Tschüss, Rumänien!

60.000 de români au emigrat în Germania, în doar şase luni. Inca o stire negativa. Sau pozitiva. Cum o fi? Cu siguranta se gasesc oarecare neghiobi care vor zice, “lasa, ca ne trimit bani” sau “lasa, ca se intorc cu experienta”.  Sau altii: “pai ce sa faca, daca la noi nu au de munca?”. Sau: “bine au facut, ca aici nu sunt platiti la cat merita!”.

Putini sunt cei care simt aceasta “scurgere” precum pierderea sangelui din organism. Tocmai pentru ca putini sunt cei care mai simt ceva organic cand aud numele de Romania sau romani. Pentru majoritatea este doar o noutiune abstracta, un banal nume de tara care sa intampla sa fie tocmai tara in care locuim.

Cunosc cativa dintre cei 60.000 care “au fugit” in Germania, toti cunoastem. Sunt atat de multi incat este inevitabil ca fiecare dintre noi sa nu aiba un prieten, o ruda, un cunoscut care sa nu fi plecat tocmai in Germania. S-a tot vorbit de cererea mare in domeniul medical si este deja un fenomen firesc care nu mai alerteaza pe nimeni cum studentii la medicina merg la cursuri de germana inca din anii de inceput, pentru ca sa aiba timp sa invete – stiut fiind ca germana este o limba destul de dificila – avand aproape in buzunar biletul de avion, singura incertitudine fiind specialitatea pe care vor merge si orasul din Germania in care vor ateriza.

Nu m-ar fi alertat prea mult stirea asta daca in loc de Germania in titlu s-ar fi specificat Italia, Spania sau Franta. Mai ales daca era Italia, era evident ca probabil majoritatea celor plecati sunt cersetori, ingrjitoare, bone, femei de serviciu, instalatori, muncitori zilieri etc. Cu Germania treaba sta altfel. Cersetorii nu au ce cauta – nemtii sunt nemti -, bonele nici atat – care neamt si-ar da copilul pe mana romanilor? -, ingrijitoarele nu au prea mult de munca in Germania – pensionarii bolnavi germani au servicii de calitate la preturi mai mici decat angajarea unei bone romance, iar muncitorii s-ar adapta foarte greu din cauza limbii dificile dar mai ales a mentalitatii si felului cum se munceste in Germania. Nu vreau sa extind aceasta discutie, dar este evident ca romanii – chiar si cei care s-au obisnuit cu munca grea si serioasa din Italia, Franta si Spania – s-ar adapta foarte greu cu cerintele unui loc de munca din Germania unde mai ales competitia este cu totul alta si desi cererea este mare, si oferta este pe masura (sa nu uitam ca nu doar romani emigreaza, ci si polonezi, cehi, bulgari, ba chiar spanioli si greci, etc).

Din cei 60.000 de romani plecati eu as putea pune pariu ca cel putin jumate sunt in domeniul medical si un sfert ingineri. Cu alte cuvinte, tocmai am pierdut cateva zeci de mii de oameni de calitate, care au invatat o meserie bine, atat de bine, incat au ales sa plece in Germania, unde este poate mai greu de gasit un loc de munca ca in alta parte (mai ales din cauza limbii), desi aveau de ales si alte tari, cum ar fi Italia, Franta, Belgia,etc. si nu doar ca sunt bine pregatiti si destepti, dar sunt si muncitori si corecti – altfel nu se poate in Germania. Nu sunt prea cunoscator al particularitatilor muncii in strainatate in diverse tari europene, dar inevitabil am auzit si am vazut multe chiar cu ochii mei si da, in Germania se munceste mult si se cere randament.

Nimeni nu a tras nici un semnal de alarma, stirea a fost doar preluarea sumara a unui articol de la Deutsche Welle, viata merge inainte in tara noastra minunata si deocamdata ne distram cu alegerile. Oltchim si-a reinceput activitatea, poate ca maine-poimaine se deschid si portile mineritului la Rosia Montana si lumea o sa fie fericita, poate poimaine vine si Shell si face ceva foraje de suprafata prin Constanta si asa va merge inainte pensia de handicapat, alocatia la copii, somajul si salariul minim pe economie. Dormiti bine, frati romani …

 

Mersul vremii atârnă de mersul purtării

Am reascultat recent o emisiune radio cu Pr. Ilie Moldovan pe tema “calendarul viu” – o expresie folosita de parintele pentru a sublinia actualitatea si nevoia trairii sarbatorilor crestine la adevarata importanta si relevanta pe care o au.

Printre nenumarate diagnoze dureroase dar penetrante ale starii societatii postmoderne, parintele enunta la sfarsit si aceasta fraza preluata de la Pr. Arsenie Boca, care cuprinde in ea nu doar mult adevar dar si un indemn si o chemare catre noi: “mersul vremii atarna de mersul purtarii”. Cat adevar si cata esenta in aceste cuvinte, mai ales pentru zilele noastre.

Einstein s-a dedicat atat de mult muncii sale incat a lepadat toate care erau in plus si care i-ar fi consumat din timp: sosetele i se pareau inutile, o jacheta de piele era singura lui haina groasa, oul il fierbea in supa ca sa nu mai piarda timpul cu spalatul vaselor. Asa purtare, asa mers a avut viata lui si asa performante a realizat.

Cum putem privi viitorul lumii de azi prin prisma acestui adevar? Vazand purtarea lumii de azi, nu cred ca avem curajul sa privim inspre viitor. Oricat de optimisti si de ingaduitori am fi la adresa societatii noastre, nu putem sa nu observam avantul accelerat al superficialitatii, prabusirea agravanta a oricarei morale sau aderenta la vreun registru de principii, ingustarea orizontului oamenilor atat temporal cat mai ales emotional sau sentimental dar mai ales alienarea identitara – pierderea oricarei identitati si usurinta cu care omul de azi poate fi transformat cu mijloace usoare in orice doresc cei care au instrumentele si know-how-ul sa se joace cu mintea noastra.

Va indemn sa ascultati si sa reascultati atat aceasta emisiune cat si orice cuvant vorbit sau scris veti gasi cu Pr. Moldovan. E de prisos sa mai spun cat de tumultuos a fost discursul parintelui, aduc marturie doar ajutorul pe care l-am primit personal de la acest om si curajul de a ridica capul din turma si de a incerca sa privesc putin mai departe.

Linkuri:

emisiune Radio Reintregirea cu Pr. Ilie Moldovan

– Calendarul viu – Dialoguri euharistice intre generatii – carte marturie despre dimensiunea liturgica si cosmica a traditiilor populare romanesti. Sunt pagini minunate despre colinda, despre darurile liturgice (prescura, vinul de paus, apa neinceputa), despre bisricutele dintr-un lemn, despre obiceiurile pascale, despre focul viu si cununiile de pe munte, despre haina romaneasca ca haina pascala, despre sfintirea apelor, despre satul de iconari crescut din lacrimile Maicii Domnului, despre Iisus-vita de vie si despre casa romaneasca, spatiu al Invierii.

 

Mamare şi independenţa financiară

Mamare – bunica sotiei – are 87 de ani dar analizele perfecte. Si pentru ca sta bine cu sanatatea ne-am gandim sa ii facem un “upgrade” si sa incercam sa ii imbunatatim “senzorii” si prin urmare am adus-o la Craiova sa-i punem aparat auditiv si s-o operam de cataracta. Nu prea a incantat-o pe ea ideea – la ce bun toate astea? – dar gandul ca ar putea sa auda si sa vada mai bine a tentat-o totusi discret si s-a lasat induplecata sa vina, dupa ce am convins-o ca nu va pati nimic rau si ca nu o vom dezlipi nici o noapte de gospodaria ei pe care nu stiu sa o fi parasit-o vreo noapte in ultimii 50 de ani.

“Fara gaini nu ai nici un rost in batatura” – imi spunea mamare intr-un alt context si le iubeste atat de mult incat nu le poate lasa singure peste noapte fara sa le “potoloeasca” seara. De altfel, cand era sa dea ortul popii asta vara dupa ce s-a ambitionat sa mearga pas la pas cu ceilalti muncitori la culesul porumbului si i-a sarit tensiunea la vreo 20, mi-a marturisit printre lacrimi cat de mult ii place ei sa toace frunze la ratuste, ca ii era drag de ele cum mananca verdeata tocata si la fel ii e drag si de pui cum vin spre ea seara cand intra sa le dea graunte. Nu pentru ca ar avea nevoie se patimeste mamae cu orataniile, ci pentru ca asa e obisnuita, daca nu munceste nu poate. In plus, se bucura ca mai poate sa ne ajute si pe noi cu o gaina din cand in cand si chiar daca noi nu mancam rate, i-a parut rau sa nu aiba si ea macar cateva.

Am adus-o asadar pe mamare in orasul cel mare si in timp ce intram in Craiova ii aratam locurile si ii povesteam ce si cum, pe unde trecem. “E bine si la oras, dar e mai anevoie ca dai bani pentru toate.” De mai multe ori cand vine vorba de traiul la oras, mamaie nu reclama nici aglomeratia (e uimita mereu de numarul mare de masini), nici inghesuiala cutiilor de chibrite in care noi orasenii ne ambitionam sa ne sechestram singuri si nici macar nesimtirea vecinilor care trec pe langa tine fara sa iti dea buna ziua chiar daca nu te cunosc, cum e la tara. Ce reclama mamaie ca pe o spaima ancestrala e ca fara ban, la oras mori de foame. Nici nu iti vine sa ii explici ca ai job solid cu perspective ok si ca lucrezi in intr-un domeniu high-tech cu o piata in continua expansiune. Nu pentru ca nu ar intelege, dar nu o misca cu nimic daca ii spui ca banii de paine nu sunt o problema pentru tine, esti tot un fir de praf suspendat in aer: fara ban, mori de foame. Si o spune cu atata certitudine si gravitate incat nu ai cum sa nu te problematizezi.

Ideea asta desi teoretic am inteles-o mereu si este evident ca noi orasenii suntem rotite intr-un sistem si in momentul in care ne oprim, un mare piston ne va strivi si ne va face praf, abia acum am inteles ce vrea mamare sa spuna si ce intelege ea cu mintea ei, cu mentalitatea ei, dar mai ales cu experienta ei.

Taranul nu este deloc atat de dependent de ban ca oraseanul, oricat de sarac ar fi. Un malai, o faina, niscavai legume dar mai ales gainile te ajuta sa treci cu bine peste momentele in care vrei nu vrei, nu ai nici un ban. La oras, daca nu ai bani de paine, trebuie sa te imprumuti altfel mori de foame. Azi. Niciodata ca taran, mai ales daca esti in putere, esti muncitor si ai ceva pamant (si mamare asa a trait) nu vei muri de foame, oricata saracie ar fi in tara. Oricat de grele au fost vremurile – mamare a apucat de altfel si vremuri cand mamaliga ramasa in plus nu se arunca ci se manca ziua urmatoare cu apa – taranul nu a murit de foame, desi a fost sarac. Poate si din obisnuinta cu saracia si cu banul putin are mamare aceasta desconsiderare ontologica fata de statutul de orasean care trebuie sa dea banul pentru orice. Dar desconsiderarea ei nu pare deloc expresia unei spaime ci mai mult expresia unei superioritati: taranul este mai liber, se simte mai liber, nu este dependent de ban ci are viata in mainile proprii.

Am inteles cu greu acest lucru si a trebuit sa cuget adanc si sa incerc sa ii inteleg modul de a gandi si de a vedea lumea pentru a realiza cat de mojic sunt eu si cata dreptate are mamare: orasenii sunt de fapt robi banului si a toate cate inseamna asta. Pentru mamare nici nu incape discutie ca beneficiile orasului sa reprezinte ceva: WC-ul in casa i se pare blasfemie si refuza cu indarjire sa il foloseasca. Apa curenta si caldura de asemenea nu inseamna nimic: cand incepe sa povesteasca de cat de calduroasa e soba ei si cat de bine ii e in cameruta ei micuta, aproape devii invidios. Vecinii la oras? Straini salbatici, nu altceva. Oricat de rau este “ariciul” de langa ea (un vecin cam turbat care o sperie ca vine peste ea noaptea), mamare tot mai bine se intelege cu taranii ei si cand iese la “linie” (strada) se satura de vorba. De altfel, mamae este maestra in arta buneicuviinte si a intelegerii cu vecinii, fiind iubita si respectata de toti, desi mai nimeni nu o ajuta. Iar la bloc, fara curte unde sa iesi, parca esti la puscarie. O zi a stat o data la copii la bloc, nu a rezistat mai mult. “Stam pe pat si ma uitam la pereti. Ma mai duceam din cand in cand la fereastra si vedeam masinile pe strada, dar parca turbam.”

Multe lucruri am invatat de la mamare, dar superioritatea statutului de taran este un lucru pe care l-am inteles mai mult decat teoretic si ipotetic.

Despre denaturarea sensurilor într-o lume bolnavă sau de când este sinuciderea un act de demnitate?

Nu vroiam sa imi mai obosesc cititorii blogului cu subiectul Adrian Nastase deoarece probabil ca deja s-au saturat pana peste gat de tot penibilul acestui subiect de la justitia intarziata si partiala (sapte case, doi ani), reactia penibila a inculpatului Nastase (nu a fost in stare nici macar de doi ani de puscarie) pana la reactiile stridente si jalnice ale USL-istilor (cum ca sinuciderea ar fi fost demna).

Nu vreau sa il judec pe Nastase pentru ca oricum el este ca si mort si despre morti numai de bine. De vreme ce s-a saturat sa slujeasca binelui comun si a incercat sa se sinucida si de vreme de deocamdata nu a declarat ca regreta ca a incercat sa se sinucida, eu consider ca pe Nastase il doare in fund de mine si prin urmare si pe mine ma doare in fund de el si nu mi-ar displace ca sa nu mai aud de el.

Ce mi se pare penibil este felul cum catalogheaza unii USL-isti fapta lui Nastase, incercand sa acumuleze capital politic dintr-un act de lasitate crunta pe care orice om intreg la minte il vede evident ca pe un act de lasitate. Daca nu am considera sinuciderea ca un act de lasitate, oare nu ne-am pune toti streangul la gat? De ce ne-am mai chinui sa traim si sa incercam sa facem ceva in viata asta, de ce am cauta un rost in viata si ne-am lupta cu deznadejdea, ca la urma urmei toti avem necazuri, poate unii cu mult mai mari decat ale lui Nastase? Pentru ca noi inca avem curajul sa luptam cu viata, ceea ce Nastase nu mai are. Poate ar zice unii: pai tu nu esti in locul lui, il judeci fara sa stii cum ai face daca ai fi in locul lui. Eu le spun: cercetati istoria si vedeti cum multe elite romanesti, au avut de suferit cumplit, fiind exterminati de comunisti fara sa fi avut nici o vina, doar faptul ca erau crestini, isi iubeau tara si reprezentau o valoare.

Multi politicieni interbelici, profesori universitari, intelectuali, au fost persecutati si au suferit lucruri incredibile pentru noi si nu s-au sinucis. Ceea ce i-a facut eroi. Adevarati eroi cu adevarata demnitate pe care au dovedit-o nu doar pentru ca nu s-au sinucis dar mai ales pentru ca au purtat suferintele cu atata superioritate sufleteasca incat au ajuns sa spuna: “Sa nu ne razbunati!”, precum Mircea Vulcanescu – politician interbelic si profesor de drept (ca si Nastase) din perioada interbelica. Iata cum a murit acesta si nu s-a sinucis desi ar fi avut circumstante atenuante:

Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: “Să nu ne răzbunați!”. (Sursa: Wikipedia)

Victimizarea lui Nastase si falsa promovare a lui ca un martir al liberatii si victima a regimului basist, nu reprezinta decat apogeul decaderii oricaror principii si valori in politica romaneasca si nu denota decat o generatie de politicieni total putreda si gaunoasa, lipsita de orice reper si profund perversa. Nu as spune lucruri atat de grave, daca nu mi-ar fi evident ca nici Vozganian (PNL) si nici Androneasca (PSD) – precum si toti ceilalti care au declarat ca tentativa de sinucidere a lui Nastase este un act de demnitate – nu cred pe bune in forul lor interior ca actul lui Nastase este unul demn, precum au declarat. Daca chiar cred aceasta, de ce nu se sinucid si ei si sa ne scuteasca de tanguieli penibile si propaganda jalnica si sa demonstreze prin fapte vorbele pe care le arunca in aer doar din ieftina politichie.

Faptul ca au ajuns sa isi  bata joc de cuvinte serioase precum demnitatea si sa calce in picioare valori umane de referinta si cu totul straine de ei, este inca un semn al alienarii politicienilor romani si trage semnale de alarma importante cu privire la viitorul nostru ca tara.

Indiferent de natura adevarului si de vinovatia sau nevinovatia lui Nastase, faptul ca el a incercat sa se sinucida nu este in nici un caz un semn de demnitate ci un semn de lasitate. Totdeauna sinuciderea a fost asociata lasitatii si nimeni nu a contestat ca doar cei slabi de inger si care nu au curajul sa se infrunte cu adevarul apeleaza la sinucidere. Si mai jos decat acestia se numara insa cei care doar simuleaza sinuciderea, precum adolescentii care ia pastile multe, in speranta ca vor atrage atentia si vor castiga importanta prin manifestarea lor. Mai degraba aici l-as incadra pe Nastase, deoarece daca chiar dorea sa se sinucida, ar fi facut-o inainte sa vina politistii, si poate chiar in fata camerelor de luat vederi: putea sa iese si sa declare: ” Nu sunt vinovat, Basescu ma prigoneste si de aceea nu accept sa fiu scos din viata politica si condamnat. Rusine Basescu! Pac!” Asta ar fi fost o sinucidere mai interesanta si ar fi avut o cu totul alta relevanta, dar Nastase nu a facut asa ci altfel. Nu neg ca si el si-ar fi dorit totusi sa se sinucida pe bune, altfel nu isi tragea glontul in gat, neg doar ca motivele lui ar fi fost prigoana lui Base. Privind din afara si fara a avea prea multe informatii sau interes, din punctul meu de vedere Nastase ar fi avut acelasi interes sa se sinucida si de ciuda ca a fost prins si condamnat, asa cum si Adrian Severin nu recunostea ca a luat mita desi a fost si filmat si toti am putut vedea asta, inclusiv el, in caz ca ar fi uitat.

Adevarul este uneori greu de purtat si oamenii care umbla mereu  in intuneric, care manipuleaza mereu minciuna atat de mult incat se transforma pe ei in minciuna ajung inevitabil in prapastia deznadejdii, adica intunericul total, care este sinuciderea. Iuda este prototipul acestora si stim cine a fost el si nu are nici o scuza. Nastase are insa un avantaj fata de Iuda, el a supravietuit. Acum are sansa sa schimbe lucrurile si sa repare totul. Ma indoiesc ca o va face si ma intristez vazand ca colegi lui care teoretic il iubesc si ii pasa de el, il indeamna practic sa se omoare din nou si de data asta sa aiba grija sa reuseasca. Pai daca sinuciderea este demna, si Nastase este un om demn, nu inseamna ca trebuie sa termine ce nu a reusit prima data?

Parerea mea este ca viata merita traita, orice am fi facut si orice ne-ar face altii. Oricat de grea ar fi viata, eu cred ca exista un rost si in suferinta. Ba chiar, daca este sa analizam, suferinta este chiar un margaritar de mare pret, oferindu-ne sansa se dobandim intelegeri profunde despre rostul vietii si alte intrebari fundamentale.

Se pare insa ca parerea multora este ca sinuciderea este o demnitate. Este de condamnat insa ca acestia nu demonstreaza ei prin fapte ceea ce vorbesc, ci le pretind altora sa se sacrifice pentru a justifica sloganurile lor pervertite. Ce altceva inseamna acest trend de catalogare a gestului lui Nastase ca unul de demintate ultima?

Otrava zilnică – monoglutamatul de sodiu E-621

Emisiunea asta mi-a adus aminte de un articol mai vechi: Înapoi la ţară. Iată încă un argument pentru viaţa la ţară.

As mentiona totusi ca nici la oras nu ne obliga nimeni sa mancam doar produse care contin otrava asta. Este intr-adevar o realitate ca si legumele si fructele au ajuns pline de ingrasaminte si lipsite de vitamine, ceea ce din nou ne duce la importanta sa ne cultivam singuri hrana. Pare utopie? Pentru majoritatea, da, eu insa am cunoscut oameni care isi produc singuri hrana, nu au fost niciodata la un supermarket si nici nu folosesc ingrasamite excesiv.

Ca un paradox, daca discutati mai sincer cu taranii care produc legume pentru piata, cei mai sinceri va vor spune ca au un solar in care produc pentru ei si in care nu pun ingrasaminte la fel ca in ceilalti solari in care produc pentru piata.

Deci daca pana si taranul roman a ajuns sa nu ii pese de sanatatea fratilor sai, ce sa mai spunem de marile lanturi de hipermarketuri si de companiile internationale care produc majoritatea produselor alimentare?

Plângerea Constantinopolului şi plângerea noastră

Multe asemanari putem gasi intre caderea Constantinopolului si starea ortodoxiei din ziua de astazi. Nu mica mi-a fost mirarea citind intr-un articol al lui Bogdan Mateciuc cum ca “administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru”. Iata deci cat de putin s-au schimbat lucrurile peste ani si ani. Este de mirare oare de ce profetia cu privire la alungarea turcilor si recucerirea Constantinopolului nu s-a implinit inca? Iata doar un exemplu de profetie a unui cuvios din anul 1503:

Mare razboi european. Infrangerea Germaniei si ruinarea Rusiei si a Austriei. Infrangerea turcilor de catre greci. Intarirea lui Agar (adica a turcilor) de catre popoarele europene si infrangerea Grecilor de catre turci. Macel in popoarele Ortodoxe si mare tulburare la popoarele ortodoxe… Intrarea armatelor straine de la marea Adriatica. Vai de cei ce locuiesc pe pamant. Iadul este gata. Intr-o clipa moare Agar. Un nou razboi european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania. Infrangerea francezilor de catre Germani. Rascoala Indiilor si departarea lor de Anglia. Anglia numai la saxoni. Biruinta Ortodocsilor. Infrangerea lui Agar si taiere de obste. Agar (iar) contra popoarelor ortodoxe. Neliniste in lume si deznadejde de obste pe pamant. Lupta celor sapte puteri la Constantinopol, trei zile si trei nopti macel si biruinta celei mai mari puteri. Continuarea razboiului de catre Ingerul Domnului Dumnezeului Hristos si predarea orasului (Constantinopol) grecilor. Intoarcerea latinilor la credinta nestirbita Ortodoxa. Intinderea credintei ortodoxe de la Apus pana la Rasarit. Frica si cutremurul barbarilor fata de Ortodoxie. Sfarsitul Papei si proclamarea unui patriarh pentru toata Europa. In 55 de ani, sfarsitul nevoilor. In cel de-al 70-lea an nu este necaz, nu este surghiunit, venind in bratele mamei voastre. Asa este si asa sa fie. Amin. Amin. Amin. “Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel din urma”. Sfarsitul, o turma si un pastor ce este din credinta adevarata a ortodocsilor.

Literatura greceasca abunda de astfel de profetii, unele chiar ale unor autori cu autoritate mult mai mare decat a acestui “cuvios” despre care eu nu stiu nimic in afara de faptul ca am gasit-o intr-o carte a unui parinte grec. Pentru muti greci ortodocsi, recucerirea Constantinopolului face parte deja din istorie, chiar daca dintr-o istorie viitoare si amanuntele acestui eveniment sunt mai populare si mai cunoscute decat multe alte evenimente istorice, poate chiar mai cunoscuta decat evenimentele care au dus la caderea Constantinopolului.

Este pacat ca in ciuda numeroaselor mijloace de informatie disponibile atat de putina lume este interesata de istoria Imperiului Bizantin, dar mai ales de caderea acestuia, pentru ca am avea multe de invatat. Sunt multe lucruri interesante in legatura cu aceasta, si va recomand articolul mai sus mentionat mai ales pentru ca este foarte succint si interesant.

In continuare as dori sa ma refer doar la cateva aspecte care ma framanta pe mine. In primul rand, demn de remarcat mi se pare faptul ca caderea Imperiului Bizantin a fost un proces indelungat, pas cu pas, bucata cu bucata, ca si cum parca Dumnezeu a dat timp crestinilor sa se pocaiasca si sa se indrepte. Cat de mult se aseamana aceasta cu vremurile noastre cand asistam la o degradare treptata a societatii la nivel global si la un avans pas cu pas catre o noua dictatura pe plan national. Pas cu pas vedem stramtorarile cum se aduna si cum sperantele de mai bine se naruie, iar zanganitul armelor se aude din ce in ce mai tare. Exista chiar si un termen care s-a incetatenit in terminologia analistilor economici cu privire la amanarea inevitabilului sfarsit: “kicking the can down the road” (impinsul cu piciorul a conservei mai departe). Mi-am spus de mai multe ori parerea ca dezintegrarea totala a societatii asa cum o cunoastem acum este inevitabila, am trecut de punctul in care lucrurile se pot schimba omeneste. Adica, pornind de la realitatea ca nu putem transforma un bancher intr-un mecena si un politician actual intr-un voievod sfant, este evident ca nu putem face estimari optimiste. Oare se asteptau bizantinii care traiau intr-un Imperiu cat de cat uman, in care munca era cat de cat rasplatita si nu se murea de foame, altfel spus aveau un nivel destul de avansat ca societate – oare credeau ei ca peste cativa ani urmeaza sa fie sclavi la turci si pe deasupra sa mai fie nevoiti sa se inchina lui Alah daca vor sa mai traiasca? Iar acest “privilegiu” l-au avut doar putini.

Fara indoiala iluzia civilizatie ne-a “contaminat” pe toti si sunt sigur ca nu doar ca nu credem ca situatia noastra actuala se poate inrautati dramatic, dar nici nu putem specula pe marginea raului care ni se poate intampla. De exemplu, foarte multi oameni astazi se plang ca au salarii mici si ca nu pot sa aiba si ei o masina ca toata lumea. Pentru multi aceasta este o problema foarte presanta si sunt foarte mahniti din aceasta pricina. Acestor oameni le vine foarte greu sa inteleaga si sa se gandeasca ca este foarte probabil ca in cativa ani sa vina vremuri in care nici cei bogati sa nu mai aiba masini deoarece sistemul financiar se va prabusi si va trage cu el si comertul si industria si prin urmare chiar daca vor fi mii de masini parasite, nu vor mai exista cisterne care sa care benzina la peco iar peco-urile vor fi goale pentru ca oricum nu vor mai exista bani de vreme ce bancile vor fi picat. Multi vor rade la aceasta presupunere, gandindu-se ca Isarescu e un dumnezeu al banilor care poate face orice. Iata insa doar o frantura de realitate: pentru milioane de americani colapsul a venit deja.

Un alt fenomen legat de caderea Imperiului Bizantin care ma intristeaza mai ales prin actualitatea sa este cel al tradarii ortodoxiei din ratiuni politice. Stransi cu menghina de otomai, unii bizantini s-au gandit ca daca vor renunta la ortodoxie si se vor inchia papei, vor scapa de iatagan. Asa s-a ajuns la sinodul mincinos de la Florenta. Amarnic pentru acestia: este tragic cum in situatii limita slaba credinta se pierde si caderea in apostazie este solutia pe care mintea omeneasca nebuna o gaseste ca mijloc de a lupta cu necazurile. Ce credeau ei? Ca pot sa biruiasca lumeste fara ajutorul lui Dumnezeu? Acestia clar nu au inteles ca lupta noastra nu este cu puterile vazute, ci ca rostul vietii este altul si cu mult mai nobil chiar decat supravietuirea unui imperiu, a unui neam sau a unei cetati. Vedem cum si in vremurile noastre unii striga si militeaza pentru relatii cat mai bune cu catolicii si protestantii, ba chiar pentru unitate, aducand ca justificare lupta mai eficienta cu pacatul din societatea de azi. Deci in locul otomanilor de alta data acum avem societatea moderna iar in locul razboiului armat avem razboiul in legislatie, propaganda, educatie si alte domenii ale societatii moderne puternic secularizate. “Luptatorii” ecumenisti de azi aduc stupidul argument ca impreuna putem fi mai puternici si putem lupta pentru o societate crestina in Europa Unita, ignorand o gramada de contraargumente cum ar fi faptul ca am ajuns unde suntem tocmai pentru ca ne-am departat de ortodoxie in est iar in vest chiar s-au instrainat total. In plus, relevanta catolicismului este cvasi-nula in occident, papa nefiind mai mult decat un personaj care mai “deranjeaza” din cand in cand opinia publica cu parerile lui “anacronice”. Prin esuarea includerii in constitutia Uniunii Europene macar a unei mentiuni privitoare la rolul crestinismului in istorie – ca sa nu mai vorbim de principii sau legi crestine – catolicismul si-a vazut si el caderea. Ce mai poate inseamna Biserica Catolica in afara unor procente in scadere vertiginoasa si a catorva asociatii de binefacere? Si cu toate acestea, exista ortodocsi care doresc “unitatea” in numele “actiunii comune”.

Iata deci doar doua similaritati intre lumea bizantina inainte de cadere si starea crestinilor ortodocsi romani (dar nu numai) de azi. Sa nu luam de-a gata libertatea pe care inca o avem si bunastarea care nu ne satisface niciodata si sa ne gandim ca daca nu le vom folosi cum trebuie le vom pierde. Orice dar pe care il primim ne este dat pentru a-l inmulti, numai prin cresterea rodului darul isi implineste menirea. Precum maslinul care a fost blestemat pentru ca nu a dat rod, si noi vom pierde darul libertatii daca nu vom incerca sa devenim liberi de pacat, liberi de legaturile acestei lumii decazute, liberi de legaturile obiceiurilor proaste si liberi de ispitele demonilor.

Legaturi:

 

Cât de important este să ne scuturăm de deznădejde

În vremurile apocaliptice şi glaciare pe care le trăim cred că este necesar ca din când în când să ne oprim şi să ne relaxăm, să ne reîncărcăm bateriile şi să cugetăm asupra lucrurilor cu o perspectivă cât mai istorică posibilă, în funcţie de bagajul fiecăruia.

Aseară în timp ce mă întorceam acasă de la muncă, mergând prin centrul oraşului care era frumos dezăpezit, văzând maşinile de dezăpezire cum degajau zăpada iar traficul era relaxat deşi ningea abundent, mă gandeam: este bine totuşi în civilizaţie, este bine să ai şi maşină, să ai şi cauciucuri de iarnă şi să poţi să mergi cu ea chiar când ninge de o săptămână. Este bine însă de mine că stau în centru şi străzile sunt cât de cât în regulă, este bine de mine însă că am gaze, am curent, am de mâncare etc. Este păcat că vom pierde toate acestea şi mă simt oarecum frustrat pentru că nu am capacitatea mentală şi nici voinţa de a face ceea ce trebuie, deşi ştiu că totul se va nărui precum un om de zăpadă peste care trece o maşina de dezăpezire.

De după-amiază, la o pauză de cafea, mă uitam pe geamul de la birou la cele câteva case ce sunt în spatele blocului şi vedeam nămeţii de zăpadă din curţile oamenilor şi zăpada de pe acoperişuri. Mă gândeam: ce bine era altă dată: iarna oamenii nu munceau, pe zăpezile astea nu aveau decât să facă potecă până la şura de lemne şi până la beciul unde aveau alimentele. Sau, mă rog, peste tot pe unde aveau nevoie, dar iarna, chiar nu aveau ce să facă. Ca să nu mai zic că nu trebuiau să îşi pună problema cum merg la muncă, cum merg până la hipermarket să îşi cumpere mâncare, nu trebuiau să dezăpezească maşina, nu aveau nevoie de cauciucuri de iarna, nu se îngrijorau că li se taie curentul sau gazele şi altele. În acest moment de reverie, mi-a venit şi mie o idee şi le-am propus colegilor să mergem şi noi să fierbem nişte vin, să mergem afară şi să facem un om de zăpadă, este prea frumos ca să ignorăm ceea ce se întâmplă afară. Au rejectat propunerea mea ca nişte laşi şi fricoşi ce sunt: ar prefera mai bine să facă oameni de zăpadă în minecraft decât să se mozoleasca cu această substanţă periculoasă şi dezagreabilă care este zăpada.

Dar să ne ridicăm ochiii de la peisajul mirific cu care ne binecuvintează Dumnezeu zilele acestea şi să ne întoarcem la o problemă extrem de importantă deoarece aceasta este un factor vital pentru motivaţia omului: optimismul. Nu cred că este exagerată opinia că optimismul este chiar combustibilul motivaţiei, mai ales în realizarea lucrurilor măreţe şi complexe care necesită nu doar un plan coerent dar şi măsuri active şi efort mare pentru îndeplinirea acestui plan dar mai ales pentru înfruntarea neprevăzutului.

Ca răspuns la atmosfera apocaliptică care a pus stăpânire pe omenire în vremurile noastre, un englez a scris un articol în Financial Times intitulat “Un ghid pentru scuturarea de întuneric şi condamnare” (original: A guide to shaking off the doom and gloom)

Vizinea lui Johnson este ca societatea umana progreseaza prin cei optimisti, prin cei care cred intr-un viitor mai bun si pot sa vada o cale catre progres si crestere. Daca o societate isi creaza o viziune negativa si pesimista, ce optiuni mai are? Cel putin demografia ii va fi distrusa, pentru ca oamenii nu vor mai avea curajul sa faca copii. Pe masura ce media creste in influenta asupra societatii atat prin  penetrarea si facilitatea accesului cat si prin cresterea in autoritatea si rolul ei in societate, inevitabil si stirile si atitudinile pesimiste vor acapara sufletele si mintile oamenilor. Titlurile apocaliptice atrag atentia si astfel media este inclinata spre promovarea negativului si spre exagerarea in prezentarea unor fapte negative. Niciodata o stire ca numarul imbolnavirilor de cancer a scazut in ultimii 10 ani cu 2% nu va atrage la fel de multa atentie ca stirea prabusirii unui avion. Si cu siguranta imaginile cu un tren deraiat vor produce o impresie mult mai puternica decat relatarea unor statistici legate de siguranta mersului cu trenul.

Johnson nu este de parere nici ca trebuie sa bagam capul in nisip si sa ne facem ca ploua: nu putem nega problemele cu care ne confruntam. Totodata trebuie sa fim constienti ca ca niste animale ce suntem, ne-am obisnuit cu un nivel de confort material foarte ridicat. De aici si teama ca il vom pierde si frica ca nu vom face fata viitorului. Aceasta frica insa ne este folositoare, adrenalina nu strica uneori, mai ales daca vom reusi  sa canalizam energiile in scopuri creative.

Trebuie asadar sa evitam atutidinea si starea negativa si sa dobandim o viziune optimista asupra lucrurilor, pornind cel putin de la adevarul istoric ca optimistii au triumfat mereu: revolutionarii, inventatorii, oamenii de stiinta,  toti cei care au putut sa gandeasca si sa actioneze activ in perspectiva viziunii optimiste si pozitive pe care au avut-o au dovedit ca in general binele triumfa.

Iata cateva din sfaturile pe care le ofera Johnson:

– sa studiem istoria: ne ajuta sa plasam dificultatile prezente intr-un context mai larg; viata de azi este mai buna decat a fost vreodata pentru marea parte a oamenilor; diversele societati au avut tot timpul parte de rasturnari; crizele s-au terminat insa totdeauna si tendinta de imbunatatire a fost tot timpul constanta;

– sa evitam stirile: oamenii din presa stiu ca negativul se vinde mai bine; macar sa nu luam seama la titluri si sa incercam sa intelegem realitatile din fragmentele de adevaruri care razbat din stiri; sa ignoram viziunea autorului stirii, sa constientizam faptul ca acesta incearca sa ne manipuleze si sa culegem doar cu ce este esential; ideal ar fi sa citim cat mai putine stiri si sa evitam sursele care in mod repetat am observat ca au deficiente si deonta crasa superficialitate in relatarea faptelor asa cum sunt;

– sa petrecem timpul cu oameni tineri; oamenii se nasc cu taina minunii in ei; varsta, experientele negative si societatea ne fac cinici iar perspectiva mortii sau a imbolnavirii care creste o data cu varsta, ii face melancolici si pe cei mai cutezatori optimisti;

– sa evitam oamenii pesimisti

– sa ramanem rationali: ce e mai rau niciodata nu se intampla in realitate;

– sa ii citim pe stoici, cum ar fi Marcus Aurelius cu ale sale Meditatii;

– sa ne recunoastem greselile si sa mergem mai departe;

– sa nu levenim: sa avem mereu de lucru, iar daca nu avem un job, sa ne implicam in voluntariat;

– sa facem sport;

– sa ne focusam pe victorii mici;

– sa ignoram evenimentele asupra carora nu avem nici un control;

– sa ne concentram pe buzunarul propriu ca oricum nu putem noi schimba economia tarii;

– sa radem

Iata si un interviu cu Johnson, legat bineinteles de acelasi articol.

Un omagiu pentru Arthur

Arthur nu este nebun, noi suntem. Arthur este mai mult decat un personaj amuzant si interesant. Putem gasi la Arthur cateva virtuti pe care putini dintre cei care rad de el le au si desi la o prima impresie Arthur este cel slab si cu lipsuri iar noi astia de radem suntem cei puternici si de deasupra lui, realitatea este cu totul alta. Sa vedem care ar fi cateva din calitatile lui Arthur:

Umorul: se zice ca autoironia este apanajul oamenilor inteligenti. Arthur are mult umor, trebuie sa recunoastem si are si inteligenta, dovada fiind limba fluida pe care o rosteste. Lipsurile rationamentelor lui vin si din cele cateva suruburi defecte la motoras dar si din educatia deficitara de care probabil a avut parte. Umorul sau este insa mortal si cine nu ii da nota 10, trebuie sa mearga el la psihiatru.

Demnitatea: cati dintre noi aflati in situatia lui Arthur s-ar comporta cu demnitatea de care el da dovada? Umorul cu care Arthur vorbeste despre problemele pe care le are nu este deloc fortat si deloc artificial. Acest umor vine din insasi demnitatea care il caracterizeaza. De exemplu, episodul in care Arthur vorbeste ca ii furau cainii painea. Cati ar avea curajul sa povesteasca o situatie ca asta cu zambetul pe buza si fara lamentare? Arthur o fi el nebun, dar daca vreun doctor stie ce medicamente sa luam si noi ca sa innebunim si sa avem demnitatea lui Arthur sa ni le spuna si noua.

Viziunea: cati dintre noi mai au un vis si cati mai au puterea, curajul si rabdarea sa lupte pentru el? Arthur are doua mari visuri: iubire si prosperitate. Arthur viseaza la Alina, cauta o nevasta – dar nu orice nevasta: sa nu fumeze si sa nu consume alcool. Si chiar daca mintea nu l-a ajutat prea mult, Arthur visa si la o afacere care sa ii asigure prosperitatea. Ce isi doresc majoritatea oamenilor din lumea dea azi? Placeri, averi, distractie, putere. Arthur insa are nazuinte firesti si sanatoase: el isi doreste o familie si isi doreste si o situatie care sa il ajute sa sustina viitoarea lui familie. Arthur nu viseaza la discoteca doar pentru a invita fete frumoase, ci mai ales pentru a castiga un ban. Sa ne amintim cum planuia sa puna pretul la jumatate cat ceilalti pentru a atrage clientela. Iata deci cum Arthur are chiar si un plan de atac in ceea ce priveste implinirea visurilor sale. Sa mai amintesc oare de anuntul matrimonial? Arthur nu sta cu mainile in san ci isi cauta nevasta. S-a dus la Lacrimioara chiar cu Intercity-ul. Faptul ca fiind cam slab de inger Arthur nu isi face calculele cum trebuie este secundar. Ce este relevant este ca faptul ca Arthur are o viziune clara, are niste repere solide catre care isi indreapta intreaga sa energie. Se va gasi vreunul sa puna pe seama diagnosticului viziunea lui Arthur si perseverenta cu care el isi urmeaza obiectivele, insa din nou zic: doctorul care ar zice asta sa ne zica si noua de unde sa luam boala pe care o are Arthur pentru ca Romania este o tara fara viziune si romanii de astazi sunt niste zombi pierduti in supermarket: nu vad dincolo de primul raft, nu ii intereseaza daca exista munti care asteapta sa fie cuceriti: baltirea este sportul national, tanguiala si plafonarea sunt boala care a cuprins o intreaga natie poate mai mult decat in alte vremuri daca ar fi sa ne luam dupa viteza cu care se fuge in afara.

Perseverenta: chiar daca boala sa poate sa il ajute aici  Arthur trebuie sa recunoastem ca este perseverent. Chiar dupa ce si-a daramat casa visand sa faca discoteca, lui nu i-a iesit din cap inca ideea si ochii ii sclipesc cand vede cat de inalt este tavanul din fostul sediu al CAP-ului unde a primit acum locuinta de la primar. De ar fi doar boala de vina pentru perseverenta lui, ar trebui sa intrebam toti ce boala are Arthur si de unde a luat-o el.

Barbatia: spre deosebire de omul Yeti care a primit de la Dumnezeu darul de a nu simti frigul Arthur recuoaste ca “situatia la cort devine din ce in ce mai grea”. Sa dormi in Noiembrie intr-un cort sub cerul liber necesita barbatie chiar si pentru un bolnav psihic. Este admirabila descrierea experientei lui Arthur la cort: cum se trezeste din ora in ora, cum mai face un foc, cum face “patrule” pana in centru si se intoarce. Enumerarea problemelor este presarata insa si cu glume. Barbatia lui Arthur insa este involuntara, fiind parca o stare fireasca, o prezenta continua la inaltimea momentului. De altfel, si din descrierea felului cum l-a salvat pe politai intelegem clar ca Arthur este un barbat adevarat. Ca sa nu mai vorbim de comportamentul de cavaler pe care Arthur l-a avut cu fata de la Bucuresti care a stat cu el doua saptamani, timp in care Arthur ii sa gatea, ii cumpara tigari, ii facea toate poftele fara ii pretinda “dragoste cu forta” cum  i-au sugerat altii. Arthur a inteles ca iubire cu forta nu se poate si s-a comportat barbateste ca de altfel si in cazul Lacrimioarei careia Arthur nu ii reprosaza ca era mult mai grasa decat el, nu pare sa il doara nici faptul ca l-a injurat la telefon, ci treaba nu a mers doar pentru ca aceasta fuma si bea si in plus il credea miliardar.

Arthur sfideaza lumea de azi si se ridica deasupra ei. In timp ce noi strambam din nas daca cozonacul nu are destula umplutura, Arthur are cu adevarat probleme. Si chiar si asa, in ciuda problemelor pe care le are si desi nu mai are pe nimeni, Arthur nu se da batut ci lupta cu barbatie, problemele le abordeaza frontal, dar si cu speranta, cu calm si cu un umor debordant. Arthur este cu adevarat un Don Quixote de  Ceptura.

Craciun Fericit, Arthur, oriunde te-ai afla!

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTA: Arthur este un taran din Ceptura – Prahova scos la iveala de baietii de la vaxpopuli.ro

Black Friday – un preview la “Chaos in USA [2012]”

Black Friday-ul de anul acesta ne-a dovedit cat de animale sunt oamenii. Sociologii care vor sa exemplifice comportamentul animalic al oamenilor josnici imoblnaviti de cultura posmoderna si civilizatia consumerista, cred ca imaginile cu imbulzeala de la magazine din ziua Black Friday este cel mai bun exemplu. De la gaselnita Black Fiday menita a stimlua vanzarile si pana la paperspray-ul folosit pentru a goni cumparatorii competitori este cale lunga, poate chiar calea de la o idee banala de marketing la o degradare mentala si spirituala fatala.

Va dati seama ce o sa fie cand oamenii vor fi nevoiti sa se gramadeasca in magazine pentru o bucata de paine, daca pentru niste amarate de prosoape acum sunt in stare de ce sunt in stare?

Bataie pe prosoape:

Run for your life:

Gramadeala pentru o tigaie de wafe de 2$:

Bataie pe prosoape de 1,28$:

Deşertăciune fast-forward

httpv://www.youtube.com/watch?v=mYKA-VokOtA

“Măreţia oraşelor şi a naturii într-un videoclip spectaculos” a intitulat Mediafax si a preluat Realitatea un tube draguţ pe care un nene cu o camera video destul de scumpica dar foarte folositoare l-a facut filmand prin niste orase americane cum se misca lucrurile si cum se aprind beculetele si cum trec norii pe cer, toate la viteza augmentata.

Dincolo de aspectul artistic, filmuletzul, ca de altfel si altele asemanatoare, mie imi creaza o senzatie de gol in stomac si ma fac sa ma intreb: la ce bune toate acestea? Intr-adevar admirabile realizarile oamenilor, te lasa cu gura cascata. Insa perceptia timpului alterata care este de fapt canalul de comunicare catre noi, teaserul care ne misca si ne starneste interesul principal, atenueaza parca simtamintele de admiratie si ne face sa ne punem intrebari grave si profunde legate de rostul vietii noastre. Vazand aceste imagini curgand, ma gandeam: oare chiar daca ar avea cineva toate astea, oare chiar daca ar avea puterea de a schimba precum un regizor toate acestea, oare chiar de le-ar face sa dispara total si sa le refaca intr-un alt fel, la ce bun? Cat de nimic pare orice realizare a omului incat numai putin daca dam timpul sa curga mai repede realizam desertaciunea ei.

Un prieten joaca un joc de strategie online unde intr-o lume cu cativa zeci de mii de jucatori el este un fel de mic regat, este in top 10 sau cam asa ceva. La urma urmei, si lumea noastra cu siguranta este o “versiune” mai complexa a unui joc, cu un factor de magnitudine oarecare. Sau invers daca este sa vorbim asa, jocul este o “versiune” mai bruta a lumii reale in care avem oameni, resurse, armate, relationari, evenimente etc. Prietenul meu este foarte pasionat de joc, il joaca de ani de zile cu pasiune si cu implicare extrema, pana acolo incat intr-o perioada obisnuia sa se scoale la anumite ore ale noptii doar pentru a verifica atacurile pe care si le planificase anterior, ce rezultate au avut si sa lanseze unele actiuni pe baza acestor rezultate. Cu toate acestea, faptul ca prietenul meu este unul dintre stapanii acestei mici lumi brute, nu mi se pare ca il face sa fie foarte fericit. Ba chiar, daca il invit la o pizza, renunta fara ezitari la joc, faptul ca este un rege si ca are un regat de condus nu il mai pasioneaza atunci atat de mult. Sunt sigur ca nici stapanii lumii, daca chiar exista si daca chiar ar exista, nici ei nu ar fi prea multumiti de sine, de realizarile lor, de status-ul lor, cu siguranta si ei isi doresc inca ceva, un altceva pe care nu il pot defini si dupa care sufletul lor inca inseteaza.

Inevitabil ajungem la intrebari grave, pe care nu doresc sa le elaborez acum si aici. Este de datoria fiecaruia sa continue sa se intrebe: ce este omul, ce este viata, de ce traim, de ce trece timpul, ce rost are viata, ce sens are lumea, cum se va sfarsi totul, daca si cum se va sfarsi, etc. Intrebari pe cat de grave, totusi pe atat de putin enuntate si dezbatute. Daca 33% din timp dormim, 33% muncim si restul suntem pe drum, la magazin, gatim sau spalam vasele, cel mai probabil, nici macar 1% din timpul nostru nu ni-l petrecem intrebandu-ne si cautand sa ne dam raspunsuri la intrebari totusi destul de interesante si care pot sa adauge, prin simpla lor luare in consideratie, un mare plus vietii noastre, oricat de nestiutori am fi, oricat de nedumiriti si incurcati am fi in incercarile noastre de a gasi un raspuns la ele.

Paradoxal, viteza augmentata a timpului vremurilor noastre ne-a diminuat tocmai dorinta si implicarea in cautarea sensului trecerii acestui timp, care chiar daca este al vremurilor si are greutatea pe care o are, este totusi un timp al nostru care ne priveste personal si in cea mai grava  implicatie posibila.

1 4 5 6 7