Încă şi încă un credit

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa: masa întinsă, haine luxoase; slugile, şi ele, au altă înfăţişare, sunt mai vesele; vin apoi linguşitorii, oaspeţii, nenumăraţii paraziţi ai caselor. Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; urăşte zilele care-i grăbesc scadenţa, se teme de luni, care-i măresc dobânzile. Dacă doarme, vede în vis pe creditor. Urât vis! Creditorul stă la căpătâiul lui. Dacă e treaz, dobânda îi stăpâneşte gândul, dobânda îi este grija lui” (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Nu stiu daca exista vreun obicei mai pagubos pe care sa-l fi importat romanii mai vartos de la occidentali altul decat traiul pe credit. Poate ca doar privitul la televizor si sportul de weekend “cumparaturi la hypermarket”.

Ar fi mult de discutat de unde vine acest obicei. Poate ar trebui pornit de la Criza din Asia din 1997 care a facut praf tot continentul si a determinat ca banii sa curga in alta parte a lumii, prin urmare si in Romania. Dar inainte de asta poate ar trebui sa ne intoarcem la reformele lui Petre Roman din 1990, care in timp ce polonezii faceau terapie de soc si angajau economisti destepti de la marile universitati americane care mai avusesera experiente si succese macroeconomice in America Latina, deci in timp ce polonezii faceau ce trebuie (si azi se vad rezultatele), Petre Roman dadea romanilor tot ce le doreste inima la preturi de nimic. Si nu doar alimente ci chiar si credite. Putini isi mai aduc aminte ca Petre Roman a fost primul care a dat credite tinerilor romani ca sa isi faca case. Si iata ca peste zeci de ani vedem unde am ajuns. Tinerii de azi nici nu mai spera la case – chiar cele pe credit (Apetitul romanilor pentru creditare tinde catre zero) – ci doar mai tatoneaza cu ideea de a scapa si ei in sfarsit de rabla parintilor si sa isi cumpere o masina noua. Sper ca v-ati prins ca eu ma refer aici la tinerii care inca nu sunt bagati pana la gat in credite si care pana acum i-a ferit Dumnezeu sa ia credite din varii motive, in principal din imposibilitatea de a le accesa. Pentru ca restul tinerilor, marea majoritate, sunt deja ingropati pana la gat in rate si sunt experti in resalonari si cei mai buni cunoscatori ai ofertelor de credite ale tuturor bancilor.

Cand vine vorba de credit, putini oameni – si mai ales politicienii – pot sa faca diferentierea tipurilor de credit. Eu nu sunt specialit, dar am vazut cateva documentare despre scoala austriaca care mi-au deschis ochii la cat de mare diferenta este intre un credit care il iau ca sa imi satisfac o pofta sau o nevoie (mai mult sau mai putin absoluta) si un credit care produce. De credit de consum cu siguranta am mai auzit, dar nimeni nu discuta de credite de investitii, credite pentru cei care produc si pot sa aduca un plus prin valorificarea acelui credit. Cati sesizeaza in ziua de azi, cat de mult doreste statul sa stimuleze creditele de consum (vezi prima casa, rabla, micsorarea ratei de referinta etc) si cat de putin ajuta pe cei care produc intr-adevar ceva, de exemplu agricultorii. Agricultura de azi este cu un picior in groapa si de data asta se para ca e pe bune. Fara credite, agricultorii vor fi nevoiti sa inchida usile hambarelor, fiindca influxul de alimente ieftine din occident, unde creditele exista si sunt la dobanzi nesemnificative, nu le-a permis pana acum sa se dezvolte si sa acumleze. Agricultorii romani au trait de azi pe maine. Mai ales cei care au facut munca cinstita si nu au lucrat cu evaziune fiscala si deduceri de TVA frauduloase. Daca or exista si de astia, caci eu nu am auzit.

Iata deci ca guvernul nu s-a gandit sa faca un program prima ferma, ci doar prima casa, caci lobby-ul care bate la usa ministrilor este mai ales din domeniul imobiliarelor, unde caderea preturilor poate da jos cu contribuabilii la campaniile partidelor si gustul amar al crizei financiare din campania trecuta inca le-a ramas in gat actualilor politicieni. Din pacate romanii nu realizeaza ca rabdarea e de aur si ca daca vor mai astepta doi trei ani, vor putea lua apartamente cel mult la pretul celor din anul 2000, cum bulgarii deja pot sa o faca pentru ca ei nu au avut prima, a doua si a treia casa. Ce putem spera noi, este insa ca bancile sa sufle in iaurt dupa riscurile prin care au trecut si sa reziste la presiunile electorale ale guvernului care incearca sa le stranga de gat ca sa dea credite de consum aiurea in loc sa dea credite de investitii celor care produc ceva si care sunt singura speranta de iesire din criza.

cttp://khris.ro/index.php/03/2010/apetitul-romanilor-pentru-creditare-tinde-catre-zero/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Khrisro+%28khris.ro%29

Grea e boala de plămâni

Ca tot veni vorba de gripa porcina … ascultai azi Romica Puceanu si imi adusei aminte ca pe vechiul blog pusesem si hit-ul asta “Grea e boala de plamani”. Ma tot gandesc sa ii dedic un blog separat lui Romica, dar deocamdata lautarie.net e destul de bunicel, nu cred ca pot sa fac ceva mai bun, poate doar daca am chef sa ma joc si eu putin.


ROMICA PUCEANU -GREA E BOALA DE PLAMANI
Asculta mai multe audio Muzica

Si dupa cum zice si Romica, grea e boala de plamani. Eu am avut un bunic cu TBC si stand la doua blocuri de noi, il vizitam aproape zilnic iar cand veneam de la scoala, deoarece de cele mai multe ori parintii nu erau acasa, treceam la ei si deh, fie asteptam parintii, fie mancam cu ei. Deci expunere totala. Parintii, desi profesori, nu prea erau constienti de riscurile pe care si le asumau, dar pe de alta parte nici nu aveau ce sa ne faca ca doar era Tatae. Mai scuipa el din cand in cand, dar cu mila lui Dumnezeu, am scapat. Fratele meu a luat microbul si a trebuit sa ia o perioada scurta niste pastile dar eu nici macar pozitiv nu am iesit la testele care ni le faceau la scoala. Multi ar zice ca asta se datoreaza vaccinurilor impotriva TBC-ului, caci cred ca am fost si noi vaccinati, insa totusi incidenta in Romania este cea mai mare din Europa, si in crestere, deci vaccinarea nu pare sa fie un factor de limitare a imbolanvirilor ci invers.

Pe de alta parte, la TBC conteaza si alti factori, imi aduc aminte ca doctorul care i-a dat reteta fratelui meu, a intrebat-o pe mama daca avem de mancare (era pe vremea comunismului) si cand i-a zis ca ne da numai bunatati, doctorul a zis ca asta ne-a fost sansa. De atunci am inteles eu care e treaba cu imunitatea, ca in lupta cu boala e mult mai important sa ne hranim bine, sa ne spalam pe maini cat mai des, sa mancam fructe si legume si sa ne ascultam mai bine organismul, ce ne cere. Desi la multi din cei care le-am spus li se pare stupid, eu simt uneori pofte sa mananc ceva anume, fie o mancare, fie un fruct sau o leguma, fie simt nevoia sa beau un ceai anume. Ma rog, poate e doar o autosugestionare de a mea, nu pun mare baza pe asta si pentru ca nu imi strica cu nimic, imi ascult poftele.  Si nu ma refer la banala pofta de mancare, dorinta de a manca o friptura, o pizza, de a bea o cafea, un pahar de apa etc. Pofta dupa ceva anume e diferita de pofta de mancare obisnuita. De altfel, cei care au minime cunostinte de medicina pot sa isi asculte organismul destul de bine si sa ia masurile care i se cer. De exemplu, cel putin semnele de oboseala sunt atat de clare, incat numai ignoranta ne face sa sarim calul si sa ducem organisimul in situatii limita care il expun la riscuri de care nici nu banuim.

In ecuatia sanatatii, bineinteles si pacatul are locul lui, dar asta e alta discutie. A sesiza rolul pedagogic al unei bolii, a-l primi ca atare si a nu cârti este deja maestrie duhovniceasca. Duhovniceste, putem spune ca boala este o “oportunitate”, ca si expunerea la boala. Asumarea riscului unei imbolnavirii reprezinta totodata un test de credinta. Punerea nadejdii in solutiile umane in situatii de criza constituie chiar o cadere, deoarece blestemat este cel care isi pune nadejdea in om. Dar oare cum putem depista cand masurile de protectie sunt benefice si suntem chiar datori sa le adoptam sau cand acestea trebuie aruncate la gunoi si nadejdea noastra sa fie lasata deplin in mana lui Dumnezeu? Cred ca raspunsul este de la caz la caz, dupa cum il duce capul pe fiecare, dar mai ales dupa cum ii spune gandul. Atunci cand gandurile noastre sunt “imbibate” cu har, glasul fin al ingerului pazitor ne sopteste delicat ce trebuie sa facem.

Amintea Dan Puric despre cum Regina Maria fiind alaturi de soldatii raniti pe front, nu folosea manusi deoarece – se justifica ea – soldatii aveau nevoie de atingerea mainii ei. De la Regina Maria pana la politicienii de azi care se indoapa cu super-vaccinuri, isi implanteaza cipuri ca sa nu fie rapiti si isi plimba vrajitori violeti pe langa ei ca sa ii apere probabil de prostia lor, este o cale ca de la rai la iad.

Tot Romica are in cantecul asta si niste versuri “subversive” asupra carora as vrea sa ma aplec:

Doctore, mai frate
Iti dau bani si-ti dau de toate
Numai sa ma scapi de moarte, mai

Ce sa fac cu banii tai?
Mai taica, n-am ce face cu ai mei, mai
Pleaca acuma, du-te acasa
Mai taica, ca-i boala periculoasa, mai
Ca pe-aicea prin spitale
Mori si fara lumanare, mai

Iata ca se da mita si pe-atunci ca si acum. Ce e mai rau acum, e ca doctorii iti ia banii chiar daca mori. Mama mea a murit in spital la a 3-a operatie consecutiva si doctorul nu s-a rusinat sa ne ia totusi banii, chiar daca stia ca are sanse minime sa scape. Ce ma mira, e ca desi pe langa faptul ca platesti asigurari fara spaga nu prea faci nimic, chiar daca platesti, spitalele nu prea au medicamente deloc, cu exceptia vaccinului impotriva gripei porcine care ni se cam baga pe gat acum. Ma mir ca desi bani nu sunt nici macar pentru bandaje, pentru gripa asta care la urma urmei are o rata de mortalitate mult mai mica decat TBC-ul, s-au gasit fonduri.  Pentru TBC nu se face nici macar o campanie sa informeze oamenii asupra pericolului, caci incidenta e in crestere, sunt sigur ca probabil chiar acum mor mult mai multi de TBC prin spitale decat cei de gripa. Dar probabil TBC-ul e deja banal, daca s-ar da gratuit un nou vaccin revolutionar impotriva TBC-ului, acesta nu s-ar vinde, oamenii trebuie speriati cu chestii noi, babauri mai upgradate, cum ar fi “noua gripa” sau “virusul X1Y2”. A fost mai intai vaca, apoi gaina, acum porcul, pun pariu ca urmeaza oaia urmatoarea necuvantatoare pentru care o sa ni se ceara sa ne vaccinam.

Dar iata cum s-a vindecat Romica de diabet:

20 de ani de ignoranţă

“Fără un gest, cu ochii-nchişi,
Lăsând să cadă peste mine timpul
Ca o insultă binemeritată

Pentru că sunt în stare să-nţeleg
De tot ce înţeleg sunt vinovată”
– Ana Blandiana

La vremuri de bilanţ mulţi îşi pun întrebarea dacă a meritat sau cum ar fi fost altfel. Dacă a meritat, numai proştii şi comuniştii care şi-au pierdut statutul pot să răspundă nu, dar cum ar fi fost altfel, puţini pot să dea un răspuns convingător, deşi bineînţeles răspunsul la o astfel de întrebare ţine de imaginaţie şi de capacitatea fiecăruia de a înţelege istoria şi de a avea o viziune alternativă a acesteia. În literatura SF există chiar un subgen care se numeşte Istorii alternative în care îşi găsesc locul cărţile care încearcă să dea un răspuns la întrebarea “cum ar fi fost altfel”.

Un răspuns la o astfel de întrebare nu poate fi decât subiectiv. Mulţi spun că, dacă nu ne-am fi pricopsit cu comunistul de Iliescu şi am fi făcut mai devreme faimoasa reformă şi mult dorita integrare,  cu certitudine altfel ar fi stat lucrurile. De asemenea, mulţi spun că dacă spiritul “unificator” al lui Iliescu nu le garanta securiştilor pacea şi bunăstarea în noul regim “democratic”, s-ar fi vărsat mai mult sânge şi poate pierdeam chiar şi Ardealul. Cred că puţini însă se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă Piaţa Universităţii ar fi biruit şi neo-comunismul cu faţadă democratică ar fi fost stârpit din faşă. Poate puţini realizează că Piaţa Universităţii a fost ultimul bastion de rezistenţă românească înaintea blazării generalizate şi a decăderii totale în toate planurile a luptei românilor pentru ceva nobil. Este adevărat că între timp ne-am mai luptat ba cu irakienii, ba cu talibanii, dar astea sunt treburi de mercenari, nu lupte nobile. Poate că în plan politic şi economic, mulţi s-au luptat pentru integrarea în UE, dar numai pentru cei spălaţi pe creier de propaganda unionistă şi pentru cei care sug fonduri europene pe nedrept poate fi ceva nobil legat de acest neo-soviet cu faţă de tânără fecioară dar cu haine de desfrânată şi coarne de drac.

După mine, dacă ar fi să găsim un cuvânt care să definească cel mai bine aceşti 20 de ani, acest cuvânt mi se pare a fi “ignoranţă“.  Am fost ignoranţi ca neam când am tolerat atâţia ani toate relele câte s-au făcut şi care nu trebuiau să se facă. Am fost şi suntem ignoranţi când stăm cu mâinile în sân şi lăsăm o mână de nemernici să ne conducă şi să-şi pună plozii urmaşi peste sistemul lor ticăloşit de comisioane murdare, licitaţii măsluite şi numiri de partid. Am fost şi suntem ignoranţi când lăsăm să fie terfelite şi batjocorite toate valorile neamului nostru şi mai ales atunci când nu ni le asumăm şi nu le valorificăm lasând astfel să se ridice la suprafaţă gunoiul şi împuţiciunea. Suntem ignoranţi pentru fiecare mârşăvie care se face sub ochii noştri şi pe care nu o identificăm şi nu o acuzăm. Ne-am bălcărit în falsa noastră amăgire că suntem toleranţi, fiind de fapt nişte leneşi şi nişte fricoşi ordinari, nefiind în stare nici să spunem ce gândim de fapt, nici să pretindem ceea ce ni se cuvine oricum: o memorie adevărată. Suntem singura ţară din blocul de est în care comunismul nu a fost acuzat oficial şi singura ţară în care sfinţii martiri seceraţi de secera şi ciocanul comunist nu au fost încă canonizaţi. Suntem singura ţară fostă comunistă în care încă ierarhii Bisericii sunt aserviţi partidului şi singura ţară fostă comunistă în care încă pentru a fi directorul unei şcoli (sau al unei biblioteci, al unui spital, etc),  trebuie să fii membru de partid.

Pe lângă toate acestea, încă avem reflexe şi mentalităţi din “epoca de aur”: îi acuzăm pe cei care au reuşit să facă ceva bun, aşteptăm de la stat să ne dea totul şi de la alţii să ne rezolve problemele, suntem sceptici cu privire la orice lucru bun şi ne e frică şi să încercăm să îl facem, nici nu putem concepe că putem schimba noi ceva, vrem doar să ne aranjăm pe noi şi să ne punem bine cu toţi căci … nu se ştie niciodată.

Poate că ignoranţă este puţin spus. Cu siguranţă avem mult mai multe defecte. Dar dacă pentru altele poate avem vreo scuză şi tăierea rădăcinilor adânci de către comunişti ne-a predispus la felul nedemn în care am scos capul în istorie din grota întunecată a comunismului, pentru ignoranţă nu avem scuze. Tocmai răul de care am avut parte trebuia să ne stimuleze să nu uităm ce ni s-a întâmplat şi să fim cu luare aminte la toate câte ni se întâmplă. Măcar atâta lucru am fi putut face, dar nu a fost să fie. Se pare că toate simţurile ne-au fost pervertite şi precum acei copii ţinuţi în izolare totală şi în condiţii mizere atunci când sunt eliberaţi întâi mănâncă şi bea, foamea este prima durere care caută să şi-o aline şi abia apoi după ani şi ani încep să vorbească şi să socializeze, să nădăjduim şi noi că după ce ne vom fi săturat de toate bunătăţile din hipermarketuri vom începe încet-încet să ne punem întrebări: cine suntem noi, cine sunt părinţii şi bunicii noştri, cine sunt cei care au murit şi pentru ce, cine le-a dat lor această putere de a se jertfi şi de ce. Trebuie să ne întrebăm toate acestea şi multe altele asemenea, ca să nu ne trezim din nou în alt experiment al istoriei de care inevitabil vom avea parte dacă vom rămâne ignoranţi.

Orwell se zvârcoleşte în mormânt

S-a vorbit si se vorbeste destul de mult pe Internet despre controlul trusturilor de media asupra unei tari, cum ca de fapt media nu ar fi a 4-a putere ci prima putere. Documentarul “Orwell Rolls In His Grave” trage cateva semnale de alarma, bineinteles la nivelul anului 2006, acum lucrurile sunt mult mai grave, controlul creste exponential. Sunt multe aspecte socante pe care le prezinta documentarul, cel mai mult m-a socat faptul ca rata realegerii in Congresul SUA este de 98%, chiar mai care decat rata din Sovietul comunist – 92%. Bineinteles asta e un amanunt punctual, insa faptul ca daca nu ai cateva milioane de dolari ca sa iti faci reclama sa te vada lumea, nu ai nici o sansa sa fii ales, este intr-adevar un fapt indubitabil al unei stari de fapt tragice in care cu adevarat numai prostii mai cred ca exista democratie. Dupa cum spunea unul dintre intervievatii din documentar, faptul ca putem spune orice si ca avem acces la multe informatii nu inseamna si ca suntem informati.

Documentarul este un semnal de alarma pentru Romania, urmarindu-l am inteles mult mai mult de cum merg lucrurile la noi si catre ce ne indreptam. In pragul alegerilor, ar fi bine sa intelegem, sa fim alerti, activi si sa incercam sa salvam ce se mai poate, alegand macar pe principiul reciclarii. Macar 98%-ul la suta al ratei realegerii care la noi nu m-ar mira sa fie chiar mai mare, sa il tragem putin in jos.

Iata si site-ul oficial: www.orwellrollsinhisgrave.com

[google 1925114769515892401]

Pentru cei care doresc sa aprofundeze influenta perfersa si mijloacele dracesti prin care mass-media controleaza lumea le recomand cartea “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a tele-viziunii“. Daca documentarul prezinta fapte si investigatii concrete, cartea ne prezinta mai mult aspectele tehnice ale acestei masinarii malefice.

1 8 9 10