Încă o teorie ştiintifică în acord cu Biblia

Nu prea este in domeniul meu nici stiinta si nici Biblia, dar nu stiu cati ati observat in ultimul timp o convergenta din ce in ce mai mare intre viziunea crestina asupra lumii si tendintele descoperirilor si ideilor din cosmologie. Nu vreau sa reiau discutia despre “particula lui Dumnezeu” pe care eu cred ca nu o vor descoperi niciodata oamenii de stiinta desi din credinta ortodoxa cunoastem ca Dumnezeu tine lumea prin pronia Sa, care nu este exclus ca sa aiba si o manifestare materiala chiar daca discreta si imposibil de observata, prin acest camp Higgs.

Ca o mica paranteza, putin stiu ca in catolicism, pronia lui Dumnezeu nu se manifesta prin prin energia necreata care vine din Dumnezeu in mod constant precum un izvor se revarsa dintr-un ocean infinit, ci pronia este materiala, energie creata, numita “gratie divina” care a ramas in lume dupa crearea universului si  este “admninistrata” doar de Papa, de aceea Papa se numeste pe sine “loctiitorul lui Hristos” pentru ca fiind singurul administrator al acestei energii create, poate face cu ea ce vrea, dupa libera sa vointa, inclusiv sa lucreze impotriva vointei lui Dumnezeu, pentru ca este in puterea lui, nu? Teoreticienii catolici, dupa putina mea cunoastere, nu “I-au oferit” lui Dumnezeu nici macar niste “callback”-uri in aceasta energie, adica macar sa zica ca daca Papa nu face voia lui Dumnezeu, gratia divina nu mai asculta de el. Este exlus! Papa manipuleaza gratia divina, deci ce face Papa este voia lui Dumnezeu. Chiar daca Papa om fiind, poate sa greseasca. Iata deci cum de la o problema teologica destul de dificila si cu mult peste masura muritorilor de rand, se ajunge in timp la schimbari aduse credintei care pot merge pana acolo in a face din Papa un dumnezeu temporar, care are propria vointa si propria putere, deoarece in catolicism, Dumnezeu nu mai intervine asupra lumii, a lasat-o in voia papei, prin aceasta energie creata. In ortodoxie, Dumnezeu tine lumea in permanenta si revarsa asupra ei purtarea Lui de grija prin energia necreata. Toate cate le stim despre aceasta, le-am aflat de la sfintii care au vazut aceasta energie, au inteles-o, au experimentat-o atat cat a putut fiecare si numai increzandu-ne in ei stam drepti si  primim cele aflate de la ei, prin marturia sfinteniei lor dar mai ales prin canonizarea lor de catre Biserica si acceptarea acestor invataturi.

Asadar, de aceea banuiesc eu ca bosonul lui Higgs nu va fi descoperit niciodata, deoarece tainele lui Dumnezeu nu pot fi puse sub microscop. Se poate pune sub microscop Slava lui Dumnezeu, dupa cuvantul “cerurile spun Slava lui Dumnezeu si facerea mainilor lui, o vesteste taria”. Altfel spus, “taria”, adica materia vazuta aduce marturie despre procesul creativ al lui Dumnezeu, toate teoriile descoperite nu vor converge decat catre descoperirea unei unitati si inteligente in “design”-ul Universului, dar nu este exclus ca la un moment dat si procesul de creatie sa fie demonstrat prin descoperirile viitoare. De fapt, aceasta marturie deja exista, sta insa in limitele noastre sa acceptam si sa intelegem aceasta facere pe care taria o vesteste.

Iata insa noua teorie stiintifica care mi-a atras atentia prin similitudinea intre principala teza propusa de aceasta si viziunea crestina asupra timpului:

Oamenii de stiinta de la doua universitati din Spania sustin ca fizicienii s-au inselat si ca actuala teorie despre Univers este complet gresita. Universul nu este intr-o continua expansiune, asa cum sustineau pana acum astrofizicienii, ci dimpotriva. Timpul incetineste si intr-un final se va opri. Atunci, intregul Univers va “ingheta” pentru totdeauna, ca si cand ai transforma o imagine video intr-o captura foto, explica profesorul José Senovilla, de la Universitatea Basca din Bilbao, citat de Daily Mail. (Sursa: Yahoo News)

 

Exista in ultimul timp o inflatie de stiri de genul acesta cu ce au mai descoperit oamenii de stiinta in legatura cu universul. Insa aceasta parca are ceva special, se aseamana foarte mult cu viziunea crestina asupra lumii, conform careia timpul se va consuma si vom trai “vesnicia”. Vesnicia este un concept foarte greu de inteles, mai ales pentru cei care nu au facut matematica superioara unde operatiile cu infinitul sunt ceva obisnuit. Desi la o prima raportarea a noastra la infinit, il concepem ca pe o curgere fara sfarsit a anilor, numai obisnuinta noastra cu timpul si ancorarea in concretul dinamicii acestuia ne impiedica sa acceptam ca vesnicia poate sa insemne cu totul altceva, pur si simplu o instanta, o stare in care nu exista timp si in care vom exista asa cum vom fi pregatiti in momentul mortii, in ultima clipa. Noi nu avem experienta vietii in afara timpului, dar asa cum pana la primul om care a iesit in spatiu, nu am avut nici experienta vietii in afara gravitatie, nu este exclus nici ca omul nu poate sa exista in afara timpului, asa cum il stim noi. Nemaiexistand curgerea timpului si dinamica acestuia dinspre trecut inspre viitor, in vesnicie este exlusa si posibilitatea transformarii noastre. Ce vom fi acumulat in timpul vietii, aceea vom fi atunci. Bineinteles, pentru a ne facilita trecerea, probabil Dumnezeu a conceput oarece “spirale” la granita intre timp (timpul nostru) si vesnicie, iar Judecata de Apoi are probabil si ea un specific aparte.

Ca o mica paranteza, mi-a ramas in minte cat de gresit pot sa inteleaga unii oameni ce este raiul si vesnicia, atunci cand nu au o minima decenta sa vada ce spune Biserica si ce ne invata in legatura cu acestea, ci isi construiesc propriile viziuni pe basme si povesti auzite din copilarie din folclorul popular. Bunaoara, un var de-al meu imi marturisea ca el nu isi doreste sa ajunga in rai, deoarece acolo este cam plictisitor, ingerii canta lui Dumnezeu tot timpul, totul e lumina si pace, nu e voie sa petreci etc. El vrea sa ajunga in iad, caci acolo vor fi chefuri si distractii. Omul acesta avea chiar in jur de 35 de ani cand mi-a marturisit aceasta viziune a lui si nu era doar o gluma sau o simpla discutie speculativa, ci chiar exprima viziunea lui, de vreme ce chiar si sotia lui stia despre aceasta. Cei mai multi necredinciosi sau slabi in credinta, au macar decenta sa marturiseasca ca nu stiu ce va fi, sau se apara zicand ca “nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna cum e”, desi multi s-au intors si ne-au spus.

Asadar, vesnicia este clar ceva deasupra timpului in sens de altfel decat timpul, dar nu lipsa timpului nu implica lipsa vietii, adica nefiinta. Cu siguranta vesnicia are o dinamica a ei, deoarece nu este obligatoriu ca dinamica sa fie apanajul timpului chiar daca bineinteles este o caracteristica indubitabila a acestuia. Faptul ca nu ne mai putem pocai dupa moarte, ca nu mai putem regreta raul pe care l-am facut si nu putem sa ne transformam pe noi pentru a ne pregati pentru intalnirea cu vesnicia, nu este o consecinta a unei presupuse justitii a lui Dumnezeu care la intalnirea cu El, near zice: “De ce nu te-ai pregatit cand ai avut timp!?”. Nu de asta nu ne va lasa Dumnezeu sa ne pocaim cand Il vom intalni. Neputinta pocaintei dupa moarte este tocmai o constrangere a vesniciei in care orientarea noastra, vectorul pe care ni l-am construit in viata – adica inima noastra – va fi activat si se va naste la o noua viata, in sensul unei noi si diferite dinamici. Deci pocainta nu mai este posibila in vesnicie tocmai din cauza unor incompatibilitati intre constructia vesniciei si posibilitatea remodelarii fiintei noastre. Dumnezeu ne-a randuit insa toate cele necesara in aceasta viata pentru a ne pregati pentru viata in vesnicie si chiar pentru a o experimenta incepand de aici.

Mie unu mi se pare uimitor ca macar ca simple teori sau expuneri de pareri ale unor oameni de stiinta, idei compatibile cu viziunea crestina asupra lumii se nasc si prind contur. Recunosc insa ca nu va exista niciodata o legatura foarte stransa  si o simbioza intre deductiile stiintei si tainele Bisericii, dar stiinta nu este altceva decat unealta prin care descoperim Slava lui Dumnezeu, si cu cat functioneaza mai bine si cu cat merge mai departe, vom vedea inca o nuanta a acestei Slave, o vom admira dintr-un nou unghi si aceasta observatie ne va bucura si ne va minuna.

Sfântul Gheorghe şi dreapta socoteală

Sfântul Gheorghe este numit biruitor şi este cinstit pentru mărturisirea credinţei până la moarte. Rezistând la chinuri cumplite şi pierzând toată faima de mare demnitar în cadrul unei puteri mondiale a vremurilor acelora, Sfântul Gheorghe a avut în primul rând un mare echilibru, multă înţelepciune şi atenţie precum şi o tărie de caracter uimitoare. Cu greu ne putem imagina, cum de a ajuns sfântul să fie de meserie tocmai … soldat. Citim în vieţile sfinţilor de multe ori atenţi mai ales la faptele de credinţă care ne sunt puse în faţă, fără a ne gândi prea mult la unele realităţi pe care uşor le putem deduce şi care ne relevă cu adevarat lucruri interesante şi pe care puţini le putem înţelege în deplinatatea înţelesurilor lor. Bunăoara, Sfântul Gheorghe a fost soldat. Meserie riscantă pentru un creştin. Asta înseamnă că el se lupta şi că poate chiar a fost nevoit să ucidă şi să pedepsească “teroriştii” vremurilor acelora. Căci fiecare stăpânire are teroriştii ei …

Mulţi când şi-l imaginează pe Sf. Gheorghe soldat se gândesc la parade militare şi la disciplina soldăţească, la antrenamente sau cel mult la păstrarea ordinii publice. Puţini cunoaştem contextul istoric şi pătrundem prin negura vremurilor în contextul realităţilor în care a trăit şi s-a sfinţit Sfântul Gheorghe. Putem însă să speculăm că pe vremea împăratului Diocleţian, care nu era tocmai un iubitor al drepturilor omului, se făceau multe nedreptăţi şi erau multe ispite pentru un creştin, fie el doar unul ascuns. Cu câtă dibăcie şi măestrie duhovnicească trebuie să fi trecut Sfântul Gheorghe prin toate! Căci dacă nu trecea, nu era prăznuit acum. Cu siguranţă, dacă sfântul ar fi fost pus să facă o nedreptate, ar fi plecat capul mai înainte de momentul în care ştim că a făcut-o şi ar fi mărturisit ca este creştin şi că nu poate să facă nimic care să se abată de la poruncile lui Dumnezeu. Faptul că a făcut-o în cele din urmă, ne este o garanţie că ar fi fost în stare să o facă şi mai înainte. Putem accepta că sfinţenia nu s-a născut cu ea, căci a lucrat cărămidă cu cărămidă, treaptă cu treaptă a urcat Gheorghe scara sfinţeniei. Însa putem şi presupune că dacă s-ar fi ivit prilejuri, sfântul şi-ar fi mărturisit credinţa şi mai devreme, dar nu a făcut-o, ceea ce înseamnă că a lucrat meseria ostăşească cu multă pricepere, pentru a nu greşi cu nimic. Căci orice greşeală în aceasta meserie, cel mai probabil în acele vremuri însemna viaţa unui om, sau poate chiar a unei cetăţi sau naţii, el fiind general nu în orice armata, ci în armata Imperiului Roman – puterea predominantă a acelor vremuri!

Avea deci sfântul nu doar curaj, curăţenie sufletească şi răbdare, ci şi multă dreaptă socoteală. Mintea noastră cu greu împacă o meserie violentă precum “mânuirea armelor” cu viaţa de creştin. Mulţi facem apel când vine vorba de violenţa la întoarcerea obrazului şi nu înţelegem că Mântuitorul ne-a îndemnat să facem aceasta dacă noi vom fi loviţi, nu a spus să întoarcem obrazul şi dacă un tâlhar ne atacă mama sau ne ameninţă copiii. Iată deci că şi armele au rostul lor şi că pot fi mânuite de un creştin, ba chiar mânuirea lor cu măiestrie poate fi o virtute. Pentru aceasta însă trebuie ca patimile să fie biruite şi mânia nimicită căci altfel în mânuirea armelor nu vom căuta să facem o lucrare binecuvântată şi trebuincioasă ci doar vom da viaţă acestor patimi prin exprimarea mâniei şi a urii faţă de aproapele.

Iată câteva gânduri la care să cugetăm în pragul colapsului societăţii când probabil mulţi se gândesc ce vor face în caz că violenţa va fi noua ordine. Să luăm însă seama la Sfântul Gheorghe care a dat dovadă de multă dreaptă măsură, ca o expresie a sfinţeniei sale pe care a dobândit-o poate cu mult înainte de scena finală a mărturisirii sale publice a credinţei care nu a venit decât ca o cunună a acestei sfinţenii.

Cum un psihiatru s-a făcut preot după ce a filmat Sfânta Lumină

Din ce stiu eu Sfanta Lumina nu prea se poate filma: se pot numara pe degete filmarile cu globurile de lumina, fulgerele albastre sau aprinderile instantanee ale lumanarilor si candelelor. Poate tocmai pentru a nu pune si mai mult osanda pe capul necredinciosilor, Dumnezeu nu ingaduie filmarea miracolului, chemandu-i acolo pe cei care chiar doresc sa se convinga de adevar. Sunt nenumarate marturiile personale ale unor oameni care au vazut si trait miracole legate de Sfanta Lumina insa deocamdata nu avem filmari.

Exista insa o exceptie interesanta: un doctor psihiatru care era sceptic si nu credea in Sfanta Lumina, a filmat totusi in 1994 un bulgare de lumina care trecea peste capele oamenilor si s-a lovit de un stalp. Mai tarziu, acest doctor s-a preotit (poate chiar calugarit). Iata-l intr-un documentar explicand pe larg filmul cu minunea. De asemenea, documentarul mai contine interviuri si cu alti martori ai Sfintei Lumini.

Iata filmarea despre care este vorba in documentar, intr-o rezolutie mai buna:

Pentru o rezolutie mai buna a intregii procesiunii, va recomand o filmare de peste 2 ore, care reda o transmisiune live de anul trecut in limba araba (din pacate netitrat). O secventa interesanta este la minutul 52:54 cand in partea stanga jos a cadrului putem vedea un barbat cum isi da cu Sfanta Lumina pe fata de nenumarate ori. Nu am urmarit intreg filmul, probabil sunt mai multe scene similare.

In final un documentar rusesc dublat in romana. In acest documentar se mentioneaza si despre aparitiile Sfintei Lumini care a avut loc in 1994 nu la slujba de inviere ci in luna iulie, in diverse moduri. Despre aceste aparitii povesteste si Pr. Cleopa, catalogandu-le “semne mari” dar nedandu-le o interpretare.

Pr. Necula şi gândirea nemţească

Pentru ca prietenii de la RIC au inchis comentariile la articolul despre “propovaduirea” pr. Necula de la o adunare de sectari, am gasit de cuviinta sa mai fac cateva adaugiri la comentariile mele de acolo.

As face mai intai un rezumat al problemei, pentru cei care intra aici fara a cunoaste problema. Asadar, de Duminica Ortodoxiei din acest post, pr. Necula a gasit de cuviinta sa mearga sa incerce o mica convertire la sectari, iar dupa cum singur se lauda, a luat chiar si binecuvantare de la ierarh. Care ierarh, dupa cum stim, este #2 in topul ierarhilor ecumenisti.

Dupa cum stim si marturisim, ortodoxia este singura credinta adevarata, toate celelalte culte autointitulate crestine in mod eronat fiind de fapt religii noi inspirate din ortodoxie, care au mentinut doar cateva elemente, mai exact pe acelea care le-a convenit la fiecare. Si oricat de banal sau strident suna pentru unii, trebuie sa repetam de cate ori este nevoie ca Biserica Ortodoxa este singura Biserica, restul fiind altceva. Si chiar daca Dumnezeu este unul – cu toti suntem de acord – trebuie mentionat si faptul ca stirbirea celui mai mic adevar nu mai este adevar, prin urmare si orice eliminare sau adaugare cu privire la credinta naste o noua religie, deoarece din start inchinarea se face unui alt Dumnezeu.

Sa luam de exemplu catolicismul. Dupa cum stim, in ortodoxie marturisim ca ne inchinam Tatalui, Fiului care S-a Nascut din Tatal si Sfantului Duh care purcede de la Tatal. Intelegem sau nu intelegem aceste taine, noi asta marturisim. Catolicii au mai adaugat la aceasta definitie ca Sfantul Duh purcede si de la Fiul, si au creat astfel un nou Dumnezeu. Pentru cei care am facut matematica, intelegem cat de mult schimba intr-o expresie adaugarea celui mai mic element. Cu atat mai mult inseamna schimbarea formulei care defineste dumnezeirea si cu atat mai mult cu cat aceasta formula ne-a fost revelata de Dumnezeu, nu nascocita sau descoperita de minte umana. Acesta a fost insa doar inceputul si cu toate ca chiar daca ar fi schimbat doar filioque catolicii s-ar fi inchinat unui cu totul alt dumnezeu si ar fi avut astfel o cu totul alta religie, cu atat mai mult au schimbat de atunci, incat ce putem spune ca mai avem in comun ortodocsii cu catolicii azi mai mult decat avem cu budistii? Iar daca asa sta situatia cu catolicii oare cu cat mai departati suntem de protestanti?

Nu cu mult ar spune Pr. Necula, de vreme ce a gasit de cuviinta sa mearga sa ii converteasca. Ca banuiesc ca nu s-a dus la ei doar ca sa incerce senzatii tari, caci atunci si-ar lua osanda stiut fiind “ca nu voi spune taina Ta dusmanilor Tai”. Ori Pr. Necula ca preot ce este cunoaste riscul luarii in desert a numelui Domnului, deci nu s-a dus la sectari doar sa exerseze arta predicarii, ci cu scopul clar de a duce lumina si de a le arata acestora ce inseamna de fapt ortodoxia. Caci probabil gandea parintele ca acestia nu cunosc ortodoxia, de aceea s-au lepadat de ortodoxie si au trecut la sectari. Mai ales ziua in care a fost parintele vine clar in sprijinirea ideii ca motivul parintelui a fost clar acela de a face oarece convertiri. Si multi poate chiar adera la aceasta idee, caci am vazut in comentariile la articolul mai sus mentionat ca spunea cineva: “macar daca unul se va converti din cei care erau acolo, parintele a facut bine ce a facut”.

Cata naivitate si cata ratacire! Cata gandire simpla si lipsa de minim bun simt in a vedea lucrurile asa cum sunt.

Oare de unde sa incep sa spun cat de gresit este ce a facut parintele si cat de ratacita si ne-ortodoxa este trairea lui? Gandul imi spune sa incerc cu un fragment dintr-un cuvant al Sf. Teofan Zavoratul pe care nu il voi comenta deoarece este destul de evident:

 Mintea nemteasca face doar pe desteapta, ea n-are norma de credinta si o tot cauta; nu se apuca sa cerceteze credinta, ci sa nascoceasca si sa cladeasca, si chiar dupa ce a cladit nu se potoleste o data pentru totdeauna, ci tot mai cauta, tot mai cauta, fara a se multumi vreodata cu ce gaseste. Pe ba­taus il mananca mainile, pe flecar il mananca limba, iar pe neamt il mananca creierul si nu-i da pace defel. Duhul “in­noirii”, al necurmatei inovatii, alcatuieste esenta mintii nem­testi. Iar mintea ortodoxa, dupa ce a cercetat adevarul si si l-a insusit, se odihneste intru el si se desfata de vederea chipului sau dumnezeiesc. (Mintea ortodoxa si mintea nemteasca)

Sunt doar eu inselat sau doar mie mi se pare ca Pr. Necula este un neodihnit flecar de inovatii necurmate? Ma refer in special la participarile ecumeniste la care alearga cu multa ravna. De la limbajul original de baiat de cartier, la puseurile de autoironie nereusite si la discursul fara un fir si fara cumintenia traditiei ortodoxe, parintele Necula reuseste sa ne surprinda de fiecare data cu un pas mai departe in epopeea ecumenista. Parintele asta nu are odihna daca nu face ceva iesit din comun si strigator la cer. Ardealul este faimos de altfel pentru astfel de preoti originali (vezi preotul lautar de la Mosuni).

Acum ca veni vorba de Mosuni – care inca este o problema – sa observam cum Pustan (oare nu are nici o  legatura cu proverbul “duca-se-n pustii”?) a trecut la urmatorul nivel. Dupa ce a reusit sa suceasca mintea unui preot ca sa il invite sa predice de la altar, Pustan a trecut acum la fapte si mai marete: sa aduca el un preot sa le predice ereticilor lui. Urmatoarea etapa nu m-ar mira sa fie chiar sa insele vreun ierarh, caci si caderile sunt “din putere in putere”, nu?

In topul gravitatii motivelor pentru care Pr. Necula nu avea ce sa caute in mijlocul ereticilor cred ca ar fi faptul ca prin prezenta sa le-a adus recunoastere. Prin participarea de buna voie intr-un loc, intr-un anume context, intr-o anume adunare a unui preot ortodox, indiferent de ce le spune, acesta aduce autoritate, notorietate si recunoastere acelei adunari. Ca sa nu mai comentam si repetarea obsedanta a cuvintelor “fratele/prietenul Vladimir”. Nu mai lipsea putin si pr. Necula il numea parinte si pe Pustan. Intelegeti gravitatea situatiei?

Intr-o logica simplista cineva ar putea sa vina in apararea pr. Necula si sa spuna ca acesta nu a facut nimic rau, deoarece el a fost invitat, a fost chemat de eretici ca sa le prezinte ortodoxia, deci el nu a facut decat sa vina in intampinarea cautarilor lor, a raspuns unei invitatii. Acestui argument i-as spune: numai cine nu a auzit chemarea lui Dumnezeu si nu a simtit focul lui Dumnezeu care ii ardea in inima si il cheama in biserica ortodoxa poate sa gandeasca ca daca cineva vrea sa stie, sa cunoasca si sa guste din Adevar mai are timp sa invite preoti si sa o ia pe ocolite. Nici un lant nu il mai tine pe cel care are dor de adevaratul Dumnezeu si doreste sa Il cunoasca si sa I se inchine intru Adevar. Nu din dorinta de a cunoaste ortodoxia si adevarul l-au invitat ereticii pe Pr. Necula, ci din doua motive: primul, pentru ca ii arde constiinta si simt ca se afla in greseala, de aceea au nevoie de recunoastere; al doilea, pentru ca diavolul care lucreaza prin eretici, sa isi bata joc de pr. Necula si sa ii mai puna in carca inca un pacat grav, sperand ca incet-incet sa il duca pana la lepadarea finala, asa cum a reusit de exemplu si cu scriitorul Badilita care tot pas cu pas s-a rupt de Biserica. In plus, prin inselarea unui preot tanar, cu un limbaj popular, incitant, nemtesc, diavolul s-a conectat ca prin broadband cu Biserica Ortodoxa, prin aceasta conexiune  urmand sa transmita nenumarati virusi si troieni chiar in reteaua ortodoxa. Chiar daca Pr. Necula nu le va spune explicit ortodocsilor ca si sectarii sunt tot crestini, idei sunt multe si pr. Necula nu duce lipsa de idei originale, este asadar un transmitator eficient.

Sa nu ingoram insa si contextul in care a avut loc acest eveniment ecumenist: dupa octava de rugaciune in care un pastor eretic a predicat si el de la altarul unei biserici ortodoxe. Curgerea evenimentelor nu este intamplatoare, pas cu pas caderile se tin lant, “din putere in putere”, lupta fortelor intunericului de intinare si atacare a autenticitatii bisericii ortodoxe fiind crunta si fara mila, victimele fiind prinse din toate esaloanele. Sa ne rugam pentru Pr. Necula, mai ales sibienii. Dar mai ales cei care pot sa il certe, sa nu ezite ci sa il indrepte, pentru ca numai astfel isi arata iubirea fata de cel cazut. Asa cum unui bolnav de cancer nu ii dai panadol, ci il indemni sa faca citostaticele recomandate de doctor si parintelui trebuie sa ii atragem atentia ca a fi ortodox nu inseamna deloc a fi original si smecher, ci din contra, a fi normal, simplu, cuminte si la locul tau, iar locul lui nu este intre eretici ci la altar, rugandu-se si facand slujba ortodoxa asa cum se face de mii de ani, oricat de plictisitoare i s-ar parea.

Plângerea Constantinopolului şi plângerea noastră

Multe asemanari putem gasi intre caderea Constantinopolului si starea ortodoxiei din ziua de astazi. Nu mica mi-a fost mirarea citind intr-un articol al lui Bogdan Mateciuc cum ca “administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru”. Iata deci cat de putin s-au schimbat lucrurile peste ani si ani. Este de mirare oare de ce profetia cu privire la alungarea turcilor si recucerirea Constantinopolului nu s-a implinit inca? Iata doar un exemplu de profetie a unui cuvios din anul 1503:

Mare razboi european. Infrangerea Germaniei si ruinarea Rusiei si a Austriei. Infrangerea turcilor de catre greci. Intarirea lui Agar (adica a turcilor) de catre popoarele europene si infrangerea Grecilor de catre turci. Macel in popoarele Ortodoxe si mare tulburare la popoarele ortodoxe… Intrarea armatelor straine de la marea Adriatica. Vai de cei ce locuiesc pe pamant. Iadul este gata. Intr-o clipa moare Agar. Un nou razboi european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania. Infrangerea francezilor de catre Germani. Rascoala Indiilor si departarea lor de Anglia. Anglia numai la saxoni. Biruinta Ortodocsilor. Infrangerea lui Agar si taiere de obste. Agar (iar) contra popoarelor ortodoxe. Neliniste in lume si deznadejde de obste pe pamant. Lupta celor sapte puteri la Constantinopol, trei zile si trei nopti macel si biruinta celei mai mari puteri. Continuarea razboiului de catre Ingerul Domnului Dumnezeului Hristos si predarea orasului (Constantinopol) grecilor. Intoarcerea latinilor la credinta nestirbita Ortodoxa. Intinderea credintei ortodoxe de la Apus pana la Rasarit. Frica si cutremurul barbarilor fata de Ortodoxie. Sfarsitul Papei si proclamarea unui patriarh pentru toata Europa. In 55 de ani, sfarsitul nevoilor. In cel de-al 70-lea an nu este necaz, nu este surghiunit, venind in bratele mamei voastre. Asa este si asa sa fie. Amin. Amin. Amin. “Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel din urma”. Sfarsitul, o turma si un pastor ce este din credinta adevarata a ortodocsilor.

Literatura greceasca abunda de astfel de profetii, unele chiar ale unor autori cu autoritate mult mai mare decat a acestui “cuvios” despre care eu nu stiu nimic in afara de faptul ca am gasit-o intr-o carte a unui parinte grec. Pentru muti greci ortodocsi, recucerirea Constantinopolului face parte deja din istorie, chiar daca dintr-o istorie viitoare si amanuntele acestui eveniment sunt mai populare si mai cunoscute decat multe alte evenimente istorice, poate chiar mai cunoscuta decat evenimentele care au dus la caderea Constantinopolului.

Este pacat ca in ciuda numeroaselor mijloace de informatie disponibile atat de putina lume este interesata de istoria Imperiului Bizantin, dar mai ales de caderea acestuia, pentru ca am avea multe de invatat. Sunt multe lucruri interesante in legatura cu aceasta, si va recomand articolul mai sus mentionat mai ales pentru ca este foarte succint si interesant.

In continuare as dori sa ma refer doar la cateva aspecte care ma framanta pe mine. In primul rand, demn de remarcat mi se pare faptul ca caderea Imperiului Bizantin a fost un proces indelungat, pas cu pas, bucata cu bucata, ca si cum parca Dumnezeu a dat timp crestinilor sa se pocaiasca si sa se indrepte. Cat de mult se aseamana aceasta cu vremurile noastre cand asistam la o degradare treptata a societatii la nivel global si la un avans pas cu pas catre o noua dictatura pe plan national. Pas cu pas vedem stramtorarile cum se aduna si cum sperantele de mai bine se naruie, iar zanganitul armelor se aude din ce in ce mai tare. Exista chiar si un termen care s-a incetatenit in terminologia analistilor economici cu privire la amanarea inevitabilului sfarsit: “kicking the can down the road” (impinsul cu piciorul a conservei mai departe). Mi-am spus de mai multe ori parerea ca dezintegrarea totala a societatii asa cum o cunoastem acum este inevitabila, am trecut de punctul in care lucrurile se pot schimba omeneste. Adica, pornind de la realitatea ca nu putem transforma un bancher intr-un mecena si un politician actual intr-un voievod sfant, este evident ca nu putem face estimari optimiste. Oare se asteptau bizantinii care traiau intr-un Imperiu cat de cat uman, in care munca era cat de cat rasplatita si nu se murea de foame, altfel spus aveau un nivel destul de avansat ca societate – oare credeau ei ca peste cativa ani urmeaza sa fie sclavi la turci si pe deasupra sa mai fie nevoiti sa se inchina lui Alah daca vor sa mai traiasca? Iar acest “privilegiu” l-au avut doar putini.

Fara indoiala iluzia civilizatie ne-a “contaminat” pe toti si sunt sigur ca nu doar ca nu credem ca situatia noastra actuala se poate inrautati dramatic, dar nici nu putem specula pe marginea raului care ni se poate intampla. De exemplu, foarte multi oameni astazi se plang ca au salarii mici si ca nu pot sa aiba si ei o masina ca toata lumea. Pentru multi aceasta este o problema foarte presanta si sunt foarte mahniti din aceasta pricina. Acestor oameni le vine foarte greu sa inteleaga si sa se gandeasca ca este foarte probabil ca in cativa ani sa vina vremuri in care nici cei bogati sa nu mai aiba masini deoarece sistemul financiar se va prabusi si va trage cu el si comertul si industria si prin urmare chiar daca vor fi mii de masini parasite, nu vor mai exista cisterne care sa care benzina la peco iar peco-urile vor fi goale pentru ca oricum nu vor mai exista bani de vreme ce bancile vor fi picat. Multi vor rade la aceasta presupunere, gandindu-se ca Isarescu e un dumnezeu al banilor care poate face orice. Iata insa doar o frantura de realitate: pentru milioane de americani colapsul a venit deja.

Un alt fenomen legat de caderea Imperiului Bizantin care ma intristeaza mai ales prin actualitatea sa este cel al tradarii ortodoxiei din ratiuni politice. Stransi cu menghina de otomai, unii bizantini s-au gandit ca daca vor renunta la ortodoxie si se vor inchia papei, vor scapa de iatagan. Asa s-a ajuns la sinodul mincinos de la Florenta. Amarnic pentru acestia: este tragic cum in situatii limita slaba credinta se pierde si caderea in apostazie este solutia pe care mintea omeneasca nebuna o gaseste ca mijloc de a lupta cu necazurile. Ce credeau ei? Ca pot sa biruiasca lumeste fara ajutorul lui Dumnezeu? Acestia clar nu au inteles ca lupta noastra nu este cu puterile vazute, ci ca rostul vietii este altul si cu mult mai nobil chiar decat supravietuirea unui imperiu, a unui neam sau a unei cetati. Vedem cum si in vremurile noastre unii striga si militeaza pentru relatii cat mai bune cu catolicii si protestantii, ba chiar pentru unitate, aducand ca justificare lupta mai eficienta cu pacatul din societatea de azi. Deci in locul otomanilor de alta data acum avem societatea moderna iar in locul razboiului armat avem razboiul in legislatie, propaganda, educatie si alte domenii ale societatii moderne puternic secularizate. “Luptatorii” ecumenisti de azi aduc stupidul argument ca impreuna putem fi mai puternici si putem lupta pentru o societate crestina in Europa Unita, ignorand o gramada de contraargumente cum ar fi faptul ca am ajuns unde suntem tocmai pentru ca ne-am departat de ortodoxie in est iar in vest chiar s-au instrainat total. In plus, relevanta catolicismului este cvasi-nula in occident, papa nefiind mai mult decat un personaj care mai “deranjeaza” din cand in cand opinia publica cu parerile lui “anacronice”. Prin esuarea includerii in constitutia Uniunii Europene macar a unei mentiuni privitoare la rolul crestinismului in istorie – ca sa nu mai vorbim de principii sau legi crestine – catolicismul si-a vazut si el caderea. Ce mai poate inseamna Biserica Catolica in afara unor procente in scadere vertiginoasa si a catorva asociatii de binefacere? Si cu toate acestea, exista ortodocsi care doresc “unitatea” in numele “actiunii comune”.

Iata deci doar doua similaritati intre lumea bizantina inainte de cadere si starea crestinilor ortodocsi romani (dar nu numai) de azi. Sa nu luam de-a gata libertatea pe care inca o avem si bunastarea care nu ne satisface niciodata si sa ne gandim ca daca nu le vom folosi cum trebuie le vom pierde. Orice dar pe care il primim ne este dat pentru a-l inmulti, numai prin cresterea rodului darul isi implineste menirea. Precum maslinul care a fost blestemat pentru ca nu a dat rod, si noi vom pierde darul libertatii daca nu vom incerca sa devenim liberi de pacat, liberi de legaturile acestei lumii decazute, liberi de legaturile obiceiurilor proaste si liberi de ispitele demonilor.

Legaturi:

 

Cum se ţine Postul Mare şi alte întrebări

Pentru ca nu prea se gaseste nicaieri online iar in Catehism este doar pe scurt iata preluat dintr-o carte cum se tine Postul Mare – “ca la carte“:

Sfântul si Marele Post care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.

MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie si în Dumininica Floriilor.

Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.

Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.

Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.

Am subliniat “ca la carte” pentru ca Biserica ne invata ca cine nu poate sa tina Postul Mare ca la carte, trebuie sa intrebe duhovnicul cum sa tina el (sau ea), iar cine nu are duhovnic sa stie ca tine postul degeaba, mai de folos i-ar fi sa isi caute duhovnic, sa se spovedeasca si sa isi puna viata in ordine pentru ca a tine postul fara a avea un duhovnic si fara a te spovedi e ca si cum te-ai juca de razboiul fara sa fi soldat, fara sa ai un comandant si bineinteles fara sa ai nici o eficienta in lupta impotriva dusmanului. A tine deci post in afara Bisericii este o absurditate, o anormalitate insa destul de comuna in zilele noastre cand multi incearca sa-si linisteasca constiinta si sa isi urmeze o credinta personala in care imprumuta elementele care ii convin din crestinism.

Aproape ca a devenit o moda a tine postul: nu putine vedete TV si nu putini din cei care imita vedetele TV marturisesc ca tin post, desi nu fac parte de fapt din Biserica, adica nu fac minimul cerut de Biserica pentru a fi considerat crestin. Cu siguranta, in ziua noastra cam fiecare intelege cum vrea ce inseamna prin “a fi crestin”. Insa in vremurile in care oamenii nu aveau mintile sucite de televizor, a fi crestin insemna a te impartasi sau a fi sub canon. Adica nu se discuta venitul la biserica, postitul, spoveditul, faptele bune, impacarea etc. Cine nu se impartasea e clar ca facuse ceva grav si era aratat cu degetul. Cine nu tinea post se spunea ca spurca satul. Cine nu asculta de preot era afurisit. Chestii destul de anacronice, nu? De ce atunci cei care le considera anacronice mai tin postul si se prefac ca sunt crestini cand de fapt nu sunt? Din fason si dintr-o moda perversa: diavolul si prin acesti oameni isi bate joc de Biserica si terfeleste traditia si obiceiurile crestine si desacralizeaza, banalizeaza si relativizeaza un mijloc de sfintire.

Ajungem asadar la intrebarea: ce este postul? Voi incepe din nou cu raspunsul din Catehism si voi continua cu cateva detalieri personale:

“Postul este infranarea de toate mancarurile, sau, la caz de boala, numai de unele, de asemenea si de bauturi si de toate cele lumesti si de toate poftele cele rele, pentru ca sa poata crestinul sa isi faca rugaciunea lui mai cu inlesnire si sa ii fie milostiv Dumnezeu. inca si pentru a ucide poftele trupului si a primi harul lui Dumnezeu…”.
Postul este o fapta de virtute, un exercitiu de infranare a poftelor trupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci mijloc de mantuire. Dar este in acelasi timp si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca el este o jertfa, adica o renuntare de buna voie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care il avem fata de Dumnezeu.
Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si sarguintei noastre, spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii, care n-au nevoie de hrana. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana – zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viata si petrecere ingereasca, pentru ca ingerii sunt fara hrana. Este omorarea trupului, ca acesta hranindu-se, ne-a facut morti; si izgonirea patimilor este postul, caci lacomia intarata patimile trupului»598 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 54, p. 327).”
Eu vad postul mai intai ca o empatie fata de Hristos care S-a jertfit pentru noi si totodata fata de toti ucenicii Sai contemporani si peste veac care au aratat ca intr-adevar, sfarsitul nu-i aici! Deci daca sfarsitul nu este aici, avem nevoie de o perioada de pauza de la bunatatile acestei lumi pentru a intelege bunatatile celeilalte lumi. Este adevarat ca in toata vremea ar fi bine sa fim infranati, sa nu facem raul si sa avem treaza constiinta vremelniciei noastre, dar asa cum avem nevoie de somn pentru a ne odihni – un cucait nu-i de-ajuns – , tot asa avem nevoie si de post pentru a ne trezi macar putin ochiii duhovnicesti si pentru a ne stimula dupa puterea fiecaruia constiinta importantei vietii si a iminentei mortii. Daca postul de miercurea si vinerea sunt precum o pauza de cafea la un drum lung, Postul Mare este precum o odihna de noapte. Dupa o noapte dormita, cu siguranta ne vom putea conduce viata mai bine, evitand caderea in prapastie. Pentru ca perpetuarea nepasarii nu poate avea alta consecinta decat accidentul care va veni mai devreme sau mai tarziu, iar  perioadele de post sunt precum niste moteluri care ne apar in drum. Noi in loc sa oprim, sa intram si sa ne odihnim pentru a putea continua drumul lung si anevoios pe care il avem de facut in aceasta viata, apasam si mai tare pe acceleratie si zburdam catre nicaieri nestiind nici macar ce ne asteapta dincolo de urmatoarea curba.
Nu de putine ori probabil am auzit ca postul este de asemenea ascultare de Dumnezeu, desi catehismele mai noi se feresc sa sublinieze  ca Dumnezeu ne da totusi porunci, ca sa nu mai zic ca nu cumva sa speriem oamenii daca subliniem ca uneori Dumnezeu mai si pedepseste pe cei care nu asculta de porunci. Putem obseva ca unii teologi moderni au oarece complexe in a sublina aspectul punitiv al impotrivirii fata de Dumnezeu, in ideea de a-L prezenta cat mai “bland” pe Dumnezeu si de a atrage oamenii incetul cu incetul. Stupid, daca ma intrebati pe mine, asta nu mai e crestinism. Dumnezeu ne pedepseste daca suntem rai, oricat de mult ar incerca unii sa interpreteze si sa imbrobodeasca lucrurile. Exista intr-adevar nuantari si explicatii, dar nu pana acolo in a spune ca Dumnezeu nu se supara daca noi nu tinem post si ca nu tinem post pentru Dumnezeu ci pentru noi. Pai daca intram in logica asta a interpretarilor, o sa ajungem ca catolicii sa zicem ca Dumnezeu a facut lumea, a lasat niste reguli si apoi omul e de capul lui, daca urmeaza regulile e bine, daca nu se arde. Sa ne intoarcem insa la post. Cei care am fost la biserica azi si nu am dormit cand a predicat parintele poate am auzit chiar ca Adam a fost dat afara din rai pentru ca nu a ascultat de Dumnezeu si a mancat din mar. Ca o mica paranteza, iata deci ca postul nu e pentru sanatatea trupului, altfel Dumnezeu i-ar fi interzis lui Adam sa manance carne de porc (desi inca nu stia ce e aia). Asadar postul inseamna si ascultare de Dumnezeu iar Adam prin nepostire, a fost dat afara din rai. Putem adauga ca postul inseamna si aderenta la poruncile Bisericii: adica daca ne numim crestini si vrem sa ne mantuim, trebuie sa postim, altfel suntem in afara Bisericii. Cum vor putea sa stea la Judecata cei care se cred crestini si nu tin post alaturi de cei care au tinut? Oricum vom avea probleme si noi cei care tinem post cand vom sta alaturi de un Sf. Ioan Botezatorul sau de Sf. Ilie, daramite cei care mananca mititei si bea bere cand unii nu mananca nici macar cu ulei?
Mai ne invata catehismul ca postul este si exercitiu de vointa. Unii ar putea sa spuna ca isi exerseaza vointa prin a nu tine post, deci e nevoie de o detaliere. Este clar ca omul are multe miscari in el, vointa omului nu este un compartiment bine definit, bine localizat pe care il putem analiza fara probleme. Un om este un univers, asadar si vointa lui este o taina mare, iar cel care o intelege si o stapaneste, se numeste stapanul universului. De aceea uneori auzim ca omul este cununa creatiei, ca a fost facut de Dumnezeu pentru a stapanii creatia. Cum poate omul stapani creatia daca suntem cateva milarde? Iata deci un punct de unde ar putea porni un raspuns la aceasta intrebare: prin cunoasterea miscarilor vointei, slefuirea acesteia, alinierea ei la vointa lui Dumnezeu, monitorizarea continua (directia) si intarirea constanta (acceleratia), omul este cu adevarat stapanul sau si deci stapan al universului. In general insa, noi oamenii de rand, atat crestini cat si necrestini, suntem fiinte foarte fragmentare. Vointa noastra este in bataia vantului: cand trupul ne conduce unde vrea el, cand mentalitatea societatii ne impune ce si cum sa facem, cand o voce nestiuta din adancul nostru ne face sa ne dorim aprig ultimul model de Ferari etc. Asta nu e bine, daca nu ne putem stapani vointa si nu o indreptam catre ce trebuie, nu suntem cu mult diferiti fata de animale. Prin post, avem asadar posibilitatea sa ne exersam vointa. Vointa trebuie insa sa o exersam si cand nu este post, nici atunci nu inseamna ca putem manca cat vrem aiurea, putem bea fara nestire, putem face pacate cu nemiluita, nu trebuie sa facem fapte bune, nu trebuie sa iertam etc. Insa asa cum de picioare ne folosim si cand mergem si cand alergam, postul este mai mult ca o alergare. Iar pentru cine alearga mult, plimbatul este mai apoi o placere nu o corvoada, precum este pentru cei care prefera sa mearga cu masina.
O alta intrebare legata de post care sunt sigur ca ii framanta pe multi este daca sa spunem sau sa nu spunem ca tinem post? Din nou sunt sigur ca exista mii de raspunsuri, desi doar doua sunt posibile. De fapt, exista mii de explicatii la raspunsul nu, desi pare de minim bun simt si extrem de firesc sa spunem “da” (daca tinem post, bineinteles). Nu inteleg de ce mai exista unii care se gasesc sa intoarca lucrurile pe o mie de fete si indeamna oamenii sa nu spuna ca tin post, ca nu cumva sa se mandreasca, ca nu cumva sa ofenseze pe altii, ca nu cumva sa piarda rasplata postului etc. Baliverne, daca tii post, tii. Daca te mandresti, asta e alta problema, dar nu vei scapa de ea daca vei minti ca nu tii post. Mai zic unii ca nu trebuie sa ne afisam ca tinem post. Adica cum sa ma afisez, chiar nu inteleg. Ca doar nu o sa ma apuc sa dau anunt oficial ca tin post. Dar bineinteles, daca ma invita un coleg la pizza il refuz si ii spun omului de ce. Unii oameni au capacitati infinite de a complica lucrurile simple. Tot din aceeasi categorie mai se pune si problema daca suntem invitati la masa sau daca ne ofera cineva ceva, ce facem “ne spurcam” sau “nu ne spurcam”. Am auzit chiar si o idee geniala ca mai bine nu spunem ca tinem post si mancam si apoi facem ajunare ca sa vada Dumnezeu ca ne ostenim. Iata asadar retete infinite pentru cum sa nu muscam din mar dar sa muscam totusi si apoi sa scuipam bucata sau o inghitim si eventual sa mancam pamant ca sa ne ierte Dumnezeu. As concluziona problema asta cu raspunsul Pr. Tanase: trebuie sa spunem ca tinem post, ca sa auda altii ca mai exista oameni care tin post. Iata deci un raspuns simplu care sper sa spulbere indoielile celor care tin post dar fiind nehotarati si rusinosi din fire sunt in dileme cum sa se comporte cand e cazul. Nu vreau sa mai amintesc de cei care nu spun post pentru ca le e rusine de ceilalti, ca râd ceilalti de ei. Acestia sa stie ca daca le e rusine ca sunt crestini, sunt cu adevarat de râs. Iar daca ceilalti râd de ei, sa nu puna la inima, nimeni nu a murit deocamdata de râsul altora, dar multi râd din prostie sau din nepasare. Ranjetul oamenilor de nimic nu trebuie sa ne afecteze, nici sa ne starneasca mandrie ca suntem “prigoniti” si nici sa ne provoace  repulsie sau tristete, caci poate ca intr-adevar suntem de râs, chiar daca nu pentru ca postim, cu siguranta avem altele vrednice de rasul dracilor.
In final, m-as referi la aspectele medicale ale postului. Acesta este un alt capitol care pe mine ma intristeaza. Nenumarati parinti (dar nu numai) fac “reclama” la post ca la nu stiu ce dieta, ca si cum asta ar conta si ca si cum chiar ar fi asa. Despre “virtutiile medicale ale postului” s-au scris chiar si carti, unii gandind ca prin asta vor atrage oamenii si ii vor aduce incet-incet pe calea cea buna. Mie mi se pare trista o astfel de abordare pentru ca in primul rand mi se pare o minciuna pe fata: cine baga mana in foc ca daca cineva va tine postul va avea beneficii medicale? Sau oare s-a gandit cineva ca poate cineva chiar va crede in postul ca dieta si nu il va descoperi niciodata pe Hristos? Erau unele statistici ca nu stiu cate procente din crestini cred in viata de dupa moarte. Uimitor, am putea spune, dar intr-adevar exista oameni care vin la biserica doar ca sa aiba sanatate, sa aiba noroc etc. De ce sa incurajam o astfel de credinta bolnavicioasa si prin construirea unor astfel de mituri ca postul ajuta la sanatate? Ma indoiesc ca cineva care intelege credinta cum trebuie are nevoie de o asemenea justificare pentru a tine post, asa cum ma indoiesc ca cineva care va tine post doar ca sa fie sanatos sau ca sa se vindece de boala, va intelege credinta cum trebuie. Sa nu banalizam lucrurile si sa nu cadem in derizoriu: postul nu este dieta nici macar 1%, iar cui i-ar trece prin cap asta, vai de el, inseamna ca nu a inteles nimic.
In final, va recomand un articol al Pr. Savatie Bastovoi, intitulat: Post si libertate. Iata un fragment:
Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul – libertatea? ( => CONTINUARE )
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Links:

Ecumenismul nu este în criză

Ca în fiecare an în săptămâna a treia a lunii ianuarie a avut loc şi anul acesta săptămâna de rugăciune ecumenistă, în urma căreia putem observa că ecumenismul nu este în criză. Şi deşi “ruga pentru unitate nu este entuziastă – cum menţionează PF Daniel [1], dar nu se problematizează de ce – aceasta este statornică”. Şi aşa cum statornică este şi adâncirea lumii în criza totala şi aşa cum paşii câtre război nu sunt deloc fără entuziasm, tot aşa şi “bisericile” lumii sunt chemate de forţele întunericului să conveargă şi ele către “unitatea” de care va fi nevoie după ce haosul care va începe în curând îşi va face lucrarea şi în urma lui se va naşte un “mântuitor” căruia i se vor închina toate popoarele şi care va avea nevoie bineînţeles de o “infrastructură” religioasă pentru că va fi un “om al păcii”. Asta înainte să se declare “dumnezeu” şi să ceara tuturor “să se boteze” în numele lui.

 

Ce să înţelegem noi din toată destrăbălarea asta ecumenistă? Avem multe de înţeles şi multe de învăţat. Să fim însă cu mintea deschisă, curiosi dar atenţi şi fără prejudecăţi. Să trecem peste amărăciunea iniţială pe care o trăim de fiecare dată ca ortodocşi care suntem făcuţi fraieri şi „cu probleme” de ierarhii noştri care s-au luat în hora asta dezinhibată, fiind consideraţi „potrivnici unităţii” pentru că am citit şi noi sfinţii părinţi şi cunoaştem cât de cât canoanele şi trecând peste toate acestea să punem gândul bun înainte căutand lucruri de folos precum albina care culege doar nectarul şi nu se atinge de murdărie.

 

Mai întâi eu aş propune să înţelegem şi să acceptam cât mai profund faptul că lucrurile nu merg spre bine, mai ales pentru noi ortodocşii români. Vedem cum şi grecii primesc lovituri, dar pentru că întâi-stătătorii lor sunt oameni sfinţi, primesc cununi şi prigoane, în timp ce ierarhii noştri sunt curtaţi de majoritatea politicienilor [2], ba chiar temuţi de către alţii [3] dacă nu de toţi. Activitatea bisericească pare înfloritoare: se construiesc biserici, ba chiar în toiul crizei a început contrucţia la o mega-catedrală, se dezvoltă trusturi media puternice, se implementează proiecte europene nenumărate cu bani grei care stârnesc invidia bugetarilor cărora li se taie salariile, pe scurt biserica nu pare a fi în criză, cel putin material. În spatele acestei imagini însă, viaţa duhovnicească şi lucrarea bisericii este cu totul alta, iar această aşa-zisă săptămână de rugăciune este un exemplu. Sunt însă nenumărate alte exemple ale problemelor cu care se confruntă biserica în plan spiritual real, nu de faţadă. Cum s-ar spune în lupta din lina întâi nu pe hârtie sau în razboiul propagandistic. Săptămânal apar exemple şi cei de la “Război întru cuvânt” fac o muncă sisifică să le semnaleze şi să tragă semnale de alarmă. Nu le voi enumera aici, dar cred că cel mai strigător la cer este exodul tăcut al multor ortodocşi către secte şi succesul propagandei sectare pe fondul decăderii stării morale a slujitorilor şi a credincioşilor deopotrivă. Puţini observă aceast exod iar şi mai puţini îşi fac probleme, aruncând în derizoriu motivele pentru care românii “renunţă la credinţa strămoşească ca nişte trădători”. Avem deci semnale contradictorii: pe de o parte biserica pare să o ducă bine, pe de alta însă încrederea oamenilor în biserică scade iar renaşterea spirituală mult-aşteptată după peste 20 de ani de libertate dăruiţi de Dumnezeu Bisericii Ortodoxe Române încă se lasă aşteptată. Rana deschisa din trupul bisericii încă sângerează iar doctorii joacă hora unirii împreună cu cei care împung suliţa.

 

În al doilea rând, această săptămână ruşinoasă ne dăruieşte un prilej de a ne cântări personal înţelegerea şi asimilarea tuturor conceptelor vehiculate de “amfitrionii” iubirii de aproapele. Să trecem peste repulsia ţi greaţa care ne-o dau predicile seci ale actorilor implicaţi şi să ne gândim cu sinceritate şi fermitate cât de mult şi cât de bine înţelegem noi iubirea de aproapele, cât de mult şi cât de bine practicăm rugăciunea, câtă stăruinţă avem în credinţa noastră, precum aceştia stăruie în rătăcirea lor etc. Eu de exemplu, anul acesta mi-am propus să înţeleg mai bine ce spun sfinţii părinţi despre cine sunt cele şapte biserici din Apocalipsa. Ştiu, bineînţeles, că nu falselor “biserici” – adică sectarilor – le transmite Mântuitorul cuvinte de învăţătură, precum în zadar pretinde pastorul calvinist cu chelie [4], ci una dintre interpretările din ortodoxie de care sunt eu la curent este că cele şapte biserici sunt şapte ipostaze ale Bisericii de-a lungul istoriei. Cu siguranţă însă sunt mult mai multe lucruri pe care le am de învăţat în legătura cu problema asta şi mi-am propus să le studiez, problematizat fiind de predica acestui pastor. Tot un alt concept tratat de data aceasta de PF Daniel este cel al comuniunii. Bineînţeles, termenul este folosit în mod viclean şi perfid, ştiut fiind greutatea acestuia în ortodoxie şi apartenenţa lui intimă în cadrul Bisericii. Vedem cum o dată vorbeste PF despre prietenie [5] pentru ca mai apoi să treacă la comuniune [6], precum un măcelar priceput care mai întâi foloseşte satârul – căci cine îndăzneşte să spună ca nu e bine să fim prieteni cu sectarii – pentru ca mai apoi să taie carnea în doua folosind cuţitul bine ascuţit şi subţire – comuniunea – , adică un instrument mai fin dar care nu ar fi trecut prin osul tare al credinţei sănătoase a celor cărora nu le-au fost încă spălate creierele; cât de facil şi cât de abil face trecerea între cele două registre şi cât de uşor jonglează cu ele în acelaşi context deşi dacă prietenia cu sectarii aparţine unui grad de legătură acceptabil – căci prietenia este general umană şi dorită de toţi – , comuniunea este cu totul altceva Oricât de “deschis” ar fi patriarhul către cei de alte credinţe, nu se putea să fi făcut această greşeala fundamentala din întâmplare, el având numeroase studii şi teorie în materie teologie pentru a nu se juca cu cuvintele.

 

Un al treilea lucru important care cred că trebuie să îl înţelegem din această săptămână de (falsă) rugăciune este importanţa de a face binele bine. Adică de a face un lucru cum trebuie, când trebuie, unde trebuie, cu cine trebuie şi pentru scopul care trebuie. Dacă văd o prostituată că îngheaţă, şi nu am o haină să ii dau, eu ce fac? Mă culc cu ea ca să o încălzesc? În esenţă, de ce am fi noi împotriva acestei săptămâni, de vreme ce ierarhii noştri pretind că asta are doar rolul de a ne ruga pentru unitate, de a fi prieteni, de a ne cunoaşte şi de a ne înţelege unii pe alţii, de a înceta războaiele etc? Păi în primul rând, problema ar fi că toate se fac varză. Să ne rugăm pentru unitate? Care ortodox nu vrea mântuirea păcătosului şi ca acesta să se pocăiască şi să fie viu? Dacă vrem să dedicăm o perioadă anume acestei rugăciuni, de ce trebuie să o facem chemandu-i pe eretici la amvon sau mergând la ei în „casa de rugăciune”. Prietenie? Dar oare nu pare absurd să facem hore pentru prietenie? Ce sens are? Iubirea este cununa tuturor virtuţiilor şi depăşeşte cu mult prietenia. Nu inseamnă deloc că dacă nu se face această săptămână, catolicii nu pot fi prieteni cu ortodocşii de vreme ce în lume trăind este inevitabil să avem prieteni nu doar de alte religii dar chiar atei, păgâni sau budişti. Iubire, unitate, dragoste frăţească, rugăciune etc. Cuvinte seci sau mai bine zis secate de semnificaţia lor prin falsitatea lucrării, serbări sterpe de orice conţinut şi sinceritate.

 

Folosind vocabularul şi argumentaţia ecumeniştilor, am fi nevoiţi să îi chemăm la împreună-rugăciune şi pe desfrânaţi, şi pe homosexuali şi pe pedofili. Desfrânaţii caută “desăvarşirea iubirii”, ei nu mai au gelozia, homosexualii doresc “comuniune” iar pedofilii vor “prietenie” şi “inocenţă”. Toţi o apă şi un pământ. Înţelegem aşadar că este vital să căutăm să facem toate cele bune cum trebuie şi unde trebuie. Mă rog la mine în biserică şi nu în sinagoga satanei, caut iubirea adevăratâ plinind poruncile şi o voi dobândi numai dacă mi-o va da Dumnezeu în dar, nu ma etalez în discursuri şi pledoarii aiuristice postând în cupidon al tuturor religiilor. Îmi doresc unitatea şi mă rog pentru cel aflat în rătăcire nu bătându-l pe umăr şi ascultându-i blasfemiile din amvon, lăsându-l să creadă că are ceva de spus. Nu îl va folosi nici pe el, iar eu ma voi arăta copil la minte şi voi arunca mărgăritare la porci.

 

Mai presus de toate însă, Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum l-au iubit toţi sfinţii dintre care nici unul nu “s-a desfrânat” alături de sectari intrând în horă cu ei sau facând compromisurile strigătoare la cer ale “sfinţilor” părinţi de astăzi care dau pe dinafară de multa iubire ce o poartă şi ţin să o varse peste toţi prin astfel de manifestări, astupându-şi urechile nu doar la poruncile lăsate de înaintaşi dar şi la gura poporului pe care îl desconsideră şi i-ar trage câteva bastoane pe spinare, în timp ce pe sectarii linguşitori îi numesc fraţi, se bat pe umăr cu ei, se pupă şi le zâmbesc cu delicateţe, schimbând cuvinte călduroase şi pline de pathos.

 

Un ultim lucru mai am de zis în legătură cu această săptămână de rugăciune. Poate că mulţi îşi pun problema ca şi mine: şi noi ce ne facem? Turmă mică nu te teme, turmă mică nu te teme, dar totuşi, până unde, până când, şi cu care pastor? Iar cum prigoanele se ţin lanţ şi ispitele abia au început să curgă, ce ne vom face? Îngrijorarea este ispita pe care trebuie să o trecem noi, lăsând lui Dumnezeu sarcina să aibă grijă de Biserica Lui. Să nu ne temem şi să nu ne întrebam prea mult ce să facem: să fim buni creştini ne este de ajuns ca obiectiv destul de clar pentru următoarea sută de ani pe care o vom trăi. Să nu părăsim Biserica, este de înţeles: nu noi suntem cei care trebuie să se simtă străini, ci “viruşii” care au invadat trupul acesteia. Să fim precum globulele albe, care apără organismul, chiar dacă suntem nişte globule blege: unde-s mulţi, puterea creşte. Iar că suntem mulţi să nu avem îndoieli: ne cunoaştem, ne vedem, ne auzim, suntem mai vii decât ne credem chiar dacă părem morţi. Am trecut noi prin bezna comunismului darămite prin curcubeul ecumenismului.

 

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

 

[1] http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11501:pf-daniel-dei-azi-ruga-pentru-unitate-nu-e-entuziast-important-este-statornicia&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247

 

[2] vezi participarea in haita a politicienilor la orice praznic, sau curtarea patriarhului de catre Hrebenciuc in lobby-ul facut unei banci portugheze pentru creditarea construirii catedralei;

 

[3] vezi pdl-istul din Slatina care i-a zis ierarhului locului “sa mai taca dracului din gura”; http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/01/24/ps-sebastian-asta-nu-e-democratie-nepasarea-aceasta-reactia-unui-lider-pdl-olt-sa-mai-taca-din-gura-video/

 

[4] Miercuri, 25 ianuarie 2012, ora 16: Cuvântul de învăţătură al domnului pastor Zsold Bela, Biserica Reformată Calvină, la sfârşitul slujbei Vecerniei din cea de a VIII-a zi a Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor în Catedrala Patriarhală Ortodoxă din Bucureşti. http://www.dailymotion.com/video/xo0qk0_past-z-bela-unitatea-nu-inseamny-pierderea-identityyii_news

 

[5] deodată cu pocăinţa, cu recunoaşterea greşelilor, s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau, cel puţin, de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească. http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11501:pf-daniel-dei-azi-ruga-pentru-unitate-nu-e-entuziast-important-este-statornicia&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247

 

[6] “comuniunea, deschiderea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întraolaltă sunt început al învierii. ” [ibidem]

 

[7] Începând cu anul 1910, cu Congresul Misiunilor, ea a fost o mişcare de pocăinţă şi, anume, dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştinilor în Africa şi în Asia. [ibidem]

 

1 12 13 14 15 16 22