Toleranță pentru eretici și dezaxați și acrivie pentru “tradiționaliști”

Cazul Pomohaci este unul atât de vechi încât este precum un fruct putred care nu doar că s-a stricat și emana miros în rândul poamelor din proximitatea lui, dar cultura de mucegai este variată și multicoloră.

Un semn de avertisment cu privire la preotul Pomohaci am tras și eu încă de prin 2009 când am fost șocat de faptul că acest lup în piele de oaie a invitat la amvon un eretic să predice și după ce că a făcut această spurcăciune, a mai și plâns și s-a arătat profund impresionat de învățătura acestuia. Iată un fragment din acel articol intitulat “PEŞTELE DE LA CAP SE ÎMPUTE” care conține inclus și filmarea predicii:

Banuiesc insa ca aici lucrurile s-au imputit de mult si acum abia incepe sa se simta mirosul putreziciunii, deoarece rana nu s-a taiat la timp, madularul uscat nu s-a taiat si acum uscatura a cuprins tot trupul. Nadajduiesc ca PS Andrei va lua masuri, desi ma gandesc ca a avut destule semnale pana acum. Din ce am vazut in clip, cum ii pregatea terenul si cum il recomanda pe acest eretic, cum a plans la cuvantul sau, il gasesc inselat fara margini pe preot, e prins saracul in multe lanturi si trebuie sa ne rugam mult, dar mai ales dintre pastoritii lui care isi dau seama ce se intampla, sa se roage lui Dumnezeu sa il scoata din inselarea in care este si sa il puna pe fagasul dreptei credinte. (sursa)

Prima greșală fatală a preotului lăutar a fost călcarea canoanelor care interzic unui preot să cânte altceva decât slujbe. Este evident că oricât de acrivist am interpreta canonul, nu o cântare nevinovată de o melodie folk la chitară pentru prieteni și familie ar fi de acuzat. Canonul interzice amestecarea preotului cu lucrarea lumească și dacă tot am ajuns la lucruri interzise, printre ele se numără și afacerile: un preot nu prea are voie să aibă afaceri sau alte meserii. Evident, există nuanțe.

Iată și canonul cu pricina:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să  se caterisească. (sursa: Pidalion)

Canoanele au devenit însă cam prăfuite pentru unii în ziua de astăzi și cu adevărat dacă ar fi să ne luăm după canoane, foarte puțini credincioși ar mai rămâne în biserică și slujitori asemenea. Pornind de la această simplă observație a stării stricate în care se află credința în vremurile pre-apocaliptice pe care le trăim, cei rânduiți să respecte canoanele și să le aplice s-au cam îmbolnăvit de iconoflamație (inflamarea nervului iconomic) și consideră canoanele fie învechite, fie extrem de flexibile.

Mă refer în cazul de față mai ales la PS Andrei care încă din 2009 trecea cu vederea această neorânduială care era clar pentru orice credincios cu minimă experiență că nu se va termina bine și că acest lup în piele de oaie va face mult rău bisericii, cum iată că se dovedește. “Bunătatea” și răbdarea IPS Andrei sunt cu totul neînțelese și nu suspectăm slăbiciune în îndeplinirea unei sarcini “murdare” cum este caterisirea unui preot. Însă aceasta este tocmai meseria unui ierarh: să stea cu ochii pe preoți și când e cazul să îi concedieze. Putem oarecum compara această sarcină cu meseria de manager: un manager bun nu poate lăsa un angajat să calce prea grav peste sarcinile trasate și în nici un caz nu poate tolera cazuri grave prin care munca unui om strică lucrarea de ansamblu și activitatea normală a firmei.

Nenumărate nereguli și de diverse naturi a făcut acest preot care în cele din urmă s-a ales totuși cu … “o atenționare”. Cel puțin din cele ajunse în prim plan, problele au fost: cântatul, exorcismele, neorânduiala din parohie (Pomohaci ajunsese să strângă un fel de sectă în jurul lui, stricând familii și aiurind pe mulți slabi de minte) și nu în cele din urmă înhăitarea cu ereticii. La care mai adăugăm numărul de IISUS pe care și l-a pus la mașină – păcat de moarte (luarea Numelui Domnului în deșert!).

Acum, dacă am ajuns la menționarea cuvântului eretic, trebuie să vă anunț ca nu mai există erezii. Dacă ereziile ar mai fi existat, acestea ar fi fost anatemizate la Sfântul și Marele Sinod din Creta însă tocmai pentru ca dreapta credință a învins și ereziile au fost înfrânte, prea-sfințiții părinți de astăzi din biserica noastră și celelalte patriarhii fără marii absenți, însă, nu au mai dat anateme. Ereziile au ajuns în ziua de astăzi ceva ipotetic, difuz, abstract. Teoretic, mai pot exista erezii și acestea chiar există, dar nu prea le mai putem numii, deoarece noi ortodocșii de astăzi suntem plini de iubire și toleranță și îmbrățișăm cu voioșie noua atitudine de corectitudine politică încercând să nu mai jignim pe frații de alte confesiuni care se roagă și ei la același Dumnezeu care este Tatăl nostru, al tuturor.

Dar dacă la eretici și la păgâni, toleranța preasfințiților este maximă, la cei care “tulbură apele” neînțelegând teologie sau fiind absolutiști (conform IPS Andrei), bunătatea preasfințiților se termină. Nu vrem să enumerăm aici situații concrete și să arătăm cu degetul (cu excepția IPS Andrei care poartă și responsabilitatea pentru criza Pomohaci). Constatăm doar o stare de fapt cu privire la fermitatea cu care ierarhia respinge orice dialog cu privire la sinodul din Creta. Suntem de acord că nepomenirea justifică într-un fel impunerea autorității ierarhului în sensul că acolo unde un ierarh nu este pomenit, locul respectiv trebuie să revină proprietarului de drept. Însă caterisirea sau afurisirea pentru protestul față de hotărârile sinodului din Creta sau pentru opozitia față de ecumenism sunt într-adevăr o prigoană dinăuntru și un semn al apocalipsei.

Cine se aștepta ca ruperea totală a ierarhilor față de popor să progreseze atât de mult și să ajungem vremuri în care păstrarea credinței așa cum am moștenit-o să fie privită ca infracțiune și răzvrătire iar cei care se împotrivesc dintre slujitori prin gestul extrem – nepomenirea – să fie tratați mai rău ca ereticii cu care BOR dialoghează, se roagă împreună, participă la marșuri etc.

Într-adevăr, în fapt, dialogul acesta este oarecum imposibil, deoarece este un dialog al absurdului, precum în politică. Să luăm doar un exemplu: OUG 13 a fost promovat de PSD ca un act de întărire a democrației, prin adoptarea unor cerințe “europene”, prin întărirea statului de drept prin limitarea posibilităților procurorilor de a bagă la zdup pe politicienii corupți. Din punctul de vedere al tutulor tovarășilor, o astfel de lege este bună deoarece elimină “tensiunile”. Cum toți fură, și cum furatul este subînțeles, tolerat și un model de viață în PSD, din punctul lor de vedere, este foarte logic că OUG 13 era un act democratic, o lege care întărea democrația.

Cum poate un tânăr care nu a făcut niciun compromis la viața lui și care respectă până și culoarea verde a semaforului să îi explice tatălui său pensionar de ce corupția și furtul sunt rele? Aceeași fractură o avem și în rândul BOR. Pe de o parte avem credincioșii care mulți au descoperit ortodoxia din cărți în vremurile post-comuniste și care descoperă cu uimire rezistența martirilor din închisorile comuniste care nu puteau nici să se lepede cu un cuvânt, dacă acel cuvânt era împotriva adevărului, și pe de altă parte avem ierarhi preocupați mai mult de prosperitatea și prezentarea la exterior a orgăzii pe care o păstoresc: fonduri europene, catedrale mărețe, azile pentru bătrâni, facultăți de teologie renovate și frumoase, titluri și diplome de honoris cauza primite, pace și înțelegere cu politicieni și recunoaștere în mass-media. Nu facem generalizări și nu zicem că toți sunt așa. Însă, cel mai nedorit lucru pentru un ierarh în ziua de astăzi este un scandal de presă în care să fie acuzați de extremism religios pentru folosirea cuvântului eretic sau pentru aruncarea vreunei anateme chiar și unor erezii cât mai puțin iubite sau luate în brațe de presă cum ar fi de exemplu Biserica Scientologică care e probabil secta cu cea mai proastă presă la nivel mondial.

Compromisul, fățărnicia și viața în minciună sunt boli universale în ziua de astăzi care fac prăpăd și distrug generații în continuare. Ortodoxia ar putea să fie o soluție la această boală și ea ne oferă medicamentul necesar. Ne mai trebuie însă doctori care să ne dea acest medicament. Și așa cum doctorii buni fug de la pacienții care nu doresc vindecare, se pare că Dumnezeu ne lipsește de păstori adevărați, pentru că nu suntem dornici să ne vindecăm. Nu trebuie decăt să zicem da, Doamne, vreau să mă vindec și oricât de bolnavi am fi, vom primi vindecare. Și noi, și păstorii noștri.

= = = = = = = = = = = =

PS1: diavolul are unelte multe și nu este deloc exclus ca înregistrarea să fie o făcătură; în Grecia se practică astfel de lucruri; puțin probabil însă aici, având în vedere privirea de ansamblu;

PS2: mai există un părinte “neconvențional” iubitor de eretici și prieten al lui Pustan; să ne rugăm să nu fie căderea lui asemenea, ci să se trezească;

Sfinții români din închisori – uitați de ierarhia BOR, dar nu numai

Sfintii InchisorilorAstăzi BOR a sărbătorit sfinții români ai tuturor timpurilor. Cinstirea sfinților este o tradiție importantă în ortodoxie și faptul că noi românii avem sfinți este nu doar un exemplu și un îndemn pentru credincioși cât mai ales sfinții români constituie pentru noi un lobby important în fața lui Dumnezeu. Există însă o condiție: să le dăm voie.

Și cum am putea să dăm voie sfinților români să se roage pentru noi? Biserica ne învață că pentru a ne învrednici de purtarea de grijă a sfinților, adică de rugăciunile lor în fața lui Dumnezeu, trebuie să îi cinstim. Concret cinstirea se face prin recunoașterea existenței lor, prin investigarea și transmiterea vieții lor, prin rugăciuni și cântări către ei, prin pictarea de icoane și construirea de biserici în cinstea lor. Cam toate dintre aceste acte de cinstire se fac împreună de credincioși și cinstirea este aproape imposibilă atunci când sfinții nu sunt canonizați și recunoașterea lor nu primește sigiliul bisericii care vine prin procesul binecunoscut de canonizare.

Am putea spune că faptele unor oameni cu viață sfântă, care au trăit aproape de noi, ne pot oricum inspira, ne pot oricum îndemna și încuraja să ducem o viață asemenea lor, să biruim răul. Însă în lipsa canonizarii, folosința aceasta este cumva rezervată celor mai atenți și preocupați creștini care caută pe la margini și sapă în adâncimile istoriei și ale trecutului nebulos. Existența cărților și a mărturiilor audio și video este un beneficiu al timpului modern. Aceasta nu suplinește însă și nu rezolvă deloc lipsa canonizării și implicarea oficiala a bisericii în recuperarea acestor comori de neprețuit pentru neamul românesc care au fost sfinții închisorilor.

Vedem cum fiecare vreme are harul ei și dacă omul nu se folosește de acel har, Dumnezeu îl ia. Așa s-a ajuns ca să trăim vremuri în care nici nu mai putem să spunem unele lucruri, în care organizații și instituții obscure vânează la propriu declarații și interviuri ale românilor, despre martirii lor din închisorile comuniste, cu scopul de ale constutii dosare în perspectiva în care într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, situația politică va fi îndeajuns de favorabilă unui nou pogrom, căci deocamdată mai mult decât să măcăne, dușmanii românilor și ai ortodoxiei nu pot face nimic.

De ce am ajuns aici? A existat o “fereastră istorică” când canonizarea sfinților morți în închisorile comuniste ar fi fost mult mai facilă ca astăzi. Pe-atunci, Soros abia pusese piciorul în România și fiind la început, principala preocupare era să-și formeze o bază, adică să ofere cât mai multe burse în străinătate și să-și recruteze oamenii. Ceea ce a și făcut și vedem că multe a reușit între timp. Însă pentru că ierarhii noștri aveau alte preocupări pe-atunci – ecumenismul și vizitele pe la papistași – canonizarea sfinților din închisori a fost evitată din motive … politice: NATO, UE și-alte de-astea. Evident mare parte din spaime și piedici erau doar în capul lor, căci ce putea face NATO dacă BOR îl canoniza pe Gafencu, de exemplu?

Slăbiciunea de atunci, a făcut însă ca Dumnezeu să ridice darul libertății și astăzi să ajungem într-o situație mult mai grea în care numai amintirea numelor celor care au murit în închisori poate fi sancționată prin lege. Mulți români dorm pe-o ureche și cred ca noi trăim în democrație, în libertate, că avem dreptul la libera exprimare etc. Am vazut chiar ieri, un comentariu pe Facebook în care un fan fanatic al Universității Craiova sugera că judecătorii care au dat sentința recentă cu privire la excluderea clubului din Ligă ar trebui împușcați. Postarea suna ceva de genul: “trei gloanțe, trei judecători mai puțin” și avea nenumărate like-uri. Nu am urmărit discuția, dar sunt sigur că au urmat alte mesaje asemenea. Înjurături, amenințări, cu toate ne-am obișnuit și ne credem liberi să spunem orice. Totuși habar nu avem, sau dacă știm nu ne pasă și nu îi tragem de mânecă pe cei care ne conduc, există o lege care condamnă “cultul martirilor”. Foarte greu va fi pentru BOR să canonizeze sfinții închisorilor și dacă o va face – deși are puterea în ciuda legii – va avea mult de furcă.

Prospectul unui scandal imens internațional care să puna la colț BOR-ul îi cam sperie pe sinodali și de aceea bagă capul în nisip ca struții, fiind mai mult preocupați de relațiile internaționale cu alte biserici, pentru care relații au fost gata să rupă turma drept-măritoare în două, acceptând compromisurile sinodului din Creta.

Dar nu sinodalii sunt vinovați în primul rând, cât poporul dreptmăritor, care după părerea mea este puțin-drept și de-Craciun-și-Paști-măritor. Chestiunea apartenenței martirilor la biserica noastră și unitatea noastră națională sunt chestiuni cumva prea elevate pentru marea majoritate a credincioșilor care vin la biserică doar ca să lase pomelnic și să ceară preotului să se roage pentru ei în speranța că vor dobândi sănătate, bani și fericire. De aceea, nu doar că nu există o presiune asupra ierarhilor, dar nici măcar osteneala unor oameni deosebiți care au umblat țara în lung și larg pentru a constituii un tezaur de informații cât mai mare și cât mai adevărat despre ce s-a îmtâmplat în temnițele comuniste, nici măcar acest efort imens nu este folosit de credincioși drept dovadă fiind tirajele destul de mici ale cărților de martiorologie și interesul infim în conferințele pe această tema. Lucrarea aceasta este oricum la granița cu un neo-samizdat, neavând binecuvântarea și fiind la margina toleranței ierarhilor în unele locuri, tocmai din cauza complexității problemei.

Frica și lașitatea sunt la cote de neimaginat în întreaga societate românească. Uneori mă întreb: oare ce e mai mare frica sau prostia, teama de a nu fi “urmăriți” fie de superiori (la cei din aparatusul bisericesc) sau de organe și organizații sau indiferența și nepăsarea, complacerea în status quo și contemplarea tembelă, chiar cu o oarecare apreciere de la depărtare a luptei pentru recuperarea trecutului recent, lăsată în seama celor pasionați.

Sfinți închisorilor sunt sfinții noștri și ar trebui să ne preocupe lipsa lor din calendar în condițiile în care observăm totuși o oarecare dinamică a canonizarilor. Sunt nenumărați sfinți canonizați recent de BOR, mulți necunoscuți și din istoria îndepărtată a căror existență și activitate mai are rezonanță doar într-un cerc limitat, al intelectualilor poate, al istoricilor bisericești etc. Evident că nu strică să ne cinstim și să cunoaștem toți sfinții și orice firimitură din mana cerească trimisă pe pământul românesc trebuie recuperată. Însă când avem atâtea mărturii recente și când încă există oameni care pot fi intervievați de către forurile BOR care se ocupă cu canonizarea este strigător la cer că se pune batista pe țambal și sfinții închisorilor sunt trecuți în paranteze sau sunt lăsați să aștepte alte vremuri mai bune, într-un perpetuum “etcetera” fără a ni se permite să le zicem numele, să le facem icoane, să le construim biserici și toate celelalte cinstiri.

In privinta casatoriilor mixte, diavolul este in detalii

Diavolul este in detalii peste tot, nu doar in privinta casatoriilor mixte. Revin cu cateva comentarii cu privire la acest subiect deoarece am gasit din intamplare o inregistrare relativ veche (februarie 2017) cu purtatorul de vorba al Patriarhiei invitat telefonic la o emisiune la B1 TV si as dori sa intaresc cele spuse in articolele anterioare pe aceeasi tema (vezi NOTE), anume faptul ca tocmai prin lasarea “deschisa” a unor “norme de implementare” a hotararilor “sfintilor parinti” de la acest Sinod, se sapa crapaturi mici in fundatia solida a credintei ortodoxe bazata pe canoane si se lasa loc de lucrat in adancime in timp prin intermediul episcopilor “relaxati” si care trateaza ortodoxia ca pe o autoservire de unde iti alegi ce vrei: canoane mai laxe sau mai nelaxe, iconomie mai larga sau mai putin larga, conservatorism sau deschidere, acuratete si rigoare sau pogoraminte si aggiornamente etc. Fiecare cum doreste, avem de toate pentru toti – aceasta este ortodoxia pe care o vor cei care au pus la cale Sinodul din Creta si urmatoarele.

Intorcandu-ne la emisiune, dupa cum vedeti, realizatoarea este evident in afara subiectului si considera un mare pas inainte faptul ca BOR va accepta casatoriile mixte, singura problema fiind pentru ea faptul ca la sinod nu s-a specificat mai clar conditiile in care episcopii pot … refuza (!) aceste casatorii, pentru a facilita cat mai mult aceste tipuri de casatorii si pentru a inlesni destrabalarea. Femeia evident nu are legatura cu ortodoxia si din autoservirea de care subliniam in primul paragraf, ea si-a ales “alimentele” mai usor digerabile: ortodoxie de forma, aprins lumanari, spus Tatal nostru, facut “bine” (asa, in general si cand nu e prea greu), nunta pentru facut poze etc.

Apreciem insa lucididatea acestei reporterite care chiar in ratacirea ei a sesizat bine aceasta buba a sinodalilor cretani, care au dat liber la casatorii dar nu au specificat conditiile iconomiei. De-a lungul dialogului, femeia incearca sa scoata de la purtatorul de vorba amanunte cat mai clare cu privire la acest aspect. Iata fermitatea cu care ea incearca sa puna la zid pe eventualii episcopi care nu ar accepta cererile pentru casatorii mixte ale celor care ar cere acordul pentru casatorie mixta:

Reporterita: “Dar episcopul poate sa decida ca aceasta casatorie nu poate aiba loc, nu? Pot fi si cazuri de acest gen si v-as intreba pe ce criterii sunt respinse unele solicitari”

Vasile Banescu: “Nefiind episcop, este foarte greu sa va spun eu lucrul acesta” – uimitor raspuns politicianesc al acestui tovaras forjat in discursul alunecos si viclean prin care se evita intrebarile grele la care raspunsul, daca s-ar baza pe adevar, ar fi … putin incomod. In cazul de fata, putea sa raspunda “nu stiu” sau “trebuie sa ma documentez” sau “buna intrebare, habar nu am” sau, daca era pregatit, putea sa raspunda: “din pacate, asta nu s-a stabilit”. Din fericire, reporterita are minim bun simt si preseaza in continuare inconsistenta logica si aberatia unei decizii care sa lase total la mana fiecarui episcop in parte decizia de a da sau nu a da liber la casatorie, desi intentia de “relaxare” a canoanelor este evidenta.

Reporterita: “Dar, banuiesc ca exista totusi niste …, exista un canon si acolo, adica nu poate sa respinda un episcop fara sa se ghideze dupa niste reguli”. Din nou vedem ca femeia e sincer ingrijorata de soarta celor care ar putea fi respinsi (chiar daca o minoritate) din neglijenta sau “abuzul in serviciu” al unor episcopi care nu respecta regulile (canoanele cum zice ea) proaspetei dezlegari la casatoriile mixte. De altfel, este amuzant cum in acest dialog dadaist cei doi sunt pe pozitii total diferite, incercand sa raspunda la probleme diferite fiecare in parte, reporterita clar fiind pe “meniul” light (casatoriile mixte sunt bune, sa vedem cum o sa se intample si ce probleme ar putea apare) pe cand purtatorul de vorba, simtindu-se (oare, de ce?) cumva vinovat si pe pozitii de aparare, ca un avocat al apararii, incearca sa justifice de ce aceasta hotarare este buna si de ce nu schimba nimic din ortodoxie, fiind doar “oficializarea” unor practici deja existente. Strans cu usa, isi aminteste totusi de amanuntul cu conditia ca copiii sa fie botezati ortodocsi, ceea ce bineinteles ca va deschide noi planuri ale discutiei, de asemenea dadaiste, in care inevitabil ne vom intalni cu nelipsitul cuvant “discriminare”, refren din cantecele dracilor cand vor sa arunce cu noroi in ortodoxie si/sau in traditie.

Vasile Banescu: “Un exemplu ar putea fi acesta: in masura in care sotul neortodox refuza ca viitorii copii sa sau isi exprima dorinta ca viitorii copii sa nu fie botezati ortodox, atunci cred ca ar fi un motiv de refuz a solicitarii respective. Dar, nu am auzit de asemenea situatii” – panseaza el rapid chestiunea, mirosind ca un lup antrenat ca poate urma cuvantul fatal “DISCRIMINARE!”. “De obicei – continua el – aceste solicitari sunt acceptate, repet, discernamantul ierarhului functioneaza intotdeauna”. Oare chiar asa tovarase Banescu? Ati uitat de Corneanu sau mintiti? Sunteti deci ori uituc ori mincinos. Discernamantul nu are cum sa functioneze 100%, nici macar al ierarhilor, tocmai asta este o principala diferenta intre ortodocsi si catolici: ortodocsii cred ca oricine (inclusiv un ierarh) se poate insela, nimeni nu este infailibil; catolicii cred ca papa este infailibil, nu se poate insela. Daca Papa este pe scaunul papal si zice “Homosexualitatea este binecuvantata de Dumnezeu”, de maine toti cardinalii si preotii catolici trebuie sa implementeze ce a spus “infailibilul”.

Reporterita: “Dar nu este totusi o discriminare aici, nu sunt egali cei doi?” – iata intrebarea cheie care denota clar unde se va ajunge si care e directia daca ortodoxia va renunta la canoane, rigoare si claritate. Confuzia este totala si daca pana acum pozitionarea reporteritei era relativ dubioasa si ne crea senzatia ca asistam la un dialog care are sens, ajungem clar in acest moment intr-un dialog fara sens in care o tanti oarecare care nu are nicio legatura cu ortodoxia pune intrebari stupide din rationamente total aiuristice. Despre ce discriminare e vorba, tanti!? Cine i-a pus sa vina in biserica? Sunt liberi sa faca ce vor, daca vor casatorie intr-o biserica anume, nu e logic ca trebuie sa se supune regulilor si canoanelor acelei biserici? Daca tu, tanti reporterita de la B1 TV vrei sa vii in vizita pe la mine si vii la usa si suni si ma rogi sa discuti cu mine sau sa faci o afacere. Eu te invit si te rog sa te descalti, desi eu sunt incaltat (sa zicem – un scenariu aleator). Tu ce zici: discriminare! Nu tu ai venit la mine, nu tu vrei sa ai taine cu mine, sa tratezi cu mine? Eu nici nu te cunosc poate, nu ti-am cerut nimic, nu vreau nimic anume de la tine, poate m-ar interesa sa fac afaceri cu tine, dar daca nu eu asa am regulile casei ca trebuie sa te descalti, daca nu iti convine de ce consideri asta discriminare? Cu atat mai mult, cu cat poate toata lumea stie ca eu pun sa se descalte pe toti care vin la mine, deci nu ai fost dezinformata.

Biserica nu e datoare sa casatoreasca pe oricine neconditionat. Biserica nu are nicio obligatie de fapt fata de credinciosi ci doar le ofera ceea ce le-a oferit de la fondarea ei: Calea, Adevarul si Viata. Nu  ofera nimic personalizat sau neconditionat. Tocmai pentru ca am trait intr-un sistem comunist putem gandi asa, neintelegand deloc ce inseamna libertatea si mai ales ce inseamna contractul. De altfel, poporul roman are o mare problema cu intelegerea termenului de contract care presupune reguli, angajamente, obligatii. La noi, totul este in aer, presupus, aleator, subinteles. Statul e dator sa ne dea multe, altii trebuie sa respecte regulile, nu noi, cuvantul dat este dat doar cand este dat, intre timp poate s-a mai schimbat ceva etc.

Imi cer scuze ca am lungit prea mult analiza interviului, mi-ar fi mult mai usor sa fac video-uri si poate in curand o sa trec pe video, fiind mult mai facil. Ce doream insa sa subliniez din acest interviu: nu exista “norme” sau “canoane” – cum le zice tanti – ale acestei hotarari prin care sa clarifice situatiile in care se poate da iconomie. De altfel, orice iconomie o data “oficializata” este de facto un canon. Daca era iconomie, nu trebuia sa se umble la ea, trebuia lasata asa cum e: fiecare episcop de capul lui, fiecare cu tainele lui, va da seama in fata lui Dumnezeu cum stie de “dezlegarile” facute. De facto, poate ca unii episcopi au discernamant si cand dau si cand nu dau – nu negam asta. Insa exista cazuri  in care unii episcopi, din motive financiare, accepta unele “pogoraminte” cand e vorba de casatorii, si nu doar cu privire la indeplinirea conditiei ca mirii si nasii sa fie ortodocsi. De exemplu, conform canoanelor, din ce stiu eu, la manastiri nu prea se fac casatorii. Cu toate acestea, in unele episcopii, pentru a “monetiza” frumusetea unor manastiri si atractia acestora, s-a dat liber la casatorii in manastiri, de dragul banului, evident explicatia oficiala ar fi “pentru ca oamenii au cerut”.

Dupa ce ca raul s-a facut (renuntarea la canon si traditie in privinta casatoriei), nici macar acesta nu s-a ingradit prin cateva indrumari mai explicite care sa limiteze cumva posibila destrabalare totala in privinta casatoriilor. Am explicat in doua articole anterioare cum doi episcopi diferiti vad cu totul diferit problema: unul (PS Varlaam) zice ca casatoriile mixte se justifica la animisti, in Africa, acolo unde este un ortodox la un milion si biserica trebuie sa se largeasca si nu are cum sa se largeasca daca nu se dezleaga casatoriile mixte. Altul (IPS Andrei) zice ca casatoriile intre ortodocsi pot sa exista doar in satele unde sunt toti ortodocsi (ilogic de altfel – am explicat acolo) si ca el ce sa se faca in Cluj unde ortodocsii sunt amestecati cu cei de alte credinte? La el in Cluj, IPS Andrei a lasat sa se inteleaga ca el da liber la casatorii mixte. 60% (procentul minim al ortodocsilor din Cluj) este deci o limita dedusa (de mine) sub care IPS Andrei ar da liber la casatorii mixte pe cand PS Varlaam zice de 1 intr-un milion.

Iata deci cum lipsa claritatii si lucrarea vicleana a vrajmasului creaza premizele unui viitor dezastru. Imaginati-va ce s-ar intampla peste 50 de ani daca aceasta “oficializare” a unei “iconomi” va deveni regula – si are toate sansele sa devina regula. Nu doar ca ortodocsii nu vor mai avea dorinta sa se casatoreasca cum trebuie, cum ii place lui Dumnezeu, cu altii de aceeasi credinta cu ei (cum este firesc de altfel si uman, pentru buna intelegere si pentru armonie in familie). Ortodoxia intr-un viitor proxim nu va fi decat inca o leguma intr-un mare ghiveci ecumenist. Deja se preconizeaza unificarea datei Pastelui, deja se preconizeaza scoaterea “indoctrinarii” din materia religie si inlocuirea lectiilor cu invataturi specifice cu “invataturi morale” si multe altele. Nu mai zicem de ce se lucreaza in cadrul CMB-ului sau in intalnirile cvasi-discrete intre ierarhii ortodocsi si alti eretici. Nu doar in Romania, dar in toate acele tari in care au facut un pas inainte prin acceptarea “oficializarii” casatoriilor mixte, mica biserica va fi distrusa.

Atacul asupra familiei se vede nu doar in societate, prin avantul propagandei minoritatilor sexuale, dar chiar si in interiorul bisericii prin recenta oficializare a casatoriilor mixte. Eliminarea canoanelor si introducerea “mixt”-ului in Sfintele Taine este doar un prim pas. Taina Casatoriei este prima care a fost alterata, urmeaza posibil si alte taine sa fie “largite” in viitor. Cum ati zice de exemplu, ca la un viitor sinod cretan, preasfintitii nostri sa introduca ca alternativa la paine si vin, folosirea azimei? Motive s-ar gasi, de exemplu in Groenlanda nu e grau si nu creste vita de vie …

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

ARTICOLE ANTERIOARE PE ACEEASI TEMA:

Săracii și animiștii din Africa – explicața PS Varlaam de ce căsătoriile mixte au trebuit legalizate la Sinodul din Creta

Intr-o discutie cu credinciosii despre Sinodul din Creta, PS Varlaam, cand ajunge la casatoriile inter-religioase aduce urmatorul argument “exista probleme de care noi in Romania habar nu avem; e cate o familie care are o capra la 20 de copii”. Altfel spus, cum poti sa le ceri sa posteasca la sarmanii aia care au o capra la 20 de copii si nu au ca noi zacusca, margarina si pateu de post ca sa poata tine postul? Iata deci, fratilor – zice PS Varlaaam – ca trebuie sa o lasam mai moale cu canoanele.

Strigator la cer ca un episcop face crapaturi in zidul canoanelor, da cu ciocanul pe ici pe colo, justificand: pai trebuie sa dam putin cu ciocanul aici, ca caramida asta e pusa gresit. Si bineinteles ca nu da cu ciocanul doar acolo, ci da cu barosul in tot zidul (legalizeaza pogoramintele si iconomiile), daca nu cumva cheama buldozerul (anularea totala a canoanelor, conducerea dupa “nevoile” fiecarui loc in parte). Halal ortodoxie aceea in care intr-un loc mamaliga este cu malai si in altul zicem mamaliga la carne tocata invelita in foi de varza.

Si apoi continua: “in aplicarea canoanelor exista doua principii: cel al acriviei, cand nu trecem peste nici o regula; acrivia in general se aplica acolo unde poporul in integralitatea lui este ortodox; si atunci, nu acceptam exceptiile, pentru a nu se tulbura ordinea; dar noi, unde incepem o misiune noua, unde ne ducem si suntem 10 ortodocsi intr-un milion de oameni de cu totul alte credinte, episcopul aplica iconomia”.

Trecand peste explicatia originala a principiului acriviei, mi s-au ridicat firele in cap cand am auzit acest exemplu ca motivatie pentru acceptarea casatoriilor mixte.

Iconomia exista si pana acum! Nu asta este de contestat, faptul ca acolo unde sunt 10 ortodocsi intr-un milion de pagani, e faptul ca episcopul, din iconomie, permite casatoriile eterodoxe. Este o mare capcana acest punct, justificarea lui si hotararile luate, incat vedem de ce au cazut in capcana majoritatea dintre episcopi care s-au lasat dusi cu zaharelul ca niste copii mici. Daca iconomia exista deja, de ce a trebuit sa se ia o hotarare sinodala prin care sa se cada de acord ca iconomia aceasta este ingaduita, de vreme ce ea era oricum ingaduita? Ce se pare ca nu intelege PS Varlaam – care pare sincer in intelegerea lui si nu doar da niste explicatii si justificari de bun simt doar ca sa eludeze niste realitati triste legate de hotarari – este ca prin includerea in hotarari, deja iconomia devine canon, nu mai este iconomie ci este acceptata. Care este schimbarea si de ce a trebuit musai ca aceasta iconomie sa fie trecuta ca hotarare? Imi pare rau ca cei de fata nu i-au pus intrebarea: da pana acum, in Africa unde sunt zece ortodocsi la un milion de oameni, nu se ingaduiau casatoriile ortodoxe? Era interzia iconomia? Vedeti ce inseamna cearta cu diavolul?

Ca sa nu mai zic ca PS Varlaam, explicand hotararile Sinodului din Creta zice: hotararea asta s-a luat ca acolo unde sunt zece ortodocsi la un milion, sa se poata ingadui casatoriile. Nu acelasi lucru il zice insa IPS Andrei care zicea ca el ingaduie chiar si in Cluj casatoriile mixte, unde sunt 70% ortodocsi. Vedem cat de diferite si gresite sunt justificarile aduse de fiecare in parte, semn ca cu toate discutiile avute la acel sinod, nu a existat deloc un consens. Daca Duhul Sfant a fost acolo si i-a indemnat sa ia aceste hotarari stringente, cum de variaza atat de mult felul in care vad implementate in practica aceste hotarari incat doi episcopi din aceeasi tara sa aiba viziuni atat de diferite. Nici macar barajul limbii si al neintelegerii nu poate fi adus. Nici macar, ignoranta contestatarilor si a credinciosilor nu mai poate fi pusa in fata de aparatorii orbi ai unor hotarari neavenite pe care fiecare le intelege cum vrea.

Cum se poate ca doi ierarhi, chiar romani amandoi, unul sa zica: la noi nu sunt ingaduite casatoriile mixte, doar in Africa unde sunt 10 ortodocsi la 1 milion de pagani sunt ingaduite si aceasta se face ca sa poata creste biserica si altul sa zica: in Cluj, unde traiesc si neortodocsi (40%), eu ingadui casatoriile mixte, ca nu ai ce sa le faci. Doar acolo unde sunt 100% ortodocsi le interzic (vezi exemplul cu satul unde sunt doar ortodocsi; PS: da, e aberant, oricum acolo si de-ar vrea, nu pot decat sa se casatoreasca intre ei … deci oare care e proportia necesara in care canoanele cu privire la casatorie chiar au un rost. Intre 95% si 100% – de exemplu?

De altfel, nu doar cu privire la casatorie ci cu privire la toate “abaterile” sau “exceptiile” problema este de ce acestea trebuie oficializate prin hotararile unui sinod, cand ele oricum sunt ingaduite? Tare as vrea sa stiu si eu, in care episcopie s-a ridicat problema cu casatoriile eterodoxe si nu s-a putut aplica iconomia. Sa presupunem prin absurd, ca episcopii din Africa, foarte canonisti si cu dragoste fata de traditia si invatatura ortodoxa, nu doresc sa incalce cu nimic cele invatate de ortodoxie si aveau nevoie de hotararile acestui sinod care sa ingaduie explicit aceasta iconomie, pentru ca ei sa isi poata face misiunea in pace. De ce atunci, in hotarari nu s-a detaliat mai mult unde si cum se poate aplica aceasta iconomie: in tarile unde nu a mai fost biserica ortodoxa inainte, in tarile unde ortodocsii sunt minoritate (sub 1%), pe viitoarele planete cu extraterestrii unde o sa fie nevoie de misiune etc. Nu de alta, dar fara clarificare, ajungem la devieri grave ca cele ale IPS Andrei care considera ca intr-un oras ca Clujul, este greu sa iti gasesti barbat sau femeie ortodoxa, desi ortodocsii sunt majoritari, ba chiar au aproape 70%? Oare sa nu fii vazut riscurile, sfintii parinti din Creta? Eu cred ca nu aveau cum sa nu le vada si motivele pentru care nu au clarificat sunt suspecte.

Dincolo de toate argumentele cu privire la aceasta necesitate strigenta de a renunta la unele canoane (casatoria pentru inceput, postul dupa aceea etc) eu as pune intrebarea: oare pana acum nu au mai fost misiuni ortodoxe prin alte parti? Este prima data cand se loveste ortodoxia de aceasta problema? Oare pana in zilele de astazi, nu a mai fost saracie, nu au mai fost oameni saraci care sa aiba doar o capra-doua la 10 copii si sa nu aiba ce sa le dea de mancare? Cu siguranta ca acolo unde nu e decat lapte, nici un preot nu o sa taie capul credinciosilor de ce nu au tinut post. Cu siguranta ca acolo unde un ortodox traieste in milioane de pagani, si pana acum au existat solutii si episcopii au dezlegat prin iconomie. De ce oare atunci abia acum apar aceste nevoie stringente de a scoate din cadrul iconomiei si a introduce in randul canoanelor unele exceptii?

Ar fi mai multe de comentat la cuvantul PS Varlaam – care are totusi meritul ca a avut curaj sa dea raspunsuri – desi as mai fi avut o tona de spus doar la comentariul cu porunca ca trebuie sa ii iubim pe toti. Din nou un episcop lanseaza confuzia intre chemarea de iubire in detrimentul pastrarii credintei, ceea ce este strigator la cer. Am fi obisnuiti ca soldatii armatei corectitudinii politice de astazi sa ii acuze pe ortodocsi cu asemenea argumente ilogice dar iata ca se intampla chiar un ierarh sa sugereze ca nu prea mai conteaza ortodoxia asa cum am avut-o pana acum deoarece trebuie sa ii iubim pe toti, ca si cum toti stramosii nostri ortodocsi de pana acum i-au urat pe catolici si asta a fost piedica unitatii.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

ARTICOLE ANTERIOARE PE ACEEASI TEMA:

Despre cuvantul IPS Andrei la deschiderea Conferintei Internationale despre Sfantul si Marele Sinod Ortodox

Deoarece ortodocsii romanii sunt cam iritati cu privire la sinodul din Creta, intitulat oficial Sfantul si Marele Sinod Ortodox, oficialii ortodocsi au cam inceput sa organizeze conferinte internationale pentru a-i convinge pe romani ca acest sinod chiar a aparat ortodoxia si a pastrat-o neschimbata, in ciuda schimbarilor si ca desi credinciosii romani nu primesc acest sinod, profesorii si invitatii straini vor reusi sa mai elimine din acest “scepticism”.

Cum s-a aparat ortodoxia la acest Sinod si ce argumente in aceasta privinta vor aduce invitatii straini, ramane sa vedem. Suntem insa siguri ca asa cum si alti ortodocsi de pe alte meleaguri sunt la fel de sceptici ca noi, probabil teologii nostri (profesori de teologie) merg si ei conferinte prin alte parti pentru a incerca sa promoveze ideea de unitate si fiabilitate a acestui sinod.

Din start as dori doar sa fac o mica observatie de bun simt as zice eu: un angajat oficial al unei institutii BOR aflata sub ascultarea unui ierarh nu va putea avea o parere diferita de ierarhul sau . Este de bun simt si este de inteles: in Biserica ascultarea este sfanta. Nu insa cand in discutie sunt chestiuni importante ce tin de adevar, moralitate sau dreapta credinta. Daca un profesor de teologie de exemplu, a ales sa fie profesor de teologie, in momentul in care ierarhul de care asculta nu mai reprezinta ortodoxia ci reprezinta neo-ortodoxia (o noua versiune a ortodoxiei), acel profesor nu prea mai are de ce sa asculte, ci in primul rand ar trebui sa se problematizeze si sa se gandeasca care e datoria lui, chiar in conditiile grele de dependenta totala.

Lucrurile nu sunt insa chiar atat de simple. Una e sa vorbesc eu, Gigel, ce cred, care nu depind financiar si in nici un fel de buna-vointa sau tonurile unui ierarh si care am venit la ortodoxie prin propria mea alegere si nesilit de nimic de altceva decat de dorinta de a ma afla in adevar si alta e sa vorbeasca un profesor care desi iubeste ortodoxia are familie, primeste salariu si are o intreaga cariera in spate, toate depinzand de o semnatura. Pentru cine este “captiv” ierarhului, spunerea adevarului este foarte dificila si necesita o pregatire duhovniceasca extrema, fara nici un punct slab prin care vrajmasul poate ataca. Probabil, pentru majoritatea angajatilor din sistemul oficial, cel mai mare act de curaj pe care si-l permit este tacerea si ignorarea acestei chestiuni si a altor chestiuni “sensibile”. De unde si nevoia de a organiza conferinte “internationale”. Bineinteles, cel mai greu este deciderea acelui punct in care compromisul face mai mult rau decat bine si in care “ridicarea impotriva” este chiar mandatorie, la mijloc fiind mantuirea sufletului. Personal nu stiu sa spun daca acest punct a venit deja si in ce conditii trebuie ca cei care sunt “legati” trebuie sa se dezlege. Cred insa ca existe trepte ale acestui proces, in sensul ca ruptura nu are sens sa se faca brusc si fara motive intemeiate. Atentia trebuie indreptata mai ales in interior, inspre propriile noastre intelegeri si manifestari ale credintei. Important este ca noi sa nu ne sucim mintile si chiar daca pe langa noi, este deja ciuma, sa incercam sa ramanem neatins.

Pare paradoxal ca tocmai in biserica care se pretinde cea adevarata si in care moralitatea, integritatea si adevarul sunt la mare pret este dificil sa graiesti ceea ce crezi pentru a nu fi extirpat din start. Aici nu as da vina doar pe ierarhii care nu incurajaza dialogul si care si-au facut o imagine de tartori – sunt cazuri oricum putine si marginale – cat mai ales as da vina pe ortodocsii “ascultatori” care s-au obisnuit sa taca si sa adopte atitudinea de “yes-man”-i, iar asta este in general o meteahna a noastra a romanilor si este specific unei culturi slabe in care dialogul este cvasi-inexistent iar sustinerea unor valori sau idei proprii lipseste cu desavarsire, fiind inlocuite cu corul anonim al ratelor macanitoare care repeta aceeasi partitura si cu lipaitul de palme tovarasesc mostenit – dar nu dobandit – din epoca comunista.

Voi incepe cateva comentarii la cuvantul IPS Andrei (dar si la hotararile sinodului) prin a face ma intai mentiunea ca IPS Andrei este unul dintre ierarhii pe care ii apreciez si simpatizez si din cauza cuvantului bland si a tonului impaciuitor pe care il are – semn al unui suflet curat si duhovnicesc. Este specific mai ales ardelenilor acest aspect la care mai ales oltenii au mare afinitate: cuvantul bland, din motive lesne de inteles. Ca si Pr. Teofil Paraian insa, IPS Andrei are unele “alunecari” catre catolici, neintelegand prea clar diferentele sau nedandu-le nicio importanta.

Ca oltean care traieste in mijlocul a 99% de ortodocsi, este posibil ca eu sa nu inteleg ca traind o viata intreaga intre eretici de tot felul este posibil sa te mai “netezesti” si sa ignori sau sa ai alt fel de a vedea lucrurile sau e posibil sa ai un alt fel de a le exprima, desi cei mai fermi aparatori ai ortodoxiei pe care i-am vazut in viata mea sunt chiar ardelenii “furati” de la eretici si care cunoscand cum a fost “dincolo”, apreciaza mult mai serios importanta ortodoxiei si inteleg ce inseamna “a nu ne da cu altii”, nici in cele mici si nici in cele mari.

Sa luam asadar pe rand cateva aspecte ale cuvantului introductiv al IPS Andrei cu privire la Sinodul din Creta, cu mentiunea ca desi le-am mai abordat in alte articole, nu strica sa le repetam, deoarece Sfantul Sinod din Creta am vazut ca pretuieste claritatea si formularea unor lucruri care erau deja clare, dar trebuie facute si mai clare, cum ar fi pacea, libertatea, egalitatea, fraternitatea, demnitatea, etc.

Desi vom aborda pe alocuri si argumentele si observatiile IPS Andrei, nu le vom evalua cat de corecte sunt raportat la hotararile Sinodului. Chiar faptul ca exista o varietate de nuante prin care hotararile acelui sinod pot fi interpretate si exprimate de adepti denota ceva nefiresc. In general, multitudinea nuantelor este fireasca in dialogul uman si in intelegerea lumii – fiecare om are ochii lui prin care vede lumea – desi unde este un singur Duh, ne-am astepta sa nu fie deloc moduri diferite de a intelege si de a interpreta hotararile. Vom vedea cateva exemple in acest sens. Nu va plictisesc argumentand cele spuse mai sus, doar amintesc un singur caz: IPS Vlachos, un mitropolit grec care si el a participat la Sinod si are cu totul alte pareri, nici macar nuante. As da doar un mic citat din nenumaratele cuvinte si articole scrise de acesta dupa Sinod:

Părinții Sinodului V-VI Ecumenic îl numesc pe Arie „rău-credincios”, pentru că a dogmatizat „o diversitate de dumnezei sau politeismul”; pe Macedonie l-au numit „necurat” și l-au izgonit dimpreună cu „vrăjmașii adevărului” cei mai dinainte, ca pe un rob care a îndrăznit cu nerușinare să exprime o părere neîntemeiată despre Stăpânul său; pe Apolinarie îl numesc „inițiat într-ale răului”; pe Nestorie îl numesc „poet delirant”; pe Eutihie îl caracterizează drept „cel deșert” etc. Și în aceste cazuri folosesc verbele „împreună conducându-i afară”, „cei ce au căzut”, „să fie scos”, „să cadă” etc. Și la sfârșit este scris că, dacă cineva nu ține credința transmisă prin tradiție și nu îmbrățișează dogmele bunei credințe, nu crede și nici nu propovăduiește astfel, ci ar încerca să se ridice împotriva acestora, „să fie anatema, potrivit hotărârii așezate acum de către sfinții și fericiții Părinți arătați mai înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească întocmai ca un străin”. Asta înseamnă că sunt pomeniți Părinții Sinoadelor Ecumenice, iar nu pur și simplu Sinoadele, iar Părinții nu acceptau împăcarea sau coexistența cu erezia, și nici nu se raportau la aceste situații în spirit relativist. În subiecte de credință, diplomația nu-și are locul. (sursa)

Argumentul “eficientei” propagarii credintei: IPS Andrei isi incepe cuvantul cu un citat de la Sf. Apostol Pavel care ne indeamna la pastrarea credintei cea de obste. Apoi declara: “aceasta credinta data sfintilor o data pentru totdeauna, a dorit si Sf. si Marele Sinod sa fie propagata mai eficient in lumea aceasta bulversata si in care toate lucrurile sunt date peste cap“.

Recunosc ca este prima data cand aud pus in fata apararii acestui sinod argumentul “eficientei” propovaduirii. Desi a inceput cu versetul care indeamna la “pastrarea credintei”, vedem ca pana si acest verset este folosit ca introducere pentru sublinia baza argumentarii ulterioare”eficienta”. Este ceva nou in apologetica sinod-cretiana. De altfel, cuvantul “eficienta” cu privire la propovaduirea credintei este folosit de mai multe ori de IPS.

Cu privire la “lumea bulversata in care lucrurile sunt date peste cap”, eu sunt mirat ca un ierarh ortodox nu are cunostinte de istorie: de-a lungul a 2000 de ani, ortodoxia a tot trecut prin vremuri “bulversate”, pline de relativism, de oprelisti, de incertitudini. Nu este insa singurul: multi ortodocsi in ziua de astazi se tanguiesc: vai ce vremuri de pacat, vai ce vremuri apocaliptice, ca acum niciodata! Ce bine era pe vremuri, in trecut, in semanatorism!

Incercarea de a ne prezenta lumea de astazi ca o lume speciala, cu probleme speciale, care necesita solutii speciale, este doar o simpla tehnica de a justifica innoirile. Doua milenii nu a fost nimic special, lumea a fost ok , de aceea am si putut pastra credinta asa cum a fost. Acum, deoarece lumea e speciala si e bulversata, trebuie sa ne schimbam si noi.

De altfel as pune eu intrebarea: in care epoca a fost pace deplina si lumea nu a fost bulversata si in care ortodoxia “s-a propagat” fara probleme? Nici macar in epoca Sf. Constantin in care crestinismul a fost acceptat, promovat si chiar oficiat nu a fost “claritate”, primul lucru pe care l-a facut imparatul fiind tocmai un Sinod care sa limpezeasca cat de cat lucrurile sau macar sa le limpezeasca pentru el, care dorea sincer sa cunoasca si sa stie care este adevarul. Iar la acest Sinod, desi imparatul si-ar fi dorit unitate si buna-intelegere, sfintii parinti au fost necrutatori cu ereticii si Sinodul a produs o unda de soc, separand graul de neghina.

Faptul ca la primul sinod, principala batalie s-a dus intre a determina care cuvant este mai potrivit: homoousios sau homiousios [detalii], ne poate arata destul de clar cat de bulversata era lumea in acele vremuri. Si la fel am putea cu usurinta demonstra despre toate vremurile. Argumentul ca “vremurile sunt tulburi” cred ca este gresit din orice punct de vedere l-am lua, nu doar teologic. Dupa parerea mea, comparativ cu alte vremuri, traim o perioada mult mai buna. Iata doar cateva argumente:

  • accesibilitatea comunicatiei: informatia circula rapid si comunicarea instanta este posibila intre oricare doua persoane de pe acest pamant; oricum am lua-o si oricat de tehnofobi sau speriati am fi de cantitatea de informatie si riscul potential de a ne “infecta” cu “zgomot” (argumente penibile de altfel), accesul la informatie si la comunicare este indubitabil unul bun; de altfel, in rai, comunicarea va fi instanta, fiecare va putea transmite un mesaj oricui sau tuturor instant si fara oprelisti; cantarile “ingeresti” nu sunt altceva decat comunicarea permanenta a fapturilor cu Dumnezeu si cu alte fapturi; prin fiecare comunicare cu Dumnezeu omul va descoperi noi si noi taine pe care le va intelege partial si pe care si le va clarifica prin comunicarea cu alte creaturi ale lui Dumnezeu, fie ei oameni, fie ingeri; omul va observa noi si noi nuante ale comunicarii directe cu Dumnezeu, asa cum astazi citim Biblia si talcuirile la Biblie si ne minunam de fiecae noi intelegerile descoperite; emotia momentului in care mintea noastra asimileaza aceste intelegeri este exprimata prin termenul de “cantare”; este adevarat ca o data cu abundenta informationala creste si zgomotul, dar nimic nu ne impiedica sa dam volumul mai incet sau sa apasam ALT-F4 daca vrem liniste; de altfel, impotriva abundentei informationale, si la aceasta “problema contemporana” traditia bisericii ortodoxe are leac: discernamantul;
  • nu chiar toate lucrurile sunt date peste cap: pare hilar sa argumentam ca, in comparatie cu alte vremuri, societatea de astazi este una mai civilizata; razboiurile, rascoalele, foametea, greutatea de a procura cele necesare pentru traiul de zi cu zi, bolile si tirania conducatorilor erau ceva normal pana acum cateva sute de ani; desi mai exista razboaie, desi mai exista tirani pe ici pe colo, in lumea de astazi, comparativ cu alte vremuri, traim mult mai bine; saracii de astazi traiesc ca boierii de alta data: au cozonac, au apa in casa, daca ii doare capul ia o pastila si le trece si nu sunt nevoiti sa faca economie la lumanari;
  • lipsa reperelor: este o mantra des folosita; se spune: oamenii nu mai au exemple pozitive si cu greu pot sa vada modele exemplare in ziua de astazi, deci e firesc sa ingaduim casatoria cu ereticii. Serios?! Pana si cel mai tehnofob ortodox, a auzit de miliardarul rus cu unsprezece copii care a parasit lumea si s-a retras la viata la tara, ducand un trai linistit si pasnic in mijlocul naturii;

Da, exista tulburare, exista inselare, exista ispite, exista manipulare. Dar nimic nu e nou. Toate astea au existat intotdeauna. Tanguirea ca lumea de astazi este “altfel” decat lumea de alta data si prin urmare trebuie sa oferim “o alta ortodoxie” oamenilor pentru ca cea veche era pentru vremuri mai putin tulburi este aberanta.

Argumentul “eficientei” este de asemenea unul de neinteles. “Eficienta” ortodoxiei cred ca s-a dovedit fara tagada si nu mai trebuie “imbunatatita” in nici un fel, altfel nu ar fi trecut prin cate a trecut. Poate mai bine ar fi ca un viitor sinod sa promoveze pastrarea nealterarii tuturor celor mostenite in ortodoxie si care si-au dovedit eficienta de-a lungul timpului.

Aici as reaminti doar perioada comunista: daca ortodoxia nu era indeajuns de “eficienta” oare nu ar fi fost exterminata total? Ori daca ortodoxia a rezistat in comunism, oare nu poate rezista in societatea democratica din lumea de astazi, cu toate metehnele ei? Dincolo de aspectele legate de “tehnica promovarii ortodoxiei”, sa nu palavragim aiurea si sa credem ca eficienta sau ineficienta “promovarii” ortodoxiei depinde de priceperea tehnica si felul cum o facem noi, cat mai ales de lucrarea lui Dumnezeu si de bagajul de har cu specific de propovaduire al fiecarui propovaduitor in parte. “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.” (Corinteni 12#28). Setea asta de “propovaduire” hei-rupista la nivel oficial este ingrijoratoare prin prisma semnalelor si a subintelesurilor mai mult sau mai putin explicite: daca ne vom pastra ca pana acum, inchistati in dogme, nu vom atrage prea multi crestini de la alte “biserici”, trebuie sa fim si noi mai toleranti (adica mai putini ancorati in dogme si canoane) ca sa avem succes pe plan prozelitistic.

Desi am promis ca nu o voi face, totusi voi sublinia o mica abatere a IPS Andrei fata de Hotararea 1 a Sinoduli care combate “prozelitismul”. Deci daca indemnul este de pace si buna-intelegere cu toti crestinii, de deschidere si toleranta frateasca fata de alti crestini si alte religii, de unde aceasta mentiune a IPS Andrei referitoare la “eficienta” raspandirii dreptei-credinte?

As incheia cuvantul despre “lumea contemporana” cu o mica mentiune: orice schimbare in ortodoxie justificata de “realitatile contemporane” nu denota decat o proasta intelegere a ortodoxiei care are un raspuns pentru orice situatie, fiind drepta invatatura care ne arata pe ce cale sa mergem. A spune ca ortodoxia trebuie adaptata deoarece nu ne mai arata pe ce drum trebuie sa mergem, e ca si cum as avea o harta si cand ajung in fata unui drum greu de mers care nu imi mai convine, zic: hai sa schimb harta, ca asta nu mai e buna.

Este strigator la cer ca am ajuns vremurile in care ierarhii sa ne spuna: mai copii, mai lasati-o moale, hai sa mai schimbam si noi cate ceva, hai sa vedem cum merge lumea, ca credinta noastra e cam veche, nu mai raspunde la toate cerintele, trebuie actualizata. Sa nu ne miram insa, nu e nimic nou nici in aceasta privinta. Cititi istoria bisericii si veti gasi situatii similare in toate epocile.

Despre tema 1 din cele 6 abordare la Sinod, IPS Andrei zice: “contributia Bisericii Ortodoxe la realizarea pacii, dreptatii, libertatii, a fraternitatii si a dragostei intre popoare si la inlaturarea discriminarilor rasiale si alte discriminari. Ce poate fi mai actual acum decat misiunea Bisericii Ortodoxe in lumea contemporana?“.

Sfantul Paisie Aghioratul zicea ca o picatura de urina in aghiasma, spurca toata apa. Eu nu pot trece peste enuntarea acestei teme fara a mi se ridica parul cu privire la formularea “alte discriminari” pe care nu trebuie sa le detaliez. Mi se ridica parul si la aia cu pace, fraternitate, egalitate, dar parca la asta ultima mi se ridica mai mult. Pentru cei care au avut tangenta cu fractalii stiu ca un fractal este dat de un pattern de baza care evolueaza si produce structuri complexe. Nu doar patternul initial sau altfel spus “samanta” dar si alte forme care se repeta pot fi apoi observate in fractal la orice scala ne-am uita.

Parintele Teofan Paraian spunea “mintea stramba toate le stramba”. Odata trecut in text alb pe negru “alte discriminari” oare ce sanse sunt ca daca tot poporul ortodox ar fi oi blande si ascultatoare si s-ar lasa condusi oriunde zic pastorii fara sa carteasca, sa nu ajungem si la discriminarile homosexuale si sa vedem si in bisericile noastre casatorii ortodoxe iar textele cu Sodoma si Gomora sa le vedem scoase din Biblie? Cum de nu au trecut acolo clar la care discriminari se refera ci le-au lasat puncte goale? Cine semneaza un contract care mai are pe ici pe colo in text niste puncte puncte lasate sa fie umplute ulterior de altii?

Cei care au formulat aceasta prima tema, fie sunt ei bulversati fie au vrut sa ne bulverseze pe noi. Oare le era greu sa treaca toate formele de discriminare impotriva carora isi propune Biserica Ortodoxa sa lupte, “ca sa eficientizeze propagarea credintei”? Au obosit de scris sau nu mai aveau hartie?! Oare sunt exagerati cei care se sperie de bombe aiurea intr-o lume in care homosexualitatea este impusa prin lege si in care unii preoti catolici sunt arestati pentru ca citesc din Biblie acele pasaje cu Sodoma si Gomora, sau intr-o lume in care toti ceilalti “crestini” au lasat ciocul mic cand vine vorba de sodomism (vezi cum a schimbat Papa raportarea Bisericii Catolice la homosexualitate)?

Aceasta mica si “lasata la urma” mentiune de “alte discriminari” oare nu a fost indeajuns pentru a revolta pe niciunul dintre ierarhii nostri si pentru a clarifica si a trece acolo toate discriminarile sau pentru a reformula?

Eu as zice, evident ca nu. Avem toate bazele sa ne speriem si sa ii suspectam de manipulare si lucruri necurate pe cei care – fie ei ierarhi, fie simpli profesori de teologie sau ce-or fi fost ei participanti si organizatori la acest sinod, au ales si au acceptat aceasta formulare. Nu din prostie au facut-o, nu ii acuzam de prostie si nici de neatentie.

Mentiunea cu “alte discriminari” este poate doar una mai vizibila insa astfel de “fractali” sau altfel spus, seminte ale raului, sau altfel spus, fisuri in piatra, au fost plantate strategic in mai multe locuri si cu diverse obiective. Se intampla ca asta sa fie doar cea mai vizibila si mai clara pentru toata lumea.

Sa revenim insa la tematica in sine si la semnul de intrebare pus de IPS Andrei: “ce poate fi mai actual acum decat misiunea Bisericii Ortodoxe in lumea contemporana”? Si mai apoi, IPS Andrei mentioneaza despre crestinii din Siria si din Egipt care au probleme si justifica astfel importanta discutarii acestui subiect. Ca ortodox, totdeauna mi-a fost clar ca ortodoxia promoveaza pacea si iubirea intre oameni. Nu este nimic nou de adaugat in aceasta privinta si iata totusi ca se adauga: fraternitatea! Cat de pervers si urat este acest cuvant mai ales cand este lansat de oameni cu interese obscure si impotrivitoare vointei lui Dumnezeu. Iubirea este cu mult mai mult decat fraternitatea, ca sa nu mai spunem de dreptate sau libertate. Iubirea le cuprinde pe toate si iata totusi ca trebuie sa discutam despre drepturile omului si ni se sugereaza ca ortodoxia are unele lipsuri si ca trebuie sa se preocupe mai mult.

Dincolo de capcanele formularilor, sa acceptam ca formularea si explicitarea raportarii Bisericii Ortodoxe la aceste subiecte nu e nimic rau in sine, daca ar avea un scop clar si un program clar. Daca citim ce s-a hotarat in documentul final si incercam sa intelegem concret ce ni se cere noua, ortodocsilor in aceasta privinta, vom avea unele probleme deoarece nu este nimic nou decat folosirea unui limbaj predominant laic pentru exprimarea unor idei de baza ale crestinismului: valoarea omului, valoarea pacii, valoarea libertatii si a dreptatii. Iata cativa termeni extrasi din documentul final: cooperarea intercrestina, eforturile pacifiste, coexistenta pasnica, convietuirea sociala. Va provoc sa gasiti vreun termen cu privire la liberte, egalite, fraternite care nu au fost folositi aici.

Daca vom sterge citatele din sfintii parinti si formularea argumentarii, vom vedea pe scurt cateva idei: trebuie sa colaboram cu alti crestini pentru a face pace la nivel local si international. Eu nu pot sa nu ma intreb: dar pana acum ce am facut? Pana acum, noi ortodocsii am fost cumva promotori si doritori de razboaie, am ezitat cumva la a ne dori pacea si la a lucra pentru pace. Sincer, eu unul, nu inteleg rostul acestui prime hotarari si ce anume aducea ea nou, ce clarifica, care erau partile neclare de pana acum, care e adaosul acela necesar catre trebuia facut, pentru ca altfel era o nedeplinatate a raportarii ortodoxe la lume cu privire la aspectele: pacea lumi, respectarea libertatii si demnitatii umane, ajutorarea altor oameni etc.

Din documentul cu hotararea, mi-a atras atentia in special un anume citat:

“Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate popoarele” (sursa)

Mi-a atras atentia deoarece mi-a adus aminte de un articol citit pe un blog in limba engleza:

Harmony” or, more often used, “Peace and Harmony,” has become one of the important mantras or memes of North American Freemasonry. Our meetings – stated and called communications – open with some variant of the above statement, and close with some variant of “peace and harmony prevailing.” (sursa)

Nimic nu este intamplator si sa nu credem ca originala formulare “Unicul Parinte Ceresc” in locul lui Dumnezeu sau Tatal Atottiitorul este folosita la intamplare. Ni se arata prin aceasta formulare ca toti avem acelasi parinte ceresc. Ni se repeta ca o mantra. Prin aceasta perspectiva, intelegem de ce lucruri care noua ortodocsilor ni se par clare si simple – cum ar fi pacea, buna intelegere, dreptatea, valoarea umana –  trebuie reformulate si evidentiate.

In continuarea documentului despre “pace”, vedem cum Sfantul Sinod in aceasta prima Sfanta Hotarare condamna razboiul:

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.

Aici miroase a Putin de la o posta. Daca in alte vremuri Sfintele Sinoade dadeau anatemei pe eretici si le ziceau pe nume, Sfintii Parinti de astazi dau condamna cu subinteles pentru actiuni generice si discutabile, lasandu-ne pe noi sa intelegem la cine si la ce se refera. Condamnarea razboaielor provocate de nationalism nu e rea, dar daca tot s-a facut condamnarea razboaielor nu strica sa fie adaugata si condamnarea razboaielor pentru petrol daca tot o facem anonima, mai ales ca prin prisma efectelor si a amplitudinii acestea din urma sunt mult mai devastatoare si mai raspandite.

Sa revenim insa la IPS Andrei, al carui cuvant ne-a dat prilejul sa discutam din nou despre acest Sfant Sinod. La capitolul despre diaspora ortodoxa, IPS Andrei aminteste faptul ca diaspora ortodoxa niciodata nu a fost mai mare ca acum si ca de aceea e normal sa acceptam ignorarea canoanelor cu privire la existenta unui singur episcop intr-o cetate mare, din motive pastorale: pentru ca fiecare neam are nevoie de preoti slujitori in limba lor, din acest motiv trebuie permis ca sa existe ierarhi pentru fiecare biserica in parte. “Ce-ar face romanii nostri din Franta, daca nu ar avea mitropolitul lor acolo? Nu stiu cum s-ar descurca cu un mitropolit grec, sa zicem”.

Poate incapacitatea de a rezolva aceasta problema reala si abatera mutuala (in buna intelegere) a tuturor bisericilor ortodoxe de la canonicitatea organizarii este poate cel mai clar semn ca Duhul Sfant nu a prea lucrat prin acesti sinodali pentru ca daca i-ar fi luminat, ar fi gasit o solutie sa se ajunga la unitate, care nu este ceva rau, ba din contra. Avem deci, pe de o parte apel la unitatea tuturor oamenilor, indemnam ortodocsii sa se inteleaga cu toti ereticii si cu paganii, dar avem ingaduinta si toleranta mutuala pentru neintelegerile intre ortodocsi. Caci realitatea de facto nu este alta, decat ca faptul ca fiecare biserica nationala are episcopul ei pe acelasi teritoriu cu al altei biserici ortodoxe, este in fapt semnul unei lipse de fraternitate si toleranta intre ortodocsi, mai precis intre ierarhii acelor ortodocsi.

“Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” nu a mai fost citat de data aceasta de IPS Andrei. Cum pot sta linistiti ierarhii bisericilor romane si grecesti de exemplu, avand fiecare episcop trimis in Franta si nelucrand nici unul pentru clarificarea situatiei si pentru indeplinirea poruncii unitatii? Daca ei nu sunt capabili sa faca unitatea intre ortodocsi, de ce sunt credinciosii de rand indemnati sa accepte unitatea cu papistasii si ereticii?

Avem asadar urmatoarea situatie: fiecare patriarhie isi are episcop trimis pentru diferite zone, mai mult sau mai putin suprapuse. Canonic, aceast lucru nu este permis. Apostolii faceau episcopi si apoi in fiecare localitate fiecare episcop sfintea preoti. Primul venit, singurul pastrat altfel spus. Fiecare sat, fiecare localitatea, depindea de o anumita episcopie care numea preotul pe teritoriul respectiv.

Revenind la argumentul “eficientei” sau al activitatii pastorale, s-ar pune intrebarea: cum pot romanii sa beneficieze de slujba in limba romana daca episcopul locului ar fi fost grec? Raspuns: simplu! Episcopul grec ar hirotosii un preot roman sau ar cere altor episcopi romani, ca din dragoste frateasca si unitate in duh, sa ii trimita preoti vorbitori de limba romana, atat cati ar fi nevoie.

Realitatea este mult mai complexa, existand frecusuri si “razboaie de autoritate” in nenumarate locuri, ca sa nu mai mentionam ca exista suprapuneri nenumarate cu un grad variabil de unitate intre cei care se suprapun si cu scopuri mai mult sau mai putin justificate de aspectele pastorale reale. Aspecte pastorale sunt reale, dar nu determinante pentru organizarea unei biserici locale. Istoria tulburatoare recenta dar si orgoliile unor comunitati au dus la situatii aberante cum a fost existenta in perioada comunista de sfarsit a doua episcopii romanesti la Paris: una tinand de Romania si alta de Biserica Rusia din Exil (ROCOR) din SUA! Abia in 2009 (la 10 ani de la caderea comunismului) romanii ortodocsi s-au unit sub acelasi episcop. Realitatile nespuse dar palpabile carora se datoreaza aceste suprapuneri si lipsa unei unitati reale acolo unde e posibil sunt de fapt orgoliile si interesele individuale (si de grup).

Deci nu doar ca nu exista unitate intre ortodocsi in acele teritorii unde nu a existat o biserica traditionala ortodoxa sau unde aceasta nu mai exista, dar nici macar in randul ortodocsilor de aceeasi nationalitate nu prea exista peste tot unitatea sau aceasta s-a realizat abia recent, dupa zeci de ani de la terminarea comunismului care a produs ruperi chiar si in afara granitelor. Daca in vremea comunista era greu de conceput unitatea intre o episcopie din afara si biserica mama, dupa caderea comunismului lucrurile trebuiau simplificate. De altfel, eu unul nici nu inteleg de ce romanii din Franta, in perioada comunista, au format o episcopie proprie si nu s-au afiliat la greci care aveau deja o episcopie? Sa fii fost grecii rauvoitori sau sa nu fii dorit unitatea?

Cat de greu ar fi ca macar grecii cu romanii care oficial sunt in relatii bune, fara probleme, sa se uneasca, sa cada de acord asupra unei organizari si sa formeze o singura episcopie, care sa fie samanta unei unitati cat mai largi a ortodocsilor din Franta, indiferent de nationalitate. Aspectele pastorale, legate de limba pot fi cu siguranta rezolvate, sunt nenumarate posibilitati. Unirea este insa greu de facut tocmai pentru ca increderea in celalalt presupune unele riscuri. Iubirea este cel mai mare risc: risti sa dai totul si sa nu primesti nimic.

Din pacate ortodocsii in ziua de astazi, atat credinciosii cat si ierarhii sunt departe de constientizarea importantei unitatii. De astfel, unitatea este intr-un declin continuu de peste 2000 de ani de la punctul in care in prima biserica crestinii aveau totul in comun, pana la punctul in care romanii ortodocsi din Germania – de exemplu – isi pun mai mult nadejdea in colaborarea si ajutorul primit din partea nemtilor protestantilor decat al fratilor de credinta rusi.

Dezbinarea inter-ortodoxa este o mare durere contemporanta si una dintre putinele motive care ar fi justificat intrunirea acestui Sfant Sinod si punerea bazelor pentru o viitoare unitate. Sau poate Sinodul ar fi trebui sa se tina tocmai atunci cand unitatea ar fi fost rezovlata deja. Oficializarea Adunarilor Episcopale – un fel de casatorie de proba sau concubinaj eclesiastic – si punerea batistei pe tambal este din pacate un pas inapoi. S-a depus poate mai mult efort la acest Sinod pentru discutarea si reglemnetarea participarii  la adunari eterodoxe in randul Consiliului Mondial al Bisericii si s-a discutat poate prea mult despre acceptarea (a “folosirii” termenului doar  deocamdata) altor biserici care nu sunt ortodoxe, decat in incercarea de a ajunge la o unitate inter-ortodoxa, macar in acele tari unde este deja extrem de stringenta unitatea ortodocsilor si unde chiar populatia autohtona are nevoie de aceasta unitate si este gata sa primeasca Buna Vestire.

Cu privire la comentariul IPS Andrei despre acceptarea termenului biserici cu referire la eretici pe principiul ca ei asa se numesc pe ei de atatea secole si ca nu putem sa ii numim altfel, sincer imi este rusine de rusinea lui sa vina cu un asemenea argument. Din toate argumentele hilare aduse cu privire la aceasta gresala facuta la Sinodul din Creta (am mai comentat acum ceva timp cuvantul Pr. Rafail care justificase cu niste versete din Geneza) mie aceasta de fata mi se pare cea mai deplasata. Asadar, argumentul pentru ca noi sa numim biserici pe eretici este ca acestia isi zic biserica si ca o fac de sute de ani. L-as intreba pe IPS Andrei: dar oare Sfintii Parinti de la alte Sfinte Sinoade anterioare de ce i-au numit pe eretici “necurati”, “initiati in ale raului”, “poeti deliranti”, “deserti”, “anatema” si nu le-au zis crestini? Oare acei eretici nu se numeau ei pe sine crestini? Nu se credeau pe sine drept-maritori? De asemenea, unii homosexuali vor ca sa fie considerati si ei crestini. Cu acestia ce facem, ii numim si pe ei crestini si frati ai nostri intru credinta? Oricum, la ce era nevoie de o hotarare care sa expliciteze ce termen folosim cand ne referim la eretici este inca un semn de intrebare in spatele caruia nu putem decat sa banuim ca se incearca marea cu degetul. Fiecare e liber sa spuna cum vrea bisericilor, nu era nevoie de un Sfant Mare Sinod care sa decida chestiuni de lingvistica, desi orice ortodox s-ar fi asteptat de la un nou Mare Sinod Ortodox, dupa atata vreme, ca sa anatemizeze si noile secte aparute: protestanti si neoprotestanti, iehovisti, mormoni si de ce nu chiar new-age-ul care este tot o dracie.

In final, cu privire la acceptarea casatoriei cu eterodocsi argumentul in favoarea acestei schimbari adus de IPS Andrei ar fi ca deoarece unii ortodocsi traiesc in locuri unde sunt multi oameni de alte religii, si deoarece acestia se casatoresc cu eterodocsi, “ce putem sa le facem”? Pai sa nu le consideram casatoria lor ca fiind taina, ar fi cel mai simplu lucru! Deja s-a trivializat prea mult taina sfintei cununii incat mai pregnanta poate era initierea unei slujbe similare inmormantarii pentru sinucigasi care sa se faca celor care se casatoresc dar nu se spovedesc. Este o realitate de necontestat ca in ziua de astazi, multe tinere cupluri vin in fata altarului mai mult din inertie sau superstitie si pentru a face poze frumoase, nu din convingeri religioase, nici macar sumare.

Tot in acest cuvant vedem si o mica mare deviere a IPS: deja cei care amintesc de acest canon sunt considerati “absolutisti”, sunt denigrati. Putem avea o mostra de cum vor fi tratati cei care se vor opune peste 15 ani, la cel de-al 3-lea Mare si Sfant Nou Sinod Ortodox la acceptarea casatoriilor homosexuale. Va zice pe-atunci IPS-ul: “Multi ortodocsi traiesc in mijlocul homosexualilor, cu cine sa se casatoreasca daca sunt multi homosexuali?”

Pe de alta parte, acceptarea casatoriilor eterodoxe este numita “pogoramant”, desi pogoramant sau iconomie a fost si inainte, dar de-acum deja nu mai este pogoramant ci este hotarare a unui Sfant si Mare Sinod, avand o cu totul alta importanta si greutate pentru cei care vor primi fara ezitare aceste hotarari. In cuvantul sau, IPS ii ironizeaza pe absolutisti: “lucrul acela (cum ca ortodocsii trebuie sa se casatoareasca intre ei) il pot rosti in satul lor unde sunt numai ortodocsi si unde nu este cazul sa se casatoreasca un ortodox cu un eterodox”. Trecand peste deviatia ilogica – daca in acel sat sunt doar ortodocsi, ar fi chiar imposibil pentru un ortodox sa se casatoreasca cu un eterodox, ne punem intrebarea: ce sens si-ar avea acest canon pentru satele si locurile 100% ortodoxe? Pentru cine a fost dat acest canon daca nu tocmai pentru acele locuri unde ortodocsii au optiunea de a alege? Canoanele sunt ca semnele de circulatie, ne arata incotro sa o luam. Un semn de interzis la dreapta in lipsa unei intersectii este un non-sens.

IPS continua: “ce sa spunem noi care avem 4 milioane de ortodocsi in strainatate”? Pai am putea sa le spunem: daca tot sunteti 4 milioane, luati-va si voi unu cu altul, nu va mai uniti cu ereticii daca doriti taine ortodoxe. Multi traind in afara, se casatoresc cu eterodocsi si trebuie casatoriti. Nu putem altfel. “Este iubire crestina, aceasta?” zice IPS Andrei, putem sa ii lasam necununati? Dar oare este iubire crestineasca sa ii lasam la mearga la iad? Daca nu pretuiesc ortodoxia incat sa faca tot ce pot ca sa isi gaseasca sot sau sotie ortodocsi cu care sa traiasta o viata ortodoxa, cu care sa faca copii pe care sa ii educe ortodox, este iubire sa ii lasam sa faca o alegere gresita? Daca un politai ne opreste deoarece mergem cu 200km/h este aceasta iubire crestineasca ca sa ne opreasca si sa ne dea amenda? Este adevarat ca desi aveam de ales ca sa mergem cu 50km/h, noi ne grabim si vrem sa ajungem repede la destinatie. Este foarte posibil ca pe drum sa nu avem probleme si sa ajungem cu bine, dar mergand cu 200km/h ne asumam unele riscuri, de aceea legea impune amenda si politaiul o executa. De la caz la caz, unii politai mai au mana libera sa dea sau sa nu dea amenda, poate au libertatea sa dea doar un avertisment, poate ca soferul intelege, se roaga, promite ca nu va mai face. Insa daca se da lege ca viteza limita este optionala si este doar recomandata, oare cine va mai tine cont de aceasta limitare? Pogoramintele existau oricum pentru cazurile extreme, canoanele oricum nu sunt absolute in situatii limita. Cu aceasta ocazie insa, oficializarea acestui pogoramant si trecerea lui sub autoritatea unui Sfant si Mare Sinod, este de facto anularea canonului care obliga ortodocsi sa se casatoreasca doar cu ortodocsi.

Cu privire la casatorii, deja se fac multe pogoraminte astazi, de cele mai multe ori nejustificate. De la data organizarii pana la acceptarea unor costumatii sumare sau acceptarea de nasi care nu sunt ortodocsi, tot felul de suceli sunt lasate – din pogoramant – la alegerea credinciosilor. Eu unul nu inteleg, de exemplu, de ce in Saptamana Luminata s-a dat liber la nunti, desi este interzis. De asemenea, nu inteleg, de ce la cei care se casatoresc dar nu se spovedesc si nu tin cont de infranare, ba chiar desconsidera aceasta virtute si ii batjocoresc pe cei care asteapta pana la casatorie, li se pune si lor coroana pe frunte? Doar ca sa dea bine, sa faca poze frumoase? Deja simbolul coroanei este unul desuet, in general desi ritual se mentine, simbolic coroana nu mai reprezinta nimic, deoarece nu mai exista nunti si nuntasi la care coroana nu li se mai pune, coroana este doar un obiect de decor. Trivializarea casatoriei se va face insa pe toate planurile, renuntarea la conditia apartenentei la ortodoxie fiind doar o prima etapa pe acest plan.  In continuare, IPS Andrei, merge chiar mai departe decat Hotararile Sfantului si Marelui Sinod din Creta si declara: pogoramintele merg si in tara, nu doar in diaspora, dand exemplu cazul Clujului. Desi sunt 70% ortodocsi si aproape jumatate de milion, ortodocsii din Cluj au dispensa oficiala de la IPS Andrei ca pot sa se casatoreasca cu eterodocsii. Oare care e limita intre 70% si 100% peste care IPS Andrei nu mai considera “ca e cazul” ca un ortodox sa se poata casatori cu un eterodox?

O asemenea superficialitate cu privire la afinitatea fata de dreapta credinta la un ierarh ortodox, cu greu putem gasi. Canoanele sunt totusi canoane, fie ca ne plac, fie ca nu ne plac. Chiar daca unele au lipsuri, sunt completate de pogoraminte speciale sau se suprapun cu altele, in general in orice discutie in care cutumele credintei pot fi calcate in anumite situatii, din anumite motive, cu o mai mica sau mai mare frecventa, nu tratam si nu denigram ceea ce este normal, ceea ce este bun, ceea ce este firesc. Ierarhii si preotii au libertatea sa dezlege pacatele facute prin incalcarea canoanelor si chiar au multa libertate in interpretarea acestora. Insa cand 2000 de ani casatoria este inteleasa intre ortodocsi, nu poti acum peste noapte sa zici altfel, ca nu mai conteaza, va puteti casatori cum vreti, ca doar nu suntem intr-un sat in care toti sunt ortodocsi.

Casatoria cu un om care sa iti impartaseasca credinta nu este doar un moft al sfintilor parinti care erau foarte “absolutisti” ci este chiar un indemn firesc si de bun simt pentru tinerii de astazi si chiar pentru eterodocsi. E firesc ca sa cautam sa ne asemanam cu cel cu care ne casatorim in cat mai multe lucruri, dar de departe cel mai important este credinta si cu greu se justifica abateri de la acest canon, mai ales din cauza consecintelor evidente care pot apare: neintelegeri, certuri, frecusuri. Oricat de mare ar fi dragostea, cand ortodoxul si baptistul vor incepe sa discute despre Maica Domnului, vor iesi scantei. In primul rand cum va putea o femeie ortodoxa sa se casatoreasca cu un neoprotestant care ii va cere sa avorteze copiii [1]? Poate e dragoste crestineasca sa le ingadui casatoria, sa le permiti sa vina in biserica pentru poze, insa ai atentionat-o inainte pe femeie la ce riscuri se baga? Chiar daca ea isi asuma aceste riscuri, tu ca episcop iti asumi sa dai liber la cununii cu protestanti care nu considera avortul pacat? – si multe altele. Ce iubire crestineasca mai e asta sa lasi o femeie care desi ortodoxa, poate nu are habar de ce crede celalalt si care avand incredere in tine episcop, ca ii dai binecuvantare, se duce la iad punandu-si in spate jugul unei casatorii riscante? Oricum o va face si fara binecuvantare, ar putea fi un raspuns. De ce macar sa nu ii primeasca pe toti, ca poate asa, aratand “deschidere”, se mai lipeste ceva de ei?

Poate tocmai aici am ajuns la esenta hotararilor acestui sinod. Are prea multe si prea mari “deschideri”. Realizam ca fara ierarhii nostri probabil ar fi fost si mai multe si mai mari. Daca Sfintii Parinti de alta data si Sfintele Sinoade din alte vremuri aveau aceeasi apetenta la deschideri, ortodoxia nu ar mai fi fost ortodoxie in ziua de astazi!

~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1]  Protestant views on abortion vary considerably with Protestants to be found in both the “anti-abortion” and “abortion-rights” camps (sursa)

Moartea unui preot: prilej de luare-aminte

Moartea nu vine sa-i faci o cafea, vine sa te ia! – Pr. Arsenie Papacioc

Gasim pe site-ul Realitatea urmatoarea stire: “Un respectat preot al unei mănăstiri, găsit mort, în saună, alături de două prostituate.”

La inceput m-am ingrijorat si am crezut ca e vorba de un preot roman. Am tresarit mai intai ingrijorandu-1ma ca ar fi vreun preot pe care il cunosc, desi nu cunosc preoti care ar merge la prostituate, dar te poti astepta la orice de la oricine in vremurile de azi cand diavolul umbla ca un leu sa inghita orice suflet.

In al doilea rand am tresarit cu gandul la cati vor incepe sa măcăne din nou impotriva preotilor ca si cum nu ar exista nici judecatori in puscarie, nici doctori fumatori si nici doctoranzi plagiatori. Din fericire stirea a trecut cam fara prea mare zgomot, fiind destul zgomot cu altele. Mai multe detalii, puteti gasi la sursa de unde a preluat Realitatea stirea: agora.md.

A murit chiar in momentul pacatului. O tragedie am putea spune, Dumnezeu sa-l odihneasca, desi … oare ce nadejde sa mai avem. Pacat ca nu a avut timp sa se pocaiasca, ar zice unii. Dar stim noi daca chiar nu s-a pocait?

Inainte de orice gand cu privire la soarta la judecata a unui raposat eu pun convingerea ca Dumnezeu il ia pe fiecare in momentul optim pentru acel suflet, indiferent de unde s-a decis sa mearga: la rai, sau la iad. Fie ca acel om se hotarase de mai mult timp pentru rai sau pentru iad, prin viata pe care o traise, Dumnezeu i-a dat mai mult timp astfel incat daca ar mai fi trait, fie mantuirea lui ar fi fost in pericol, fie caderea lui in rau ar fi fost si mai mare – dupa cum merge fiecare, in sus sau in jos.

Exista multe trepte ale binelui si exista nenumarate trepte si ale raului, dupa cuvantul Mantuitorului: “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14,2). Despre locasurile din iad putem sa aflam de pe pictura Judecatii de Apoi de la Manastirea Voronet sau din alte vedenii si invataturii: unii sunt in foc pana la genunchi, alti pana la brau, altii pana la gat etc, dupa raul pe care l-au facut in viata.

Asa cum Dumnezeu vrea sa ne mantuim, in aceeasi masura isi doreste sa ne putem pregati cat mai bine pentru viata de apoi si sa putem obtine chiar manuiti fiind, “un locas” cat mai frumos. In aceeasi masura, are grija ca si pe cei rai, care nu doresc sa se mantuiasca, sa ii ia inainte de a face rele si mai mari si de a se afunda si mai mult in intuneric. Bineinteles, judecatile lui Dumnezeu numai El le stie, ce spun eu sunt doar cateva posibile explicatii.

Dumnezeu are insa multe lucruri de care sa tina cont: binele sau raul pe care acel om il mai poate face, direct sau indirect, evenimentele si influenta asupra altor oameni pe care acel om le-ar putea face daca ar mai trai. Si de ce nu, unele morti, tocmai prin “spectaculosul” lor, pot sa fie prilej de trezire pentru unii oameni si astfel Dumnezeu sa decida ca unul sa moara intr-un fel anume, pentru a fi pricina de ridicare pentru altii si a beneficia astfel chiar fara voia lui ridicarea altor.

Daca acest parinte ar fi murit in pat, a doua zi, cu siguranta nu auzeam de el. Acum, daca din cauza felului in care a murit am auzit de moartea lui napraznica si ma folosesc, avem cel putin un motiv sa intelegem de ce Dumnezeu poate sa fii ales acest moment ca sa ia sufletul bietului parinte.

Multi se grabesc sa acuze pe preotii care cad in pacate fara sa realizeze ca trebuie sa fii supermen ca sa poti rezista intreg la minte spovedaniei a sute de oameni care vin sa-ti spuna tie toate cate au facut. Cei necredinciosi nici nu realizeaza cum ar fi, chiar daca ai fi necredincios si chiar daca ai avea exercitiul si obisnuinta meseriei si oricate beneficii materiale ai avea, ce inseamna sa asculti pacatele oamenilor.

O paralela cat de cat putem face cu meseria de psihiatru sau psiholog, desi comparatia e simplista, un psihiatru neavand in nici un caz un numar atat de mare de “spovedanii” si consilierea rareori putand fii comparata cu spovedania. Chiar daca la consiliere o persoana trebuie sa spuna problemele care sunt sursa raului, rareori va fi cazul sa spuna tot ce a facut, cele mai intime pacate, cele mai negre ganduri si fapte. Si cu toate acestea, putini psihiatri ajung la pensie intregi la minte.

Pe langa bombardamentul de pacate si necazuri al credinciosilor, preotii au bineinteles si responsabilitatea rezolvarii conflictelor in care se afla oamenii, trebuind sa ofere nu doar sprijin moral dar si sfaturi potrivite pentru fiecare personalitate si pentru fiecare situatie in parte. Duhovniceste privind, cu usurinta spunem: da, dar preotii au si harul lui Dumnezeu. Adevarat, dar asta nu face deloc usoara si lipsita de riscuri meseria de duhovnic.

Plusul de autoritate in fata oamenilor al preotilor pe cat de invidiat de multi, pe atat de greu de dus in spate. Autoritatea iti ofera posibilitatea sa ajuti oamenii, sa ai un rol important in societate dar mai ales in vietile fiecarui individ in parte. Totodata, autoritatea este o povara, fiind mereu sub “reflectoare”. Si nu doar la reflectoarele atentiei celorlalti ma refer, desi doar acestea ar fi indeajuns sa faca cu totul de nedorit meseria de preot. Ma refer mai ales la “reflectoarele” credinciosilor care asteapta de la tine un ajutor. Poate nimic nu e mai greu decat sa fii cel la care se uita cei aflati in necaz si tu sa nu-i poti ajuta cu nimic. Cu toata pregatirea, cu toata osteneala, oricat de sincer ai fi, oricat de sporit duhovniceste, meseria de “propovaduitor” in ziua de astazi este greu de practicat, daca te intereseaza vreun rezultat, daca vrei sa faci bine si sa-i scoti pe oameni din intuneric.

Lupta cu intunericul este grea si multi clacheaza. Precum doctorii pe campul de batalie in timp de razboi, neavand conditiile necesare, neavand ustensilele si medicamentele necesare pentru a putea trata cum trebuie ranitii si nestiind pe care ranit sa-l tratezi mai intai, tot astfel preotii in ziua de astazi sunt chemati la o meserie imposibila: predicarea moralei crestine intr-o lume indracita. Sa nu ne miram, daca vreunul mai abandoneaza lupta din cand in cand.

 

Comentarii la cuvântul Pr. Rafail Noica cu privire la Sinodul din Creta

In urma tulburarilor provocate de Sinodul din Creta, Pr. Rafail Noica a fost chemat la Iasi ca sa calmeze spiritele. In conferinta dedicata Pr. Sofronie Saharov, desi toata lumea astepta (unii cu sufletul la gura) un cuvant macar despre sinod, intrebarile pe tema sinodului au fost ocolite cu obisnuita batista pusa pe țambal practicata in BOR, unde subiectele fierbinti sunt ocolite cu atentie in “dialogurile” oficiale de teama de a nu “tulbura linistea” oilor drept-maritoare.

De altfel, probabil o batista mai mare decat ignorarea (sau poate chiar interzicerea) intrebarilor pe tema sinodului, este in sine chiar lipsa in cadrul acestui Colocviu International a unei conferinte pe tema sinodului. Chiar daca tema era destul de … dedicata (colocviul a fost dedicat Pr. Sofronie), nu cred ca era total nepotrivit daca se aloca macar o conferinta acestui subiect.

Sa revenim insa la cuvantul pr. Rafail Noica despre sinod – un cuvant de 5 minute inregistrat de portalul doxologia.ro, trustul de presa oficial al Mitropoliei Moldovei:

Mai intai, de apreciat titlul pus acestui interviu: “Despre Sinodul din Creta”. Realizatorii puteau sa foloseasca titluri mult mai manipulatoare, de exemplu “Pr. Rafail Noica – nu s-a vandut ortodoxia!” sau altele. Apreciem activitatea oamenilor de la doxologia.ro si corectitudinea lor si salutam toata activitatea pe care o fac (spre deosebire de basilica.ro + trinitas a caror activitate nu o apreciem).

In continuare, voi comenta acest cuvant. De asemenea, tin sa mentionez ca acest interviu este de departe cel mai popular dintre toate video-urile postate pe canalul Doxologia de pe Youtube, fiind depasit doar de conferinta parintelui Rafail de la acest Colocviu. Daca un videoclip este vizualizat in medie de 2-300 ori, acest interviu a atras 5000 de vizualizari, semn al interesului manifestat de oameni.

Despre popularitatea si aprecierea de care se bucura Pr. Rafail nu vreau sa mai detaliez. Cred ca nu vorbesc aiurea daca il declar pe Pr. Rafail #1 in topul autoritatii in randul ortodocsilor dintre duhovnicii care mai traiesc. De aceea, cuvantul parintelui are putere mare, cel putin prin prisma ecoului pe care il are in randul credinciosilor.

Cu toate acestea, cum ortodoxia nu este comunism, nu cred ca trebuie sa tacem daca avem a spune un cuvant impotriva, chiar cand vorbesc oameni de seama, apreciati si stimati de toata lumea. De altfel, trebuie sa facem diferentierea intre dialog / comunicare  si gargara ieftina la pachet cu acuze primare care nu lasa loc nuantelor – o practica frecventa in randul “luptatorilor pentru dreapta credinta”. Prima este un indicator al trezviei si al faptului ca suntem vii si nu doar niste marmote pupacioase de maini si plecatoare de cap care asculta orbeste cand vorbeste “stapanul”, pe cand a doua este apanajul prostilor, din care speram sa nu facem parte si sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem ca ei.

Cu privire la folosirea termenului “biserica”: parintele Rafail zice ca e ok sa ii numim pe eretici Biserica daca ei asa isi zic; “Cum sa nu vorbim cu ei sau in anumite contexte sa spunem ca ei sunt Biserica, fiindca ei au constiinta de a fi biserica”.

Mai intai, eu l-as intreba pe Pr. Rafail de ce trebuie ca un “Mare si Sfant” Sinod sa hotarasca terminologia cu care sa ne adresam ereticilor. Oricum, “elefantul din camera” in cazul Sinodului din Creta nu este CUM LE ZICEM, cum ii denumim, cum ii strigam, cum ne referim la ei, ci daca II PRIMIM sau nu a fi crestini, daca mentinem sau nu anatema asupra Romei, daca punem sau nu bazele unei unitati cu ei prin acceptarea lor asa cum sunt sau cel mult cu cateva mici “pogoraminte” si din partea lor, ca sa ne intalnim “la mijloc”.

Terminologia este evident doar un prim pas, un fundament. Ce s-a incercat la Creta, este ca pe fundamentul terminlogiei sa se treaca la alte etape. De altfel, nici macar terminologia nu a fost problema, cat “dialogul” si participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Nu cum le numim noi pe aceste biserici in declaratii sau in comunicare este problema, cat de la ce nivel discutam si dialogam cu ele? Problema discret enuntata, dar subinteleasa de toata lumea a fost daca o Biserica Ortodoxa locala (sa zicem Biserica Ecumenica de la Constantinopol) poate dialoga cu Biserica Catolica in vederea restabilirii unitatii in numele celorlalte biserici. Evident ca probabil Cfonstantinopolul o face deja, insa ce se dorea la Creta este acceptarea si de catre celelalte Biserici Ortodoxe locale a acestei … initiative proprii a patriarhilului Bartolomeu si a altor episcopi ce tin de aceasta patriarhie.

Nu de alta, dar nu suntem prosti ca sa nu realizam ca exista unii ierarhi care doresc unirea cu catolicii si care se gandesc superiori si care cred ca pas cu pas, prin discutii si prin calmarea “talibanilor” se poate realiza aceasta unitate. Chiar dintre participantii la acest sinod sunt ierarhi care pun sub semnul intrebarii  Unitatea Bisericii Ortodoxe si pledeaza nici mai mult nici mai putin decat restabilirea legaturii euharistice cu Vaticanul (!).

Si chiar daca cei care se tem de ascunzisuri si teorii conspirationiste ar fi exagerati (sau talibani, cum ii numeste parintele) nu putem sa negam ca traim intr-o lume fluida, inselatoare, intr-o perioada in care politicianismul corect este noua ideologie si in care unitatea fortata, organismele supra-statale si manipularile sociale sunt la ordinea zilei. Cu atat mai mult, avand in vedere lumea in care traim, o constiinta treaza a ierarhilor ar fi trebuit sa aduca limpezime si claritate nu tulburare si scandal, daca sinodul chiar ar fi fost unul sfant.

Deci nicidecum temerile legate de terminologie nu sunt triviale. Ba chiar am putea spune, ca in ciuda tentativelor de eludare a pasilor inspre unitatea euharistica cu ereticii prin ascunderea sub umbrela terminologiei, nu gresesc cu nimic cei care exagereaza si acorda prea mare importanta asupra felului cum ii numim, tocmai pentru ca nu terminologia este o problema in sine, ci subintelesurile ei, fie ele explicite sau implicite. Faptul ca nu toti sau foate putini au o argumentare solida teologica cu privire la implicatiile terminologiei si aparenta exagerare cu care accepta “pogoramintele” nu este o pornire total absurda si un zelotism orbesc, daca suntem atenti la contexul istoric, la natura participantilor, la organizarea si tratarea “dezertorilor” rusi etc.

Si inca o data: daca eretici isi zic lor biserica, inseamna ca noi chiar trebuie sa le zicem cum vor ei? Daca cuplurile de homosexuali isi zic familie, inseamna ca noi trebuie sa acceptam denaturarea termenului de familie doar pentru ca constiinta homosexualilor asta este?

Nu mai vreau sa ma leg prea mult de aceasta chestiune, cu terminologia, insa eu stiu un lucru: in Biserica Ortodoxa, niciodata ereticii nu au fost numiti biserica. Nu avem eretici doar de acum 10-20 de ani ci de mii de ani si totdeauna sfintii Bisericii i-au numit pe eretici eretici, nu Biserica, desi constiinta lor era de biserica si inainte. De unde urgenta asta de inovatie si schimbare a felului cum ne adresam ereticilor? Ce este nou sub soare sa schimbam lucruri de mult clarificate in Biserica Ortodoxa?

Cat despre exemplul dat de Pr. Rafail si interpretarea cu privire la numirea lui Adam “ca unul dintre noi”, aici doar spunem ca antinomiile si interpretarea estetica a acestora nu pot fi baza pentru decizii de importanta vitala pentru supravietuirea ortodoxiei. Asta, mai ales avand ISTORIA in spate si atatea sinoade care puteau si ele sa interpreteze la fel de estetic antinomiile din Sfanta Scriptura incat sa permita “pogoramantul” de a-i numi pe eretici “Biserica”.  Cu usurinta daca vom cauta astfel de “antinomii” in intreaga Scriptura unii vor gasi si argumente pentru unirea totala cu ereticii sau pentru noi si noi pogoraminte si inovatii teologice.

Incheiem insa putinele noastre comentarii cu dezamagirea ca parintele Rafail s-a referit doar la acest aspect – al terminologiei –  care cu siguranta a provocat cea mai mare valva pe la noi. Eu mi-as fi dorit insa comentarii mai extinse si despre alte hotarari, cum ar fi cea cu privire la acceptarea casatoriilor cu ereticii, ca “iconomie” generala acolo unde sinoadele locale care au jurisdictia vor decide că asa e bine.

Prin asta, dupa parerea mea, se loveste subtil in integritatea credintei mai mult poate decat acceptarea denumirii de biserica a ereticilor care oricum nu va fi acceptata de credinciosi niciodata si probabil nu va  avea nici un efect nici la nivel oficial, fiind doar un mic compromis la acest Sinod obtinut de cei care si-au propus mult mai multe, insa din fericire nu au reusit (inca).

Pana acum, eram invatati ca ortodoxia este la fel oriunde in lume, pe orice meleag: aceeasi slujba, aceeasi dogma, aceleasi canoane, etc. Acum, prin acest mic, neinsemnat (in aparenta), putin observat si deloc comentat articol, se anuleaza unitatea credintei si se sparge blocul de nespart al sfintelor taine care erau baza credintei, sub umbrela “iconomiei” care este lansata din cauza ploii “necesitatilor” sau “specificului local”.  Nu este greu de vazut ca daca ortodocsilor din Romania (de exemplu) nu li se va permite casatoria cu catolicii, acestia ar putea merge in Germania (de exemplu) ca sa fie casatoriti de IPS Joanta, care va accepta casatoria cu catolicii in episcopia sa, din “iconomie”. Prin urmare, precum apa curge de la deal la vale si cei care vor fi incurcati de canoanele Bisericii Ortodoxe care le interzic casatoria cu ereticii intr-un loc, vor merge la episcopii care vor ingadui aceasta, pentru a se pastra – in amagirea lor – ortodocsi si a “rezolva” si problema canonului totodata.

Poate pentru unii par exagerate temerile mele si nu vad consecinte atat de grave, insa realitatile din vest sunt cu totul altele. Ca vietuitor o buna perioada intr-o manastire din vest unde cu siguranta veneau multi tineri cu asemenea probleme, sunt curios ce parere are Pr. Rafail despre aceasta hotarare si poate care e invatatura parintelui Sofronie despre casatorie si ce sfaturi dadea celor care se loveau de problema casatoriei cu eterodocsi.

Incheiem prin a saluta totusi duhul de pace si cuvantul clarificator al parintelui ca “nu trebuie INCA sa ne despartim” cat si apelul ca pogoramintele sa nu ne insele. Suntem siguri ca acest cuvant a adus indeajunsa pace, mai ales prin cuvintele spuse despre cei doi ierarhi IPS Teofan si PF Daniel. Lupta care se duce acolo sus este grea si poate ca ce ne-a aprins pe noi sunt lucruri marunte, cu nimic pe langa raul ce putea fi facut.

In razboi, un soldat care vede doar o parte a frontului, vazand armatele dusmanului avansand este poate tentat sa creada ca generalii au gresit si ca nu au grija cum trebuie de desfasurarea luptei. Campul de batalie este insa mult mai mare si situatia generala greu de analizat de la nivelul soldatilor. Cata vreme pe campul de batalie inca situatia este incerta, in ciuda pierderilor si a avansului inamicilor, nu este inca momentul sa dezertam, ci poate sa punem umarul si mai mult si sa ne facem treaba noastra, cea care tine de noi. Nu de alta, dar noi nu stim poate ca punctul de pornire a acestui sinod poate sa fii fost insasi unirea cu catolicii. Faptul ca s-a ajuns doar la niste decizii cu fundul in doua balti, nici prea-prea, nici prea-rea, poate sa fie raul cel mai mic, care in timp oricum va fi eliminat din trupul Bisericii, precum pielea uscata a unei bube care se vindeca. Sa nu zgarmam insa prea mult pana cand buba se va vindeca.

Scandalul ecumenist din sânul ortodoxiei pentru to(n)ți

Am vazut o conferinta despre Sinodul din Creta (fost Sfantul si Marele Sinod in nomenclatura oficioasa, actual doar Sinodul din Creta) si ma gandeam urmarind-o ca pentru cei care nu sunt ortodocsi, intreaga dezbatere si tensiune interioara a ortodocsilor este un mare mister si o mare necunoscuta.

Ca un argument la aceasta afirmatie as aduce faptul ca presa laica ignora total subiectul, desi cu siguranta avand in vedere ca majoritatea ortodocsilor sunt implicati si preocupati de aceasta chestiune, subiectul “ecumenism & Creta” ar fi mult mai fierbinte decat subiectul “Arsenie Boca” care a fost preluat, exploatat si “rumegat” pana la refulare de presa laica.

O sa incerc sa fac asadar o prezentare a problemei pentru cei care nu sunt ortodocsi sau sunt doar ortodocsi botezati dar neimplicati in chestiunile de zi cu zi ale Bisericii Ortodoxe sau chiar daca sunt implicati, nu au habar de chestiune sau nu o inteleg. Scopul initiativei mele este de a clarifica si a prezenta pe scurt problema, desi evident ca nu voi reusi.

In esenta problema este simpla: in randul ortodocsilor exsita grade diferite de relationare cu eterodocsii (crestinii neortodocsi) care grade, dupa ce ca sunt multe, mai au si o alta consecinta (dimensiune, influenta): fiecare crestin ortodox priveste pe alt crestin ortodox mai ales prin prisma prin care acesta se relationeaza la eterodocsi.

Relationarea la eterodocsi variaza imens de la considerarea catolicilor ca frati de credinta si frati intru Hristos, care au Sfantul Duh si doar ca sunt … putin schismatici si asta din motive istorice, pana la considerarea ca catolicii sunt eretici si sunt total in afara Bisericii, nemaiavand valabila nici o taina si prin urmare si nemaiavand Duhul Sfant; la acest grad maximal de alergie fata de eterodocsi, mai exista un adagio: ortodocsii care au tangente cu ei de asemenea pierd Duhul Sfant si mantuirea, fiecare ortodox fiind dator sa le spuna adevarul, cum ca ei sunt rataciti, ca semn al iubirii totale. De asemenea, pomenirea ierarhilor cu un anume grad de afinitate la ecumenism, este tot erezie.

Pare complicata explicatia, sa facem deci o paralela. Sa presupunem ca intr-o familie sunt doi frati. Unul este alcoolic (eretic). Pozitia ortodocsilor “extremisti” [1] ar fi ca celalalt frate (care nu este alcoolic), deci ortodoxul, nu doar ca nu trebuie sa bea impreuna cu alcoolicul si nu doar ca nu trebuie sa se faca ca ploua si sa nu ii zica nimic acestuia, doar pentru a mentine o legatura ce pace si intelegere. “Extremistii” ortodocsi sunt de parere, ca fratelui alcoolic trebuie sa i se spuna adevarul in fata: “esti alcoolic si o sa mori!”, nu trebuie tratat special sau cu blandete, nu trebuie lasat sa bea fara sa i se atraga atentia si fara a mentine o “sfanta” raceala fata de el, avand contact minimal, utilitar, ocazional si in nici un caz petrecand timpul impreuna cu el sau avand anumite activitati care doar sa il amageasca pe alcoolic ca nu are nici o problema si ca faptul ca el este alcoolic este doar o simpla alegere, in esenta si el este un om normal. Cred ca am complicat si mai mult explicatia prin paralela facuta, deci o termin aici, spunand ca daca ar mai exista inca un frate al celor doi care nu e alcoolic (deci inca un ortodox) acela daca ar fi mai “caldicel” (“iubitor”) cu alcoolicul si desi nu ar bea si nu l-ar incuraja pe cel alcoolic in patima lui, daca doar ar avea un alt fel de relatie cu cel alcoolic, fratele “extremist” s-ar certa cu celalalt frate “caldicel” mai rau decat cu “alcoolicul” pe motivul: tu ii faci rau pentru ca ai relatii cu alcoolicul si nu ai curajul sa ii spui in fata ca greseste si ca trebuie sa se indrepte. Tu esti dator sa ii arati adevarul si sa stai departe de el si prin faptul ca nu faci asta, nu te mai consider fratele meu, asa cum nici pe alcoolic nu il mai consider fratele meu.

Ce as vrea sa retineti insa din aceasta paralela este ca eterodocsii sunt cumva ca alcoolicii in perseverenta in credinta lor. Adica asa cum un alcoolic nu prea se lasa de alcool, tot asa si un eterodox nu are nici o sansa sa treaca la ortodoxie, doar pentru ca cineva ii spune ca nu face bine ce face si ca a nimerit pe cai gresite. Aceasta este o evidenta cu care sunt de acord toate taberele: discutia cu eterodocsii nu va duce la nici o convertire. Cu toate acestea, samburele disputei este cum relationam cu ei, cum dialogam, cum facem sau nu facem parte din asociatiile lor, din adunarile lor.

Daca ar sti eterodocsii ce dispute se dau in randul ortodocsilor pe seama lor, cu siguranta ar fi foarte onorati.

Exista asadar mai multe chestiuni legate de relationarea cu eterodocsii, fenomen numit generic “ecumenism”, cel putin din perspectiva ortodoxa. Pentru ca ecumenismul, din perspectiva eteorodoxa, este in general o componenta a triadei politica-religie-economie prin care se incearca mai pe sleau mai pe sustache, unirea tuturor oamenilor intr-o mare hora tovaraseasca globala. Stiu ca pare putin conspirationista aceasta afirmatie, dar numai prostii in ziua de astazi nu observa trendurile pe plan politic, religios si economic de unificare totala a omenirii. Nu acuzam si nu diabolizam (acum) aceast fenomen, doar il amintim, daca veni vorba de ecumenism. Evident, putini ortodocsi inteleg si accepta aceasta viziune a mea, cum ca ecumenismul este doar o miscare globala de nivelare si unifircare fortata a religiilor in vederea acceptarii unei conduceri si mai degraba a unei politici globale, vazuta de multi ca consecinta fireasca a “evolutiei” societatii umane, mai ales din punct de vedere tehnologic si prezentata adeseori (adica unitatea religioasa) ca singura sansa pentru pacea oamenilor pe pamant, de vreme ce religiile (nu-i asa?) au fost cauza tuturor razboaielor [2]

In ce priveste ortodocsii “toleranti” care iubesc si accepta ecumenismul, pentru ei ecumenismul este in esenta un prilej de marturisire, un cadru de a il marturisi pe Hristos lumii, celorlalti, eterodocsilor, o implinire a poruncii lui Hristos sa nu punem lumanarea (becul) in loc ascuns, ci sa-l punem acolo unde lumineaz intreaga incapere. Cum sa afle necredinciosii despre Hristos, daca noi nu mergem acolo sa vorbim cu ei, sa le explicam, sa ii invatam etc. Aceasta raportare se afla insa in conflict total cu realitatea, eterodocsii tratand ortodoxia ca pe o relicva ciudata si total neatragatoare, care are singurul merit de a avea cantari frumoase si rituri “mistice” interesante – cam ce le lipseste lor. De asemenea, evident ca prospectul convertirii eterodocsilor in urma discutiilor si relatiilor ecumeniste oficiale ale capilor bisericiilor ortodoxe este hilar. Daca facem o mica statistica, probabil sunt mai multi eterodocsi convertiti la Athos – apogeul “extremismului” ortodox decat in toate horele unirii cantate si dansate impreuna de toti profesorii si studentii teologi trimisi la universitati eterodoxe in vest in cadrul proiectelor ecumeniste sau a altor manifestari ecumeniste cu implicarea unor elemente “tolerante” din randul ortodocsilor.

As continua cu o revenire la gradele diferite de raportare la eterodocsi, pentru ca principala disputa aici este: gradatia este foarte neclara, nu doar variata. Parametrii relationarii sunt de asemenea amestecati si alambicati ceea ce face extrem de dificila si discutia: de vreme ce nu avem acelasi inteles asupra acelorasi termeni, intelegerea este imposibila. Aici intervine si problema sinodului din Creta si a ierarhiei bisericilor ortodoxe care s-au intalnit: confuzia cu privire la termeni si la chestiuni, incercarea de a cuprinde in discutii si in intelegeri toate perspectivele, toate gradele de raportare ale tuturor ortodocsilor. E ca si cum ai incerca sa scrii o poezie care tradusa in mai multe limbi, sa rimeze in fiecare. Evident ca chiar daca practic s-ar reusi asta, sensul este imposibil sa fie acelasi.

Este poveste lunga sa incercam sa explicam cu punctul pe “i” unde si cum s-a gresit si ce as fi facut eu mai bine sau ce au facut ei gresit. Este de altfel, o ispita si o cale gresita: am cadea in acelasi labirint. Ce nu  s-a facut, dupa parerea noastra, este limpezirea si simplificarea raportarii la eterodocsii prin anatemizarea acestora, care ar fi garantat continuitatea cu sinoadele trecute si ar fi asigurat pacea si acceptarea de catre toti ortodocsii a oricaror decizii cu privire la prospectul unor dialoguri sau colaborari cu ereticii in privinta realizarii obiectivelor si scopurilor importante si necesare pretinse a fi luate in calcul in cadrul dialogului cu celelalte biserici / confesiuni / credinte.

Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa presupunem ca la sinod s-ar fi hotarat: Ii dam anatemei pe eterodocsi (catolici, protestanti, toti care isi zic crestini dar au renuntat la credinta celor 7 Sfinte Sinoade). Numim ecumenismul erezie. Totusi, dorim dialog si colaborare pentru pacea lumii, ceea ce necesita dialog si intelegere cu toate credintele, indiferent de cum se numesc si cum se considera ele (biserici, crestini etc.) Aceasta varianta ar fi fost optima si eu nu inteleg si nu voi intelege niciodata de ce nu s-a mers pe ea.

Revenind la incercarea de a explica neortodocsilor aceste dezbateri din sanul ortodoxiei, trebuie sa facem o mica paranteza. Specific ortodocsilor (in cadrul tuturor crestinilor) este pastrarea cu strictete a dogmelor, importanta pe care dogmele o au. Similar matematicienilor care lucreaza cu notiuni abstracte, clare, cu teoreme, axiome si masuri precise si in ortodoxie lucrurile sunt clare, ortodoxia se mandreste cu unitatea de credinta marturisita la fel de toti sfintii din toate locurile si din toate timpurile. Evident, ca nu toti ortodocsi sunt la fel de orientati inspre dogme si ca in orice ograda, exista si uscaturi. Ca in orice organism sanatos in care apar celule canceroase si in ortodoxie apar anomalii (singularitati) prin intermediul unor personaje sau idei care desi la o prima privire par ortodoxe, la contactul cu ele, ortodocsii care nu au fost inca “infectati” au un reflex alergic (simt mai intai ca ceva nu este in regula). “Mutatiile” pot fi mai mici sau mai mari. Unele “celule” le pot observa mai usor fie pe unele fie pe altele, alte celule nu doar ca nu realizeaza si nu observa mutatiile dar sunt predispuse la a fi “infectate”. Si astfel se produce “inflamatia”.

Am cam lungit deja articolul, si in final simt nevoia sa fac o trecere in revista a punctelor aflate in disensiune

  • putem sau nu putem folosi termenul “biserica” cand discutam despre “adunari ale eterodocsilor”?
  • trebuie sau nu trebuie noi ortodocsii sa facem parte din Consiliul Mondial al Bisericilor?
  • putem sau nu putem sa dialogam cu eterodocsii intr-un cadru oficial?
  • acceptam sau nu acceptam validitatea casatoriei dintre un ortodox / o ortodoxa si un eterodox / o eterodoxa? daca da, in ce conditii?
  • a fost sau nu a fost Sinodul din Creta un sinod ecumenist si care a facut voia lui Dumnezeu sau a fost un sinod talharesc?
  • mai pomenim sau nu mai pomenim pe ierarhii care au semnat documentele acestui sinod?
  • e bine sau nu e bine ca ortodocsii de rand sa ia actiune sau trebuie sa ascultam orbeste de ierarhi?

La toate aceste intrebari cred ca eu am mai raspuns, de aceea nu le voi relua. Pun insa o intrebare: daca declararea ecumenismului ca erezie ar fi adus pacea in ortodoxie, cum de ierarhii nostri tin mai mult la un dialog extrem de abstract si discutabil de util sau iminent cu eterodocsii care oricum nu ar fi alterat cu nimic in cazul marturisirii fara tagada a ortodoxiei prin anatemizarea eterodocsilor?

As avea si cateva raspunsuri, dar tare ma tem ca adevarul il stiu si singuri cei pe care intrebarea ii priveste …

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] cf. categorisirii facute la inceputul conferintei de la Neamt de Pr. Mihoc

[2] iata si concluzia unui ateu aprig: All Wars are Banker Wars – Mike Rivero

Vrednic este!

Mai bine mai tarziu decat niciodata …

IPS Teofan a dat un raspuns zgomotului din ultimele zile din Moldova cu privire la tristul eveniment care a avut loc in Creta si prin care cativa lupi au incercat sa insele oile si sa le ia la plimbare pe plaiuri “ecumenice”. Despre Sinod am mai scris in cateva articole.

Despre ce s-a intamplat / se intampla in Moldova, nu stiu prea multe. Evident au fost luari de pozitie si mesaje mai mult sau mai putin oficiale ale unor manastiri. Am vazut chiar si ceva inregistrari video cu interpelari directe ale IPS Teofan si un scurt dialog cu credinciosii, la sfarsitul unei vizite pastorale.

De altfel, IPS Teofan este indeajus de lipicios incat sa poata fi abordat de oricine cu orice problema. Imi aduc aminte, cand era la mitropolit Craiova, eram in vizita la Frasinei cu nea Gogu si cand am dat de el, nea Gogu parca intalnise un vechi prieten cu care avea niste chestiuni de discutat neterminate. IPS Teofan l-a intampinat: “si pe-aici ma urmaresti?”. Semn ca, povestea era lunga … “Da, va urmaresc, asa este, parinte, am de discutat cu dumneavoastra multe”, semn ca si la intalnirile anterioare, nea Gogu, desi avea niste “chestiuni” aiuristice de discutat, nu fusese flituit prea rau, de mai avea curajul sa incerce inca o data sa mai fure din timpul mitropoliului.

Salutam in primul rand ca un ierarh si-a gasit timp si interes sa dea un raspuns si nu si-a bagat capul in nisip cum se obisnuieste la noi. Poate ca “meritul” acestei reactii este si presiunea exercitata de moldoveni, stiut fiind ca in materie de credinta, Moldova este fruntea. Chiar daca insa tulburarea era atat de mare incat nu putea fi ocolit un raspuns, din felul cum a raspuns, vedem fara tagada ca ierarhul este interesat de ce zic oamenii, ii asculta, le raspunde si vrea pace. Si nu orice pace, vrea pace sincera. Caci mai sunt unii care vor pacea mortii, adica vor sa te termine sau sa te elimine ca sa nu mai poti zice nimic. Ca ierarh, IPS Teofan putea foarte usor sa foloseasca bastonul. Nu era frumos din partea lui, dar sa recunoastem aceasta posibilitate.

Cu privire la continutul comunicatului, ar fi multe de zis si de analizat. Evident, multi nu se vor simti satisfacuti si viseaza la lepadari totale de actul semnarii. Pot sa astepte ei mult si bine … In ultima instanta, trebuie sa luam oamenii (inclusiv ierarhii) asa cum sunt si sa nu avem pretentie de sfintenie de la ei. Poate un ierarh sfant ar avea curajul sa faca un act de lepadare, mai ales dupa ce a vazut reactia turmei pastorite. Poate un ierarh sfant nu ar fi semnat niciodata si dupa prima si a doua marturisire a adevarului in acea adunare, ar fi plecat acasa inainte de terminarea Sinodului si ar fi inceput lepadarea de acest sinod de pe alta pozitie. Evident consecintele erau grave si acest scenariu prespunea multe riscuri. De aceea am si pus “poate” in fata, eu nu zic neaparat ca asa ar fi fost bine.

Raspunsul contine insa unele clarificari salutare ale pozitiei IPS Teofan, care dupa parerea mea ne ajuta in a ne pastra nadejdea in el. Poate eu sunt subiectiv si afinitatea catre acest ierarh sa imi intunece judecata, dar din cunostintele mele, este prima data in ultimii ani cand un ierarh BOR il numeste pe papa eretic, chiar daca o face colateral, intr-o insiruire de erezii ale “eterodocsilor”. De aceea, eu consider ca indiferent de cat de problematice ar fi fost hotararile sinodului din Creta, cata vreme oricum peste tot, ierarhii sunt stransi cu usa de credinciosi si nu mai stiu incotro sa o ia, clarificarile IPS Teofan sunt indeajuns pentru a calma spiritele. Evident insa ca spiritele nu se vor calma, cel putin nu toate.

Unde ne aflam, deci? Mai multi ierarhi, nu doar romani, unii cu nume grele (IPS Teofan fiind unul, Serafim de Piraeus fiind altul), unii participanti sau altii neparticipanti au criticat mai putin sau mai mult hotararile acestui sinod. Nu am auzit inca nici o lauda sau manifestatie de salutare a gloriosului sinod, crestinii ortodocsi de nicaieri nu au iesit cu frunze de maslin, nu au facut procesiuni si nici macar nu si-au manifestat in vreun fel extazul ca la acest sinod s-a facut istorie si ca documentele lui vor intra in istorie cum spera, automagulindu-se, purtatorul de cuvant in cadrul unei conferinte de presa comentata si de mine aici.

Evident speranta ecumenistilor este ca desi acest sinod a fost o “lovitura de stat” esuata, problema este temporara, zgomotul va trece, este doar o reactie de moment. De altfel, nici asteptarile lor nu erau prea mari. Organizatorii ecumenisti ai acestui sinod (Patriarhia de Constantinopol) cu siguranta stiau ca vor avea multa opozitie, “traditionalistii” “extremisti” nefiind doar specifici Romaniei, cat mai ales Greciei, Rusiei, Americii si in general intregii lumi ortodoxe. De altfel, ortodoxie in afara traditiei si in afara extremelor nici nu se prea poate. Se intelege ca atunci cand vorbim de extreme ne referim la sensibilitatea extrema cu privire la orice schimbare sau tentativa de schimbare, mai ales cand tentativa este parsiva si nu este facuta cu sinceritate, pe fata.

Eu ca extremist anti-ecumenist, nu inteleg de ce ierarhii ortodocsi care iubesc ecumenismul nu se duc la catolici sau la alti eretici, sa isi faca secta lor, sa isi ia langa ei alti ortodocsi ecumenisti (daca or fi si de astia) si sa se iubeasca pana in vecii vecilor. De ce trebuie sa imi bage mie pe gat, ca ortodox, ecumenismul lor? De aici numesc perversitate, tentativa esuata de introducere in hotararile sinodului a recunoasterii altor “biserici”. Daca nu ma insel, lucru deja implinit in declaratiile sau unele documente semnate de Bartolomeu.

Prin urmare, chiar inainte de a incerca schimbarea, ecumenistii stiau ca vor avea rezistenta. Care a fost planul initial? Facem ce putem acum, o sa fie ceva zgomot, si restul continuam la urmatoarele intalniri, caci deja IPS Teofan este al doilea ierarh care aminteste de “permanentizarea” acestui “Sfant Sinod”, semn ca dincolo de hotararile oficiale, mai sunt si unele neoficiale. Deci, la urmatoarele intalniri, se planuia continuarea opereri de “unificare” a “bisericilor”. Planul nu este inca cu nimic alterat, momentan suntem in etapa cu “zgomotul”, singurele semne de intrebare este cate patriarhii se vor mai intoarce?

In concluzie, situatia actuala este “ceata”. De aceea, este bine sa fim totodata rezervati si totodata atenti cu privire la tot ce se intampla, cerand cu fermitate afirmarea ecumenismului ca erezie, fiind singura certitudine ca Biserica Ortodoxa va pastra dreapta credinta si va spune lucrurilor pe nume.

Am spus-o si o repet: declararea intr-un sinod a ecumenismului ca erezie ar fi singura sansa de unitate reala a ortodocsilor si primul punct de pornire in rezolvarea celorlalte probleme. Cata vreme, aceasta problema nu este rezolvata cum trebuie, nu vom avea parte decat de certuri si biserica ortodoxa va fi sfasiata. Vinovati vor fi multi: si mireni, si preoti si ierarhi. Dar fiecare are totusi o datorie si trebuie sa faca ce poate si ce se cuvine sa faca lui, in pozitia in care este.

Personal, nu cred ca deocamdata, pe baza actualelor hotarari, mirenii au dreptul sa ceara preotilor sa nu mai pomeneasca ierarhii. Pomenirea sau nepomenirea, cred ca este exclusiv responsabilitatea preotilor si mirenii nu au decat sa isi urmeze preotii in orice decizie vor lua in acest sens. Mirenii pot sa isi manifeste ingrijorarea, pot sa nu accepte hotararile, pot sa ii traga pe ierarhi de maneca – cum au facut-o deja moldovenii si bravo lor. Chestiunea insa este prea complicata si momentan nu este cazul ca mirenii sa propuna mai mult, anume pomenirea sau nepomenirea, ruperea sau ramanerea in BOR. De ce spun prea complicata? Pentru ca momentan, pentru mireni nu se schimba nimic. Acest sinod nu aduce nici o schimbare, iar luate la boabe marunte, hotararile nu sunt inca indeajuns de grave incat sa justifice o rupere. Evident, ce va urma, va fi probabil mult mai clar. Va fi momentul, dupa parerea mea, cand dilemele nu vor fi daca mai ramanem sau nu in BOR oficiala, ci dilemele vor fi, de care ierarh ne lipim si cum ne organizam. Atat de clare for fi apele, daca duhul care a pornit acest foc, va mai fi lasat sa il aprinda si mai mult.

Cat despre ierarhi, sarcina lor acum este grea dincolo de orice inchipuire, de aceea mirenii trebuie sa fie toleranti si sa se gandeasca la oameni in primul rand, sa se puna pe ei in locul ierarhilor pentru a intelege complexitatea. Nu stim amanunte si nici nu intram in speculatii. Dar ce ar fi putut sa faca un ierarh in afara de a nu semna? Sa nu semnezi este usor, sa fii insa si cu inima impacata ca ai facut voia lui Dumnezeu este cu totul altceva. Asta mai ales, daca esti prins si in alte curse, de alta natura, in chestiuni poltice, diplomatice, in fratii cu sus-pusi, care iti mai sugereaza din cand in cand ca nu e bine sa fi Gica-contra. Exista deci trepte ale caderii ca si treptele urcusului. Vazand ca secerisul a venit pentru ei, ar trebui sa luam seama si la noi, caci probleme poate la fel de mari ca ale lor vom avea si noi, chiar daca de alta natura.

In esenta, credinta este in pericol nu doar in urma acestui Sinod. Credinta noastra este mereu in pericol, in luptele cu ispitele de fiecare zi. Indemnul la discernamant al IPS Teofan trebuie sa fie primit nu doar cu privire la aceasta chestiune ci, avand in vedere “galceava diavolului” din zilele noastre, sa punem sub semnul intrebarii toate pornirile noastre si sa le trecem prin vamile rugaciunii, ale pacii si ale dragostei. Este greu, dar nu este imposibil, iar “intoarcerea” IPS Teofan prin acest mesaj este incurajatoare, chiar daca este doar un pas.

Pr. Peter Alban Heers: Parintii Bisericii erau foarte atenti la fiecare iota din invatatura de credinta

Cautand diverse pareri ale altor ortodocsi de prin alte tari despre Sinodul din Creta, am dat si peste un interviu cu pr. Peter Alban Heers, preot paroh la un sat de pe langa Salonic, doctor in Teologie Dogmatica al Universitatii din Tesalonic. Parintele a scris nenumarate carti despre miscarea ecumenista si despre al doilea Conciliu al Vaticanului. De asemenea, a tradus in limba engleza cartile Sf. Paisie Aghioritul.

Parintele mentine un podcast si un canal pe youtube. Evident, ultimele podcasturi se ocupa despre Sinodul din Creta. Din ele, am ales unul mai recent, de pe 24 iunie cand problematica era relativ fierbinte.

Pe scurt, parintele ne indeamna la trezvie si fermitate. Pe langa mesaj, mult mai interesante sunt nuantele, modus-ul operandi-ul propus si exemplele istorice. De altfel, intrebarile venind mai ales de la ascultatori din SUA, intreg interviul trateaza cu deschidere nenumarate probleme si intrebari care ii framanta pe ortodocsi. O lectie de comunicare extraordinara, cu totul diferita de emisiunile de la Trinitas in care sunt invitati doar ecumenistii si este promovata doar dogma ecumenista, pro-sinodala, evitand cu strictete toate partile subrede si capcanele evidente ale acestui sinod.

1 2 3 16