La doi ani de la sfârşitul lumii

A aparut inca un blog anti-cipiot si bineinteles anonim care apara si el ortodoxia si ca sa nu ne  incurce cu vreo titulatura prea subtila, autorul i-a zis pur si simplu “aparamortodoxia-aparamortodoxia”. Cu minus, da. Iata de fapt adresa completa: aparamortodoxia-aparamortodoxia.blogspot.com

Cu ocazia descoperirii acestui “izvor” de invatatura care ne ajuta sa ne aparam de antihrist, m-am pomenit ca reascult conferinta “Despre vremurile din urma” care a avut loc chiar aproape acum 2 ani, pe 27 Ianuarie 2009, descoperita prin intermediul acestui blog. Doi ani e ceva, sa vedem ce ziceau pe-atunci conferentiarii si unde ne aflam acum.

Am obiceiul sa reascult conferinte sau inregistrari vechi, mai ales cu oameni pe care ii iubesc si imi place doar sa le aud glasul cum ar fi Pr. Tanase, Pr. Cleopa, Pr. Teofil, Pr. Arsenie Papacioc. De exemplu, am reascultat recent o conferinta extrem de interesanta despre avort a Pr. Tanase, tinuta in anul 1996. In conferinta parintele spune un lucru foarte interesant, care peste ani si ani fac sa sune ca o profetie. Spusa suna cam asa: “Noi credem ca putem sa facem milioane de avorturi pe ani si sa prosperam. Credem ca ne va dezvolta economic, vom merge inainte inecati in sange pana la brau. Nu se poate asa ceva”. Mesajul principal acesta era, ca sangele varsat, mai devreme sau mai tarziu se va intoarce impotriva noastra si binecuvantarea lui Dumnezeu nu va veni peste un neam criminal care numai crestin nu se poate numi, cu o rata de participare la biserica de doar 4% si cu femei care nu vor sa nasca.  Parintele este grav in ton, afirma lucruri dure si nu menajeaza pe nimeni, insa cuvintele sale sunt totusi pline de har, pacea si duhul Evangheliei razbat, invataturile si indemnurile sale sunt clare, edificatoare, folositoare, practice.

Nu acelasi lucru se poate spune despre “ceata” luptatorilor anti-cip. Mesajele apocaliptice, sentimentul de “doar acum si aici veghem si ne pregatim petru apocalipsa”, semnalele de alarma trase cu stangacie si fara pic de substanta, si alte informatii gramada pline de inutilitate sau de relevanta au dominat o mega-conferinta care se dorea a fi un puternic semnal si strigat de lupta. La doi ani de la inceputul sfarsitului, lucrurile nu au mers tocmai inspre apocalipsa, ba chiar iata ca Romania este refuzata in Schengen, Europa nici nu vrea sa mai auda de extindere, tarile sunt in razboi valutar, in curand vom vedea chiar renasterea tarifelor vamale acolo unde globalizarea parea ca stapanea fara nici o jena, deci dictatura mondiala pare sa nu prea mai aiba sanse de victorie, chiar daca de  biocipuri si carduri inca mai avem parte si chiar daca din cand in cand mai auzim de guvernul mondial. Nu as vrea sa comentez prea multe, pentru ca e usor sa vorbesti dupa, si in plus, ce folos. Vreau doar sa subliniez o ispita recenta si specifica noua, internautilor, bloggerilor si forumistilor: “supraincarcarea informationala”.

Zilele trecute il vedeam pe Plesu la emisiunea despre speranta subliniind ca el doreste sa nu fie informat, isi rezerva dreptul sa nu stie toate cate se intampla in lume, toate cate ne vin prin emisiunile de stiri sau prin internet. Foarte banal ce spunea dansul dar si foarte interesant: ca pe el nu il intereseaza si nu vrea sa afle multe lucruri. Ba chiar mentiona un indemn, sa ne facem timp in fiecare zi in care sa stam linistiti, sa nu auzim nimic, sa nu citim nimic, sa nu vorbim nimic. Acelasi lucru il spunea si Pr. Tanase in conferinta “Confuzie si idoli“, ca si excesul de informatie este una dintre ispitele care creaza confuzie in lumea de azi. Ba chiar, daca nu ma insel, numea informatia ca pe un idol al lumii de azi. Ii dau dreptate complet si nu cred sa fie cineva care sa nu ii dea dreptate, dar personal nu prea stiu pe cineva care sa nu se inchine acestui idol. Pana si Yeti care traieste in padure avea cateva ziare ca sa nu moara de plictiseala acolo, si din felul cum vorbea se vedea ca este un om foarte citit, deci informat. Parintele Sismanian, printre multe alte lucruri care le spune, ii scapa si faptul ca a citit in nu stiu ce revista de tehnica ca ar fi aparut (atunci in 2009), un nu stiu ce model nou de cip care influenteaza gandirea si care se implanteaza in frunte. Dumnezeule, au ajus calugarii sa caute semnele timpului in reviste de biotehnologie. Sa ma ierte parintele ca il judec, caci si eu citesc multe lucruri inutile, ba chiar un mare procent din lecturile mele sunt inutile, dar iata ca si Sfintia Sa se inchina aceluiasi idol.

Multa vorba si goala multa despre cipurile astea si despre apocalipsa in general. Atata hartie tiparita, atatea energii pierdute, atata tulburare si anarhie duhovniceasca cu ce rezultat? Ce putem spune ca s-a intamplat in acesti doi ani, cu ce a schimbat conferinta asta soarta lumii sau a Romaniei? Ce rost au avut milioanele de semnaturi stranse pentru referendum si atatea si atatea scrisori deschise, petitii si mitinguri? Un mare ZERO. Daca ascultam cu totii de batranul Selafiil cel Orb, care cand l-a intrebat pr. Savatie ce parere are de cipurile astea, daca acum e apocalipsa, el a raspuns: Da s-a anuntat ca a venit Ilie si Enoh? Nu, parinte. Atunci nu e sfarsitul, mai e.

Viata, viata, cata desertaciune incape in tine si cata prostie face omul in viata lui. Cat de greu sa ne fie sa ducem o viata simpla, urmand sa plinim poruncile simplu si clar asa cum ne-au fost date, sa practicam virtutiile catre care avem inclinatie, sa ne ferim de pacatele noastre de capatai, sa incearcam sa ne depasim pe noi putin cate putin, nu sarind direct din postul de bucatar in cel de general? La ce ne trebuie noua sa urmarim tot ce se intampla orisiunde, ce folos am eu daca aflu ca s-a descoperit un nou tip de cip care poate o sa fie pecetea sau ca nu stiu ce card care pastreaza date biometrice poate sa fie inrodus si poate sa fie folosit de antihrist. Dar daca nu va veni antihrist ci vor veni un sistem diabolic care nu prin cip si prin biometrie ne vor domina ci prin deturnarea de la rugaciune si de la trairea noastra interioara. De fapt, daca stam sa ne gandim bine, acest sistem chiar a venit doar ca noi nu prea ii cunoastem inca ispitele.

Si tot nu am inteles la ce a folosit acea conferinta si pe cine cu ce a ajutat. La doi ani dupa, nu pot spune retrospectiv decat ca a produs tulburari, poate a indemnat pe unii sa se rupa de societate si sa se mute aiurea in paduri si munti, ba poate i-a facut pe multi sa urmareasca cu si mai mare ravna orice stire despre orice card, biocip sau alte “semnale” ale dictaturii anhristice, asteptand cu sufletul la gura momentul in care gata, va porni armaghedonul.

Ne trebuie un reset. Mai repeta unii alarmisti din SUA din cand in cand ca elitele mondiale vor sa opreasca Internetul. Cred ca ne-ar face un mare serviciu, cred ca atunci chiar ar face lucrarea lui Dumnezeu daca ne-ar impiedica sa mai pierdem timp si energie consumand multe vrute si nevrute.

Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.
Versuri scrise la intrarea în biserica de la Sadinca, jud. Sibiu

Cine ne fură Crăciunul?

Sub titlul “Război împotriva Crăciunului?”, Romania Libera prezinta cateva stiri din america legate de interzicerea simbolurilor religioase sau mai putin religioase (cum ar fi banalul brad) care sa aminteasca de Craciun, pe motiv ca acestea nu sunt “politically correct”. De asemenea, si Dan Camen atrage atentia ca “Crucea Rosie si Federal Reserve au interzis in Marea Britanie si SUA simbolurile Craciunului“.

Aceste stiri par socante pentru ca sunt gesturi explicit anti-crestine, pe fata, directe si oricat de mult ne-ar place sa credem ca comunismul a murit, nu este chiar asa. Ce putem face ca asa ceva sa nu se intample in Romania? Sau mai bine zis, sa amanam ziua cand si in Romania asa ceva se va intampla, pentru ca scoaterea icoanelor din scoli a fost cat pe ce sa ramana o decizie oficiala, a unui organism oficial al statului roman – CNCD – si cu siguranta nici Mos Craciun nu va scapa de sagetile agaricilor cu ecuson care “implementeaza” drepturile omului pe banii celor care il urasc pe Hristos si vor sa auda cat mai putin de El si de orice aduce aminte de El.

Cum de s-a ajuns aici oare, intr-o tara crestina – SUA -, intr-o tara in care chiar pe banii lor scrie  “In God we trust” (In Dumnezeu ne e nadejdea)? Ce sa mai zicem de britanici care au ca imn national “God Save the Queen” (Dumnezeu sa o pazeasca pe regina)!. Dupa parerea mea, aici s-a ajuns pas cu pas. Adica de la credinta fierbinte asemanatoare fierului incins, la lipsa totala a credintei asemanata cenusii stinse, lucrurile s-au intamplat pas cu pas.

Primul pas cred ca a este atunci cand crestinii, desi tin postul Nasterii Domnului, nu se mai spovedesc si nu mai simt Sfinta Impartasane ca pe o lipsa. Aceasta cred ca este prima rupere de Hristos: in momentul in care lipsa Sfintei Impartasanii nu ti se pare un lucru de o gravitate fatala. Iar cand poti sa traiesti fara spovedanie ai pierdut mare parte din semnificatia Craciunului. Atunci bradul, Mos Craciun, stelutele, colindele, cozonacii si porcul sunt de fapt motivul sarbatorii tale, nu Nasterea lui Hristos.

De ce s-ar bucura cineva de Nasterea lui Hristos daca nu doreste sa se impace cu Hristos si sa primeasca Trupul lui Hristos? E ca si cum am spune ca o mama a nascut un copil si desi acesta ii este furat de infractori care probabil l-au rapit ca sa il omoare si sa ii vanda organele, acea mama se bucura totusi cu fast mare, face cozonac, face prajituri etc si se cinsteste impreuna cu familia si cu prietenii pentru ca s-a nascut pruncul. Faptul ca pruncul a fost rapit este ignorat, toti uita esentialul fiind vrajiti de mirosul  sarmalelor, al porcului , al cozonacului si al tuturor bunatatilor cu care oamenii se cinstesc in aceste zile.  Ei chefuiesc la maxim, ba chiar canta si colinde, isi ureaza La multi ani!, trimit SMS-uri pe la prieteni insa nu li se pare cu nimic problematic ca tocmai cel pe care ei il praznuiesc nu este in mijlocul lor. Si nu doar o data, ci an de an, oameni care nu s-au spovedit niciodata, oameni care nici macar nu merg la biserica, canta si asculta colinde, isi fac daruri intre ei, isi fac urari, se bucura, desi nu au nici un motiv anume: lor oricum nu le pasa de Hristos.

Cu siguranta, marea majoritate a acestora, vor raspunde ca ei au credinta lor, nu au nevoie sa mearga la biserica, sau poate nu au timp, sau se plictisesc la biserica. Pe acestia i-as intreba insa de ce mai sarbatoresc Craciunul altfel? Un raspuns ni-l da Wikipedia: Craciunul este sarbatorit din ce in ce mai mult si de necrestini. Printre obiceiurile moderne practicate de oamenii moderni de Craciun sunt: facutul de cadouri, muzica, felicitarile de Craciun, o masa speciala, decoratiile luminoase. Iata deci o explicatie banala si concludenta totodata: si necrestinii sarbatoresc Craciunul.

Marea problema este care dintre noi ne dam seama ca de fapt noi nu mai suntem crestini. Lumea “moderna” se pare ca ne ofera toate cate le aveam si atunci cand eram crestini, precum si crestinii isi fac daruri pentru a simboliza bucuria Nasterii Domnului, tot asa si necrestinii isi fac daruri pentru ca si ei sunt darnici si nici macar nu au nevoie de un motiv anume. Precum crestinii taie porcul si fac mancaruri bune ca sa se bucure ca au trecut cu bine peste un post in care s-au lispit de multe bunatati, tot asa si necrestinii se bucura de bucate alese pentru ca asa s-au obisnuit din anii trecuti. Trecerea de la crestin la necrestin este din ce in ce mai usoara si foarte putini sesizeaza asta. Diavolul a reusit ca sa faca din lumea de azi o camera a oglinzilor in care fiecare – dupa masura noastra mai sus sau mai jos pe scara mantuirii -sa vedem chipuri false, chipuri deformate ale unei realitati ireale, dar care ne distreaza si ne atrag prin sclipiciul si prin falsa lor aparenta.

Nu doar cei necredinciosi nu stiu ce sarbatoresc si le place sa creada ca mai sunt copii si prin urmare trebuie sa se bucure de luminite, de cadouri si de mancaruri bune de Craciun. Chiar si cei mai atenti crestini cu greu pot sa traiasca sarbatoarea la adevarata ei inaltime si semnificatie. Pentru mine Craciunului are o semnificatie aparte in plus, pentru ca de Nasterea Sa, m-a intors Hristos in Biserica: acum zece ani a fost primul Craciun in care am tinut post, m-am spovedit si m-am impartasit. De fapt, pe atunci credeam ca anafura este Sfanta Impartasanie, deci nu m-am impartasit decat simbolic, insa acea anafura a fost pentru mine poate mai intensa (in efectele simtite de mine) ca orice Sfanta Impartasanie ulterioara, pentru ca dupa acea Sfanta Liturghie timp de aproape un an am fost un cu totul alt om, precum in a 5-a parte din invataturile despre calea mantuirii ale Sf. Teofan Zavoratul, am trecut prin campia de flori.

Am intalnit Craciunul acesta mai multi oameni, din care doresc sa povestesc doar trei cazuri:

– doi batrani, el aproape paralizat complet, ea foarte bolnava, abia merge, insa are grija de el; amandoi credinciosi, se lupta cu boala, cu suferinta, cu necazurile; stau singuri, din cand in cand ii mai viziteaza copii, insa acestia nu le aduc doar mangaiere, ci uneori le sunt si pricina de sfada; se spovedesc, se impartasesc, noaptea plang, ziua se uita la televizor; ea zice ca noaptea isi plange pacatele, ca e rea de gura si ca il mai cearta pe el; probabil il acuza pentru boala pe care o are si pentru faptul ca ea trebuie sa aiba grija de el; ea mai zice ca o singura “recreere” avea si ea, sa mearga la Biserica; acum nu mai poate, din cauza lui si din cauza picioarelor; Craciunul a fost foarte trist pentru ei, nici macar casetofonul nu le-a mers sa asculte colinde, iar la Trinitas nu prea s-au uitat; de mancaruri, ce sa mai zicem; au avut porc, au ce sa manance dar oricum nu pot sa manance prea multe , durerea este oricum prea mare; nu stiu cat de mult au inteles rostul suferintei lor, dar cred ca au inteles foarte mult, de vreme ce singuri spun ca patimesc pentru pacatele lor si le e teama ca nici dincolo nu o vor duce mai bine;

– doi batrani mai tinerei; nu merg la biserica decat din cand in cand, ea mai mult ca el; ea a tinut post, dar nu s-a spovedit; au avut porc, s-au pregatit bine de Craciun, au vin, au tot ce le trebuie; mai putin copii; au un copil dar i-a cam flituit, i-a vizitat inainte de Craciun pentru o zi, dar viata lui este o continua sursa de suferinta pentru ei; noroc cu OTV-ul ca au cu ce sa isi umple timpul (cunosc toate “vedetele”, inclusiv biografia acestora), altfel viata lor ar fi extrem de plicticoasa; nu au inteles inca sursa suferintei din viata lor si nu se problematizeaza; Craciunul pentru ei este totusi o sursa de bucurie, mai ales insa pentru prilejul de a avea bucate bune, de a primi si de a face vizite si de a vedea emisiuni speciale la TV;

– un aproape-pensionar care are o credinta “a lui”: merge la cimitir dar mai niciodata la Biserica; da de pomana, dar nu primeste preotul cu icoana, ba chiar intr-un an i-a inchis usa in nas; s-a pregatit de Craciun cu mate si carnati si bineinteles nelipsitul bidon de vin din care bea in fiecare seara cate un pahar sau mai multe; si pentru el televizorul este scaparea, mai ales fotbalul;

Am evitat si evit de obicei de Craciun si Pasti sa ma vad cu oameni care nu inteleg semnificatia sarbatorii tocmai pentru a nu pierde si mai mult din ceea ce cu greu adun si am adunat si pentru a nu ma dilua mai mult decat sunt. As dori insa sa adaug la cazurile de mai sus si un caz vazut la televizor:

– casa unei senatoare: multa lume invitata, multe mancaruri, o mie de feluri; porci la greu si de la porc de toate: urechi, ficat, inima,  mate etc; soacra (sau mama) senatoarei explica partile porcului si le arata pe tava ca la biologie; sotul s-a ocupat de bautura: el descrie acest aspect dar totodata mentioneaza ca si nu stiu ce vanat este tot opera lui;

Fiecare dintre cei de sus se crede crestin, nici nu concepe altfel. Insa nu la toti le pasa in aceeasi masura de Hristos. Cu toate acestea, pe fiecare Dumnezeu il cheama si il asteapta. Fiecare Craciun este un prilej de intoarcere, un prilej de intalnire cu Hristos care vine in lume tocmai pentru astfel de oameni. Din pacate foarte putini oameni se gandesc la Hristos, se gandesc ca Craciun inseamna in primul rand Hristos, se gandesc ca sarbatorim pentru ca s-a nascut Hristos.

Intorcandu-ne la povestirea Sf. Teofan Zavoratul sa vedem cum ii descrie acesta pe cei care ignora chemarea lui Dumnezeu si afundati in grasimi si in nepasare, primesc doar bucuriile materiale ale sarbatorii si ignora oportunitatile duhovnicesti care au o importanta infinit mai mare:

Pustnicul mai privi o data râul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in râul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul râului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: “Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta”. (Sf. Teofan Zavoratul)

Ce ar mai fi de spus dupa toate acestea? Poate doar un mic indemn sa nu pierdem nici un strop din paharul cu care Hristos ne indulceste in fiecare sarbatoare, sa tinem din harul sau cat mai mult, sa Ii cerem sa nu il ia de la noi ci sa il inmuleasca, daruindu-I-ne dupa puterea fiecaruia in masura fiecaruia cu nadejdea ca vom fi primiti, caci daca nu pe noi, atunci pe cine? Daca nu pe noi cei pacatosi sa ne ierte Hristos si sa ne miluiasca, atunci pe cine? Pe cei drepti, pe cei sfinti, pe cei vredinici? Pe acestia dupa dreptate, iar pe noi dupa mila.

Asa cum Hristos se lasa furat de toti, asa cum ingaduie ca Nasterea Sa sa fie chiar prilej de pacat, de desfranari si lacomii sa nu luam nici noi seama la ce face lumea, ci sa fim noi cei care Il cautam precum magii si il cinstim precum pastorii.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

UPDATE 29/12/2010: RussiaTV America a facut un sondaj mai mult decat pertinent

Ajuta-te singur! – Samuel Smiles

Inspirat de poza din postul anterior, o sa incep o serie de recenzii de carti cu un titlu care ar trebui studiat in scoli la o noua materie: “formarea caracterului”. M-am mirat prima data cand am dat de acest titlu: o carte laica publicata de o editura ortodoxa, si nu de orice editura ci de Editura Mitropoliei Olteniei, pe cand IPS Tefan era al oltenilor. Am citit cuprinsul si mi-a fost de ajuns sa o cumpar. Am mai rasfoit-o din cand in cand, nu am citit-o niciodata cap coada, insa oriunde o deschid cand am chef de ceva lecturi “motivationale”, raman placut impresionat. Iata mai jos doar un scurt fragment din introducere care se doreste un fel de argument. Insa, cat ce mult se potriveste vremurilor noastre! Vroiam sa scriu un articol despre cum fura romanii de jos, si cei care muncesc dar mai ales cei care nu muncesc. Am tot scris despre credite si cum de vina suntem noi toti care am luat credite pentru ca bugetul e acum in pragul prabusirii si in loc ca banii de la FMI sa vina pe proiecte de investitii, vin la BNR ca sa sustina cursul valutar pentru ca altfel romanii nu si-ar mai putea plati ratele si ar da jos cu sistemul bancar, ceea ce ar paraliza duce economia cu vreo 15 ani in urma.

Dar, iata fragmentul:

Progresul national este inmanuncherea activitatilor, energiilor, virtutilor tuturor, tot asa precum decaderea nationala este inmanuncherea lasitatilor, egoismelor si viciilor tuturor. Daca privim indeaproape, vom vedea ca ceea ce suntem obisnuiti a arata ca mari plagi sociale nu este, in decursul vremii, decat dezvoltarea monstruoasa a viciilor de care insine suntem atinsi, si ca zadarnic ne vom sili sa ne scapam din ele prin ajutorul legii – totdeauna, sub o infatisare sau alta si inca mai cu putere, ele se vor ivi din nou, atata vreme cat conditiile dezvoltarii noastre personale nu vor fi imbunatatite. Daca aceasta parere este dreapta, urmeaza ca patriorismul cel mai inalt si cea mai marinimoasa filantropie nu stau in atat a reforma legile si a schimba institutiile, cat mai cu seama a ajuta altora sa se inalte si sa se innobileze prin sloboda si neatarnata actiune a propriei lor vointe.

Guvernamanul unei natiuni nu-i de obicei decat icoana si reflexul indivizilor care o alcatuiesc. Orice guvernamant care e  prea inaintat fata de popor va fi, fara indoiala, tras inapoi, dupa cum orice guvernamant care e prea inapoiat va fi tarat inainte, cand poporul este mai inaintat. Dupa cum apa isi gaseste mereu nivelul ei, o natie va gasi in legile si guvernamantul ei dispozitiile care convin caracterului ei. Aceasta este in firea naturii. Totdeauna poporul nobil va fi guvernat nobil, totdeauna cel ignorant si stricat va fi condus murdar. Libertatea nu-i numai rodul unei infloriri politicea, ea e mai mult al unei infloriri moreale, al energiei, al neatarnarii si libertatii de actiune individuale.

Felul cum este condus un om poate sa nu aiba prea mare insemnatate, in vreme ce totul atarna de chipul cum se conduce el insusi. Cel mai nenoricit sclav, in adevar, nu e acel care e supus ciudateniilor unui despot, oricat de mare ar putea fi acest rau, ci acela care este robul propriilor lui vicii, egoism si ignoranta. Dezrobirea natiilor in inima carora stapaneste astfel sclavia n-ar putea fi rezultatul unei simple schimbari de stapani sau de institutii; si atata vreme cat aceasta iluzie fatala va face ca libertatea sa depinde de guvernamant, aceste revolutii, cu oricate jerfte s-ar face, nu vor pretui mai mult si nu vor produce rezultate mai temeinice decat o simpla schimbare de tablouri intr-o fantasmagorie. Libertatea nu poate avea temelii solide decat in taria caracterelor individuale; si tot in aceasta tarie a caracterelor se gaseste cea mai sigura garantare a sigurantei publice si a progresului national.

Cartea o puteti:

comanda online noua
comanda online veche
citi online in engleza

Pe wikipedia gasiti autorul aici si cartea aici.

Cartea a fost publicata la noi in  perioada interbelica. Retiparirea ei in 2007 are binecuvantarea IPS Teofan, dar textul din pacate nu este adus la zi. Multe cuvinte si expresii ar trebui actualizate, dar probabil o noua traducere ar fi si mai recomandata.

Mecanicii lui Dumnezeu

Guy este un tip interesant. Este astronom si catolic in acelasi timp. Ba chiar, frate iezuit. Pentru ca Google are obiceiul sa invite oameni interesanti ca sa dezbata teme interesante, Guy a fost invitat pe 3 August 2010 sa prezinte o tema pe care el a intitulat-o: “Mecanicii lui Dumnezeu: Viata religioasa a inginerilor”.

Mi-a atras atentia titlului conferintei si am fost foarte curios sa vad ce le spune un astronom catolic celor de la Google, si nu orice astronom ci cel care a declarat ca abia asteapta sa boteze un extraterestru.

In prezentarea sa, Guy vorbeste despre ingineri (techies) si cum se raporteaza ei la Dumnezeu. Guy cam evita sa rosteasca Dumnezeu, ci in general se refera la religie, viata religioasa. Dupa o scurta introducere in care incearca sa subinieze cat de mult ajuta stiinta omenirea si care este rolul ei, Guy povesteste despre o investigatie  pe care a facut-o el in randul mai multor ingineri si afla de ce anume acestia nu prea vorbesc despre religie desi unii sunt religiosi si mai ales care sunt problemele pe care le au ei impotriva bisericii. Guy considera ca sunt mai multe probleme pentru care inginerii nu merg la biserica si nu par preocupati de religie. El da vina pe problemele de comunicare, pe un fel de sfiala sau de temere de a vorbi despre religie din teama de a fi catalogat prozelit sau naiv dar si pe seama bisericii care nu gaseste mijloacele de a se adresa inginerilor. In principal Guy evita sa ii jigneasca sau sa atace cu ceva pe ingineri (ca doar era in fata lor) si prin urmare evita si sa dea un raspuns clar, el cauta sa nu acuze ci sa dea unele raspunsuri, unele pareri ale lui despre cum stau lucrurile.

Mi s-a parut subtire prezentarea lui, in primul rand separarea oamenilor intre ingineri si ne-ingineri nu tine cand vorbim despre Dumnezeu. El face aceasta distinctie pornind de la ce anume ii intereseaza pe oameni. In fata unei chestii foarte interesante, un poet va admira frumusetea, un filosof isi va pune intrebari grave iar un inginer se va intreba: cum functioneaza. Asadar, inginerii sunt interesati de reguli, ei apreciaza ierarhia si expertiza intr-un domeniu si unii chiar raman cu gura cascata cand vad lisca cu papii, ei nestiind ca aceasta exista si ca se poate stabili paternitatea pana la Sf. Petru.

In general, astronomul incearca o lucrare de PR caldicica sub pretextul acestei observatii, ca inginerii sunt interesati de religie pentru ca este o chestie cu reguli, si ca pot afla multe chestii despre cum functioneaza, despre cum se face o chestie anume etc, dar ca ei au o problema cu ierarhia, cu comunicarea etc.

Nu ma asteptam sa le spuna  Guy la googleti ca au uitat de Dumnezeu, ca omul modern cauta usurica si crede ca va trai vesnic, ca alearga din colt in colt si nu mai are timp nici sa stea de vorba cu familia si cu prietenii, daramite cu Dumnezeu. Si mai ales nu cred ca le spunea Guy ca orgoliul rezultat din performantele stiintei si tehnicii este de fapt boala principala a omului modern care a dus ca increderea in sine si in stiinta sa ii schimbe “softul” si pe la inima si sa nu mai poata asculta omul de azi glasul tainic al lui Dumnezeu care prin constiinta sadita in fiecare suflet ne cheama discret printr-o delicata asteptare indelungata netulburandu-ne decat din cand in cand, prin mici semne si mici indicii ca El exista.

Guy reprezinta intr-un fel starea bisericii catolice si exprima foarte bine de ce si cum a ajuns Biserica Catolica sa nu mai fie Biserica ci doar “o colectie de invataturi”. Imi este foarte greu sa explic cu ce greseste Guy pentru ca de fapt el nu il propovaduieste pe Hristos si nici nu este sincer in fata oamenilor alora spunandu-le unde e intr-adevar problema, cautand sa fie corect politic, funny si interesant in acelasi timp, incercand oarecum sa hacuiasca limbajul pentru a le starni interesul sau daca ar fi sa fiu rautacios, pentru a se justifica pe sine ca si el poate sa faca stiinta,  si el e la fel ca lumea, ca e unul de-al lor, un amic, un inginer de treaba, care chiar daca poarta o haina de care toti se mira, e un tip ok iar faptul ca el crede in Dumnezeu in timp ce restul fie au fiecare o religie a lor, fie chiar nu le pasa de asa ceva, este doar o chestie neimportanta. Rasufla usor si un complex de inferioritate din abordarea lui Guy, cauzat de scandalurile de pedofilie care aproape au destramat Biserica Catolica dar mai ales din perspectiva pe care o au in general americanii fata de catolicism, ei fiind “moderni” in religie inca din nastere, de acum sute de ani.

Si pentru ca totul sa fie clar cu privire la cat de solide principii are Guy, adica cat de mult crede in haina pe care o poarta, in final, o femeie din public ii pune intrebarea:

“Sunt catolica si am doi copii. Ma gandesc impreuna cu sotul sa incepem sa ducem copii la biserica dar nu sunt de acord cu atitudinea bisericii referitoare la controlul nasterilor si casatoriile homosexuale. Cum sa trec peste asta pentru ca e o problema reala pentru mine”. Adica, pentru ca femeia e constienta ca ar fi bine sa duca totusi copii la biserica, desi se declara catolica, nefiind insa de acord cu doua aspecte ale catolicismului, prin urmare avand de fapt o religie proprie, cauta ca Guy sa ii dea o solutie la cum sa isi odihneasca ea constiinta de om modern cu pareri moderne in mijlocul inapoiatilor alora care sunt impotriva anticonceptionalelor si a homosexualilor, pentru ca totusi e frumos acolo la biserica, ii poate invata pe copii sa faca fapte bune, sa asculte de parinti si alte chestii bune.

Ce raspunde fratele Guy? Dupa o scurta propozitie amuzanta care provoaca rasul audientei si din care nu am inteles nimic, Guy ii raspunde:

“Uita-te la oamenii dimprejur care duc viata asta. Eu nu am avut de a face cu nici una dintre problemele astea si nu am raspunsuri. Dar, in general, trupul bisericii in tot ceea ce invata este mai mult de doua sau trei puncte. […] Ia ce vine dinspre biserica si incearca sa il citesti in cea mai pozitiva lumina care are sens cu experienta ta asupra universului. […] In cele din urma trebuie sa iti urmezi constiinta. Catolicismul nu este un set de reguli, biserica ofera invataturi nu reguli.

Iata deci ca Guy nu a avut curajul sa ii spuna femeii ca a fi catolic inseamna a crede in ceea ce invata Biserica Catolica,  oricine se  declara doctor dar iti da retete babesti este un mincinos. Guy ii da un raspuns prin care o lasa pe femeie in intunericul ei, ba chiar ii si spune cum sa faca, cum sa ia doar ce ii convine, sa nu isi puna probleme prea mari cu alea de nu ii convin si prin urmare nu o foloseste cu nimic.

Omul modern, desi a uitat de Dumnezeu, desi e pacatos, mai are totusi un sambure de mustrare de constiinta care insa nu trece peste orgoliul propriu si iubirea de lume, de toate placerile si facilitatile lumii. Din cauza aceasta, trezirea nu il duce pana acolo unde il indeamna de fapt constiinta, ci orgoliul il opreste in alta parte. O femeie care a facut avort, foarte greu va accepta ca a facut crima, foarte greu isi va recunoaste pacatul si rareori va accepta sa faca canon. Nu poate concepe o femei de azi ca mai bine era sa aiba zece copii care mor de foame, decat unul si pe noua sa ii omoare. Setul ei de valori, raportarea ei la Dumnezeu s-a rasturnat in punctele esentiale pe care insa nu le sesizeaza. Ea se considera in continuare crestina, adera la toate invataturile, toate dogmele si toate poruncile, si le propune sa le implineasca, este miscata de orice cuvant, mai putin de un singur lucru, acela care ii da pe fata pacatul. Si nu doar o femeie care ia anticonceptionale sau care a facut avorturi, omul in general accepta religia pana acolo unde trebuie sa recunoasca ca el se afla in greseala, ca a gresit si ca trebuie sa se schimbe. Religia este astfel pentru majoritatea covarsitoare a crestinilor de azi doar un mijloc de odihnire  a constiintei, de auto-confirmare a bunatatii noastre, de afundare si mai mult in propriu ego nicidecum o lepadare cat mai sincera de omul vechi si de transfomare a raului in bine. Si chiar unde se incearca schimbarea raului in bine, schimbarea este superficiala, omul schimba spoiala dar cancerul ramane infipt adanc pentru ca tine de orgoliu.

Iata conferinta pentru cei care stiu engleza si au rabdare sa o asculte. Ar mai cate ceva de zis, poate o sa mai revin cu comentarii.

La început de post

La inceput de post multi crestini se cam tem de ce ii asteapta, regreta vremurile bune care au trecut, zilele calduroase de toamna cu gratare sau mese imbelsugate, cu un pahar de vin sau o inghetata etc.

Cand auzim preotii ca vine vremea nevointei, cam strambam din nas, deja ne calculam cate zile mai sunt pana la prima dezlegare la peste si incepem sa schimbam intre noi retete de prajituri de post.

Facem planuri pentru escapade la munte, asteptam sarbatorile si pe Mos Craciun, ne si planuim ce cadouri sa ne luam si in general, abia asteptam sa treaca si postul asta linistindu-ne unul pe altul ca oricum este postul cel mai usor din an.

Poate ca gandesc eu asa, poate ca doar eu sunt asa, desi nu stiu cata concidenta este ca nu am fost singurul “burtos” care sambata i-a intrebat pe cei din jur: nu cumva si luni se mananca de dulce? Nu stiu daca e doar neatentie sau teama inconstienta de post, sau mai bine zis iubirea de desfatare. Am observat insa ca multi crestini trec prin viata aiurea, uita ba de post, ba de slujbe, ba de spovedanie, ba unii uita sa se uite si in calendar, desi citesc proloagele.

Uitam multe, facem multe din reflex, cautam sa ne facem norma de “indatoriri crestinesti” si “fapte bune” si nu putem sa traim cu adevarat, cum indeamna Mantuitorul pe invatatorul de lege de azi: “fa aceasta si vei trai!”. Pe cat de clare sunt sfaturile si parabolele Mantuitorului, pe cat de simpla pare Evanghelia in care suntem invatati ce si cum sa facem ca sa castigam Imparatia Cerurilor, pe atat de tainice ni se par toate si trec pe langa noi cuvintele de parca ar fi vorbite intr-o limba straina.

A fi crestin nu este usor. Nu ma plang, ci doar recunosc si marturisesc. A incepe sa fi crestin este usor: sa iubesti aproapele, sa faci fapte bune, sa te rogi, sa plinesti poruncile, care nu te indeamna decat la bine, oarecum nu iti cere nimic imposibil Dumnezeu, iar pentru cele care sunt imposibile oricum iti da har ca sa le faci. Dar daca ne uitam cu mare atentie la oamenii care putem spune intr-adevar ca au fost crestini, pentru ca au murit pentru Hristos, viata noastra este departe de viata lor ca pamantul de  cer. Sa luam de exemplu pe sfintii care au murit in inchisori. Ce avem noi in comun cu viata lor? Ce am putea avea in comun, in afara ca asa cum ei au fost prigoniti, mugurii unei prigoane poate si mai mari se nasc acum? Nimic. Si desi semnele sunt aici, le putem atinge, le putem citi, le putem analiza chiar, cu toate acestea nu facem nimic. Traim ca si cum lumea asa cum este acum va fi vesnica si nu doar lumea ci si noi nu vom muri niciodata. Ne muncim si ne ostenim din greu, ne calculam viata in detaliu, ne programam viitorul fara a lua in considerare in nici un caz ca poate peste un an lumea va fi cu totul alta fata de ce ne-am astepta noi. Ne amagim ca “are grija Dumnezeu” si stam linistiti culcati pe o ureche ca sa ne ingrijim noi de ziua de azi ca in rest are grija Dumnezeu. Doar ca rareori ne ingrijim cum trebuie de ziua de azi.

Ascultam azi la Trinitas la o emisiune despre bunastare, un cuvant al unui om intelept cum ca pe un om care doarme pe pamant rece afara, durerea produsa de o piatra denivelata care il impunge in spate e mai mica decat jena unui arc umflat in spatele unuia care doarme pe saltea. Mi s-a parut izbitor de adevarat acest cuvant, pentru ca eu tocmai dormind la tara pe o saltea mai proasta, ma vaietasem neveste-mii ca nu am dormit bine si ca ma durea spatele.

Am fost  mereu adeptul libertatii si al bunastarii, am considerat mereu ca pe Dumnezeu Il putem cunoaste si prin multumire, asa cum ingerii Il cunosc si sporesc in sfintenie slujindu-L si slavoslovindu-L. Poate este adevarat, altfel Dumnezeu nu ar mai darui nici unui om libertate si bunastare daca nu ar sti ca si prin acestea oamenii pot sa se sfinteasca. Incet-incet insa, cred ca cel mai bun lucru care ni se poate intampla este o noua dictatura, o noua prigoana. Libertatea este o povara prea mare, bunastarea este o scara subreda, nu ne ajuta cu nimic sa zburam la cer. Doar temnita este singura garantie. Nu delira Paunescu cand spunea in ultima lui poezie ca patul de spital nu-i o alarma ci o garantie. Nu stiu cat de mult intelegea el, dar intelegea pentru ca altfel nu marturisea. Sa cautam suferinta, sa cautam greul, sa cerem lui Dumnezeu macar un genunchi sa ne mai doara din cand in cand. Ca sa fim vii si sa nu uitam pentru ce suntem aici.

In final, va recomand sa ascultati un interviu socant cu un fost tortionar care era infiltrat de securisti in inchisori ca sa ii “finalizeze” pe luptatorii sau potentialii luptatori impotriva sistemului. Toate cate le spune sunt incredibile, cel mai mult insa m-a socat afirmatia: “Nu a mai ramas nici unu, toti care erau intelectuali, toti care insemnau ceva i-am ras.”

Din nou despre hei-rupismul anti-cipiot

Mi-am incordat muschii rabdarii, m-am depasit pe mine cautand sa imi anihilez din start orice repulsie si m-am automotivat eroic sa ascult pana la sfarsit o “emisiune” la o televiziune necunoscuta dintr-un judet de prin nord al tarii, emisiune postata pe un site auto-declarat de lupta impotriva prigoanei crestinilor al carui nume nu doresc sa il spun deoarece nu merita publicitate, din motive pe care nu doresc sa le elaborez aici. Invitatul emisiunii a fost un calugar de la o cunoscuta manastire din Romania.

O sa incerc totusi sa comentez emisiunea, pentru cei care au vazut-o dar mai ales pentru a atrage atentia ca chiar sub poleiala de “duhovnicesc”, “spiritual”, “apostolic” etc se pot ascunde multe pareri … nedesavarsite (ca sa nu jignesc cumva pe invitat si pe realizator).

Mai intai as incepe prin a spune ca m-a socat “redactorul”, un tip plinut, cu barba, intr-o jacheta de blugi, cu coada ca calugarii etc. Din start da impresia de “taliban” si cu siguranta nu ajuta cu nimic la “marturisirea credintei” caci aceasta este tema emisiunii, desi bineinteles ca se atinge tangential si activismul ereticilor si incompetenta ierarhilor.

In general discursul emisiunii se invarte in jurul urmatoarelor idei:
– crestinii de azi nu mai sunt ca cei de alta data
– marturisirea credintei este deficitara in ziua de azi
– trebuie sa cunoastem foarte bine credinta
– ierarhii nostri nu sunt la inaltimea chemarii lor
– etc

Foarte putin se pune accentul insa pe cine trebuie sa faca marturisirea si cum. Desi periodic parintele aduce aminte de diversi sfinti si da citate, discutia este mai mult exterioara decat interioara, adica se orienteaza mai mult pe razboiul vazut decat pe cel nevazut, razboiul cu diavolii nostri pe care abia dupa ce i-am biruit si ne-am intarit in lupta duhovniceasca putem sa incercam sa ii ajutam si pe altii.

Principala problema cu aceasta emisiune este ca desi parintele recunoaste ca pentru a marturisi credinta este necesara o traire, din toate cate spune denota lipsa lui de traire. Reiese destul de usor incordarea (de unde si titlul acestui articol) cu care parintele incearca sa marturiseasca fara a avea inse cele necesare. Imaginati-va un copil care impinge o masina si spune: ca sa impingi masina trebuie sa fii puternic, trebuie sa te incordezi si sa fii curajos, trebuie sa nu te temi ca masina este grea, uite eu cum imping masina. El nu vede deloc ca masina sta pe loc si ca trecatorii (vrajmasii) rad de el.

M-am folosit totusi din aceasta emisiune deoarece mi-am adus aminte – in comparatie cu acest calugaras – de un adevarat calugar, intr-o manastire necunoscuta la marginea tarii, care nu isi face reclama pe nici un blog, ucenic al unui mare duhovnic care de ani de zile nu mai spune nimic si care mi-a pus in fata intr-adevar o reteta adevarata de marturisire a credintei, asa cum trebuie: aranjarea pe tine insuti. Aranjaza-te pe tine si daca va dori Dumnezeu, se va folosi de tine, caci intr-adevar Dumnezeu lucreaza prin oameni, dar nu prin cei care vor ei, ci prin cei care ii alege El. Parintele nu mi-a vorbit direct, nu mi-a tinut o predica si doar mi-a raspuns la cateva intrebari: parinte, de ce nu mai veniti la conferinte, de ce nu scrieti articole, carti etc? Mai, trebuie sa ma coc si eu, deocamdata mai am de lucru. Si parintele coace, lucreaza la coacerea sa si a sufletelor pe care le pastoreste, facand din manastirea aceea un loc intr-adevar patristic, o manastire patristica in lumea moderna, nu prin declaratii si prin atitudini ci prin randuiala si prin osteneala vietuitorilor ei.

Rugaciunea si osteneala individuala conteaza intr-adevar din ce in ce mai mult, si rezultatele rugaciunii se vad de cei care au ochi sa vada. Nu au facut miile de semnaturi si manifestatii nimic, nu au miscat cu nimic hotararea statului de a introduce cipul, doar problemele financiare si incapacitatea administratiei noastre de implementare a tehnologiei vor permite ca aceasta noua carte sa nu fie impusa, sa nu fie inca regula. In schimb, poate rugaciunile unui pustinc dintr-o padure in niste munti aiurea au dus la caderea unui elicopter, care cadere poate a amanat al treilea razboi mondial. Este greu de crezut ca un om poate schimba soarta lumii, fie in bine fie in rau. Insa chiar si stiinta omeneasca a dat un nume acestei posibilitati: butterfly effect.

Asadar, inainte de a vorbi despre marturisirea credintei mai bine ar fi sa ne aranjam pe noi, sa ne nevoim, sa ne sfintim si sa ne ferim atat de mult de ispita de a marturisi pana cand “marturisirea” o sa dea peste noi si o sa se reverse peste lume. Poate ca se va gasi vreunu sa ma crittice si pe mine ca poate deja consider ca gata, eu ma revars acum. Ii raspund anticipat: eu nu marturisesc ci doar imi exprim mahnirea ca ne lipsesc marturisitori si ca vorba e atat de goala in zilele noastre, chiar vorba unor oameni imbracati intr-o anumita haina care i-ar obliga sa ia seama la ce vorbesc.

Nu am mentionat nimic de cipuri, deja am lungit prea mult “recenzia”. Insa in final, parintele arunca asa o vorba in aer: noi spunem la oameni, cine asculta foarte bine, cine nu treaba lor. Cu alte cuvinte, buba inca se coace, inselarea inca nu s-a vindecat si persistenta in raportarea gresita la problema nu va duce decat la un alt prapad. Nu vreau sa par profet, dar cu privire la manastirea de unde vine acest parinte am acelasi sentiment pe care l-am avut si cu privire la Pr. Nichita de la Brancoveni, cand am fost acum cativa ani si am ramas socat de inselarea in care se afla parintele si de faptul ca lumea inca se mai duce la fantani secate.

UPDATE 20 OCT 2010

Pentru ca poate unii au inteles grestit ca as pune egal intre pr Nichita si un mare duhovnic al Romaniei – la care mi-am exprimat raportarea de mai multe ori – as dori totusi sa subliniez ca nu este vorba de asa ceva. Ma refeream strict la faptul ca eu am acelasi sentiment si subliniam ca nu sunt profet. Mi-e teama insa mai ales de ce se va intampla cu manastirea cand va muri parintele. Am sentimentul ca razvratirea care se coace acum se va sparge in schisma, asta e tot. Duhurile care vorbesc acum prin gurile “ucenicilor” ne spun destul de clar catre ce trag si ce au de gand.

Video cu Pr. Paisie Vasilioglu de la Man. Frasinei

Pr. Paisie in chilie – admirabil de dezordonat!

Sprinten, la 92 de ani …

Filmele sunt preluate de pe site-ul dedicat Pr. Lavrentie de la Frasinei, realizat de pr. Miron pe care il rugam sa ne mai bucure cu astfel de materiale. Tot pe site puteti gasi si cateva fisiere audio cu citirea de Pr. Paisie a Sf. Evanghelii in cadrul Sf. Liturghii.

Este pacat ca nu s-au pastrat mai multe inregistrari cu acest mare parinte, fericiti sunt cei care l-au cercetat si l-au ascultat. Ajutorul parintelui pentru fii sai duhovnicesti cu greu se poate intelege de cei care nu au avut sansa sa plece macar o data capul sub epitrahirul parintelui. Desi batran si desi acrivist pana in maduva oaselor, dincolo de statura duhovniceasca prin care se impunea, parintele reusea sa transmita tainic o dragoste nespusa si binecuvantarea sa era mereu precum un puternic acoperamant care ii apara pe ucenici din cele mai aprige ispite si ii indruma pe calea cea dreapta.

Imi amintesc cum intr-o iarna, impreuna cu doi prieteni care si ei aveau evlavie la parintele, am mers la Frasinei sa ne spovedim si pentru ca nu l-am gasit nicaieri, am indraznit sa mergem la parintele la chilie sa il rugam sa ne spovedeasca. Ajunsi la chilie am batut la usa si prin nu mai retin ce miscare (fie parintele a deschis, fie noi am indraznit sa intram vazand usa intredeschisa) am dat de parintele aplecat pe jos, probabil facand matanii si am incercat sa il ajut sa se ridice. Parintele s-a rusinat ca il ajut eu sa se ridice si cand a reusit a luat o pozitie “oficiala”, a stat cat se putea de drept la cei peste 90 de ani in mijlocul usii, ne-a zambit si ne-a promis ca vine sa ne spovedeasca. Fata parintelui stralucea intr-o lumina pe care si acum o am impregnata pe retina memoriei.

Alta data, eram impreuna cu un batran din Craiova intr-o chilie-paraclis a manastirii unde obisnuia sa spovedeasca  parintele. Ne inchinam la icoane si batranul imi arata ceva la o icoana. Fiind indreptati cu spatele la usa, nu l-am observat pe Pr. Paisie intrand. Acesta a intrat cu epitrahirul la gat si o fata vesela spunandu-ne: “copiii, ma lasati si pe mine sa spovedesc”.

Desi batran, fara prea multa educatie (a intrat in manastire la 17 ani), parintele era foarte respectuos, atent la felul cum vorbea si delicat cu oamenii. Ma rusinam cand imi vorbea cu dumneavoastra si asta inainte sa aflu ca sunt student sau ce meserie am.

Era binecunoscuta jertfa parintelui pentru spovedanie, zi si noapte spovedea, inainte de praznice se trezea noaptea pe la 2-3 si venea la spovedit pana a doua zi dimineata cand incepea Sfanta Liturghie. Uneori intrerupea spoveditul si venea la Sf. Maslu, la ora 6. Iar asta dupa ce seara dinainte spovedise pana la ora mesei 7-8 sau chiar pana mai tarziu.

Intr-un praznic, desi se terminase slujba si se daduse masa, parintele inca spovedea sau citea rugaciuni credinciosilor. Aflandu-ma in chilie impreuna cu alti credinciosi care venisera sa ia binecuvantare de la parintele, un calugar a venit si i-a zis parintelui: “Parinte, tiganii aia care v-au furat dumneavoastra lucrurile din chilie sunt afara, haide-ti sa ii luam la rost”. “Lasa acum, alta data” a replicat parintele, total dezinteresat de propunerea calugarului, continuand rugaciunea. Dupa terminarea rugaciunii, parintele a venit sa stropeasca masinile cu apa sfintita si cu busuioc. Nu cred ca s-a mai preocupat de tiganii care il furasera.

Parintele isi dobandise renumele de canonist, deoarece dadea canoane dupa carte, precum un doctor cauta medicamentul intr-un mare tratat de medicina, uitandu-se la cuprins si cautand boala exacta a pacientului. Dupa cum povesteste si Pr. Miron, unii se speriau de canoanele parintelui si multi preoti il considerau incuiat si rupt de realitate, insa dovada cea mai buna a eficientei “metodei” parintelui, – care nu facea altceva decat ce invatase de la inaintasii sai, sa dea canoane dupa cum sunt canoanele, nu dupa voia proprie, – cea mai buna dovada era numarul mare de oameni care il cautau si mai ales dintre cei care aveau canoane mari si grele. Mi-a fost dat sa aud marturia unui om care avusese un anon de 15 ani de oprire de la Impartasanie si care spunea ca la inceput parintele ii daduse canon sa nu se apropie pana la 100 de metri de femei. “Si bine mi-a facut ca mi-a dat asa, ca eram drac” marturisea omul. Daca dupa 15 ani omul asta inca mai venea sa se spovedeasca la Pr. Paisie, si daca multi care puteau sa obtina cu usurinta dezlegare de la alti preoti mai … “in rand” cu vremurile, dar preferau totusi sa vina la parintele chiar daca stiau ca nu vor primi dezlegare, poate si acesta este inca un argument ca acrivia si tinerea de canoane sunt inca metode sigure de mantuire, oricat le-ar contesta cei care nu au curajul sa dea oamenilor medicamentul amar si care vindeca, preferand medicamente dulci si “homeopate” care contin doar putina otrava, in concentratie de miligrame. Dar medicamentele lor cu siguranta nici nu ii vindeca si cine stie ce va cloci otrava aceea peste ani de zile …

1 11 12 13 14 15