Perfectul simplu – un plus de claritate sau doar puţină sare şi piper peste dulcea limbă oltenească?

Nu sunt prea multe de spus despre perfectul simplu. Nici măcar wikipedia nu are mai mult de spus decât că:  “exprimă un process trecut şi încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat”.

Acum că îi dădui definiţia, să spun şi eu câteceva despre perfectul simplu, deşi limba română este unul dintre punctele mele slabe, mai ales când scriu pe blog şi asta poate pentru că profesorul de română ne obliga în clasa a 8-a să venim la meditaţii după-masa ca să învăţăm gramatica cât mai bine pentru treapta I-a de liceu. Pe lângă tortura meditaţiilor “profesioniste” pe care trebuia să le fac cu o profă de liceu cam fioroasă, dimineaţa devreme, tocmai duminica, amintirea chinuitoarelor meditaţii “facultative” pe care profesorul de română ţinea morţiş să ni le bage pe gât, aşa gratuite cum erau, doar ca să arate colegilor ce stimabil este el, mă face uneori să fac greşeli intenţionat sau din neglijenţă, doar din dorul de oftică pentru vremurile în care în loc să mă odihnesc după şapte ore de învăţat, trebuia să mai pierd şi dupa-amiezele, şi asta în condiţiile în care făceam aproape 45 de minute până la şcoală, pentru că şcoala de cartier deja nu se ridica la standardele părinţilor mei şi prin urmare am fost transferat în clasa a 6-a la o şcoala mai “centrală” cu renume mai sporit, unde matematica şi limba română se mâncau pe pâine.

Prima mirare a mea în legătura cu perfectul simplu este că acesta este inclus în gramatica oficială a limbii române şi nu este băgat (încă) la timpurile “alternative” că tot bântuie moda asta prin şcoala românească de câţiva ani. Nu imi explic cum de a reusit simpaticul perfect simplu sa ii convinga pe toti ca merita sa fie introdus, desi este bine stiut ca doar noi oltenii il intelegem si il folosim. Cred ca este un fenomen care trebuie explicat, cel putin eu sunt curios de istoricul acestui timp si de cum a fost el acceptat de restul lumii romanesti ca timp al verbului romanesc, de vreme ce el este timp al verbului oltenesc.

O a doua mirare e cum de au ajuns etero-oltenii sa il foloseasca pe dos, adica exact cum nu e. Mai bine zis, ei folosesc perfectul simplu ca perfect compus, in loc sa se refere la ce făcură azi, ei povestesc despre ce făcură ieri sau chiar mai tarziu. Ma intriga eroarea asta pentru ca in loc sa inteleaga plusul de claritate asupra plasarii temporare a verbului pe care perfectul simplu ni-l permite, ei te baga in ceata si mai mult.  Este adevarat ca uneori, in Oltenia, perfectul simplu poate fi folosit pentru a plasa actiunea intr-o perioada trecuta sau chiar foarte trecuta, dar abia dupa ce inainte de a-l folosi aceasta perioada este mentionata. Am observat la bunica, cum incepe sa povesteasca din tineretile ei sau din ce a facut zilele trecute, foloseste perfectul simplu: “Si de-acilea daca dadui la gaini si la caini si potoli toate, ma bagai in casa si facui focu”. Dar din context daca nu mentioneaza explicit ca e vorba de ieri, cu siguranta iti dai seama, pentru ca una e sa zici fusei si tu sa fi fost ieri, si alta e sa zici mai alalta-ieri fusei.

Deci, pentru cei care nu stiu, perfectul simplu se refera in general la o actiune de azi. Daca nu este dat vreun reper de timp si din context nu reiese clar ca ce povestesc se refera la o alta zi, perfectul simplu se refera la azi. Azi fusei si facui. Altfel, e poveste. Ca in bancurile si schitele lui Nea-Marin. De fapt, pe Nea-Marin il suspectez eu ca i-a cam dus in eroare pe cei care nu au prins sensul perfectului simplu cum trebuie. Ne-a Marin in bancurile lui povesteste. Iar in povesti, cand se evoca intamplari trecute, cand e timp de o sueta sau de un efect de stil, acilea da, folosesc perfectul simplu pentru actiuni care nu sunt de azi, dar altfel nu.  Oricum, sunt putini neolteni care folosesc perfectul simplu, dar macar pentru imigrantii din Oltenia, am dorit sa fac aceste clarificari.

Un alt lucru care doresc sa il mentionez, este ca perfectul simplu aduce un plus de claritate in vorba, eficientizeaza comunicarea, nemaifiind nevoie sa spun “am fost azi”, e de ajuns “fusei”. Si daca cineva imi zice “facui”, nu mai trebuie sa il intreb, azi sau ieri? Lucrand in Bucuresti mi-a fost dat sa ii prind pe bucuresteni de multe ori complicandu-se cu intrebari inutile: “cand ai facut asta, azi sau ieri?”. Am ras printre mustati, simtindu-ma bogat ca noi oltenii avem un plus fata de restul lumii, un timp care ne ajuta sa vorbim mai clar. Macar atat, ca oricum vorbim prea mult si fara rost. Sunt faimosi oltenii pentru vorba multa si isteata (asta cred ei). Poate se datoreaza asta italienilor care s-au perindat pe-aici, sau poate ca fiind mai la sud, romanii ne-au colonizat mai mult pe noi ca pe altii, desi teoretic banatenii ar trebui sa fie cei mai iuti in limba daca e pe asa, insa ei marturisesc despre ei ca sunt cei mai tari in frunte ca doar Banatu-i fruncea, nu?

In final, mi-a mai ramas doar sa trag un semnal de alarma: perfectul simplu e pe cale de disparitie! Nu stiu de ce, se pare ca parintii de azi nu isi mai lasa copiii sa foloseasca perfectul simplu. Poate sa fie un complex de inferioritate, multi s-or gandi ca poate copiii lor o sa ajunga in Bucuresti si trebuie sa nu se faca de ras pe-acolo cu fusei-ul si facui-ul nostru, ca doar dupa astea ne bunghesc bucurestenii. Or vrea oare sa ii faca spioni olteni si sa-i trimita sa ii spioneze pe bucuresteni? Ca alte explicatii nu am … Cat timp perfectul simplu este in carti, este un timp ca la carte, cat timp acesta are avantajele pe care le-am mentionat mai sus si in plus curge mai lin pe limba decat elaboratul perfect compus, pe care si numele il da de gol, nu inteleg de ce nu am vorbi in continuare limba olteneasca asa cum ne-au lasat-o parintii nostri. Daca renuntam la perfectul simplu, ce urmeaza, sa renuntam si la praz?

Chestiuni despre un anume tip de experiment

CMS_Higgs-eventAm văzut şi revăzut recent un episod din seria “Planeta la control” de pe National Geographic despre cum a fost la început – primele secunde ale universului în teoria Big Bang-ului.

Mi s-a părut foarte interesant documentarul, mi-a stârnit curiozitatea despre acceleratorul de particule LHC, deoarece în perioada în care i-au dat drumul eram preocupat cu alte treburi şi nu am fost pe fază când unii se panicau că o să fim înghiţiţi de micro-gaura neagră. Şi tot cu ocazia asta am înţeles mai exact problema în care a intrat ştiinţa, nu prea bungheşte cum s-a trecut de la energie la masă, care a fost cauza care a generat mişcarea asta, şi cum de materia a învins antimateria şi alte semne de întrebare la care încearcă răspunda LHC-ul.

Tot cu ocazia asta am înţeles şi ce este (dacă există) bossonul Higgs şi câmpul cu pricina şi câte semne de întrebare încă sunt şi încă o apară după experiment, chiar dacă o reuşească sau nu. De fapt, orice s-ar întampla, experimentul ăsta va împinge frontiera fizicii particulelor elementare, şi a ştiinţei în general, către noi limite, cu totul fascinante şi pline de un incitant neprevăzut. Adică, se cam coace o nouă revoluţie în ştiinţă, oriîncotro o bată rezultatele. Stephen Hawking chiar spunea orice s-ar afla din LHC, vom afla o grămadă de lucruri despre univers. Dacă vom găsi bossonul, vom avea o teorie mai precisă, iar dacă nu, va trebui căutam alte teorii. speram criza nu a frânat reparaţiile şi acum în toamnă chiar o îi dea drumul din nou şi vedem ce se întâmplă.

Minunat ce încearcă omuleţii de ştiinţă facă, caute prin măruntaiele materiei în încercarea de a afla chestii atât de extraordinare, facă experimente care simulează condiţii care se pare nu mai există acum nicăieri în univers, adică din ce spunea japonezul din documentar, condiţiile astea nu prea mai există în prezent, nici măcar în cine ştie ce super nova sau gaură neagră, particulele elementare nu se prea ciocnesc azi nicăieri în univers. Din ce am înţeles eu, chestia asta e destul de clară, cel puţin aşa se pretinde. Acum, nişe extratereştrii mai pricepuţi ca noi la fizică or avea deja nave spaţiale care funcţioneaza pe cine ştie ce quarci produşi din ciocniri de particule elementare, e şi asta o părere. Dar cel puţin, din ceea ce ştim, suntem intr-adevar privilegiaţi asistăm în „exclusivitate” la un show unicat.

Ce ma mira totusi, este cat de mult efort pot sa depuna oamenii ca sa faca niste experimente atat de inutile totusi. Ceva util aflam, intr-adevar, dar eu cred ca totusi se pierde mult effort aiurea. Nu vreau sa explic de ce cred ca sunt inutile, insa cred ca era mult mai util un experiment prin care incercau sa depisteze daca exista Dumnezeu. S-a cam bombanit prin presa ca incearca ei sa depisteze “particula lui Dumnezeu”, dar stati linistiti, e doar gargara, e un fel de a spune ca incearca sa depisteze o particula care a ajutat la transformarea energiei in masa, insa chiar daca o depisteaza, o sa se iveasca si mai multe intrebari si probleme, adica de unde vine acea particula, ce-i cu campul asta si ce vrea el? Una e sa dea formula cu campul lui Higgs ca sa iese acolo ecuatia lui Einstein fara virgula si alta e sa dea si o explicatie de cum s-a produs acel camp si de ce. Asta o sa cam fie din ce banuiesc eu, urmatoarea problema.

Acum, ca veni vorba de Dumnezeu, imi amintesc ca in mediul protestant e raspandita o povestioara legata de intrebarea daca exista Dumnzeu. Un profesor pune intrebarea: exista Dumnezeu? Un elev raspunde: da. Profesorul intreaba: de unde stii, nu L-a vazut nimeni? Elevul destept raspunde si el: da ce, aerul l-a vazut cineva? Si credeti ca exista, nu? Prin urmare si Dumnezeu exista. Si toata clasa ramane muta! Iar in unele povestiri, acel elev era Einstein. Nu stiu cat de adevarata e povestirea, nu stie nimeni, nu m-ar mira sa nu fie, protestantii obisnuiesc sa nasca istorii de astea mai mult sau mai putin adevarate, ca sa intre in polemica cu ateii. Pentru ca le cam place la protestanti sa polemizeze, ca de la asta a inceput si ruptura lor de catolicism si toate schimbarile care au urmat. De fapt, polemizarea stiinta-religie, daca ma gandesc a pornit chiar ma inainte, prin scolasticismul catolic, dar nu prea am studiat problema asta.

Ce povestioara interesanta asta si cate lucruri se pot dezbate despre ea. Mai intai, niste atei ar putea spune – si chiar spun – ca aerul se poate vedea, adica omul a construit mecanisme de observatie a aerului prin care acesta se poate observa si analiza, ba chiar se poate experimenta cu el, se poate manevra in variate moduri, i se pot deduce proprietatile, se poate folosi aerul la fel de usor ca o coala de hartie pe care o vad, o studiez, o cocolosesc si daca vreau ii dau foc. Dar ma rog, ideea e ca nu il vedem cu ochii naturali, ne trebuie niste “extensii” care sa il vada. Si un raspuns la argumentul adus de atei poate fi ca asa cum aerul nu il vedem dar exista, de aici rezulta ca poate sa existe si Altceva pe care nu Il vedem, dar El exista. Si acel Altceva, este exact Dumnezeu. Stiinta pretinde ca se bazeaza pe experimente reproductibile, adica spune ceva decat daca a aflat cu certitudinea data de sistemele de deductie folosite ca acel fenomen se manifesta de fiecare data la fel in aceleasi conditii. Sa nu intram in cuantica, ca deja acolo e cam exact invers, dar ma rog, in general sa zicem ca asa e.

Eu ma mir insa ca nici un om de stiinta ateu nu s-a gandit sa experimenteze daca cumva Dumnezeu exista, sa incerce sa descopere chestia asta. S-au strans mii de oameni de stiinta, s-au cheltuit miliarde si milarde de euro ca sa se construiasca LHC-ul asta si totusi, un experiment de grup pentru descoperirea existentei lui Dumnezeu nu s-a facut. Zic de grup pentru ca personal, evident probabil exista multi oameni care au incercat sa vada ca exista Dumnezeu si s-au convins ca exista. Sunt nenumarate exemple, un om care dorea sa se sinucida a zis: hai sa vad inainte daca exista Dumnezeu ca nu cumva sa ajung in iad. Apoi, in timp ce statea el pe ganduri, a venit un om si i-a zis: nu te sinucide, exista Dumnezeu si are un plan cu tine. Sunt probabil si multi care au facut cine stie ce experiment ca sa vada daca exista Dumnezeu si au fost dezamagiti. Un om de exemplu, a facut o crima numai ca sa vada daca il pedepseste Dumnezeu. A omorat pe cineva la intamplare, si apoi s-a uitat la cer sa vada daca il trazneste Dumnezeu. Si pentru ca nu i s-a intamplat nimic, a mai facut o crima, si inca una …. si a ajuns la puscarie in final, unde dupa ani si ani, a aflat insa ca exista intr-adevar Dumnezeu. Acum are alte probleme, se framanta cum poate sa se ierte pentru ce a facut, dar e alta poveste. Cam nepotrivit exemplul, nu mi-a venit altul in minte, dar ideea este ca avem oarece probleme cand incercam sa depistam daca exista Dumnezeu, pentru ca nu prea stim ce trebuie sa facem dupa si cum functioneaza Dumnezeu. Nu stim intr-adevar nici bosonii cum se dau peste cap, insa ne dam noi peste cap ca sa le vedem urmele pe care le lasa in urma ciocnirilor particulelor elementare.

Ce trist trebuie sa fie Dumnezeu uitandu-se cum se straduiesc oamenii sa afle un astfel de nimic, pentru ca cu sa fara bosoni, tot peste intrebari o sa dam, tot alte si alte intrebari o sa urmeze, nu e nimic nou pe pamant de cand cu “descoperirile stiintei”. Am ajuns noi pe Luna, avem Internet si toate cele, dar avem si mai multe boli de cap, arme de distrugere in masa si toate cele. Daca e sa tragem linie, progresul este o mare iluzie, o mare gogoasa, omenirea stie intra-adevar exponential mai multe si stiinta creste exponential, dar viata omului e la fel dintotdeauna, poate chiar mai grea. De fapt, daca ma uit la bunica de la tara, e cu mult mai tzeapana decat multi oraseni, are o viata mai altfel, mai linistita, mai cu sens, mai cu bucurie si pace. Si nu pentru ca musai e credincioasa, ci pentru ca asa e ea, asa e viata la tara, la asta te predispune, e dovedit. Poate ca asa era viata si alta data, inainte sa ne pierdem noi mintile cu modernisme si post-modernisme. Spunea un om mare, ca dupa primul razboi mondial lumea nu a mai fost cum era inainte, adica a cam devenit totul un spital de nebuni.

Sa revin insa la problema in sine. Cum experimentam ca exista Dumnezeu? Pai asta nu ar fi greu de facut, ca am aplica metode similare din stiinta. “Trial & error” a fost intotdeauna calea prin care am impins lucrurile mai departe, numai sa avem curaj sa facem trial si sa nu dam inapoi cand dam de error. Dar problema nu ar fi in “cum experimentam”, ci cred ca ceea ce ii tine pe oameni sa incerce asta, ar fi mai degraba “ce ne facem daca”. Ca daca descoperim bosonul Higgs, o sa avem o teorie mai clara, o sa stim niste chestii, poate o sa facem niste rachete mai ciumege, dar cam asta e tot. Nu trebuie sa ne schimbam viata cu totul, nu trebuie sa fim mai atenti la aspectele mai profunde si mai adanci ale vietii cum ar fi iubirea si ura, mandria si modestia, pofta si infranarea, vointa si lenea etc Imi dau seama ce soc trebuie sa fie pentru un ateu sa descopere ca exista Dumnezeu. Il inteleg. La ce bun sa existe Dumnezeu, daca nu o sa mai pot sa fac ce vreau eu, sa traiesc cum vreau eu ci o sa trebuiasca sa imi schimb viata, ca sa nu ajung in iad. Zic asta pentru ca “inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu”, cam cu asta incepem toti, cand intelegem si Il descoperim pe Dumnezeu, de cele mai multe ori frica este cea care ne intelepteste si ne face sa incercam sa ne schimbam viata. Intr-adevar Dumnezeu e cu totul altceva, si nu frica este ce vrea El sa ne transmita, e cu totul departe de orice intentie a Lui, ca doar e Tatal nostru, dar deh, copiii au nevoie de nuia ca sa stea departe de pericol, ca doar nu o sa ii apere drepturile copilului atunci cand baga mana in foc. E adevarat ca multi L-au cunoscut altfel pe Dumnezeu, nu prin frica, inceputul credintei lor a fost poate datorat harului care L-a coborat Dumnezeu asupra lor si lucrurilor pe care le-au vazut si le-au trait, macar pentru o vreme ca sa se intareasca in credinta si sa prinda un start pe cale. Caci asta e marea dinferenta intre un boson si Dumnezeu. Descoperirea unui boson, ne descopera ceva din “afara”, pe cand descoperirea lui Dumnezeu, ne descopera mai ales o gramada de lucruri despre “inauntru”. Si pe cat de interesante si frumoase sunt cele de din afara ale bossonului, infinit mai urate, ba chiar grotesti sunt cele dinanuntru si descoperirea lor provoaca zdruncinarea fiintei noastre launtrice si ne indeamna la eforturi care ni se par atunci supra-omenesti, dincolo de puterile noastre. Iar cea mai mare provocare este renuntarea la ceea ce constituie centrul fiintei noastre: orgoliul, sinele, ego-ul, acel ceva care produce toate reactiile si raportarile noastre la restul oamenilor si la societate (eu sunt mai bun ca asta, eu stiu mai multe, eu fac mai bine, restul sunt prosti, sunt gunoaie etc). Cam de asta cred eu ca se tem cel mai mult ateii, intuitiv si ca un ecou al constiintei care nu s-a stins total nici in cel mai mare ateu, necredinciosul cunoaste ca daca L-ar descoperi pe Dumnezeu, ar exista niste probleme. Dumnezeu nu e doar o curiozitate intelectuala si stiintifica. Dumnezeu nu e un set de principii si nici macar o doctrina. Chiar daca maine pe Wikipedia ar scrie chiar pe prima pagina ca Dumnezeu exista, chestia asta nu ar fi doar interesanta, extraordinara si provocatoarea pentru umanitate. Ar fi in primul rand o problema pentru mine, cel care acum fac ce vreau, pentru ca nu o sa mai pot sa fac ce vreau, ci ce trebuie. Simplist spus, pentru ca oricum nu o sa stiu ce trebuie, dar chiar daca presupunem ca oamenii de stiinta vor lua legatura cu Dumnezeu sau ca vor inventa un aparat de comunicare cu Dumnezeu si eu voi putea sa Ii pun intrebari, o sa am mari probleme.

Un parinte spunea ca oamenii se impart in oameni care vor si oameni care nu vor. Iar eu sunt sigur ca cei care vor sa Il descopere pe Dumnezeu, il descopera. Iar cei care nu vor, descopera bossoni si quarci. Sau dau din palme si din coada cand ii descopera altii. Dar daca ar stii ei ce pierd … Si mai ales ca bossonii si ei sunt tot de la Dumnezeu, si mult mai multe are sa ne descopere Dumnezeu, taine care nu doar o sa ne lumineze mintea ci o sa ne strafulgere toata fiinta si o sa ne transforme in continuu, intr-un mare continuu, chiar mai mare decat continuum-ul spatiu-timp. Dar pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, e nevoie de smerenie, un fenomen prea putin analizat de oamenii de stiinta. De aceea “mulţi oameni mari şi slăviţi sunt, dar tainele se descopăr celor smeriţi.” (Elclesiasticul 3#19)

EarthBox – grădina din balcon

Nu sunt prea pasionat de agricultura, dar recent din intamplare am dat peste EarthBox si am cautat mai mult pe net. Iata jos cateva video-uri foarte interesante, in primul cam toate plantele cultivate au sub o luna

Un restaurant a facut o gradina organica pe acoperis, bineinteles folosind Earthbox:

Din pacate nu am reusit sa gasesc in Romania useri ai acestui sistem cu exceptia unor cultivatori de canabis. As fi curios daca soiurile de pe la noi merg cu acest sistem de cultivare. Inca nu am cautat clone ceva mai ieftine, cred ca totusi fiind originali, nu se merita sa cumperi direct de la ei, cine e interesat, sa verifice pe site-ul mama: www.earthbox.com

Pentru intreprinzatori, exista chiar si solutii comerciale: www.earthboxfarming.com.

Câinele cu inimă de om

Din fire animalele erau bune. Caderea in pacat a omului a inrait si animalele si au inceput sa se manance intre ele si sa il urasca si pe om. Din cand in cand insa, chiar in starea aceasta cazuta, animalele ne dau lectii de umanitate.

Lingura de plastic

Este strigator la cer ca societatea noastra a ajuns intr-un punct in care efortul necesar extragerii petrolului din pamant, transportarea lui la o rafinarie, transformarea lui in plastic si prelucrarea acestuia, impachetarea si transportarea pana la un magazin, cumpararea si aducerea lui acasa …

… tot acest efort este considerat mai mic decat efortul de a spala o lingura dupa ce ai murdarit-o!

1 12 13 14