mi-a facut ca mi-a dat asa, ca eram drac” marturisea omul. Daca dupa 15 ani omul asta inca mai venea sa se spovedeasca la Pr. Paisie, si daca multi care puteau sa obtina cu usurinta dezlegare de la alti preoti mai … “in rand” cu vremurile, dar preferau totusi sa vina la parintele chiar daca stiau ca nu vor primi dezlegare, poate si acesta este inca un argument ca acrivia si tinerea de canoane sunt inca metode sigure de mantuire, oricat le-ar contesta cei care nu au curajul sa dea oamenilor medicamentul amar si care vindeca, preferand medicamente dulci si “homeopate” care contin doar putina otrava, in concentratie de miligrame. Dar medicamentele lor cu siguranta nici nu ii vindeca si cine stie ce va cloci otrava aceea peste ani de zile …

Surse: Adevarul, Realitatea, Saccsiv

De ce il iubim pe Nea Marin?

- pentru ca era inedit
- pentru ca era un artist extraordinar
- pentru ca intruchipa verticalitatea, simplitatea, firescul si totodata sufletul romanului

Cine nu se cutremura cand aude cantecul asta nu are suflet de roman. Nea Marin, Amza a fost un martir, a fost un far de lumina pentru un popor aflat in intuneric. Dorul de libertate razbatea prin umorul sau atat de puternic incat nu ne vine sa credem privind acum cum de putea sa spuna ce spunea si cum de ii permiteau. Ma rog, in cele din urma l-au exterminat pentru ca probabil Nea Marin nu a mai putut sa taca, l-a durut prea mult. Zicea Florin Piersic ca Amza mereu repeta: “Ma, abia astept sa traiesc si eu momentul ala” Iata ca noi il traim deceaba. E vai de noi, uitam cine suntem.