ROBOR, Prima casă și băncile lacome

M-am plictisit să scriu articole despre Prima Casă, cât despre ROBOR, ce să fie de scris? Poate de clarificat niște amănunte și combătut teatrul tovarășilor care mizând pe instinctul naționalist idiocratic se folosesc de retorică manipulatoare fără măcar să aibă cohones să tacă și să facă ce vor, adică să sugă și ei niscavai din profituri, dacă deocamdată nu pot să le naționalizeze încă pe aceste bănci lacome. Și să sugă cât vor, pentru că pot – și aici sunt de acord că este treaba lor ce taxe și ce impozite pun – și nu pentru că, vezi-Doamne, ar vrea ei binele creditacului care este speriat de creșterea ROBOR-ului. Însă comunistul nu poate să nu mintă, are în sânge manipularea și hoția. Și acestea vin la pachet cu incompetența și cu înclinarea de a arunca mereu cu noroi asupra celor care produc și sunt competenți.

Cât despre boporul din bazinul electoral, deși prostimea este naționalistă, totuși nu se dă niciodată înapoi de la un credit de la o bancă lacomă austriacă pentru a cumpăra mașini de la companii exploatatoare nemțești care sifonează profiturile în offshore-uri … Însă dacă putem, de ce să nu le luăm din profiturile lor și să ni le împărțim noua – aceasta a fost prima scânteie a bolșevicilor și peste secole, dracul minciunii, al hoției și al răutăți endemice stăpânește toți socialiștii ipocriți scoate din nou capul,câtă vreme trezvia poporului este zero și pofta de ajutoare gratuite bate principiile morale și economice care și acelea sunt destul de subțiri oricum.

Subțirimea presei noastre s-a văzut cu ocazia lansării taxei pe lăcomie prin aceea că nimeni nu a pus problema către tovarășul Teodorovici: dacă vă pasă de ROBOR și de oamenii care au rate mari și nu vor mai putea face astfel față măririlor de salarii din pix, de ce guvernul nu taie programul Prima Casă? Cred că este la mintea cocoșului (și am explicat de mai multe ori) că acest program nu face decât să proptească prețurile la imobiliare aiurea. Fără acest program, prețurile ar cădea până acolo unde puterea de cumpărare ar regla cererea și oferta. Și astfel, oamenii ar putea avea credite cu rate mult mai mici și pentru perioade mai scurte, prețul fiind mult mai mic și principalul contând imens în calculul total al achiziției. Nu cred că poate nega cineva că fără Prima Casă, sistemul bancar din România ar fi trecut printr-un duș rece, fiind băncile nevoite să dea din coate ca să poată oferi credite. Indirect, Prima Casă ține sus nu doar prețul imobiliarelor, nu doar costul creditelor imobiliare, ci și pe al celorlalte credite care sunt cumva legate de imobiliare, băncile având o masă de bani pe care trebuie să o împartă și dacă pe imobiliare nu ar avea de consumat capitalul destinat creditării, ar fi nevoite să dea jos cu dobânzile la toate celelalte credite pentru a avea rulaj.

Sunt lucruri simple deși poate eu nu le explic simplu. Însă supra-impozitarea legată de ROBOR de departe nu are rolul de a “ține sub control” creșterea ROBOR-ului ci sifonarea unui procent din profit de către stat. În particular, personal nu am nimic împotriva ideii: statul taxează, asta face el și cum o face se revede în economie și în bunăstarea oamenilor. Poate că ei s-au gândit că așa e mai bine, să fie sănătoși. Nu cred nici rapoartele BNR că băncile o să aibă probleme cu solvabilitatea, nu cred nici semnalele alarmante ale specialiștilor că o să fie dezastru pentru bănci, etc. Mafia banilor, fie că e în mâinile bancherilor lacomi, fie că e în mâna statului lacom, este cam același lucru. Eu doar vreau să atrag atenția asupra ipocriziei și prostiei cu care guvernanții actuali pretind că le pasă de oameni și luptă cu dușmanii economici ai boporului, când de fapt aceasta lege Prima Casă, este mană cerească pentru bănci și le face să stea cu mâinile în sân fără să se lupte pentru reduceri de costuri, analize, dezvoltare, investiții în companii sănătoase, în mediu privat etc.

Băncile la noi trăiesc tot de pe seama statului, că niciodată bancherii nu o vor duce rău într-o țară socialistă dacă știu cum și cu cine să împartă profiturile. Prima casă, obligațiunile guvernamentale, creditele administrației publice, ale regiilor și ale companiilor de stat administrate ineficient, toate acestea sunt surse de venit baban. Să vă dau doar un mic exemplu: Compania de Apă Oltenia, are conturi deschise la toate băncile posibile (mai puțin la ING, unde au închis – pe semne că a venit ordin de la partid). Care companie întreagă la minte plătește comision de administrare și duce în spate conturi aiurea la toate băncile când un cont sau două sunt mai mult de ajuns, ca să nu mai zic că plata cu cardul pe un site poate rezolva peste 50% dintre clienți cu costuri de încasare infime comparativ cu cele bancare. Însă deoarece Compania de Apă are un singur patron – Primăria Craiova, și deoarece e condusă de tovarăși care erau mereu repetenți la matematică și îi doar undeva de eficiența financiară, pentru că dacă au nevoie de bani doar măresc metrul cub de apă, astfel de situații se întâmplă. Nu mai zic de credite. Credeți că o primărie în România când vrea să ia credit se duce și compară ofertele între ele, negociază cu băncile? Nu, se duce la o bancă unde la sucursala locala, directorul sau directoarea “știe cum merg lucurile”. Și astfel, băncile o duc bine oferind credite pentru te miri ce proiecte, că oricum tot ce e la stat e beton la riscuri, deci băncile nu stau să analizeze fezabilitate sau alte prosti pe care le cer creditacului de rând.

Dacă îi pasă deci lui Teodorovici de ROBOR, de ce nu taie din credite, de ce nu taie din obligațiuni, de ce nu taie Prima Casă etc? Numai dacă ar tăia Prima Casă, beneficiile pentru popor ar fi incomensurabile. O scădere a prețului numai cu 10% ar însemna imens calculat la miile de tineri care își cumpără apartament prin acest program. Evident, nu zic să îl taie din prima, că poate să facă poc tot sistemul, poate să reducă treptat, să înăsprească condițiile etc. Dar chiar credeți că lor le pasă de omul de rând? Păi o cădere cu 10% a prețului, înseamnă o cădere a impozitelor și taxelor din achizițiile de imobiliare, deci din start venituri mai puține la buget, ori ei de asta au nevoie, de buget maxim ca să poată să dea pensii și ajutoare sociale la retardați ca să îi voteze. Nu ăla care muncește și e elibigil pentru un credit Prima Casă, nu informaticianul sau inginerul tânăr căsătorit care va plăti mai puțin și care va putea astfel să aibă un trai mai liniștit îi preocupă pe ei, ci să fie bani la buget, dacă se poate, toate profiturile să le înghită ei, ca să poată da pomeni electorale și să poată trage tunuri, cum ar fi kituri anti-cutremuri pentru locatarii din clădirile cu buline roșii, că niște pansamente și o lanternă o să îi ajute pe ăia când o să cadă blocul peste ei.

Două cuvinte în final despre ROBOR. Foarte puțini înțeleg că băncile sunt și ele plătitoare de ROBOR. În dinamica creditării și fluxului de capital al unei bănci, există momente când o bancă o duce mai bine la lichidități pe când alta o duce mai rău. De acea, băncile se împrumută între ele și de aici vine ROBOR-ul. Cei care zic aiurea că băncilor le convine un ROBOR mare pentru că și ele au credite emise și prin urmare câștigă mai mult când e ROBOR-ul mai mare, se înșală amarnic. E ca și cum ai spună că caselor de schimb valutar le convine un curs mai mare. Deloc adevărat, caselor de schimb valutar le convine un flux mai mare, cursul poate să fie oricât, pentru că ele au adaosul (sau marja de profit) relativ fix (reglat teoretic de piața, de costuri, de obiectivele patronului etc).

Similar, băncilor le convine cel mai mult să dea credite multe, la cât mai mulți oameni, ideal cât mai solvabili și într-o economie cât mai solidă, ferită de cât mai multe riscuri. Fie ROBOR mare, fie mic, problema băncilor este când nu au cui să dea credite și când creditele date în trecut încep să facă poc. Evident că nu le convine nici să vină statul să le mărească impozitul peste noapte, dar să nu le plângem de milă că BNR-ul nu va lăsa (din păcate) nicio bancă să pice pe la noi. Cel mai nasol lucru care se poate întâmpla unui bancher, este ca să fie mutat la o altă bancă, iar patronilor, să nu mai facă profit anul următor și să fie nevoiți să vândă banca. Ca să înțelegem sistemul bancar, să ne uităm la companiile de stat, ținute pe linia de plutire din bugetul de la stat. Așa cum companiile aflate pe pierderi la stat nu intra în faliment, ci sunt periodic “salvate”, la fel se întâmplă în sistemul bancar de la noi unde Isărescu garantează supraviețuirea oricarei bănci în orice condiții. Bineînțeles, în condițiile legii, căci cămătăria legalizată este garanția că nu poate fi înghițită de competiție.

În concluzie, nu doresc decât să subliniez că Teodorovici își face datoria să strângă șurubul și să ia cu japca tovărășește din punga altora. Îngrijorarea este însă dacă se va opri aici, sau dacă o dată ce a dat cu gustul de sânge, o să înceapă ca un leu să jupoaie tot ce îi stâ în cale. Azi sunt băncile și telecomurile, dar mâine pot fi producătorii auto, companiile IT, buticarii sau fermierii. Căci bugetul este un sac cu gaură fără fund, unde trebuie strânși cât mai mulți bani pentru a menține pe linia de plutire caritasul măririlor salariale, creșterii aparatului bugetar și al administrației publice, cheltuielilor nesăbuite și dezmățului “investițional”. Din spate vin inflația, cursul și dobânzile. Socialismul are însă și mai multe metode “magice” de prelungire a visării: pe lângă impozite mai există și creșterea datoriei, reglarea prețurilor, naționalizarea unor industrii întregi, etc.

Bine în toată ecuația asta este că tovarășii de la noi sunt obsedați de pensionari și bugetari și nu vor să rezolve mai simplu cumpărând armata și poliția cum fac tovarășii din Venezuela. Sau poate că inevitabil se va ajunge și la noi tot acolo, când cangrenele o să înceapă să sângereze din toate părțile și nu o să mai fie de luat cu japca …

PS: am uitat sa tratez subiectul profitabilitatii sistemului bancar; este o prostie atat de rumegata ca nu ne vad sa ajungem bine; bunaoara, la noi sistemul bancar este atat de slab dezvoltat si incipient incat profiturile realizate nu merita inca eforturile sifonarilor profiturilor prin offshore-uri asa cum fac de exemplu alte tipuri de companii, cum ar fi mall-urile si hypermarket-urile; evident ca acum pe masura ca se va supra-taxa profitul, tenatia transferurilor de profit va intra si in sistemul bancar si nu numai

Locomotiva Germană se transformă în rachetă

Guvernul german a înregistrat un excedent bugetar de peste 10 miliarde de euro în 2018, al patrulea excedent consecutiv, potrivit Handelsblatt. Cu numai câteva luni în urmă, excedentul era estimat la 5-8 miliarde de euro. Noua estimare de peste 10 miliarde de euro are legătură cu veniturile fiscale mai mari generate din creşterea câştigurilor companiilor şi salarii majorate.

ZF

Văzând această știre instant m-am gândit la versetul biblic “Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.” (Matei 13, 12)

Cam așa este și cu deficitele și cu excedentele. Pentru că așa cum îți așterni, așa dormi. De ce nu ar face Germania excedente dacă are reglate toate mecanismele pentru evitarea grecizării? Nu doar guvernul neamț, nu doar companiile ci și poporul german (ca și cele nordice) sunt făcuți din alt aluat. Seriozitate, chibzuială (noi îi zicem zgârcenie) și obsesia lucrului bine făcut. Din păcate puțini români înțeleg ce este acela deficit și ce este acela excedent și deși toți văd ce bune sunt autostrăzile în Germania, ce bine trăiesc nemții etc, puțini se gândesc: cum au ajuns aștia aici. Iar cei care își pun problema și își dau un răspuns, fie el sumar sau trivial, sunt tentați de emigrare și mulți o duc până la capăt.

Prima întrebare pe care ne-o punem văzând acest vrej fermecat de fasole, este dacă din el se vor putea hrăni toți europenii. Am văzut câteva enumerări de idei cu privire la ce ar putea face nemții cu atâta bănet în plus. Armata, plătirea datoriei etc. Nu cred că va fi așa. În primul rând, pornind de la premiza că frica mișcă Germania (mai precis angst-ul german), care e cea mai mare temere a nemților în ziua de azi? Trebuie să fii de pe altă planetă ca să ai ezitări: Deutsche Bank.

Nu știu cifrele și nu știu dacă DB-ul e un mizilic și poate fi doar una dintre multele cheltuieli posibile, dar cu siguranță stabilitatea Germaniei este dependentă de supraviețuirea DB-ului, deci …

Văzând atâta bănet, mă gândesc că nu doar eu, dar poate și nemții se gândesc: ce-ar fi să o punem noi de o uniune mai mică și să aruncăm porcușorii după care îi lăsăm să intre în default că noi oricum ne-am făcut exitul (guvernul mă refer, deși nu știu sigur, bănuiesc că oricum cel puțin BCE-ul, FMI-ul și BERD-ul mai au bonduri) și cu banii aștia putem face un restart liniștiți la un viitor euromark, poate chiar acoperit de aur? Din cauza angst-ului, bineînțeles că și asta pare o direcție prea extremă de pus în aplicare, însă pot exista derivate mai practice, cum ar fi opoziția și mai fermă la eurobonduri și presiunea asupra BCE-ului ca să renunțe la ZIRP. Da, Germania pote nu are curajul să încerce o rupere, dar cu bănetul în spate și cu garanția că poate face față la tensiuni, se va opune în continuare finanțării comune a găurilor porcușorilor mici și mari, deși recent BCE tocmai a dizolvat tăcut o bancă italiană. Da, poate că unele mici “abateri” vor fi trecute cu vederea, dar rămâne să vedem execuția bugetară a italienilor în anul următor care este o utopie, unde va împinge lucrurile.

Dar surplusul poate fi dilematic doar prin ochii noștri de milogi creditaci muritori de foame și fără speranțe. Căci există încă multe de făcut și în Germania, de la infrastructură la finațarea companiilor, reduceri fiscale etc. Vă imaginați ce ar însemna o tăiere a impozitelor în Germania și o simplificare a birocrației prin modernizare?

Acolo sus este o competiție permanentă și țările puternice economic nu vor avea dilema cum să cheltuiască banii. Mulți nici măcar nu au bani ci doar butonează credit din tastatura băncilor centrale, cum ar fi Japonia și SUA. Armata le permite să butoneze în continuare. Germania neavând armată, are industrie, know-how, exporturi, excedente și toate fundamentele ca la carte. Oare cine stă mai bine?

PS: Germania nu are armată este o glumă, evident că într-un an, dacă dorește, dacă pune industria să producă, Germania poate avea o armată, chiar cea mai puternica din Europa. Nu ar fi prima dată …

Cum a intrat Grecia în groapă și cum România face aceleași greșeli?

Poate singura mare diferența între noi și greci care încă ne menține pe linia de plutire este aceea că noi nu ne-am priceput la fel de bine să îi atragem pe bancheri așa cum au făcut-o grecii. Veți înțelege mai la final despre ce vorbesc.

Dacă spun acum că românii este foarte posibil ca individual să fie mai bogați ca nemții deși PIB-urile celor două țări nu pot fi comparate, puțini vor înțelege la ce mă refer. Asta se întâmplă din cauza virusului care se numește creditul și din cauza inculturii financiare. Un prietem mi se plângea acum vreo 10 ani dacă nu mai bine că nu face prea mulți bani, că toata viața a învățat mai bine ca alții, că a muncit cât l-au ținut puterile, că a fost cinstit și degeaba: nu are decât hainele de pe el. Până și apartamentul unde locuia împreună cu familia nu era al lui. “Ai credite”, l-am întrebat? Nu. Ce bancă să îmi dea mie credite, daca nu am CV, nu am muncit cu carte de muncă etc. “Păi nu realizezi cât de bine stai?”.

Am încercat să îi explic că sunt mulți oameni de afaceri care par bogați doar pentru că sunt angrenați într-o rotiță care deocamdată se învârte însă când îi va lăsa puterile și rotița se va opri, sabia lui Damocles care este creditul le va cădea în cap și îi va termina, așa cum a terminat pe mulți în 2008. Sunt nenumărate povești cu dezastrele umane produse în 2008, din păcate deoarece nu avem presa, nu avem cinema, nu avem documentariști, se pierde această istorie. Oameni de afaceri care umblau cu bodyguarzi după ei pentru că intrau în insolvență și partenerii de afaceri către care aveau datorii îi suspectau că doar profita de situație ca să le tragă țeapă. Mari oameni de afaceri care renegociau cu băncile și puneau la mezat până și apartamentul comunist moștenit de la părinți, tot ca să mai tragă nițel de scadențar. Etc.

Așadar un om sărac, fără asset-uri dar și fără credit, este cu mult mai bogat decât unul care are ceva avere dar are și credite. Dacă este să calculăm financiar și nu ne legăm de capacități, experiență, potențial. Astea sunt altă discuție, dar exclusiv financiar, un om fără credit este mult mai liber decât unul care are bunuri pe credit sau are o afacere care funcționează pe credit (și care afaceri nu supraviețuiesc din credite?) și care tremură la gândul că ROBOR-ul poate să sară sau cursul poate să sară sau o nouă criză să vină și sa rateze plata ratelor.

Cam lungă introducerea, prin urmare să revenim la Grecia. De ce s-au grămădit băncile nemțești, americane, britanice și mulți alți investitori ca să dea credite Greciei, deși PIB-ul era cum era, economia era cum era, industria lipsea cu desavârșire. În afara de ulei de măsline și turism, Grecia nu avea mare brânza bogății. Avea însă ceva foarte interesant pentru bancheri: case care puteau fi puse garanții pentru credite și cum bancherii trăiesc din credite și din comisioanele creditelor, iată de ce toți erau înnebuniți în anii post aderare să ofere grecilor creditare. Jocurile Olimpice din 2004 au fost mana cerească: puterea avea pretext să facă “investiții” pentru că poporul dormea și nu se gândea dacă aceste investiții vor fi recuperate și își au rostul, bancherii aveau parte de dobânzi frumoase, cu mult peste cele din Germania sau altă țară europeană cu guverne mai responsabile, poporul avea și el parte de locuri de muncă bine plătite, mai ales bugetarii, pensionarii aveau pensii mărite ca Făt-Frumos etc. Un amic grec îmi spunea că visul oricărui tânăr grec era să ajungă să muncească la stat și că fiecare avea de mic aranjat deja locul unde urma să muncească: la departamentul cutare de la primărie pentru că cunoaște tata pe cutare șef, la agenția cutare unde e unchiu director de personal etc.

Așadar, faptul că grecii nu aveau pe persoană fizică credite și aveau casele achitate – deci puteau fi puse gaj – a dus la explozia creditării care a cauzat dezastrul ce a urmat și a băgat în groapă Grecia pentru câteva secole bune de-aici înainte.

A venit acum momentul de o mică paranteză: acest articol nu se dorește în niciun caz să umbrească în vreun fel activitatea bancară de creditare. Tot ce încerc este să explic un fenomen, pentru a spera că cel puțin pe ici pe colo, la nivel individual, românii vor reuși să reziste tentației creditării și vor ieși din bula iluziei prosperității și a bunăstării pe credit. Bancherii dau credite – asta e datoria lor. Chiar dacă ar fi treaba lor să se asigure cui dau credite, este o iluzie să credem că le-ar păsa: ei câștigă tot timpul și când oamenii sau companiile pică și nu mai pot plăti, vine statul și îi scoate din groapă, deși groapa în care au ajuns se datoreaza lor pentru că au dat credite cui nu trebuia. Din păcate asta e realitatea în care trăim și vedem că nici vestele galbene, deși cunosc problema, nu au putut să facă nimic. Pentru că deja suntem fierți în oala, ca broaștele, temperatura a depășit pragul la care am mai putea să sărim din oală.

Așadar, chiar dacă o țară este săracă și nu produce deocamdată mare lucru, băncile sunt dispuse să le finanțeze deoarece important este să existe populație pentru că acea populație, dacă există, va face copii și va putea muncii pentru decenii de aici înainte ca să plătească ratele, deși la momentul acordării creditelor, băncile nu urmăresc nici măcar ca acestea să fie date pentru dezvoltare, investiții, pentru înmulțirea banilor și nu pentru satisfacerea unor plăceri. Procentul de oameni cu Porsche Cayene era înainte de criză cel mai mare în Grecia comparativ cu toate celelalte țări europene. Un patron de service cu 3-4 angajați dintre care cam 2 erau copiii lui, avea Porsche Cayene ultimul model în momentul în care i-a picat afacerea și a început să lucreze ca mecanic se unul singur, acolo unde îl chemau vechii clienți, pentru a putea pune o pâine pe masă.

Pentru a avea certitudinea că își recuperează banii și că nu își ia țeapă (prea mare), bancherii trebuie să fie siguri că nu o sa aibă probleme de la Banca Națională a țării respective. Acolo unde mai există. Nu era cazul în Grecia după trecerea la euro. După cum am mai explicat poate în alte articole, euro nu poate fi emisă decât de BCE (Draghi) deci băncile au încredere în monedă că nu va fi devalorizată prin tipărire exagerată (ha-ha) cum s-a întâmplat în hyperinflația din Serbia, Mozambic sau în zilele noastre în Venezuela. Mai rămâne riscul de default suveran. De aceea, deși guvernele țărilor membre UE au bugete separate și se administrează fiecare cum dorește, există unele diferențe între dobânzile acordate de bănci unor țări cu economie puternică, cum e Gremania și alte țări cu situație mai proastă, cum ar fi Italia. Diferența între dobânzile Germaniei și Italiei (sau a altor țări – dar Germania e de referință) o numim spread. Cu cât spreadul este mai mare, cu atât băncile câștigă mai mult. Adică, ia bani de la BCE cu dobânda -0.5% (da, încă suntem pe negativ) și îi oferă guvernului grec cu 5%. Super-afacere! Până când se întâmplă să vină la putere un partid care să amenințe că nu mai plătește și că vrea renegocieri sau chiar default pe datorie.

Aici sunt riscurile, dar pentru bănci astfel de oportunități apar rar. Situații tensionate dar cu șanse de rezolvare sunt rare. Bunăoară, deși grecii au votat Ohi, în cele din urmă au executat tot ce le-au cerut “creditorii” și nu au făcut default, că despre întoarcerea la drahmă ce să mai zicem – Varoufakis zice că au încercat dar nu au putut, pentru că softul administrației financiare era controlat de la Bruxelles.

Sute de mii de case neipotecate sunt mană cerească pentru bănci. În ele o să trăiască sute de mii de oameni care o să muncească decenii pentru a plăti ratele, că altfel nu mai funcționează bancomatele și vine sfârșitul lumii. În situația asta suntem noi acum. Nu știu procentul exact de case neipotecate dar trebuie să fie încă foarte mare pentru că majoritatea românilor au o frica atavică de ipotecă și trebuie să treacă o nouă generație (probabil cei care au crescut în UE) care să aibă curajul să își pună casa gaj ca să mai cumpere încă o proprietate în speranța că o să crească prețurile și o să dea și ei lovitura. 2008 a calmat și el avântul vechii generații care a uitat cum era cu inflația, cu cursul de schimb și cu cămătarii, în minunata perioadă de tranziție.

Însă, încurajați de socialismul multilateral dezvoltat, oamenii vor începe să creadă încet-încet că lucrurile merg spre bine și criza creditelor e doar o amintire trecută, că acum avem BCE, avem și noi un cuvânt de spus în UE, avem companii naționale care produc, avem politicieni patrioți care îi țin în frâu pe bancherii lacomi să nu crească dobânzile, etc. Nu zic că românii se vor grămădi să își ipotecheze casele și apartamentele ca să cumpere prostii. Zic că cei care vor râmâne în apartementele comuniste ale părinților, nu vor avea nicio problemă să le vândă pe 2 lei ca să aibă avans la apartamente sau case noi la prețuri de Beverly Hills în speranța ca viitorul sună bine și în ideea că e bine să îndrăznești să crezi, deși credința fără fapte este moartă.

Spre deosebire de Grecia, România are și ceva resurse. Și chiar dacă demografic suntem un dezastru, suntem mai numeroși ca grecii, avem pământuri care singure pot plăti ratele decenii de ani de zile, în caz că populația va fi exterminată de nucleare în cazul unui război cu rușii, România are gaze, inclusiv de șist, are păduri etc. Deci “micul” procent al datoriei raportată la PIB este doar la un pas distanță de trecerea Rubiconului de unde o să avem parte de un proces ireversibil în care datoria nu va face decât să crească continuu și să devină o povara grea de purtat și imposibil de sperat că vom scăpa de ea, rămânând în starea de limbo de populație sclavagită menită să muncească din greu pentru a plăti rate cu vârf și îndesat pentru ca nu și-a făcut calculele bine când a acceptat să amaneteze tot ce aveau în casă ca să-și cumpere prostii. Bancherii stau ca hienele așteptând acest moment, în care datoria începe să fie nesustenabilă.

De aceea și 2019 va fi un an al destrăbălării în care vom avea parte de creșteri de salarii, “investiții” grandioase, umflarea aparatului bugetar și toate cele bune de care ne-au obișnuit tovarășii. Și cu toate acestea, cursul nu va scăpăra prea mult și banii vor continua să intre, fără să avem deocamdată parte de dobânzi prea mari. Câtă vreme în afară nu o să facă poc, nouă o să ne fie foarte bine deoarece banii caută randamente și noi plătim randamente bune, iar de garanții nu ducem lipsa, prin umare care să fie problema?

De la multi ani

Citeam pe un blog nerecomandat pentru oricine un articol cvasi-motivational in care autorul dadea din experienta lui de viata pentru cititori. Cum ca sa nu te compari cu altii ci sa te raportezi la tine, la tine cel din trecut, sa te evaluezi pe tine nu uitandu-te inspre altii. Cum ca daca te compari cu altii, o sa fii super-ofticat deoarece altii au alte sanse, altii pot fi mai favorizati, pot avea parinti cu bani, oportunitati variate etc. Cam acelasi lucru il spune si Jordan Peterson, ca e mai bine sa te compari cu tine cel trecut deoarece doar astfel poti face progrese reale, altfel, psihologic poti fi dezarmat daca te uiti la altii.

Of, ce inutila si total mincinoasa poate fi psihologia si asa zisa literatura (sau vorbareala) motivationala. Cum adica sa te compari doar cu tine si sa bagi capul in nisip, fara sa te uiti la ce misca in jur? Cum sa nu cauti modele si sa aspiri sa le urmezi? Chiar si pentru a invata din cele bune sau cele rele ale altora. Am rumegat destul material “motivational” incat sa ma satur sa mai sper ca pot gasi ceva bun. Nu zic ca nu exista o etapa in viata omului, mai ales la tinerete cand astfel de prostii te pot scoate dintr-o situatie intunecata si iti pot da un sut in fund ca sa te impinga in fata din anumite incurcaturi. Insa in general, cartile cu sfaturi sunt pierdere de timp, cei atrasi de aceasta mancare “fast-food” mai bine ar cauta “retete traditionale” sau chiar “experiente culinare exotice” in alte genuri literare din categoria beletristica, pentru ca sigur vor fi mai folositi, cantitatea “vitaminelor” si “mineralelor” in “bunatatile” recunoscute si apreciate de milioane de oameni este de departe mai buna decat promisiunea “energizantelor” de multe ori toxice ale literaturii motivationale.

Nu exista sfaturi generale, nu pot exista principii si reguli de viata si asta nu doar pentru ca toti oamenii sunt diferiti ci si pentru ca fiecare isi doreste altceva de la viata si de asemenea mediul si istoricul oamenilor este extrem de diferit incat acele principii sa nu functioneze la toata lumea sau chiar sa faca rau. Sa luam de exemplu principiul asta cu a te raporta doar la tine si a incerca sa te imbunatatesti prin progrese incrementale. Ca sa faci treaba asta trebuie sa fii foarte discipliniat si foarte chibzuit, trebuie sa ai multa atentie, multa capacitate de analiza interioara si un caracter puternic care sa nu fie miscat de tulburarile din jur. Ori un om care este instabil emotional, motivational si are un caracter usor influentabil, mai bine isi cauta modele de urmat, le analizeaza si incearca sa se compare si sa se raporteze la ele, decat sa bajbaie mereu incercand sa fie cu o iota mai bun ca ieri sau acum un an.

Si in pofida a celor spuse mai sus, nu ma pot abtine si ma las si eu dus de ispita timpului festiv si vremii de bilant si gandindu-ma la anul care a trecut m-am gandit sa impartasesc cu cititorii blogului meu, o idee care pentru mine s-a conturat si a prins carne mai mult in anul trecut si de care doresc sa ma agat mai mult in anul viitor. Ideea ar fi ca omul pare a fi facut pentru lucruri mari. Fiecare bineinteles ca poate intelege si intelege diferit lucrul asta. Bineinteles, ca nu spun lucruri prea extraordinare, prea noi sau prea greu de acceptat. Bineinteles, ca ideea cu trasul din maimuta este o prostie si ca o parte din inima mea plange mereu pentru sarmanii care nu realizeaza cat de mare este o asemenea prostie si cat de mult realitatea o infirma la orice nivel, inclusiv pe planul stiintei si al explorarii rationale. Nu vorbesc de chestiuni filosofice sau religioase, nu zic de chestiunea inca misterioasa a constiintei si nici de esecul explorarii mintii sau macar a creierului.

In incercarea de a detalia mai mult propunerea mea, as dori in primul rand sa atrag atentia ca nu doresc deloc sa ma refer la capatitatile extraordinare ale omului, la infinitul posibilitatilor sau alte chestii de astea cu miasma de new-age in ele. Da, este adevarat ca omul poate multe: poate depasi multe piedici, poate trece prin multe necazuri de multe naturi: boli, certuri, lipsuri, razboi etc. Poate invata multe, poate memora mult, poate descoperii multe. Sunt oameni care se pot jertfi mult, care se pot dedica complet unei credinte, unui scop, unei misiuni, unui alt om sau mai multor altora, sau umanitatii. Nici nu mai zic de inteligenta si nivelul de cunostinte la care ajung unii oameni. Sunt mereu fascinat de fizicienii care manipuleaza ecuatiile teoriei stringurilor cum jongleaza un circar niste bile. Nu doar ca le inteleg complet, nu doar ca exista ditamai istorie a descoperirilor si a esecurilor in acest domeniu, pe care fiecare trebuie sa le inteleaga si sa le cuprinda ca sa poata spera ca fac un pas inainte, dar discursul si dezbaterea se duce intr-un fel la nivel filosofic, din ce punct sa le privesti, din ce sistem de referinta. Inteleg gradul de mister la care au acces acesti oameni si eu nu pot decat sa intuiesc cumva si sa admir fascinatia lor de departe, fara macar a putea intelege cu ce se mananca bunatatile cu care se desfata ei.

Ce sa mai spun, ramanand in acelasi registru, de artisti si de creativitate? Daca fericirea ar fi atat de simpla cum cred unii (pseudo) chimistii (vezi Cele 6 droguri ale fericirii), unde se incadreaza nelinistea unui artist care nu are pace pana nu isi intruchipeaza chemarile sau ce putem spune de planul acelui pictor care si-a distrus opera de arta in momentul incare aceasta a fost cumparata, dorind cumva sa spuna: aceasta frumusete supravietuieste doar atata timp cat nu este atinsa de duhul banului.

Fiecare om este o taina si un univers si desi omul pare capabil de multe, a ne intelege macar pe noi insine pare misiune imposibila. Cine crede ca se intelege pe sine cel mai probabil se afla in inselare. Cine crede ca mai intelege si pe alti oameni, deja este un caz pierdut. Deci daca omul este o taina si un mister, cu atat mai mare este misterul scopului pentru care Dumnezeu l-a facut pe om. Desigur religia aduce aici explicatii si posibil chiar aici mai jos sa sara multi cu “referinte” la catehisme sau paterice. Desigur ca foarte probabil vom ajunge candva sa intelegem pentru ce am fost creati si poate iadul o sa fie pentru multi tocmai tristetea ca au pierdut timpul (si oportunitatea oferita de viata) pentru a face macar un pas catre acea chemare.

Dar chiar daca nu intelegem taina pentru care am fost creati, putem sa facem lucruri mari incepand sa facem lucruri mici sau minuscule dar facandu-le bune (ca functie) si bine (ca intentie). Si aici vreau cumva sa termin un articol care poate sa ajunga mult mai mare cu mini-revelatia mea avuta in anul care a trecut: lucrul mare pe care il putem face in primul rand este cu noi, adica cu mintea noastra, cu reflexele noastre, cu emotiile noastre, cu apucaturile noastre sau macar cu ce ne sare in ochi sau cu ce ne roade dintre ale noastre. Si asta pare un mini-sfat deoarece este logic si binestiut ca neputand schimba ce e prin jurul nostru, suntem vrem-nu vrem capitivi acolo unde am fost aruncati de viata si daca altceva nu putem face, putem sa ne jucam cu gandurile noastre. Sa nu fim insa simplisti si sa alungam ispitele fataliste ale unei astfel de orientari pentru ca imediat avem leac la o asemenea tanguiala si reducerea la absurd: sa presupunem ca am fii fost aruncati in alta parte. Ar fi fost mai bine altfel acolo? Pai sa ii analizam pe cei care se afla unde am vrea noi sa fim si sa vedem daca sunt fericiti si daca da sau nu, de ce. Si inca ceva: nimic bun nu apare din senin, exista medii propice, exista darul lui Dumnezeu pe care insa nu ti-l baga in sac, exista mostenirea genetica si/sau educatia primite moka de la altii, dar lucrurile bune nu apar niciodata doar din senin fara multa transpiratie, fara multe incercari si esecuri si poate chiar fara sange varsat.

La multi ani!

Ce SPUNE John Kelly despre Trump

Cateva lucruri incep sa se clarifice despre Trump si sa-mi confirme cele mai cumplite temeri: SUA va lua mana de pe noi, Trump urmareste interesul SUA (si al Israelului) si nu va mai duce in spate militar porcusorii, chiar cu riscul (vazut de noi) sa piarda influenta in unele teritorii. Care influenta, nu are intotdeauna si oriunde prea clar un rol determinat. De exemplu, ce cauta SUA in Siria? Sa apere Israelul? Pai care e mai mare riscul pentru Israel, Assad sau Isis & militiile iraniene care ar prelua o detronare a lui Assad?

Iata deci un extras extrem de important din interviul dat de Kelly dupa ce a parasit Casa Alba din pozitia de Chief of Staff (vezi aici ce zice Wikipedia) – din ce stiu eu, pozitia asta e un fel de maestru de combinatii in maruntaiele guvernului, dar probabil eu il am in cap pe Doug Spencer din House of Cards, care avea aceeasi pozitie.

That said, the outgoing Chief of Staff maintains that President Trump had access to multiple streams of detailed information before major decisions were made – despite Trump’s reputation for relying on his gut instinct.

“It’s never been: The president just wants to make a decision based on no knowledge and ignorance,” said Kelly. “You may not like his decision, but at least he was fully informed on the impact.”

Zerohedge

Cred ca declaratia asta ar trebui sa inchida gura macanitorilor care il subestimeaza pe Trump si il trateaza ca pe un neprofesionist sau bolnav mintal. De departe, Trump nu este deloc in aer si/sau nepregatit, ci miscarile lui converg cu persistenta clar catre o politica coerenta care priveste toate promisiunile facute in campanie: renuntarea la razboaiele aiurea fara niciun interes pentru SUA, taxarea porcusorilor din NATO care pana acum s-au bazat pe americani pentru securitate si altele.

Dupa cateva cuvinte despre energia lui Trump si capacitatea de munca supra-umana (poate ii vine de la faptul ca nu consuma alcool), Kelly mai aduce cateva informatii interesante:

According to Kelly, Trump brought him in to bring structure and order to a chaotic White House racked with inter-agency rivalry, remarkably high staff turnover and nearly constant controversy – adding that he tried to remove politics from his decision-making. 

Zerohedge

Asadar, Trump ia deciziile nu in functie de politicianisme si interese ale unor grupuri sau grupulete, ci in functie de interesul national.

Si care este interesul national al SUA in ziua de astazi? George Friedman arata care nu este: sa fie politaiul de garda gratuit al planetei, sa ofere securitate gratuita europenilor, sa mentina ordinea in Afganistan, Irak, Siria etc

Ba chiar si razboiul-tarifar pentru care de asemenea este criticat Trump este dus tot pentru a aduce din nou productia in SUA si avand in vedere ca SUA exporta sub 10% din ce produce, acest razboi va afecta mult mai mult alte tari decat SUA, aducand astfel un avantaj competitional. Cu privire la razboiul tarifar, ramane insa de vazut daca Trump va avea cohones sa il duca pana la sfarsit si sa il duca cum trebuie, pentru ca se pare ca s-a cam speriat de un posibil crash al pietelor si o da intoarsa, negocierele transmit semnale pozitive, care nu pot veni decat din cedarea din partea americanilor, fiind exclus ca chinezii sa poata renunta peste noapte la avantajele care i-au adus pe pozitia de prim producator si exportator al lumii.

Departe de a fi un sustinator al lui Trump, cel putin direct, indirect, prin teoriile sale George Friedman aproba politica lui Trump. Din pacate daca Friedman o sa aiba dreptate, asta nu e prea bine pentru noi. Apropos, de noi, Friedman sustine ca NATO inseamna de facto in ziua de astazi SUA + Polonia + Romania.

Ce poate aduce 2019 pentru UE?

Epopeea vestelor galbene in Franta nu pare sa se fii terminat, desi pasii facuti inapoi de Macron sunt considerati de naivi ca supapa si detensionare a crizei. Teoria mea este insa ca vestele galbene vor deveni permanenta in Franta si se vor consuma ca un foc mocnit care scuipa in jur scantei.

Anul 2019 este strict legat de Germania. Daca Germania va rezista pe baricade, UE va supravietui si vom avea inca un an de alunecare accelerata catre limbo-ul stagflatiei si al cumularii surselor de risc de unde masinaria poate sa cedeze.

Desi cauzele economice sunt sursa oricarei revolte si motorul schimbarilor optiunilor politice, nu este deloc exclus ca neperformantele economice sa fie asimilate ca avand alte cauze sau si alte cauze decat incompetenta politicienilor si stafiile trecutului. Prin stafiile trecutului, inteleg problemele din 2008 care insa pot fi incluse in prima categorie, dar sa zicem ca de-atunci s-au tot schimbat partide si politicieni si sa acceptam ca nu totul raul de azi vine din criza din 2008.

Sa revenim putin la Franta. Solutii miraculoase nu exista pentru Macron, acesta fiind strict dependent de banii nemtilor, Franta avand performante slabe si datorii in crestere, un sistem bancar cu multe banci zombie, depasite poate doar de Deutsche Bank care are insa in spate garantia statului german, ceea ce este cu totul altceva decat garantia statului francez in perspectiva unui default generalizat.

Ca o mica paranteza, repet si subliniez aici parerea mea ca sistemul bancar actual este insolvent si nu poate supravietui nici macar cu dobanzi zero sau negative. De altfel, dobanzile negative si-au dovedit rapid nesustenabilitatea in prezent nu stiu sa mai existe tari care au dobanzi interbancare sub zero. Prin urmare, mentinerea pe linia de plutire a bancilor este optiunea puterii politice si in ciuda tentativelor de rezolvare la nivel unional a cancerului, in cele din urma va fi fiecare pentru el.

Am pus de mai multe ori intrebare: oare ce va crapa mai intai? Saracia din Grecia, instabilitatea politica din Italia sau din alti porcusori care sa produca un exit, caderea vreunei banci mai maricele sau tensiunile sociale in tarile in care li s-au bagat refugiati pe gat? Iata ca avem in prezent tensiune in toate domeniile enumerate dar dintre ele in principal as atrage atentia asupra Deutsche Bank-ului care fiind banca reginei, duce in spate mare parte din boala sistemului insa spre deosebire de alte componente ale sistemului unde gradul de implozie este ascuns, prezentat coafat sau pur si simplu ignorat, banca DB fiind listata este scrutata cu atentie de investitori si situatia financiara in amanunt este expusa public. Sirul stirilor negative si semnalelor cu privire la DB sunt fara sfarsit. Pe ultimul an, pretul actiunii a scazut cu 98%. Eu ma mir ca inca mai este listata si ca nu au inceput sa pice si alte banci, desi vom vedea luni cat de stabile sunt celelalte banci – ministrul Finantelor al SUA a convocat cele mai mari 6 banci din SUA la o discutie pe tema lichiditatii si a stabilitatii sistemului financiar. (vezi stirea)

O cadere a DB va insemna un test vital pentru Germania & UE. Sa zicem ca statul va salva situatia si va determina un merger cu o alta banca. O masura hilara si singura intrebare care ii vine oricui in minte este: cat va dura pana si noua banca rezultata din merger va urma cale DB? Sunt unele particularitati si greseli care s-au facut la DB si la suprafata vor da vina pe fraude ale unor persoane, pe trade-uri proaste etc. Insa acesta este fum si praf, realitatea este ca intr-o economie care macar ar da semne ca isi revine, o banca ca DB ar dudui, cum se intampla la noi unde avem PIB in crestere, consum in crestere si profiturile bancilor duduie.

Bancile si pietele sunt doar o felie, avem insa o alta felie care pote fi si mai periculoasa: tensiunea sociala. Cand flacara revolutiei va ajunge la inhibatii teutoni si va exploda, e posibil sa avem surprize majore, cum am avut pe vremea lui Adolf. Istoria nu se repeta dar rimeaza, asa ca nu cautati comparatii si similitudini prea mult, vom stii abia ulterior cum de s-a putut asa ceva si ne vom intreba: cum de au asteptat politicienii germani, avand atatea semnale, sa se cumuleze atata tensiune ca sa se produca un asemenea haos?

Politicienii nu pot prevedea nimic, nu gandesc mai mult decat pe perioada mandatului lor. Macorn de exemplu in Franta se gandea sa faca pe plac sponsorilor sai si de aceea a dat acea lege cu maririle taxelor pe combustibili. Dar oare nu s-a gandit ca poporul nu mai poate, ca situatia e disperata si ca e posibil ca asta sa fie ultima picatura? Nu, nu s-a gandit, pentru ca evident daca se gandea, nu o facea. Probabil Macron este mirat si el ca totusi a reusit sa reziste in fruntea guvernului atat de mult timp cu o situatie atat de dezastruoasa si cu o atitudine atat de non-salanta si simuland un pro-unionism total dizgratios doar pentru a mentine finantarea nemtilor in continuare si a incerca ca scanteia sa nu se aprinda in mandatul sau.

Pe langa “tentatia” vestelor galbene din tara vecina, nemtii au in primul rand problema Trump, care ataca la radacina sistemul comercial actual care defavorizeaza total SUA in detrimentul tarilor producatoare (China, Germania, Japonia etc) si care nu va ezita sa isi duca la capat misiunea. Retragerea din Siria este semnalul lui Trump ca pur si simplu nu il intereseaza altceva decat interesul SUA. Prin urmare, viitorul razboi tarifar va lovi din plin in Germania si va pune si mai mult gaz pe foc.

De BREXIT nu vreau sa mai comentez nimic, desi nu este exclus ca si aici sa avem surprize neplacute pentru nemti care au un export semnificativ in Marea Britanie. In negocierile cu Marea Britanie, daca lucrurile nu o sa mearga bine, prima de suferit o sa fie Germania, fiind cel mai mare exportator in regat.

Nemtii au bineinteles si multe avantaje si posibilitati. Cand peste 50% din PIB sunt exporturi si cand ai o industrie care duduie si care poate produce chiar mai mult decat vinde acum si cand ai inca o țeavă de la rusi gata sa intre in functiune pe sub Marea Baltica in curand care sa iti aduca gaz ieftin, evident ca poti face fata la multe cutremure. Dilema este insa pentru cat timp si mai ales cata mizerie (adica dinamita) este ascunsa sub pres.

Cine se astepta la tensiunile din Franta acum cateva luni? Toata lumea era obisnuita cu protestele agricultorilor, cu situatia economica deplorabila, cu taxele mari care gonesc companiile si franeaza dezvoltarea noilor afaceri etc. Insa o miscare care sa paralizeze economia cu lunile si sa produca violente fara precedent, cine se astepta? In acelasi fel putem spune si de nemti: stim ca imigrantii sunt o problema si ca teutonii se simt umiliti de faptul ca un imigrant care nu munceste castiga mai mult ca pensia unui neamt sau ajutorul de somaj. Evident exista nemultumire cu privire la aceasta situatie si pe alocuri au existat confruntari. Insa pana acum teutonii au fost tacuti. Cand nemtii vor incepe sa strige, insa, toata lumea va auzi.

Dar chiar daca Germania va rezista financiar si va mentine nemultumirile sub nivelul rosu, ce putem spune de celelalte state care sunt majoritatea niste bombe cu ceas. Italia, Spania, Portugalia, Irlanda sunt toate tari cu datorii nesustenabile, in sensul ca le creste datoria de la an la an, guvernele nu fac fata la cheltuieli decat prin cresterea datoriei suverane iar economia merge din ce in ce mai prost.

Foarte probabil, 2018 nu se va termina prea linistit si caderea burselor va continua, producat deja evenimente demne de un nou articol chiar in acest an. De aceea inchei deocamdata tragand un semnal de alarma: indiferent de ce face UE in 2019, Romania este oricum pe muchie de cutit, avand insa in aceeasi masura si oportunitati. Cursul va fi cel mai bun indicator si cred vom afla chiar din prima saptamana a anului viitor cum se arata anul.

Băncile lacome – țapul ispășitor al incompetenței socialiste

Socialismul nu a avut succes nicaieri in lume. Peste tot a facut numai dezastru, de la URSS, la Venezuela si din ce in ce mai mult in Europa de Vest unde averea si bunastarea cumulate cateva decenii in timpul Razboiului Rece, au inceput sa fie acum rapid evaporate de valul de tendinte socialiste care cuprinde intreaga lume, ca o ciuma de care omenirea nu mai poate sa scape. Generatia de astazi insa a uitat de comunism si nu pune deloc egal intre socialism si comunism, considerand socialismul mai uman in timp ce capitalismul este lacom.

Bancile, FMI-ul, corporatiile straine, Soros sunt tapii ispasitori folositi de dictatorii recenti din Europa de Est dar nu numai pentru a acoperi incompetenta si pentru a distrage atentia de la actele de coruptie si pentru a justifica masuri economice aiuristice prin care se incearca stoarcerea ultimelor resurse care sa acopere pomenile electorale de care inca mai au nevoie pentru a putea sa dobandeasca puterea totala care le va permite sa stranga cureaua si sa isi prelungeasca regimul pentru ani buni, cum putem vedea in Venezuela unde desi au ajuns la sapa de lemn si emigreaza in masa, venezuelenii inca nu au reusit sa dea jos regimul dictatorial care a cumparat soldatii si folosind armata a transformat Venezuela intr-o mare puscarie sau plantatie de sclavi.

Discursul nationalist si anti-capitalist prinde mai ales la mintile reduse care nu au o cultura economica (sau de orice natura) minima si nu sunt nici informate, in ciuda accesului la internet. Problema este ca desi accesul la internet este facil si general, limba engleza necesita un IQ de peste 70-80 si o scoala serioasa unde cei cu IQ mic sa fii fost invatati –  ceea ce pe meleaguri mioritice lipsesc.

Bancile sunt hipermarketuri de bani. Daca la hipermarket cumparam produse, la banci cumparam bani. Dobanzile sunt pretul banilor. In ultimul timp, dupa cum stim, la noi s-au cam marit preturile la toate produsele: la impozite, la gaze, la curent, cursul de asemenea. Banii nu puteau sa ramana la fel de ieftin. Pe langa maririle de preturi, mai avem o problema: cheltuim ca popor mai mult decat producem, adica avem balanta comerciala negativa si de asemnea guvernul cheltuieste mai multi bani decat primeste din impozite. Diferenta la ambele e completata din credit, deci cererea de produsul BANI din afara este din ce in ce mai mare. De unde cursul creste si dobanzile cresc. Cu ele cresc si riscurile, de unde pretul de asemenea creste. Cand un produs este cerut, pretul lui creste. Si daca este cerut in continuare, pretul creste in continuare.

Pentru banci, vremurile de astazi din Romania sunt mana cereasca. Bancile stiu ca fiind membra UE, Romania nu o sa fie lasata sa intre in insolventa si cumva va fi ajutata sa plateasca datoriile asa cum s-a intamplat la greci. Asa cum s-a mai intamplat in criza anterioara, FMI si UE au ajutat Romania si bancile si-au primit creditele. Adica nu am intrat in insolventa. De aceea bancile maresc si vor mari in continuare creditele pana atunci cand romanii nu se vor mai gramadi la credite si vor cheltui din salariile real marite pe care le va aduce performanta reala si cresterea organica a economiei. Ceea ce nu se va intampla prea curand, ba din contra. Ca stat, avem insa garantii: Rosia montana, paduri, ape,  etc. 

Impunerea unei taxe legate de ROBOR pare o masura coborata din desene animate. Intelegem ca guvernul are nevoie de bani, dar o marire a TVA-ului rezolva rapid problema. Evident ca s-au gandit ca e mai usor sa dai la gioale doar bancilor, ca sa nu iti sara in cap oamenii ca se scumpesc preturile.

Realitatea este insa ca desi guvernul va lua ceva bani in plus de la banci, bancile vor avea profituri si mai mari, deoarece urmeaza noi mariri de salarii si noi gloate de creditaci care se vor arunca la credite, prin urmare bancile vor avea cerere din nou exploziva si isi vor permite fara problema sa mareasca din nou dobanzile, indiferent de legea lui Teodorovici. 

Nu stiu cati inteleg si nu bag mana in foc nici eu ca este asa, dar am impresia ca aceasta masura este de fapt mana cereasca pentru banci pentru ca le va permite sa creasca preturile la credite (dobanda) avand o justificare si avand mai ales un consens la nivelul pietei de bani. Nicio banca nu poate mari pretul de una singura pentru ca nu mai are clienti. Car-mar, cat de cat avem un sistem concurential in piata bancara, desi sunt multe asteriscuri. Insa, cand toate bancile stiu ca statul le mareste impozitarea, e ca si cum bancherii ar avea o sedinta secreta si ar decide impreuna sa mareasca pretul, adica este un consens instant, fara nevoia unei intelegeri riscante si care sa fie taxate de consiliul concurentei. Reactia organica de aparare la acest atac, va fi clar de marire a costurilor. Fie sub forma dobanzii, fie sub alte forme, exista o singura certitudine: creditarea nu va avea de suferit, bancile inca se pregatesc pentru asaltul care va urma si profiturile vor dudui. Voi face referinta la acest articol prin luna martie, dupa primul trimestru de raportari al bancilor listate la BVB cand realitatea imi va confirma teoria, desi probabil multe banci vor sa amane profiturile cat mai spre sfarsitul anului, pentru a mai profita de eventuale oportunitati desi acum cu distribuirea dividendelor trimestriala (nu stiu daca e valabil si la banci insa) exista motivatia sa declare profiturile cat mai rapid.

Un fenomen similar cu ce se intampla acum cu bancile, are loc in comert atunci cand se mareste pretul la energie electrica si la benzina: toate preturile se maresc, pentru ca toti comerciantii sunt inclinati sa isi mentina marja de profit pe care o aveau inainte de aceasta marire. Daca insa cererea ramane si nu este afectata de maririle de preturi, toti comerciantii au tendinta sa pluseze, au dat de gustul maririlor de preturi si al profiturilor fara limita, si daca piata o cere, ele continua sa mareasca pretul pana acolo unde simt ca poate clientul. Nu zic ca bancile nu ar fi marit pretul si fara aceasta masura, daca cererea ar fi crescut, zic doar ca aceasta impungatura din partea statului le da un prilej sa faca un salt semnificativ IN GRUP, pentru ca altfel ecuatia profit-cota de piata i-ar fi facut sa fie mai retinuti.

In final doresc sa raspund la o intrebare: de ce totusi bancile noastre declara profituri atat de mari? Pentru ca, ar putea sa sifoneze profiturile prin companii offshore, asa cum face ING, de exemplu sau TBI care nu sunt inregistrate in Romania. Sunt bancile proaste? Nu stiu sa raspund, dar am o banuiala: profiturile nu sunt deloc mari, probabil sunt prea mici ca sa se complice sa le sifoneze. Tovarasii sunt insa idioti si sunt chiar invidiosi ca bancile fac profituri asa de mari (in ochii lor) si s-au aruncat sa le taxeze mai mult.

Masura asta prezinta un pericol imens, nu atat pentru sectorul bancar cat pentru intreaga economie. Tovarasii nu sunt chiar prosti, ci ne fierb ca pe broasca in oala. Au calculat in ce domeniul impactul are efect electoral si nationalist maxim si au targetat bancile. Vor urma insa si alte sectoare, banuiala mea ca cele de energie si cele IT, dupa care la rand vor lua toate sectoarele profitabile din Romania. Pentru o vreme treaba va merge pentru ca Romania este inca o tara uimitoare cu resurse inepuizabile si asa cum rusii au furat decenii de la noi si tot nu au golit tot, inca se mai gasesc in tara la noi locuri si oameni care produc si care aduc bani in tara. Deci tovarasii vor avea de unde sa jegmaneasca in continuare fara costuri electorale si fara ca prostimea sa inteleaga sa macar sa stie ca pretul cade tot in capul lor. Presa va macani cateva zile, Isarescu la fel, bancile la fel, desi dupa cum am zis, lor le convine. Mai greu va fi insa pentru micul antreprenor, Dorel care vrea sa faca si el o afacere si sa ia credit sau care are o idee si se duce la banca sa le propuna. De asemenea, Costel care e bugetar si vrea sa isi cumpere si el in sfarsit o masina noua, va lua credite mai scumpe, pe care va avea insa cu ce sa le plateasca, cu noile salarii marite. PIB-ul creste, tovarasii se lauda, dar diferenta din buzunarul lui Costel va fi aceeasi maine ca si astazi, pentru ca inflatia va roade nemilos aceste cresteri. Problema nu va fi insa inflatia, cat noile tarieri de care va avea parte Costel la viitoarea criza. La cea trecuta au fost 25% dar viitoarea echilibrare va fi mult mai dureroasa, asa cum putem vedea in Venezuela. Insa Costel traieste clipa. Bravo, Costel!

Ikiru – recenzie

Sunt un fan al filmului japonez, desi mai am mult de explorat. Mi-am cumparat si o carte de specialitate, dar inca asteapta si mi-e teama sa o citesc pentru ca ma gandesc ca probabil o sa urmeze o lista imensa de vizionari, ceea ce nu am timp in perioada asta. Ma rog, nu am timp in nicio perioada prin urmare cartea o sa  astepte pana la pensie desi planul ar fi sa sar peste pensie, dar vom vedea …

Ikiru nu mai stiu cum am dat de el. Povestea unui om care afla ca e bolnav de cancer si cum se pregateste de moarte. Interesant, mi-am zis, sa vedem ce poate spune un film japonez de peste o jumatate de secol pe aceasta tema. 

Filmul e dotat cu mai mult decat notele dramatice ale unei asemenea provocari si incorporeaza un buchet de teme, de la frica in fata bolii si a mortii, tentatiile hedonice, sensul vietii, al muncii, calvarul birocratiei si pentru oameni si pentru functionari, invidia si ego-ul intr-un colectiv atunci cand exista o realizare, relatiile tata-fiu etc. 

Pe langa aceasta variatie si bogatie de teme, filmul mai se remarca prin tensiunea in toate aceste planuri pe care reuseste sa o transmita. Nimic nu este tratat trivial, obositor si in niciun caz pedagogic. De altfel poate acesta este darul lui Kurosawa si al tuturor marilor regizori: transpun intr-un film crampeie de viata pline de continut si nu doar simple povesti mai mult sau mai putin atragatoare, frumos decorate si asamblate inteligent.

Daca ma gandesc bine, desi filmul da cumva un raspuns mai mult ca o sugestie la unele intrebari, ramane indeajuns de multa incertitudine pentru a te lasa pe tine sa umpli cu ce ai tu, filmul doar te invita si te provoaca.

Mai tin sa mentionez in final doar calitatea satirei si puterea descriptiva a birocratiei din cadrul unei primarii. Este uimitor cat de mult se aseamana Romania de astazi cu Japonia de acum peste 50 de ani din acest punct de vedere. Ingropati in mormane de hartii si experti in norme, legi si reglementari, functionarii primariei lucreaza de zor ca sa faca nimic. Macar la ei nu se prea vede coruptia si aroganta fata de cetateni sau Kurosawa a dorit sa nu complice si mai mult lucrurile si s-a “limitat” la aspectele birocratice, pentru ca avea nevoie de acestea pentru a pune in prim-plan misiunea finala a eroului principal. Vizionare placuta!

PIB-ul Romaniei – remorca in spatele PIB-ului Germaniei

Sursa: trendingeconomics.com

Pentru ca o imagine spune mai mult decat o mie de cuvinte, iata ca am pus mai intai imaginea. Este evidenta corelatia si poate cu putina atentie si cu ceva sapaturi am putea vedea si de unde vin sincopele in corelare. Sa mai continuam insa cu inca o imagine:

Primul lucru care trebuie spus este ca desi Germania este doar 23% din exporturile noastre, evident Germania da tonul in UE si din ce stiu eu noi cam 99% din exporturi le facem un UE, deci se explica corelatia. Asadar Romaniei ii merge bine sau rau in functie de cum ii merge Europei. Cel putin deocamdata …

Este destul de simplu: Germania cere marfa, Romania produce. Mari lucruri nu prea au ce sa se intample care sa schimbe lucrurile prea mult, in sensul ca sa se intample ca Germania sa ceara si Romania sa produca si mai multa si mai multa si sa depasasca Germania la exporturi, sa vanda in toata lumea, in America, in China etc. Nu se va intampla asa ceva, pentru ca suntem prosti.

Nu ma apucam de articolul asta cu comparatia daca nu eram socat de gogosile emise de un profesor de economie profesor la ASE in Ziarul Financiar (vezi articolul). De mult timp am aceasta perceptie ca noi cam depindem de Germania si in general de UE si intr-un fel nu e mare dilema de ce.

Asadar, dl Mitroi zice ca stam bine, ca avem crestere 4% in timp ce UE are 1-2% sau chiar mai slab pe alocuri. Spirit mioritic clasic de complacere si plafonare. Daca eu am 1 leu si neamtul are 10 lei, chiar daca neamtul creste cu 1%, eu daca cresc cu 4% nu o sa il ajung prea curand, pentru ca 1% din 10 lei este cu mult mai mult decat 4% dintr-un leu, deci decalajele nu se diminueaza ba chiar se pot mari. De aceea avem nevoie de o crestere rapida cat mai puternica si 2-3% peste media europeana este infim si este intr-un fel doar ecoul situatiei la nivel european care determina situatia pe plan local. Economiile emergente care au devenit economii dezvoltate au reusit asta avand perioade de crestere spectaculoasa cum are in prezent China. Germania, Japonia, Koreea si chiar in prezent Polonia au avut cresteri mari pe perioade lungi pentru a ajunge din urma pe marile economii. Evident prin a ajunge ne referim mai ales la PIB per capita, ca Elvetia nu o sa aiba nevoie nicioadata sa lupte cot la cot nominal cu PIB-ul SUA, dar la PIB per capita deja probabil ii depaseste.

Dl. Mitroi este incredibil de increzator si optimist: ba ca nu avem deficit mare, ba ca somajul e mic, ba ca inflatia e sub control. Omul asta pare un PSD-ist venit la RTV sa explice bazinului de moluste ca programul de guvernare a avut deja succes si europenii ne mor de ciuda. Sunt multe lucruri de comentat, sincer nu am avut rabdare sa ascult pana la sfarsit interviul, atat de grotesc mi s-a parut. Vad in titlul articolului si ca ar fi zis ca ROBORul nu conteaza, ca e bine sa iei credite ca sa te dezvolti. Se vede ca dl. Mitroi nu a avut o afacere in viata lui daca trateaza cu o asemenea usurinta dobanzile. ROBOR-ul si trendul ROBOR-ului si al cursului sunt urmarite cu atentie de toti oamenii de afaceri pentru ca nus e stie niciodata ce e dupa usa. Un amic are un teren de vanzare si cumparatorul vrea sa faca bloc. I-a facut o oferta dar dupa o saptamana a retras-o pentru ca asteapta pana la primavara sa vada cum merge ROBOR-ul. Omul asta face apartamente si le vinde, are adaos de peste 50% si totusi ii e frica de ROBOR. Oare de prost ce este se teme de ROBOR? Nu, ci pentru ca e om de afaceri si greselile sunt pe pielea lui pe cand sfaturile domnului profesor de economie sunt teorii si macanituri. E usor sa zici ca trebuie sa te arunci cu capul in fata si sa investesti ca dobanzile nu conteaza, e mai greu sa fii in situatia sa faci asta cu banii tai. Ce rationamente economice justifica un asemenea sfat? Evident ca orice afacere face evaluarea riscurilor si a oportunitatilor si nu are cum sa nu se uite la dobanda de referinta daca are nevoie de capital si costul capitalului o sa fie important in viitor. Orice plan de afaceri serios ia in considerare scenarii si se uita la istoric ce s-a intamplat. Daca o afacere pornita acum 2 ani calcula o marja de profit de 2% in primiii ani si costul creditarii era o felie importanta din costurile totale, e posibil ca cresterea recenta a ROBORului din acest an sa o fi pus pe genunchi. Deci este important ROBORul si afacerile fac bine sa aiba scenariile cat mai realiste si sa nu asculte de teoreticieni fara experienta in lumea reala.

Revenind insa la corelatia cu Germania, oricat de linistiti am putea fi de aceasta corelatie (putea sa fie mai rau, puteam sa fim corelati cu Italia care e in risc de recesiune anul asta) sa nu uitam ca daca la tras, remorca se bucura, la franare bursca uneori remorcile se dau peste cap. Cam asa am patit-o in 2008 cand de la 8% crestere am picat la minus nu stiu cat instant. Practic, la noi, datorita lipsei unei economii dezvoltate, bazata pe performanta, eficienta, inovatie, elasticitate, suntem captivi tarilor in care exportam si nu ne putem adapta la perioadele de scadere in sensul de a cauta alternative sau de a fructifica oportunitatile. De aceea, la noi pica totul cand pica cererea nemtilor. Asadar, oricat de mult s-ar lauda tovarasii de la guvernare, cresterea nu e datorata lor, ba poate chiar puteam avea o crestere mai mare, daca in loc sa mareasca impozitele, scadeau impozitele si stimulau astfel economia. Cresterile salariale nu maresc PIB-ul si nu stimuleaza economia, nu fac decat sa stimuleze consumul si datoria, ceea ce s-a si intamplat. Si chiar daca si acestea sunt incluse in PIB, reversul medaliei este prabusirea acestuia atunci cand exista o criza si dobanzile cresc si creditarea are probleme. Poate o componenta importanta la aceasta corelare sunt chiar capsunarii care trimit bani inapoi atunci cand in vest le merge bine si nu mai trimit deloc atunci cand e criza.

De aceea nu este deloc bine ca nu avem potential economic real prin care eu inteleg companii solide, flexibile, inovative, care sa fie capabile sa caute parteneri indiferent de ce se intampla in UE si care sa isi dezvolte o piata chiar in intern si sa se adapteze la conditii dure de piata, cum ar fi scumpirea banilor. Un exemplu in acest sens sunt turcii care in ciuda inflatiei si a devalorizarii, companiile turcesti, avand in spate zeci de ani de capitalism si experienta, s-au adaptat: turcii si-au facut companii partenere in tari europene, catre care transferau marfa, intarziau platile, evitau riscurile bancare din tara mama si s-au izolat astfel intr-un fel de tulburarile interne, folosind totusi forta de munca ieftina (devalorizarea evident a scazut salariile) in situatii in care altii ar fi inchis usile.

De ce manualele unice sunt un dezastru total previzibil

Nu stiu daca am mai avut vreun articol despre manualele scolare unice (de stat) dar cred ca am avut cate un articol la inceput de an scolar in fiecare an in care atrageam atentia asupra patternului de “schimbare revolutionala hei-rupista” care a caracterizat toti ministrii care s-au plimbat pe la invatamant.

Acest minister pare blestemat pentru ca oricine trece pe aici simte nevoia sa faca revolutii si cum in scoala elevii nu pot sa protesteze si rezultatele masurilor tale se vad peste 10-20 de ani cand calitatea sau lipsa acesteia se vede in “materia prima” produsa, ispita schimbarilor revolutionare si a reformelor perpetue caracterizeaza (mai ales) acest domeniu.

Pe langa schimbare, mai avem parte si de un alt ghimpe: nicio schimbare nu se face fara a avea in cap clientela partidului. Asa cum Firea de exemplu a introdus schimbarea cu companiile primariei oferind tovarasilor bugete generoase de tocat aiurea, asa se intampla si in alte domenii, inclusiv in invatamant. Pare strigator la cer si trist ca mafiotii nu lasa macar copiii in pace si incearca sa fure si din viitorul lor, dar ce sa ne mai miram daca am avut cazul detergentilor din spitale (si cate alte asemenea) unde implicatiile erau pur si simplu asupra vietii oamenilor, adica criminale.

Pe langa schimbari si pe langa schimbari cu orientarea spre sifonari, macar daca sifonarile s-ar face din locuri de unde calitatea invatamantului nu poate fi afectata ci doar sub umbrela unor achizitii majore (fie ele inutile) ar umfla preturile ca gogosile si ar maslui contractele ca sa favorizeze tovarasii si companiile prietene. Bunaoara, as intelege sa se traga tunuri cu achizitii de mobila intr-o scoala, cu reparatii si renovari, cu cursuri de “perfectionare” pentru inspectorii scolari membrii ai partidului sau alte de-astea, menite parelnic sa imbunatateasca treburile. Dar sa tragi tunuri cu manuale cine s-ar fi gandit? O explicatie ar fi ca tovarasii au tras tunuri la tot ce se putea pana acum si manualele au ramas ultima reduta de piata pseudo-libera si parelnic-independenta din sistemul educational.

Cum era deci inainte? Editurile produceau manuale, cereau autorizatie de la minister si le vindeau. Profesorii decideau pe care manuale merg. Fie in functie de pret, fie in functie de afinitatea proprie fata de un manual sau altul, fie din auzit de la alti colegi, fie de ce nu, din comisioanele primite de la edituri dar mai ales in urma “recomandarilor” venite de la tovarasii directori si inspectori ca un manual al unei edituri e mai bun decat al alteia si ca ar fi bine ca achizitia sa se faca din cutare loc, de la cutare firma, existenta mai multor manuale, permitea totusi ca furturile sa fie ocazionale, pe ici pe colo si permitea unor profesori, acolo unde directorii nu sunt 100% corupti si sistemul ticalosit mai lasa loc de respirat, sa aleaga pe criterii de calitate si nu pe alte criterii.

Este evident ca piata libera, oferta multipla si competitia intre edituri ca sa faca treaba buna, stimula calitatea. Sifonarile si tunurile daca se faceau, oricum se faceau la nivel de distributie, rareori probabil la nivel de productie, in sensul ca profesorii puteau alege ce manual sa foloseasca dar achizitia se facea prin “recomandarea” venita de sus. Astfel, din nou exista o oarecare izolare intre sistemul ticalosit de la destinatie si productia manualelor. In plus, de-a lungul timpului, ce e bun ramanea, dobandea notorietate si ce e prost, adica manualele facute de edituri neserioase si care cautau sa faca bani doar prin spagi, era cumva ingradit in sensul ca nu de putine ori, profesorii responsabili chiar daca erau fortati sa cumpere si sa recomande copiilor ce nu trebuie, ulterior faceau switch-ul catre manualele de calitate. De asemenea, parintii responsabili si implicati, puteau singuri sa faca o alegere, sa preseze profesorii, sa ii traga la raspundere daca alegerea lor era proasta etc.

Acum, prin producerea intr-un singur punct a unui singur manual, se incearca evident extragerea a tuturor comisioanelor. Pe de o parte, autorii sunt alesi pe spranceana, concursurile sunt simulacre ca orice concurs din invatamantul romanesc plin de tot felul de algoritmi plini de calcule cu puncte pe proiecte si lucrari fictive, dar indeajuns de “filtrat” de unde trebuie. Pe de alta parte, productia si distributia se face mult mai usor, “controlul” are loc intr-un singur loc, complicatiile sunt infime si volumul masiv. Practic, este ca in distributia de droguri. Una e ca unul sa fie producatorul, altul distribuitorul en-gross si altul distribuitorul en-detail si alta e ca si cel care produce si cel care distribuie si cel care alege pe cei care produc marfa sa fie intr-un singur loc si sa fie 1-2 oameni la minister care pun stampila unde trebuie.

Rezultatul dezastruos al acestui sistem s-a vazut. Manuale cu greseli, scandal peste scandal etc. Ce ma mira este ca parintii nu prea au reactionat, nu au protestat. Nu cred ca oamenii inteleg sau le pasa, multi se bazeaza ca o sa aiba ei grija, ca o sa dea copiii la meditatii ca o sa ii puna sa invete ca sa ajunga oameni mari. Toti parintii din Romania nu realizeaza ca cata vreme sistemul e putred, chinuie copiii degeaba, pentru ca oricata carte o sa invete si oricat de multe note mari o sa ia, valorile nu conteaza ci doar carnetul de partid. Apartenenta la partid si compromiterea sunt singurele canale de succes intr-o economie din ce in ce mai mult centralizata unde deja salariile la stat depasesc pe cele din privat, unde deja justitia este asaltata. Ce folos sa ajunga copiii sa stie matematica, sa termine o scoala buna, sa dea la o facultate bune, sa ia diploma? Ce folos daca oricum alti copiii ai altor tovarasi vor putea sa-si cumpere diplomele de la unele facultati si o sa le ia fata oriunde ar incerca in sistemul de stat. Cat despre cei care doresc sa aiba un viitor in sectorul privat, mult succes. Sistemul privat din Germania, Spania sau Italia va asteapta, ca cel de la noi mai mult de salariul minim pe economie nu va putea sa ofere zeci de ani buni de-acum inainte, la ce perspective avem.

1 2 3 4 17