Fostul preot Nichita Pascan: cădere sau scăpare?

Cred ca oricum am lua-o si oricum am intoarce-o, tot la intrebarea fundamentala: parintele a cazut sau s-a scapat, ajungem. Nu vreau eu sa dau un raspuns la aceasta intrebare, deoarece vreau sa ma feresc de orice pre-judecati, care cred ca sunt mai periculoase decat orice si ne arunca intr-o falsa problematica si intr-o inutila cearta sau disputa a argumentelor si a presupunerilor, cata vreme nu vom putea afla raspunsul corect la aceasta intrebare decat probabil abia la Judecata de Apoi. Pot insa sa spun ca nu sunt de acord cu ce a facut parintele si ca totodata nu m-a surprins prea mult stirea, cunoscand samburele de razvratire al parintelui, cel putin din lipsa sa la un mare praznic cand mai mult de cinci episcopi au slujit impreuna la Manastirea Brancoveanu, in timp ce parintele era in pelerinaj in Rusia, care pelerinaj probabil se putea amana, macar din respect fata de sutele de oameni si de preoti veniti la praznic, daca nu pentru ierarhi [1].

In al doilea rand, as dori sa-mi exprim si parerea ca motivul principal al plecarii nu cred sa fi fost atitudinea parintelui impotriva cipurilor si presupusa prigonire a sa. O astfel de idee au lansat doar cei care vad numai cip sau anti-cip in fata lor, precum caii care au la ochi pusi ochelari si nu vad decat strada sau pomii de pe langa strada. Era de asteptat din partea lor sa strige si sa trambite ca iata, un mare luptator anti-cip a fugit pentru ca este prigonit. Daca asa este, sa fuga si ei la stilistii greci, dar sa nu il faca pe Nichita un “martir” al luptei anti-cip fara ca macar ca acesta sa le fi cerut sa il declare ca martir. Trebuie insa sa ii intelegem, caci prinsi fiind in mrejele cipurilor, ei nu mai pot sa scorneasca nici o alta idee. Asadar, parerea mea, este ca mai degraba parintele a fugit dezamagit fiind de dialogul cu catolicii care s-a purtat luna trecuta la Viena. Bineinteles, este o simpla presupunere, care nu se bazeaza pe nici o informatie, ceea ce doresc sa subliniez.

Nu l-am cunoscut personal pe parintele si nici vreun uncenic de-al sau. Nu am auzit insa nici sa il fi prigonit vreun episcop sau altcineva, dar asta nu inseamna ca nu se poate asa ceva. Fiind la mai putin de 50km de Craiova, am fost si eu la Brancoveni de cateva ori. O data am fost cu o matusa, fata ei si doua nepotele. Plus viitoarea sotie, trei verisoare si o prietena. Deci cu multe fete si femei. M-am bucurat mult inainte de slujba deoarece matusa si cu fetele ei nu sunt ortodoxe practicante ci sunt pe muchie de cutit: cred in Dumnezeu, merg la Biserica din cand in cand, poate s-au spovedit o data sau de doua ori, dar inca nu au ajuns la constiinta deplina a ce inseamna a fi crestin si nu au calcat fara tagada pe calea cea nepierzatoare a Bisericii si a Sfintelor Taine ale Bisericii. Mai ales pentru nepotelele adolescente imi puneam nadejdea ca venind la manastire si mai ales dorind sa ceara cuvant de folos de la un preot calugar – catre care mai ales crestinii “nepracticanti” au evlavie, considerand pe cei din lume cam pacatosi – vor pleca cu siguranta folosite si poate aceasta vizita le va ajuta sa devina madulare depline ale Bisericii si sa nu mai stea in curte aiurea, asteptand moartea fara sa se hraneasca din Painea Vietii. Slujba a fost minunata pana in momentul predicii, cand cu greu am rezistat sa nu ies din biserica cat pot de repede: am ramas uimit sa vad in sfarsit un preot ortodox misogin. Nu credeam ca exista asa ceva pana cand nu l-am ascultat pe Nichita. Nu doar ca toata predica a fost un atac la femeie, o enumerare a pacatelor pe care le fac femeile si o subliniere a faptului ca toate necazurile din lume se intampla din vina femeilor, dar parintele a mers pana acolo incat a spus un banc cu un om care si-a facut transplant de ureche si s-a dus la doctor pentru ca auzea numai lucruri rele, barfe, clevetiri etc. Si doctorul i-a spus ca are ureche de femeie, de aceea aude asa. Cu aproximatie cam acesta era bancul, dar am ramas efectiv blocat in timpul acestei predici, mai ales gandindu-ma la sufletele ranite care venisera cu mine si care intr-un moment greu al vietii lor, cu multe necazuri si ispite, poate cu multe pacate in carca si care facusera aceasta mica jertfa sa se scoale de dimineata, sa faca 50km si sa isi puna nadejdea ca vor gasi un umar pe care sa planga si de la care sa primeasca sfat. Bineinteles, ce a urmat nu mai trebuie sa va spun deoarece puteti banui: nu au rezistat pana la sfarsitul predicii, au dat fuga la masina si asteptau cu nerabdare sa plecam. “Adevarul” racnit de parintele prin predica le-a orbit efectiv, nu au reusit sa inteleaga nimic, si sincer nici eu nu am cules nimic bun din acea predica, desi din uimirea provocata mi-am intins si mai mult antenele, nevenind sa imi cred urechilor. Ele au inteles poate ca la manastire sunt niste preoti rai si habotnici care racnesc si fulgera impotriva femeilor si le acuza pentru toate relele care se intampla in lume.

Chiar parintele marturisea in acea predica, spre sfarist, ca se intalnise cu o femeie in timpul saptamanii dinainte de acea duminica si aceasta il rugase sa nu mai acuze femeile, sa tina macar o predica despre alte lucruri. Parintele atunci i-a raspuns, dar despre ce sa vorbesc? Despre inundatii si ploi? Dar nu pentru avorturile care le fac femeile da Dumnezeu toate acestea? Despre saracie si lipsa locurilor de munca si faptul ca fug romanii afara? Nu pentru ca mamele nu au grija de copiii lor? Si multe altele asemenea. Iata deci cum Dumnezeu, stiind dinainte ca cateva suflete vor veni la sfarsitul saptamanii sa ceara cuvant de folos, i-a “sugerat” discret  parintelui Nichita prin aceea femeie sa tina macar o predica in care sa nu acuze femeile. Caci ce sanse erau si cine avea curajul sa il sfatuiasca pe un “mare duhovnic” cu privire la ce sa predice?

Sunt alaturi de cei care i-au fost ucenici si au ramas acum intr-un asemenea necaz in care lumea lor se cutremura, ispite nenumarate dau navala si diavolul cauta sa ii piarda. Caci cand cade un parinte, diavolul vrea sa traga cu el si pe ceilalti. Iata ca deja par a da un raspuns la intrebarea la care nu vroiam sa dau raspuns. Nu pot insa spune altceva, decat ca nu vad cum un parinte misogin, care uita ca si Maica Domnului este femeie si care nu e constient ca generalizarea e apanajul prostilor, nu vad cum un astfel de parinte sa fie atat de sfant incat sa fie el primul care arata calea altora. Caci daca fuga lui ar fi de la Dumnezeu, cu siguranta vor mai fi si altii care sa ii urmeze, care se vor “lumina” insa mai tarziu, deci teoretic parintele este fie un “luminator” dupa care vin si altii, fie un sfant singuratic, el si turma lui, precum Sf. Marcu al Efesului. Insa daca Sf. Marcu ne spunea de ce este impotriva, macar parintele nu ne-a spus clar care este motivul principal pentru care fuge la stilisti. Sau poate o sa ne trimita o scrisoare de acolo, de aceea bine este sa nu ne bazam prea mult pe presupuneri.

Nu pot insa sa inchei fara a spune si ceva frumos despre Nichita. Dupa intamplarea povestita mai sus, am mai avut totusi curajul sa merg la Brancoveni, atras fiind mai ales de cantarea ingereasca a maicilor de acolo si de zona frumoasa si datatoare de liniste in care manastirea este pozitionata. Merita un om judecat si prin rezultatul muncii sale, iar manastirea arata minunat, maicile cantau ingereste, randuiala si pacea pareau sa dainuiasca in manastire. Parintele tinea predici lungi, informative, rabdarea lui de a predica m-a impresionat profund mai apoi cand am trecut peste amaraciunrea primei intalniri. Pacat ca a plecat, pacat ca a lasat pe maicile care au ramas si pe ucenici. Este evident ca parintele nu avea dreapta masura si nu trebuie sa fii prea duhovnicesc ca sa iti dai seama. Cata vreme episcopii nostri nu ne cer sa ne lepadam de ortodoxie, cata vreme inca nu ne-au anuntat ca ne-am unit cu catolicii, chiar daca s-or duce ei pe la intalnirile alea si tac ca melcii fara sa spuna macar cum spun catolicii, ca fara papa ei nu se unesc, eu nu consider ca este cazul sa ne punem problema ruperii de Biserica. Aflat la inaltime unde stancile sunt abrupte si periculoase, se pare ca parintele a fost ranit de-a dreapta, alta explicatie nu vad la plecarea sa.

~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] – intre timp am aflat ca Nichita nu fusese de fapt plecat in pelerinaj ci statuse ascus in beci ca sa nu participe la intalnirea cu ierarhii

Creditul – adevărata pecetluire

Iarăşi şi iarăşi despre credit … (şi aici, şi aici). Nu plănuiam să scriu prea devreme din nou despre credit, deşi gândul că creditul este adevăratul precursol al peceţii, nu cipul, mă tot bântuie de ceva vreme. Cel puţin prin efecte, dacă nu prin prezentare. Însă, tocmai am aflat că Arhiepiscopia Tomisului a fost pusa sub sechestru, deoarece PS  Teodosie nu a mai plătit creditele şi mă întreb dacă se putea întampla ceva mai bun pentru trezirea din somnul raţiuni a ierarhilor noştri din Sf. Sinod care s-au gândit să adere la geniala idee a Patriarhului  de a construi Catedrala Mântuirii (adica a procopsirii bancherilor) pe credit. Iată că acum Dumnezeu dă un semn, să vedem dacă cineva are urechi să audă de data asta, pentru că se pare că PS Teodosie a mai avut probleme şi în 2005.

Cât despre duhovnicii care nu primesc ucenicii la spovedanie dacă au buletin cu cip, mă gândeam: oare nu ar fi mai bine pentru toţi nătăfleaţă care viseaza la pară mălăiaţă şi vor să ia credite, ca duhovnicii să încerce mai bine să îi aducă cu picioarele pe pământ şi să îi înveţe ce înseamnă responsabilitate şi seriozitate în raport cu viaţa de acum dar mai ales cu cea din  viitor? De ce oare până acum Pr. Justin nu a ţinut nici o predică împotriva creditelor? I-ar fi salvat pe mulţi care acum fug prin Italia ca să plătească ratele.  Nu mi se cuvine mie să spun ce ar fi mai bine pentru duhovnici, dar mi se pare cu totul de mirare ca în vremurile în care trăim, când societatea aşa cum o ştim se prăbuşeşte subit şi se face praf tocmai din cauza creditelor şi a consumului exagerat, să îşi mai dorească vreun creştin să acceseze credit. Este mandatoriu  pentru cei care nu ducem o viaţă pe principiul carpe diem, ci avem alte ţeluri în viaţă, să nu ne asumăm riscuri aiurea şi să nu ne punem în spate pe lângă crucea Mântuitorului, alte cruci de care nu avem nevoie şi de la care nu dobândim decât o falsă înviere, apriorii răstignirii. Căci plata unui credit, chiar dacă este realizabilă şi dusă la capăt cu succes, este un mare calvar.

De ce zic că creditul este o înainte-pecetluire mai profudă decât cipul? Ei bine, ştiţi că unele bănci deja sună vecinii rău platnicilor ca să le atragă atenţia discret că … Big Brother is watching. Înainte de a ne teme că vom fi urmăriţi de antihrist prin buletinul cu cip, iată că deja bancherii ne urmăresc, deocamdată pe cei care nu plătesc rata, dar dacă vom începe toţi să urmăm exemplul dat de ierarhii noştri, unde vom ajunge? Să nu fie aşa! Să ascultam de Sf. Vasile cel Mare: “Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu incetul, cu ganduri chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai pe urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti sa scapi de greutatile de-acum cu banii acestia? Iar daca nu poti plati, atunci vindeci un rau cu alt rau. Nu primi sa fii asaltat de creditor! Nu suferi sa fii cautat si urmarit ca un vanat! Inceput al minciunii este imprumutul, pricina de nemultumire, de nerecunostinta si de juramant fals. Altele sunt cuvintele celui care cere imprumut, si altele sunt cand i se cere imprumutul inapoi”

Nu vreau să spun mai multe, dar faceţi un exerciţiu mintal: azi luaţi credit pe 5 ani, vă îndatoraţi 50% din veniturile actuale. Criza se înrăutăţeşte, la anul salariile mai scad 25% si preţurile mai cresc 10% şi anul următor la fel. Nu aţi pus garanţie nimic, să presupunem că aveţi un credit de consum. Sunteţi proprietar acum, aveţi apartamentul moştenire şi totodată mai aveţi moştenire şi o casă şi ceva pământ la ţară. Peste 2 ani nu veţi mai putea plăti ratele, mai ales dacă cursul va sări în sus cu 20%. Peste 3 ani vine antihrist şi începe pecetluirea. Prin urmare nu mai puteţi lucra, nu mai aveţi venituri şi banca vă ia apartamentul. Încearcă să îl vândă, dar preţurile vor fi deja prea mici pe atunci, şi peste ani dobânzile sau mărit şi s-au adăugat. Veţi pierde şi pâmântul în care vă puneaţi nădejdea.  Veţi rezista atunci pecetluirii?

Este un scenariu infantil poate, bineînţeles că nu dacă avem sau nu pământ vom rezista pecetluirii, ci dacă ne vom pune nădejdea în Dumnezeu. Dar orice decizie mai mult sau mai puţin chibzuită pe care o luăm acum, ne va ajuta sau ne va fi poticneală în viitor, chiar dacă nu va veni antihrist. Poveşti nefericite avem şi acum în jurul nostru de la cei care s-au lăsat amăgiţi de credite, nici nu ar trebui să vorbim de pecete şi de antihrist, dar o facem pentru că lumea este interesatăde subiect şi poate se gândeşte mai bine.

Vedem că ierarhii noştri nu ne ajută prea mult cu exemplul lor de viaţă şi de păstorire. Să nu ne smintim însă şi să nu ne dorim niciodată mai mult decât ce ne putem permite, chiar dacă a semna două trei hârtii este  o banalitate. Nu sunt total împotriva creditelor, nu exclud că pot să existe oameni care nu au încotro şi pentru care un credit mic raportat la veniturile lor şi la ce ajutor pot să primească de la alţii poate să ajute. Eu însumi m-am folosit de un credit când am avut nevoie şi nu regret, chiar dacă am pierdut mult mai mulţi bani decât credeam că voi pierde atunci când l-am făcut şi am scăpat cu greu de el, doar prin mila lui Dumnezeu. Nu am fost niciodata însă în primejdie, iar rata pe care o aveam era nesemnificativă în cheltuielile mele lunare. Nu neg, de asemenea, că unii oameni au nevoie temporar de credit în desfăşurarea unei afaceri, este ceva firesc. Este mai grav însă dacă fac din credit un obicei şi încep să gândească afacerea lor considerând creditul ca pe o unealtă de lucru. A te lungi peste cât îţi este plapuma poate fi uneori periculos, fatal de periculos, ca să nu mai amintesc de stres.

Un compromis va cere mereu un alt compromis. Un bugetar care face credit, când i se va tăia salariul şi va fi strâns cu uşa de nevoi, va veni el în căutarea şpăgii, nu va fi nevoie ca să îl preseze şeful. Pentru un creştin, expunerea la orice risc este fatală, pentru că aghiuţă îl va aştepta după colţ … la scadenţă, aşa cum îl hăituieşte acum pe PS Teodosie. Să ne rugăm pentru Preasfinţia Sa şi să nădăjduim că vom avea măcar un vot împotriva mântuirii pe credit. Altfel, fac şi eu o profeţie, că după sechestru pot să mai vină şi alte năpaste.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

UPDATE 22 septembrie 2010

Asemanari intre credit si viitoarea pecete:
promite salvarea din saracie, te ajuta sa cumperi; nu ai credit – practic nu poti sa cumperi apartament, casa, masina, etc
iti este dat de bunavoie, nimeni nu ti-l baga pe gat; singur si nesilit de nimeni il iei, tu cu mana ta semnezi; reclama are intr-adevar un rol dar alegerea iti apartine in totalitate
te conditioneaza foarte mult: esti legat de locul de munca, nu poti sa iti schimbi serviciul prea usor deoarece trebuie sa ai siguranta salariului; nu poti pleca in alt oras prea usor, din acelasi motiv; nu mai zicem de tentatia obtinerii de bani negri – acolo unde este cazul; povara greutarii ratelor face usor sa sari peste unele principii;

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

UPDATE 30 septembrie 2010

Am mai descoperit o asemanare intre credit: este inselator. Uimitor dar o blonda nu si-a dat seama timp de un an ca platea doar dobanda la un credit si abia dupa cateva zeci de milioane duse pe apa sambetei a realizat ca trebuie sa inceapa sa plateasca si din datorie, totusi. Bine ca a scapat in final. Citeste aici.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Vezi si:
Dan Puric: “Mai bine sărac şi sigur pe tine decât împrumutat şi rob”

Adio banca! Adio credit! Ziua in care am terminat-o cu ele este prima zi a noii mele vieti

Cum se cuvine să aşteptăm războiul

Daţi neamurilor de ştire lucrul acesta: Pregătiţi-vă de război! Înflăcăraţi vitejii! Toţi bărbaţii buni de luptă să dea fuga şi să se apropie. Faceţi din brăzdarele voastre săbii şi din secerile voastre lănci!
Cel slab să zică: “Eu sunt viteaz!” (Ioil 4,9-10)

Vă vine să credeţi că unii oameni ia în considerare în deciziile cu privire la viitorul familiei şi al carierei lor posibilitatea (ba chiar probabilitatea) ca războiul să înceapă toamna aceasta. Am mai amintit într-un articol  anterior de prietenul care dorea să îşi ia pământ mai spre nordul ţării deoarece este ferm convins că toamna aceasta va începe războiul şi după cum i-a spus lui un părinte de pe la Petru Vodă care ar fi cercetat nişte pustinici din Moldova, pe langă faptul că va fi vai de cei din oraşe, nordul ţării va fi mai păzit. Iar dacă mai băgăm şi Iranul în ecuaţie cu ale sale rachete de rază medie de acţiune, avem şi o explicaţie reală a unei spaime ireale. Dacă nu mă înşel, profeţia care l-a speriat pe prietenul acesta, este asta. Amuzantă descrierea făcuta acestor pustinici: “cu vieţuire îngerească”. Bine că nu i-au făcut deja îngeri. Nimeni nu şi-a pus problema cum a “ieşit” această profeţie la suprafaţă dacă pustinicii aştia chiar au o vieţuire îngerească, că dacă au vieţuire îngerească, probabil nu primesc audienţe şi nici reporteri. Că ce sunt altfel cei care răspândesc aceste baliverne, dacă nu un fel de reporteri care informează  oamenii despre aceste lucruri vrednice de crezare (ca doar fratele I. pare  om serios).

Ar fi o banalitate sa spun ca vremurile pe care le traim sunt tulburi, dar cred ca si mai banal e sa spun ca, pe masura ce trece timpul, oamenii devin ei mai tulburi ca vremurile. Iar de vina consider ca este tocmai bombardamentul informational, globalizarea, transporturile si toate minunile care se zice ca ne-au apropiat, dar de fapt ne-au sclerozat mai mult decat ne-au apropiat.

Sa revin insa la razboi: va veni sau nu va veni? Daca cineva ar aminti azi ca chiar daca vine ori nu vine razboiul, chiar daca vine ori nu vine apocalipsa, noi oricum trebuie sa fim pregatiti de moarte, caci sfarsitul nostru particular este sfarsitul lumii pentru fiecare in parte, nu prea il asculta nimeni, sau daca il asculta nu sunt impresionati. Insa, daca cineva din coltul celalalt al tarii vine si ne spune ca a auzit el de la altii ca nu stiu ce pustnic rus a zis ca ori in 2010 ori in 2011 este o mare probabilitate ca sa se intample razboiul profetit de nu stiu ce alt parinte cu viata ingereasca, daca deci e vorba de razboi mondial (sau macar regional), oamenii nu doar ca belesc urechile ca magarii si trambiteaza apoi pe unde apuca ce au auzit ei ca sa se pregateasca si altii, ci ia si deciziile de viata pe baza acestor “profetii”. Care sa fie motivul care duce ca temerile oamenilor sa fie asa de usor manipulate de vrajmas incat un pericol potential imaginar fara prea multe premize in realitatea concreta sa aiba o relevanta simbolica mult mai mare pentru o mare categorie de oameni decat mult mai banala frica de pacat si de calcarea poruncilor lui Dumnezeu, care este o realitate mult mai concreta si mai palpabila decat cea a unui razboi care planeaza asteptarile lor atat de obsesiv, mai ales in ultimul timp. Si nu cred ca doar criza economica a alimentat aceste inchipuiri.

Deci, din ce am observat eu, mai intai vine spaima de razboi, declansata de cine stie ce profetie, confirmata mai apoi de stirile care vin in fiecare zi, si mai apoi tulburarea produsa de aceasta spaima care afecteaza felul cum cei cu credinta slaba si fara dreapta socoteala iau deciziile. Nu cred ca ne e specifica doar noua romanilor ortodocsi aceasta slabiciune, la americani s-a manifestat prin fobia de comunism si era ceva normal pentru un american sa aiba la indemana un buncar plin cu conserve in anii 60. Ar fi normal insa ca ortodocsii de azi din Romania, avand la indemana experienta parintilor lor care au trecut printr-un razboi de peste 50 de ani, – caci ce altceva a fost comunismul? – si care au o credinta care ii cheama la mucenicie si la lupta cu vremelnicia intru dobandirea vesniciei, sa nu se sperie cu una cu doua de razboi, chiar daca acum ar da la stiri ca a inceput al 3-lea Razboi Mondial.

Mai intai de a povesti cum ma pregatesc eu de razboi, as dori sa pun  o intrebare la care inca eu nu i-am gasit un raspuns foarte clar si care ma macina foarte mult. Intrebarea care se afla de fapt  in spatele motivului de a scrie acest articol este: oare nu este pacat sa vorbim de razboi? Nu e pacat sa gandim ca gata, razboiul e pe vine sau ca poate veni. Nu cumva il hulim pe Dumnezeu, noi care traim totusi in conditii cu mult peste ale parintilor si bunicilor nostri.  In loc sa ii multimim lui Dumnezeu si sa ne rugam mai cu foc pentru pacea lumii si toate celelalte ectenii, noi ne comportam deja ca niste soricei care planuiesc cum pot scapa de urgia lui Dumnezeu. Caci ce este razboiul daca nu rasplata lui Dumnezeu pentru pacatele oamenilor si canonul de indreptare. Ce ne-ar strica noua daca ne-am vedea  de treaba noastra de zi cu zi si am lucra mantuirea asa cum putem, bucurandu-ne de toate cate le avem spre bucurie si cautand mai intai sa facem pace cu aproapele, cu noi si cu Dumnezeu. Caci daca ar fi de dat o reţetă a fericirii, aceasta este: sa fii impacat cu toti, cu tine si cu Dumnezeu. Inainte de razboiul mondial ar trebui sa ne temem mult mai mult de razboiul cu metehnele noastre. Caci sunt sigur ca fiecare are de luptat cu cel putin o patima care il sperie. Deci, eu vorbesc de razboi cam cu jumatate de gura pentru ca simt ca intr-un fel poate il hulesc pe Dumnezeu. Sfintii nu s-au jenat insa sa vorbeasca despre razboi, si am avea multe de invatat citind ce au ei de spus. De exemplu, numai un cuvant al Sf. Nicolae Velimirovici ne-ar fi de ajuns ca sa rupem multe iţe de ganduri intortocheate: “Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui

In final, as dori sa va povestesc cum ma pregatesc eu de razboi:

1) ii multumesc lui Dumnezeu de fiecare data cand ma asez in pat sa ma culc ca am un pat unde sa ma odihnesc si o casa unde sa nu ma ploua (multumesc si pentru celalte daruri, dar astea doua sunt in special legate de faptul ca traim vremuri de pace); uneori cand imi aduc aminte, ii multumesc si cand beau o bere sau mananc un mic (de fapt mai multi), ca ma pot desfata de asemenea bunatati; foametea din Leningrad in timpul asaltului mi-a ramas adanc intiparita in minte din documentarele vizionate;

2) nu imi fac planuri de viitor mai mari de 2-3 luni, si atunci sunt cu referire la concedii; acum de exemplu, abia astept sa dea ninsoarea ca sa plec la ski;

3) nu strang bani multi, caut sa cheltuiesc tot ce pot; in caz ca vine razboiul o sa vad atunci ce fac, Dumnezeu cu mila (eu cred ca mai intai o sa cada  bancile); stiu ca ar fi bine sa cumpar aur, dar mi-e teama ca aurul imi va da o falsa iluzie de securitate si mai ales ma tem ca voi pierde din nadejdea in Dumnezeu; cand ma gandesc la aur, am in minte o imagine cu o balanta in care intr-o parte e aurul si in cealalta Dumnezeu;

4) nu vand pamantul de la tara nici pe milioane de euro; stiu ca ar trebui sa ma imprietenesc cu vecinii de la tara, dar nefiind de-al satului asta e cam imposibil;

5) ma gandesc ca poate ar trebui sa ma invat sa mananc mai simplu si mai putin; o fac insa cam rar si cam putin  – la asta mai am de lucru;

6) ma uit la filme care prezinta viata in razboi  sau imediat dupa; ultimul film vazut m-a impresionat profund, cu adevarat am simtit ca nu am pierdut timpul vazandu-l, ceea ce mi se intampla extrem de rar; filmul se numeste Sudba Cheloveka (Destinul unui om), este regizat de Sergei Bondarchuk in 1959 si este unul dintre putinele fimle sovietice cu valoare si in care nu se face propaganda comunista; un om lupta in razboi si pierde totul; se lupta sa nu isi piarda mintile si reuseste: viata merge inainte;

Datori suntem noi crestinii sa avem mereu  indeaproape frica de moarte. Frica de moartea – zicea pr Cleopa – e ca doua ziduri care ne feresc de pacat si ne ajuta sa mergem inainte; prin temeri excesive si planuri complicate nu facem decat sa sporim in necredinta. Orice indoiala, orice ezitare este un pas inapoi. Intr-adevar dreapta chibzuiala, socotinta cu pricepere sunt de dorit, dar cine poate pretinde ca e in stare sa se poata pregati cu adevarat pentru vremea de maine? Mai bine ar fi sa ne pregatim noi pentru ziua de azi, observand ce facem si ce nu facem cum trebuie si ce putem schimba, ce ne sta in putere sa mutam din loc acum ca sa putem muta muntii mai apoi.

Cipul troian

Desi adevaratul ostas al lui Hristos ce doreste a ajunge la desavarsire, nu are nevoie a pune vreo hotarare la progresul sau, totusi cu oarecare masura chibzuita, trebuie sa infraneze acele fierbinteli ale duhului, care aprinzandu-se la inceput cu multa pofta, mai tarziu se sting si-l lasa in mijlocul drumului. De aceea se cuvine a castiga putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si virtutile dinauntru, sufletesti. In acest chip, in curand putinul se face mult si ramane totdeauna. (Razboiul Nevazut)

Nu intentioam sa revin prea curand pe blog la problema cipurilor deoarece a venit toamna si odata cu toamna, mai ales cu septembrie, criza se inteteste si mult nedorita si incredibila prabusire totala a societatii actuale este foarte posibil sa ne prinda inainte de datul brumei. Prin urmare, in ultimul timp, preocuparile mele sunt mai mult legate de gasirea unui raspuns la cum sa ma pregatesc mai bine pentru ce va fi dupa. In caz ca voi supravietui… Spun ca prabusirea este incredibila (pentru majoritatea) deoarece la stiri mai aflam ba una buna, ba alta rea … ca si cum am avea scapare, ca si cum lucrurile mai au sansa sa isi revina si ca si cum totul nu este pierdut inca. Ba chiar si presedintele ne calmeaza ca “situaţia ţării nu e dramatică, ci a fondului de pensii” iar Isarescu nu ne da voie sa il criticam pentru prapadul in care a dus milioane de romani prin inlesnirea accesului la credit ci lasa generatiile viitoare sa il critice, daca vor mai exista generatii viitoare si daca nu vor avea deja creierele spalate de masina de formatat dobitoci pentru noua ordine mondiala la ale carui nasteri asistam acum. Si nici pentru “transferul” banilor de la FMI catre bancile straine prin micsorarea RMO-uilui (iata cum) banuiesc ca nu avem voie sa il judecam pe Isarescu, dar oricum la ce bun, cu sau fara el tot prapad. Desi cred ca fara el, prapadul venea mai devreme si scapam odata de marea dilema: cum va fi prapadul si cum vom trece prin el. Ca pe langa el e clar ca nu avem cum, iar peste el doar cei aflati sus de tot, desi nici in locul lor nu as vrea sa fiu, nu se stie ce iese din tulburarile sociale care vor urma, iar unii deja cam isi dau seama ca resetul s-ar putea sa nu le priasca nici lor (vezi ZF).

Dar ca veni vremea de prapad si de trecerea prin prapad, sa revenim la cipuri. Ca sa nu lungesc vorba, o sa recapitulez din start parerea mea, pe care de altfel nu stiu daca am explicitat-o vreodata. Nu cred ca cipul este semnul lui antihrist, nu cred ca are vreo legatura cu 666 si nu cred ca primirea buletinelor ar insemna un pacat sau o cadere. Aberatiile din Apocalipsa 13 sunt in mare parte inspirate din ideile unui protestant care se numeste Texe Marrs, si mai exact din a sa carte Project L.U.C.I.D. In lumea libera (aka SUA) apocalipsa vine permanent de decenii, inca de pe cand comunismul era fiara care venea de la rasarit sa inghita poporul crestin american si prin urmare doar cei care se abonau la newsletterul pe bani ale profetilor sau le cumparau cartile si produsele sponsorilor radioshow-urilor lor erau pregatiti sa infrunte fiara. Buncare indopate cu conserve, generatoare solare sau de vant, purificatoare de apa cu fitlre care convertesc umiditatea in apa de baut, seminte organice sau monezi de aur sunt “produsele” pe care le vand acestia si care vin la pachet cu spaimele si temerile fara de care unii oameni nu pot sa traiasca daca nu le rumega. Iar explozia pretului aurului, desi pusa de multi pe seama scaderii increderii oamenilor in hartiile tiparite de guverne, este mai degraba o consecinta a propagandei pe care dealerii de aur (sub orice forma, de la certificate, actiuni, lingouri pana la monezi) o fac prin intermediul sectarilor apocaliptici expliciti sau mai putini expliciti care sperie oamenii si profetesc sfarsitul inevitabil al sistemului actual.

Si se pare ca au dreptate, macar partial. Adica macar pana acuma, cei care au prezis ca va veni o criza sistemica de proportii au avut dreptate. Dar cum au acestia dreptate? Unul din ei a recunoscut si imi pare rau ca nu am retinut nici numele si nici unde a declarat cum a nimerit predictia ca indicii bursieri vor cadea foarte mult. “De ani de zile prezic ca indicele Dow Jones va cadea cu 25% intr-o zi si dupa ce am nimerit-o, am devenit profet. Nimeni nu isi aduce insa aminte de cate ori am ratat in predictiile mele”. Omul nu spune mot-a-mot, dar sensul marturisirii lui acesta este, ca pur si simplu a nimerit-o. Intr-adevar sunt si cei care au avut argumente pentru pozitia lor, cum ar fi Schiff, dar daca ar fi sa numaram cate a nimerit si cate nu a nimerit, nu stiu daca Schiff poate fi numit un prezicator.

De ce dau aceste exemple? Asa cum am facut o paralela intre profetiile ortodoxe si previziunile unor analisti financiari, in care am subliniat cat de mult converg acestea catre o apocalipsa potentiala, similar as dori acum sa comentez cum ar fi bine sa ne raportam la unele indemnuri facute atat de marii nostri duhovnici cat si de aceiasi faimosi prezicatori ai crizei care desi indeamna oamenii sa nu mai aiba incredere in bani si sa abandoneze hartia in schimbul aurului, ei inca pariaza pe dolar si fac avere din specularea temerilor oamenilor pe care tot ei le alimenteaza prin scenarii apocaliptice. Iar despre mutatul la ferma … in nici un caz nu il vom vedea pe batranul Jim Rogers tragand de magar sau pe Chris Martenson dand graunte la gaini. Cei care spun ca sistemul va cadea, deocamdata se infrupta cu varf si indesat din el.

Sa trecem rapid la esenta problemei: este cipul pecetea sau nu este. Nu cred sa fie cineva care sa spuna ca cipul este pecetea lui antihrist, deoarece nu are nici un argument. In primul rand, unde este antihrist? A venit cumva profetul Ilie, a auzit cineva de el, au anuntat la televizor? In al doilea rand, m-a pus cineva sa ma inchin lui antihrist cand am luat cipul? Vorba Pr. Selafiil: “N-am dat cuvant sa ma inchin la antihrist, nici nu m-a intrebat. Eu ma inchin in fiecare zi si in fiecare ceas lui Dumnezeu. Eu mi-am scos pasaport nu sa ma inchin la pasaport, ci sa ma duc unde vreau sa ma duc. Daca nu ai pasaport, nu te primeste sa te duci, trebuie sa sezi numai acasa.”

Deci daca cipul nu este pecetea, cum de am ajuns sa ne temem atat de mult de el si sa ne punem problema ce sa facem ca sa nu il primim, ba chiar unii oameni au ajuns sa isi puna problema daca sa mai ramana “in sistem” sau sa iese din societate prin renuntarea la actul de identitate si la toate cate aceasta implica. Un raspuns la aceasta intrebare nu poate fi decat: prin inselare. Daca initial respingerea cipului era justificata si macar problematizarea cu privire la acesta era justificata avand in vedere tocmai potentialul de precursor al pecetei pe care acesta il constituie, ulterior s-a dovedit ca prin aceasta problema diavolul a reusit sa loveasca din nou in “turma mica” si sa fragmenteze inca o data pe crestini intre cei care primesc si cei care nu primesc cipul. Pentru ca deja exista oamenii care nu doar ca nu primesc cipul, dar nu sunt primiti la spovedanie si la impartasanie daca il primesc. Cel putin, la Petru Voda am inteles ca nu vor mai fi primiti cei care vor avea rovignete cu cip, iar un prieten de-al meu si-a cumparat rovigneta fara cip pe un an, ca sa fie “acoperit”, sa mai poata merge cu masina, pentru ca probabil de aceea cu cip nu isi va cumpara. Tot acest prieten vroia sa isi vanda o casa si terenul aferent ca sa cumpere o gospodarie de “backup” pentru ca nu stiu ce pustnic din Moldova a profetit ca gata, in toamna va incepe razboiul si mai spre nord va fi mai bine, in sud vor fi probleme.

Cred ca intrebarea pe care trebuie sa si-o puna cei care sunt inca tulburati de cip si nu stiu ce o sa se faca cand o sa fie nevoiti sa primeasca vreun act cu cip este: primesc cipul si merg impotriva recomandarilor multor mari duhovnici sau nu il primesc si ma rup de restul Bisericii? Pentru ca, urmarind trambitele autodeclarate ale luptei anti-cip si anti-antihrist, putem vedea unde trag: la rupere. Deja nu se mai vorbeste de cadere sau de racire … ci de pierderea harului ceea ce implica vrand-nevrand schisma si prin aceasta putem intelege si ce doreste diavolul prin acest cal troian care este cipul: decimarea noastra. Mai intai dupa o lupta cruncena si indelungata cu cipul, ideea salvatoare – neprimirea cipului – ni se arata precum un cal troian, un trofeu al victoriei: frumos, maginific, salvator. Incet-incet patrunde in minte o idee si pe masura ce o acceptam si simturile noastre bune (adica minimul bun-simt) se lasa imbatat, dusmanii pe care ii poarta in ea (semintele schismei) ne vor deschide portile sufletului la dusmanii din afara cetatii (toti fii mandriei care duc la erezie) care ne vor distruge inainte sa apucam sa ne inchinam lui antihrist (adica ne vor rupe de Biserica).

Pentru cei care sunt ferm hotarati sa nu primeaca cipul pe motive duhovnicesti, solutia neprimirii este precum un cal troian pe care il primesc in sufletul lor fara a stii ce pericole ii asteapta: ruperea de Biserica. Pentru ca chiar daca ei acum se vor rupe de societate si vor reusi sa traiasca fara orice act, dupa aceasta “performanţă” diavolul le va baga in cap ca ei sunt mai buni ca altii si că cei care au primit cipul sunt cazuti, precum si ierarhii lor, si prin urmare ei trebuie sa se rupa de Biserica pentru ca traiesc vremurile din urma cand invatatori le vor fi blogurile apologetice si anti-sistem, nu preotii cazuti si care au primit “pecetea”, adica cipul. Care nici macar ei nu cred insa acum ca este pecete, ci doar … o cadere. Din intunecarea mintii insa vor ajunge sa il vada ca pe o pecete si multi deja il vad. Vom avea astfel o apocalipsa inainte de apocalipsa oarecum, adica o mana de oameni care precum vechi-calendaristii se cred ultimii pastratori ai harului si ii considera pe ceilalti cazuti din har pe motivul unor chestiuni cu totul neserioase si care nu doar ca nu tin de canoane si de dogme, dar tin in primul rand de administratia lumii in care traim.

Ca exista sensibiltiati, temeri si suspiciuni, da, sunt de acord. Este adevarat, cipul poate sa fie un precursor al pecetei, dar deocamdata nu este pecete. Ma pot problematiza, pot sa ma pregatesc mai bine, desi cum fac aceasta este la fel de vital pentru mantuirea mea pe cat va fi de vitala primirea sau neprimirea cipului. Nu este deloc exclus ca cei care braveaza acum si in loc sa “castige putin cate putin nu numai cele dinafara, trupesti, ci si virtutile dinauntru“, o sa fie foarte pregatiti ca sa nu primeasca cipul, o sa aiba pamant, porci, gaini si apa, dar nu o sa aiba trezvia, rabdarea si smerenia necesara luptei duhovnicesti care ni se va cere odata cu venirea lui antihrist. Si poate multi vor muri in schisma, adica in afara Bisericii, inainte sa vina antihrist.

Ramane insa o intrebare pe care probabil multi si-o pun: de ce marii duhovnici sunt impotriva cipului? De ce toti ne indeamna sa nu primim? Este o intrebare la care cu greu putem da un raspuns fara a ne expune riscului sa fim atacati si aruncati cu noroi ca niste neascultatori si neseriosi, pentru ca cine se poate pune cu Pr. Iustin, cu Pr. Arsenie sau cu Pr. Adrian? Voi raspunde la aceasta intrebare insa cu un exemplu personal, desi am indoieli ca toti il vor intelege.

Pe cand traia Pr. Paisie de la Frasinei, un mare duhovnic despre care poate voi vorbi alta data, am avut dorinta si indemnul din partea lui Dumnezeu sa ma spovedesc la el si sa caut sa ii plinesc in totalitate sfaturile si canoanele care mi le dadea. Multi spuneau despre batran ca era dur, ca era canonist, acrivist si bineinteles traditionalist. De altfel, Frasinei este recunoscuta ca un bastion al traditionalismului prin pravila manastireasca si acrivia parintilor de acolo, desi asa cum nu putem stii ce e intr-o casa doar dintr-o vizita cand si cand, nu putem stii nici ce e intr-adevar intr-o manastire. Ei bine, in timpul acesta eu eram in perioada in care ii faceam curte sotiei, adica perioada de prietenie, de cunoastere, de incercare in care eu, desi eram hotarat sa ma casatoresc cu ea, incearcam sa o conving si pe ea ca pe mine trebuie sa ma aleaga. Imi era foarte greu insa sa ii explic parintelui Paisie de ce inca nu ne-am casatorit si de ce mai astept. Parintele ma intreba: dar de cand va cunoasteti? Pai … de cateva luni, i-am raspuns eu. Si ce mai asteptati, doua saptamani sunt de ajuns ca sa va cunoasteti si sa vedeti incotro o luati. Ei bine, nu au fost de ajuns doua saptamani, ba chiar au trecut vreo doi ani pana cand s-a intamplat minunea. Ce faceam eu insa daca il ascultam pe Pr. Paisie? Ca doar sfatul este porunca, parintele nu mi-a zis de doua saptamani ca fapt divers ci ca sa pun in aplicare. Este adevarat ca exista o mica sansa ca ea sa fi zis “da” daca o ceream in casatorie atunci, desi cand i-am spus mai tarziu de sfatul parintelui m-a asigurat ca nu eram intreg la minte daca o ceream in casatorie asa de vreme, nu aveam nici o sansa. Iata deci cum un parinte mare poate da un sfat nu peste puterea ucenicului ci in afara realitatii concrete. Desi poate Pr. Paisie asa stia din cartile cu canoane care le tinea langa dansul si stia sa gaseasca in ele orice pacat si orice canon, in cat timp trebuie sa se decida doi tineri ca sa se casatoreasca, in cazul meu a fost altfel. Si privind retrospectiv, sunt sigur ca nu am gresit ca am asteptat, adica indirect ca nu am ascultat de parintele. Si sunt sigur si ca parintele nu este suparat pe mine si ca de fapt nu asta conta in principal ci altele, nu cat timp petrecem impreuna, desi era important si asta, ci cum il petrecem. Asa cum sunt sigur ca Pr. Iustin si Pr. Arsenie, pe langa comentariile referitoare la cip, dau zilnic mult mai multe sfaturi in o mie de alte aspecte mult mai importante ca cipul si sfatuiesc sufletele spre mantuire, dand fiecaruia cuvant de folos din plin din care sa aleaga ce poate sa plineasca fiecare si sa se foloseasca de ce poate. Din pacate maniacii anti-cip si obsedatii de conspiratii si teorii conspirationiste extrag din cuvintele parintilor doar ce le convine lor, iar ce e esential, ce e profund si plin de esenta din invatatura lor le ignora total. Cand ma gandesc numai la Pr. Arsenie, de exemplu, doua lucruri in vin in minte: trezvia continua si planul de foc. Cand ma gandesc la Pr. Iustin ma cutremur de dragostea lui pentru oameni marturisita in primul rand prin jertfa pe care a facut-o in ultimii ani de zile in care a primit zi si noapte pe oricine i-a batut la usa. Numai sa vezi fetele atator oameni ai innebuni, dar sa mai si stai de vorba cu ei, sa ii povatuiesti, sa le zambesti , sa le dai mangaiere si nadejde. Felul cum il folosesc si il prezina pe Pr. Iustin falsii sai ucenici facandu-l un fel de bastion al luptei impotriva cipului minimineaza si deformeaza profund rolul pe care parintele l-a avut in viata atator oameni si lucrarea pe care a facut-o.

Marii duhovnici nu doar ca au privilegiul, dar sunt si obligati sa dovedeasca acrivie maxima si atitudine ferma in raportarea la provocarile vremurilor. Depinde insa si de noi sa fim ucenici vrednici si sa avem urechi de auzit, adica minte de judecat si sa facem ce trebuie cu viata noastra in toate privintele nu doar intr-una. Dupa ce vom fi facut si noi ani de puscarie fata in fata cu moartea, probabil ca ni se va parea floare la ureche sa ne rupem de lume, sa lasam toate si sa fugim in munti. Insa din pacate, pentru marea majoritate a oamenilor, solutiile extreme nu doar ca sunt ineficiente dar sunt in primul rand periculoase. Se gasesc oameni care se sperie de cip, dar nu se sperie de faptul ca pierd timpul aiurea vizitand bloguri anonime si alarmiste ale unor oameni pe care nici macar nu i-au cunoscut si in loc sa mearga ei sa ii intrebe personal pe acei duhovnici ce sa faca in cazul lor, se lasa dusi de mana de orbi care au pus mana pe o portavoce si strica lupul! ca prostii nestiind ce rau provoaca si cum pun ei umarul la dezbinarea Bisericii si care sunt duhurile care bantuie vremurile.

Nu am pretentia sa spun ca eu pot sa deosebesc duhurile, aduc insa marturie ca Biserica in care m-a chemat Dumnezeu si in care am vazut Lumina este inca vie si plina de har, iar sentimentul pe care l-am avut prim adata cand am aflat ca exista unii care se cred adevaratii crestini si tin un alt calendar, care s-au rupt acum nu stiu cate zeci de ani de Biserica  si se considera adevaratii pastratori ai credintei, il am si acum cu privire la luptatorii anti-cip, atat de la noi cat si de aiurea. Peste ani si ani, si acestia se vor rupe de Biserica si se vor considera adevarata Biserica desi pe-atunci vor fi trecut si cipurile si biometricele si ei o sa ramana in istorie ca inca o ramura rupta din Trupul lui Hristos.

Este vreme de război şi vreme de pace.  Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri. Visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe.  Cu cit se spun mai multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune.  Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de luptă; dar o singură greşeală nimiceşte mult bine.  O muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune. (Ecclesiastul)

Cipul și cu rovigneta

Ați auzit de oameni care caută să se mute, doar ca să își poată schimba buletinul? Dar de oameni care își cumpără rovignetă nouă deși cea veche nu a expirat încă, doar pentru că începând de vara aceasta trebuia să se introducă noua rovignetă – cu cip! În caz că nu ați auzit, eu am auzit. Și nu sunt oameni fără educație, nu sunt fără școală și fără discernământ – cel puțin din cât îi cunosc eu. Dar este uimitor cum în această problemă fiecare a ales metode atât de absurde și atât de fără efect în lupta cu antihrist.

Ce îi pasă lui antihrist că putem să ne luăm buletin care nu are cip dacă oricum peste 10 ani nu vom avea de ales și oricum va trebui să alegem: mici de la hypermarket sau găinat în tigaie, Ford Focus sau căruță trasă de un măgar schilod cu care abia dacă vom putea căra niscavai coceni de la câmp.

Cel mai mult, mă miră cum intrați în cearta cu diavolul, oamenii nu văd niște soluții mult mai simple decât cele alese de ei. Nu mă refer la soluția cu adevărat curajoasă și mărturisitoare de fugă la țară și rupere de societate. Aceasta ar fi cu adevărat răspunsul corect la provocarea lui antihrist, și de asemenea și chemarea Pr. Justin pentru cei care își aduc aminte de apelul părintelui. Dar chiar privind prin prisma raționamentului lor, prin care amânarea primirii cipului ar fi o soluție, oamenii aștia nu au găsit soluții mult mai simple: să își declare de exemplu buletinul deteriorat sau pierdut și să își facă altul. Iar pentru cel cu rovigneta, soluția ar fi să nu mai călătorească în afara orașului unde aceasta nu este necesară. Măcar ar simți o mică constrângere care i-ar aminti din când în când că antihrist e pe vine. Că dacă nu ar fi, cipul nu ne-ar mai speria atât de mult …

Într-adevăr să ai dreapta socoteală este mare lucru în zilele noastre, și uneori chiar dacă știi ce trebuie să faci, chiar dacă primești în rugăciune un răspuns, chiar dacă ai toată binecuvântarea să îl faci, de la vorbă la faptă e mult. De aceea eu cred că încă apocalipsa nu va veni prea curând pentru ca nu prea văd pe nimeni care să fie pregătit. Dar deja m-am plictisit să discut despre apocalipsă cu oameni care nu sunt serioși și nici măcar nu au început să își facă planuri serioase de exit din societate, orice discuție este în van, pentru că rezistența (în oraș) va fi inutilă, vorba borgului, dar nu din cauza cipurilor, ci din cauza crizei.

Despre interviul Pr. Justin în revista Atitudini (2)

Revin cu un comentariu la interviul parintelui, deoarece nu am apucat sambata sa ating doua aspecte mai importante ale interviului, care m-au determinat de fapt sa scriu ceva.

Asadar, vorbeste parintele Justin despre faptul ca “grevele nu au nicio valoare, ele fac parte din planul lor“. Aici m-a surprins luciditatea parintelui pentru ca poate sa vada ceea ce putini oameni documentati ai zilelor noastre vad: criza este programata si are ca scop provocarea unei noi ordini mondiale, trecerea de la statul natiune la mega-state precum si afierosirea omului de rand catre un guvern global si catre o banca globala, mai putin evidenta la inceput dar incet-incet aparuta ca o necesitate absoluta. O explicatie a schimbarilor prin care trecem si cum de fapt nu guvernele ne conduc pe noi, se poate gasi in seria de filme Renaissance 2.0 de pe youtube. Evident, guvernele nu au condus bine, dar nu doar in Romania, nicaieri. Daca s-a gasit vreo tara care sa faca fata la criza din cauza ca a avut un guvern sau mai multe care au randuit lucrurile cum trebuie, acea tara a platit, acei conducatori au platit cu sangele lor si numele acelei tari este Polonia. In rest, guvernele au executat politicile europene, politicile FMI, etc si s-a ajuns in punctul in care oamenii vor da jos cu guvernele si vor cere sa fie condusi de europeni. Romanii in principal si-ar dori sa fie condusi de nemti, deoarece in viziunea lor, nemtii sunt eficienti si nu sunt corupti. Bineinteles, nemtii care ne vor conduce pe noi vor fi si ei condusi de altii, iar eficienta lor se vede chiar acum din declaratiile pe care le fac: Mă aştept ca în 20 de ani, facturile austriecilor să fie plătite de unguri, români, cehi sau slovaci (Andreas Treichl, preşedintele ERSTE Group). Asadar, aviz naivilor care cred ca protestand vor rezolva ceva si care cred ca vreun guvern, fie el de romani, unguri sau nemti ne poate scoate din criza.

Al doilea aspect ce m-a atras atentia din interviul parintelui, mi-a adus aminte de un cuvant similar al Pr. Tanase:

Romanul de altfel e foarte puturos, s-a invatat cu comoditatea si nu suporta sa munceasca ceva. Au gradini la tara cu pomi fructiferi si nici ca se duc sa ingrijeasca gradina sau sa adune prunele. Ei vor ceva confortabil; de pilda aici la noi, in zona, abia gasesti un instalator sa iti repare chiuveta sau pe cineva sa iti varuiasca sau sa iti tencuiasca in casa. Ne-am invatat boieri.

Evident Pr. Justin are dreptate, si de realitatea de care discuta dansul, m-am lovit si eu recent: cu greu am gasit 2-3 oameni care sa imi faca niste reparatii la tara deoarece toti vor bani multi si munca putina. Dar nu oamenii de la tara ci in principal oamenii de la oras sunt din ce in ce mai putin seriosi si cauta sa se capatuiasca cat mai usor fara a dobandi o constiinta a munci si fara a cauta un echilibru just intre realitatile concrete (ce stiu ei sa faca, ce pot sa faca in contextul de azi) si visele lor (bani multi, munca putina), iar vinovatul pentru aceasta cu siguranta este televizorul care bombardeaza cu povesti “de succes” in care lenesii, perversii si handicapatii toaca bani si nu fac nimic, sau cel mult se dau in spectacol la TV si in presa de can-can. Televiziunea a nascut in Romania o clasa aparte de oameni, numiti “vedete” care traiesc tot de pe seama prostilor care belesc ochii la ei, din banii pe care firmele care vand bere, pufuleti si mezeluri ii baga in publicitate, care publicitate alimenteaza “vedetele”.

Insa cei care vor munci, nu vor muri de foame, cat va fi criza de adanca. Caci asa cum Sf. Apostol Pavel a poruncit ca cel care nu munceste sa nu manance, chiar daca se intampla sa mai fie si de astia in zilele noastre, porunca Sf. Apostol este de fapt o binecuvantare pentru cei care muncesc. Cel care va munci, cu frica de Dumnezeu, va manca, oricat de adanca va fi criza. Iar vremea buna de anul acesta cred ca spune multe, Dumnezeu ne transmite si prin vreme un mesaj. Tocmai cand multi ziceau ca nu pot sa existe trei ani cu vreme buna si productie agricola pe masura, iata ca anul acesta se pare ca va fi mai bun ca toate cele dinainte. Daca s-a intamplat pe alocuri sa fie inundatii sau grindina, cu sigurana in acelel locuri s-a muncit Duminica. Cine are ochi de vazut, sa vada.

Cat despre Pr. Tanase, la una dintre conferinte, parintele a primit o intrebare: ce sa faca cineva daca are copii multi si nu poate sa ii creasca, nu are unde sa ii tina, nu are ce sa le dea sa manance. Nu cred ca era o intrebare concreta, ci ca de obicei cand e vorba de legea lui Dumnezeu, oamenii cauta explicatii ca sa calce stramb si astfel se ajunge la intrebari de genul: cum sa crestem 10 copii in doua camere de apartament? Desi, rareori se intampla sa dea Dumnezeu vreunei familii drept-credincioase 10 copii, parintele a raspuns: intr-adevar acum e greu, dar fugea lumea de la tara si dadeau pamantul pe degeaba, acea familie de ce nu s-a mutat la tara sa cumpere pamant, sa faca camere cate are nevoie si sa creasca animale ca sa poata sa ii hraneasca pe toti. Cu siguranta pentru Homo consumericus aceasta nu este o alternativa: la tara nu exista hipermarket si nici cinemaplex. Insa, pentru omul crestin care cauta sa plineasca poruncile lui Dumnezeu, decat sa faca avort si sa omoare copii, viata la tara este o alternativa viabila, chiar daca cere jertfa. Iar pe masura ce criza va avansa, viata la tara nu va deveni doar o alternativa ci singura alternativa. Dar despre asta am mai vorbit aici.

Despre interviul Pr. Justin în revista Atitudini

A aparut recent un nou numar al revistei Atitudini care ne bucura de fiecare data cu ceva special. De data aceasta, a fost interviul cu Pr. Justin.

Ca de fiecare data, Pr. Justin surprinde prin luciditatea cuvantului sau, pe langa toate celelalte daruri pe care acesta le poarta: darul de a ne indruma si de ne a arata care sunt pericolele, darul de a ne indrepta din caile gresite pe care am purces, darul de a ne descoperi raspunsul corect pe care trebuie sa il dam provocarilor de azi.

Cand a fost problema cu buletinele, parintele a dar un raspuns clar: nu le primiti, retrageti-va in mici comunitati in preajma manastirilor si incercati sa va descurcati singuri, exersati ruperea de societate, construiti comunitati cat mai autosustenabile, astfel incat cand va fi nevoie, sa puteti trai fara buletin. Multi au strambat din nas atunci, sfaturile parintelui li s-au parut aiuristice, apeluri exagerate care sperie si produc panica in popor in loc sa linisteasca si sa calmeze oamenii.

Intre timp, am alfat ca in strainatate, deja exista un concept similar celui propus de Pr. Justin, si nu, nu e vorba de Amish. Miscarea de Tranzitie (Transition Movement) include oameni preocupati de gasirea unui raspuns local la provocarile – dar si oportunitatile – crizei petrolului si a celorlalti combustibili fosili. Pe scurt, oamenii astia se gandesc cum sa faca sa poata trai fara a se baza pe orice vine din petrol, adica cam tot ce consumam noi acum si toate de cate ne folosim. Criza lor “target” este in principal cea petroliera, dar se pare ca nici cea financiara nu i-a prins pe picior gresit, provocarile sunt similare si cu siguranta ei sunt mult mai pregatiti ca altii sa ii faca fata.

Pe langa aceasta miscare, numerosi “profeti ai crizei” ne avertizeaza ca criza inca nu s-a ajuns la fund, abia a inceput. Datoriile de la banci s-au transferat la state si acum statele incearca sa stoarca de la oameni si de la firmele care au mai supravietuit crizei creditelor, tot ce se poate. Iar daca bancile nu au cazut pentru ca le-au sprijinit si le sprijina inca statele, ce se va intampla cand vor incepe sa cada statele si ce inseamna asta?

Ce ne asteapta si cine va rezista? Cred ca deja intrebarea “ce ne asteapta”, nu prea mai prezinta mult interes. Lumea a inceput deja sa simta pe propria piele criza, si deja intuitiv, un raspuns asimetric as putea spune, prinde contur in mentalul colectiv: ce ne asteapta nu o sa fie bine, orice va fi, ca inainte nu va mai fi, tot rau ne asteapta. Deja in mintea multor oameni cu care discut, este evident ca lucrurile nu vor mai reveni la cum au fost si deja se naste o melancolie a vremurilor bune in care oricine cu un buletin putea sa cumpere orice. Ba chiar, poate din setea de un catarsis al societatii, mentalul colectiv a inceput deja sa nasca proorociri apocaliptice. Lumea este atat de trista si deznadajduita, incat in ultimul timp, am incercat sa fiu putin optimist, sa incerc sa le spun ca totusi, orice criza este o sansa, o oportunitate. Poate cu criza asta vom scapa de tot putregaiul din societate, dar si din noi. Poate criza va fi ca un foc care arde toate gunoaiele, sau macar o mare parte din ele.

Un raspuns optimist ni-l transmite si Pr. Justin in acest interviu: criza ne indeamna la seriozitate.

Eu cred ca aceasta criza este si din icono­mia lui Dum­nezeu, pen­tru ca ne indeamna la o viata mai austera, la o seri­oz­i­tate in viata noas­tra crestina de zi cu zi, la lacrima si pocainta. Sa mul­tumim lui Dum­nezeu ca nu ne-a pedep­sit mai rau pen­tru cat am fi mer­i­tat. Poate ca va mai trezi pe unii criza asta. Prea multa necred­inta si prea multa faradelege este pe pamant. De aceea, daca vom avea con­sti­inta pacatose­niei noas­tre, ne vom asuma si criza in care traim.

Este greu de primit acest raspuns, deoarece presupune jertfa si osteneala, ceea ce sunt foarte greu de primit de omul modern obisnuit cu comoditatea si egoismul. Practic, firea noastra, a oamenilor de azi, cu greu poate fi dezobisnuita de egoism, de delasare, de moleseala si haosul unei vieti in care Dumnezeu are un rol secundar. Viata crestina din zilele noastre se rezuma in general la principii si pe ici pe colo la cateva ritualuri si cateva gesturi, iar rugaciunea este doar un fel de “tema pentru acasa” pe care trebuie sa o facem caci altfel ne vede Doamne, Doamne. De aceea, eu cred ca Dumnezeu ne va duce pana acolo unde vom invata ca rugaciunea este colacul nostru de salvare, Dumnezeu ne va lasa sa cadem in mare ca sa ne rugam precum Sf. Apostol Petru. Din pacate, altfel nu se poate. Pr. Justin explica:

Nu vedeti ca popoarele mai eman­ci­pate, care au toate la inde­m­ana, nu mai cred in Dum­nezeu? Primul act pe care il fac, atunci cand se simt in bunastare, este sa uite de Dum­nezeu. Unde este o Franta, unde este o Spanie, o Italie de alta­data? Dar sa crezi ca un sis­tem politic sau eco­nomic te mai poate izbavi, este o mare inse­lare, pen­tru ca soci­etatea este alter­ata ca si con­d­u­ca­torii lumii pana in adan­curile fiin­tei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem alta solu­tie decat rugaciunea.

Iata ca in cuvantul sau, parintele ne da si un raspuns la intrebarea cum vom iesi din criza – prin rugaciune. Din fericire, daca in criza am fost aruncati de altii, din criza putem iesi singuri, prin rugaciune.

Va recomand sa cititi si sa recititi interviul Pr. Justin. Si cand veti intelege si veti primi mesajul, va propun sa incepeti sa il puneti in practica metodic, cu rabdare, cu osteneala si cu ajutor … prin scoala: scoala rugaciunii.

Mântuirea neamului pe credit

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa […]Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Ne-am luat case pe credit, ne-am luat maşini pe credit, terenuri, plasme, laptopuri, ba chiar şi vacanţe. Ieri am văzut la un magazin că se dau şi pantofi pe credit. Acum că ne-am luat de toate pe credit, a mai rămas să facem şi biserici pe credit. Căci ce este altceva modelul propus de Patriarhie, decât un exemplu de urmat şi în alte locuri.

Am fost atât de întristat la aflarea veştii că Patriarhia se împrumută ca să construiască Catedrala Mântuirii Neamului, încât nu am mai avut energia nici să mă gândesc la ce înseamnă asta, la câte năpaste pândesc viitorul Bisericii noastre. Recunosc că ideea unei hyper-catedrale m-a înspăimântat încă de la început. Nu mi-a mirosit bine niciodată. Nu doar că nu m-a atras şi nu am înţeles eu această dorinţă a mai marilor noştri de a ţine pasul cu lumea modernă şi de a bate noi recorduri de catedrale zgârie nori. Nu ştiu de ce, dar un fior amar mă trece numai când îmi imaginez pe papa stând alături de patriarh în faţa altarului şi binecuvântând mulţimile de credincioşi “de toate cultele”. Parcă şi văd televiziunile transmiţând în direct din magistrala catedrală, în premieră “mondială”, prima împreună-slujire a papei cu un patriarh ortodox. Vi se pare grotesc scenariul? Probabil lucruri şi mai grave ne aşteaptă. Cine îşi putea imagina că acest simbol al mântuirii va fi construit pe credit până mai ieri? Pe mine unul m-a şocat ştirea.

Aşadar, nu aveam de gând să zic nimic despre această problemă, este oricum treaba ierarhilor, ei decid, ei dau seama, nu trebuie să ne băgăm noi peste treburile lor şi să le tăiem elanul la soluţia care au găsit-o. Noi să ne vedem de ale noastre: să ne plătim creditele, să muncim mult şi să ne mulţumim că avem de muncă, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, dar mai ales pentru că ne-a dăruit să trăim vremuri provocatoare în care putem să sporim în credinţă foarte uşor şi să avem plată multă dacă vom birui vânturile care bat cu putere din toate părţile. Şi mai trebuie să facem ceva: să dăm obolul nostru pentru construirea de sfinte lăcaşe, chiar dacă obolul nostru ajunge nu să fie măcar o cărămidă din zidul vreunei biserici, ci un mic cuantum la dobânda grasă a bancherilor. Dumnezeu primeşte jertfa noastră, aşa cum primeşte şi banul pe care noi îl dăruim în Numele Lui,  unui cerşetor prefăcut care probabil câştigă peste salariul minim. Ar fi bine însă ca cei care donează pentru catedrală să se roage şi ca aceasta să ajungă lăcaş de rugăciune şi nu sală de filarmonică cum se mai îmtâmplă prin unele părţi.

Admirabilă iniţiativa Pr. Valică să scrie câteva cuvinte despre deziluzia provocată de alegerea patriarhiei, mă bucur că există un răspuns la aceasta şi mă alătur şi eu. Ce cred eu despre credite, am mai spus pe scurt aici sau aici. Este evident că viaţa pe credit este o ultimă alternativă: omul trebuie să calculeze bine şi să ia în considerare toate riscurile înainte de a face un credit. Trebuie pornit în primul rând de la utilitatea bunului cumparat pe credit: este acesta indispensabil? Mă pot lipsi de el, am mai trăit fără el până acum, chiar nu mai pot aştepta? Trebuie apoi continuat cu soluţia plăţii: îmi permit eu să plătesc creditul? Ce se va întâmpla în cel mai nefavorabil scenariu?

De ce este nevoie de astfel de calcule şi de ce este periculos creditul? Sunt nenumarate argumente, cel mai frumos mi se pare însă argumentul Sf. Vasile cel Mare: bunul cumpărat pe credit este ca o floare străină. Te bucuri de el degeaba, căci datoria atârnă asupra capului celui îndatorat precum sabia lui Damocles, mai ales în zilele noastre. Oare păstorii noştri nu au auzit lacrimile atâtor şi atâtor români care s-au ars şi au ajuns în genunchi din cauza creditelor? Oare nimeni nu le-a spus că există cutremure financiare în fiecare zi şi nimic nu este sigur în cea ce priveşte viitorul? Dar deh, poate ei ştiu mai bine, poate că astfel Dumnezeu va avea grijă şi nu va lasă să se facă totul praf, ca nu cumva să pună bancherii mâna pe bunurile Bisericii, că la greci le-au bătut apropouri că ar fi bine să vândă ceva insule ca să scape de datorii.

Cât despre alte aspecte ale îndatoririi, ar fi multe de zis. Cel mai mult mă şochează graba de a face această catedrală dacă oamenii nu pot acum sau nu vor să ajute la realizarea ei. Pe lângă faptul că oamenii nu pot fi forţaţi să cumpere ceva -vezi falimentul tentativei de a impune abonamentele la ziarul Lumina -, riscurile asociate unui credit şi momentul alegerii acestei soluţii, tocmai când la oameni li se taie salariile, denotă cred eu ruptura care există între patriarh şi credincioşi, faptul că nu înţelege nimic din suferinţa şi necazurile oamenilor, dar nici nu înţelege valoarea faptei bune făcuta cu inima bună. Cum vor ajuta oamenii dacă nu au putut până acum şi dacă salariile o să le fie micşorate cu 25%? Şi asta deocamdată.

Dacă ei aveau bani şi doreau ca această catedrală să fie construită, cu siguranţă ajutau. Îmi spunea o doamnă din Cluj că atunci când greco-catolicii au reuşit prin instanţă judecătorească să fure ortodocşilor clădirea unei biserici ortodoxe, credincioşii acelei biserici s-au mobilizat şi au făcut una şi mai frumoasă chiar peste stradă. Unde este credinţă şi oamenii au posibilitatea, bisericile se construiesc, mai devreme sau mai târziu, dar niciodată când oamenii sunt strânşi cu uşa. Personal am avut o experienţă foarte interesantă acum peste 10 ani, când părintele din parohie, m-a trimis împreună cu cântăreţul ca să strângem bani pentru construirea bisericii. Umblam zilnic prin blocuri, băteam din uşă în uşă şi ceream contribuţia pentru biserică. Fiind o parohie mare, am umblat mult. A fost o experienţă foarte interesantă pentru mine şi am învăţat nenumărate lucruri, cunoscând în primul rând românul smerit de cartier, sărac şi liniştit, dar dornic să ajute totuşi, chiar dacă nu este “practicant”. Am intrat în casă la mulţi oameni, am văzut credinţa sinceră a multora şi dorinţa ca să se mişte totuşi ceva la construcţia bisericii. Mai ales cei săraci dădeau şi mai ales cei smeriţi. Mulţi, trecând prin ispite şi conflicte cu oameni ai bisericii, ne goneau şi ne apostrofau că mai aveam tupeu să le cerem bani. Dar mulţi ajutau şi unii chiar ne primeau în casă să ne servească cu ceva, deşi părintele nu era cu noi, doar dascălul şi cu mine, un necunoscut.

Nădăjduiesc însă că Dumnezeu nu va ajuta ca această catedrală să se construiască. Nu din răutate sau din habotnicie spun aceasta, ci din pură frică şi un amar gust de respingere faţă de idee şi faţă de “concept”. Poate şi citirea profeţiilor Sf. Lavrentie de Cernigov m-a afectat, dar nu doar ale lui:

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Astăzi l-am ascultat pe presedintele Băncii Centrale Europene împingând încă un pas ideea că pentru ieşirea din criză avem nevoie de o mai mare “integrare” europeană. Nu doar prin el şi nu doar o singură dată în criza asta se face apel ca să renunţăm la şi mai multe componente ale statului naţional, ca … să ieşim din criză. Moneda globală există deja pe hartie, mai trebuie câteva cutremure ca să fie implementată.

Cred că ar fi bine să ne preocupăm mai mult de bisericile din inimile noastre. Dacă criza duhovnicească va continua mai multă vreme, chiar dacă criza economică va trece, e posibil să trăim pe bune sfârşitul, căci se pare că acesta este preagătit, doar să piară credinţa noastră că în rest totul e gata.

Maica Tereza – sfântă ortodoxă?

“Omul este liber sa imbratiseze orice religie care ii da pace, bucurie si iubire. Nu exista libertate daca o persoana nu e libera sa aleaga dupa constiinta proprie.” (Maica Tereza)

Am ascultat si eu in sfarsit o conferinta de-a lui Klaus Kenneth, am gasit pe blogul Editurii Agnos mai multe inregistrari si am inceput cu cea mai recenta, cea de la Pitesti. Am incercat sa evit personajul pana acum, cartea nu mi-a placut cum suna titlul si oricum am multe altele mai bune de citit, dar mai ales de recitit, iar conferinte nu prea mai ascult orice – timpul nu imi permite si nici nu mai simt atractie fata de conferinte – ce a fost de spus, s-a cam spus, acum incep sa cam apara nechemati, cuvantul nu prea mai lucreaza, e nevoie mai mult de rugaciune decat de vorbe goale.

Dar avand in vedere interesul starnit mai ales de articolul Pr. Mihail, am zis sa incerc si eu sa ascult sa nu mor prost, sa vad  ce zice omul asta, ce hram poarta, poate cine stie … ma folosesc si eu cu ceva.

Nu am reusit sa ascult toata conferinta, nu mi-a placut. Duh protestant e putin zis. Incercati sa inlocuiti ortodox cu crestin si pun pariu ca nu va prindeti ca este o conferinta tinuta de un (pretins) convertit ortodox, ci cu siguranta daca ati asculta la intamplare discursul lui Klaus, ati crede ca este o marturie de la sectari. Klaus poate ca are o marturie interesanta de povestit, dar felul cum o face este obositor si plictisitor. Cel mai mult m-a obosit modul insistent in care Klaus o ridica in slavi pe Maica Tereza si relateaza toate lucrurile extraordinare pe care aceasta i le-a spus si cum i-a descoperit lui ce cale sa urmeze. De asemenea, pentru mine, un simplu ortodox care a descoperit ortodoxia prin carti si mai ales prin paterice, “exorcizarea” lui Klaus de catre un “preot” protestant mi se pare hilara. Inselare pura, fara loc de interpretare.

Eu pur si simplu nu sunt dispus sa cred ca un protestant poate sa alunge demoni sau ca Maica Tereza l-a convertit pe Kalus la ortodoxie. Caci din felul cum povesteste, cam asa lasa de inteles. Si chiar daca nu o spune explicit, asta intelegi la urma urmei. Poate ca si in convertirea mea, sectarii au avut un rol. Din ce imi aduc aminte, primele mele semne de intrebare referitoare la Dumnezeu au fost legate de baptisti. Bunica mea era bolnava de reumatism si nu se putea misca deloc, fiind dependenta de bunicul si de copii. Si pentru ca bunicii locuiau singuri, niste baptisti au aflat de ei si au inceput sa vina ca sa “ii cerceteze”. Veneau cam de doua ori pe saptamana, cantau si citeau Biblia. Scopul lor parsiv era bineinteles sa ii “boteze” si nu s-au lasat pana cand pe furis fata de copii si nepoti, dupa ce i-au indoctrinat masiv si cu perseverenta ani de zile, au convins-o pe bunica ca la ei e “adevarul” si au luat-o pe sus cat era ea de batrana, neputincioasa si bolnava si au “botezat-o” in cada din baie. Bunicul a scapat, fiind mai rezistent a pastrat credinta si a murit ortodox. Din contactul cu ei, am inceput si eu intr-adevar sa ma problematizez, dar ei nu au nici un merit in asta. Uneori intalnirea cu dracul te face sa il cauti si mai mult pe Dumnezeu, cam asa pot sa spun eu despre intalnirile cu sectarii, caci nu au fost doar baptistii, ci si altii.

Tot sectarii sunt “responsabili” pentru prima mea Biblie. In adolescenta, intorcandu-ne cu familia dintr-o excursie, fiind pe atunci perioada ajutoarelor, pe drum ne-au oprit niste straini. “Mirosind” a ajutoare, caci deja din plocoanele pe care le primeau bunici  de la baptisti mai ajungeau si pe la noi multe si interesante chestii cum ar fi pasta de dinti chinezeasca – ceva inedit pe vremea aia -, asadar avand experienta “ajutoarelor”, parintii au oprit masina sa vad “ce se da”. Si asa m-am facut eu cu prima mea Biblie, pe care mai apoi am aruncat-o la gunoi, incurajat fiind de un parinte care raspunzand intrebarii mele de contabil al propagandei: “dar daca totusi s-ar folosi vreunu de ea, unu care nu are deloc Biblie?”, mi-a raspuns: “fiule, sa fie pacatul meu!”. Deci precum Klaus, si eu oarecum as putea spune ca am fost chemat la credinta prin eretici, dar aceasta a fost doar o intalnire, nu as zice cu diavolul, ci o intalnire cu intrebarea. Din intalnirea cu ereticii, am inceput eu sa ma intreb de fapt care este diferenta intre ortodoxie si celelalte credinte, care este credinta adevarata si am inceput sa caut.

Nu vreau sa il critic pe Klaus, vreau doar sa atrag atentia ca totusi Maica Tereza nu era si nu este un model pentru noi ortodocsii. Maica Tereza a fost un produs de marketing al catolicilor atat de bine invelit in spoiala ca nici nu poti sa zici ca poate totusi, Maica Tereza mai facea si pârţ macar cateodata, ca o sa sara o mie de “sesibili” pe tine sa te acuze ca esti extremist. Iar daca Klaus s-a lasat inselat de spoiala asta, e treaba lui, eu doar vreau sa atrag atentia sa incercati sa ignorati aceste pasaje destul de riscante din propovaduirea lui si sa incercati sa luati doar ce este sau ce pare bun. Dar nu stiu cum sa va zic sa o faceti, ca eu nu am reusit.

Ah, si un alt aspect interesant. Am inteles ca Pr. Necula i-a criticat in vorbe dure, nevredince de un preot, pe fratii de la Razboi Intru Cuvant pentru republicarea articolului Pr. Mihail si i-a asigurat ca nu o sa se mantuiasca. Stiindu-l “ostas” pe Pr. Necula mi-am amintit ca si eu am primit “amenintari” similare de la “ostasii” (care se cred ai) Domnului cand am publicat predica unui parinte care povestea ca pe el l-au amenintat cu bataia pentru ca ii critica. Pe mine nu m-au amenintat cu bataia, dar la fel ca Pr. Nicula pe razboinici, m-au amenintat ca daca nu ma pocaiesc si daca ii mai critic nu o sa ma mantuiesc. M-a amuzat episodul si ma face sa cred ca intr-adevar, unde-s multi s-aduna.

1 12 13 14 15