O mărturie “near-death experience”

“In certurile cu nevasta am invatat sa nu caut sa am dreptate ci sa caut sa fiu fericit”. Surprinzator ca i-a trebuit sa pice cu avionul ca sa isi dea seama de asta, dar mai bine si mai tarziu. Ca marturie proprie, zborul cu avionul ne face mai constienti ca oricand de fragilitatea noastra, de faptul ca suntem pur si simplu pe muchie de cutit la orice pas si doar pronia lui Dumnezeu ne tine inca in viata. Pacat ca nu prea ne dam seama care e treaba cu viata, care e rostul ei si cum trebuie sa il ducem la bun sfarsit.

httpv://www.youtube.com/watch?v=8_zk2DpgLCs

Maica Domnului şi femeia de azi

Oricum am încerca să vorbim despre lipsurile femeii de azi, tot misogini vom fi numiţi. Oricum am încerca să amintim doar aşa, ca o visare cu ochiii deschişi, de rânduielile de altă dată şi inevitabili vom fi catalogaţi anacronici. Degeaba am încerca să o judecăm şi degeaba am încerca să îi amintim femeii de azi chemarea la care a fost chemată. Degeaba îi vom aminti cum Maica Domnului a răspuns DA chemării făcute de Dumnezeu de a primi în pântece pe Mântuitorul.

Putine eve de azi constientizeaza ca Maica Domnului a avut optiunea sa spuna NU si ca ar fi putut sa aduca argument neputinta ei, teama, frica, varsta frageda sau alte scuze. Putini inteleg ca in dialogul avut de Maica Domnului cu ingerul Gabriel, acesta punandu-i in fata chemarea lui Dumnezeu, i-a cerut de fapt acordul pentru a-l primi pe Mantuitorul in pancete, nu a informat-o pur si simplu de ce aveau ce sa se intample cu ea. Prin raspunsul dat – “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!” – Maica Domnului si-a dat acordul, a afirmat acceptul pentru chemarea facuta de Dumnezeu prin inger.

Am vazut astazi o stire, citita de o femeie despre tinerele femei care au ramas mamice. Fete de 14, 15, 16 ani cu copii. Tragedie nationala, mai grav ca la Fukushima. Cum sa inteleaga doamna reporterita ca a naste la 16 ani nu e tocmai o tragedie, este varsta la care si Maica Domnului a primit Vestea cea Buna, este varsta la care chiar bunica mea s-a maritat ca probabil si alte bunici. Tragedia nu este ca nasc, ce alternativa ar avea? Avortul? Anticonceptionalele? Cum sa nu nasca doamna reporterita daca dumneavoastra la Antena3 dati numai stiri despre Lady Gaga si Oana Zavoranu? Ce exemple sa aiba tinerii de astazi daca voi ii indopati cu gunoaie si nu ii ajutati cu nimic constructiv numai cu materiale “toxice” si “virale”?

Este deja obositor sa mai vorbim ca lumea a ajuns unde a ajuns pentru ca nu mai sunt mame frumoase. Daca ar fi mame frumoase, cum vedem bunicile cuminti de la tara, si copiii lor ar fi altfel. Daca mamele s-ar ruga la Maica Domnului pentru copiii lor, nemernicii nu s-ar fi inmultit si nu ar fi stapanit lumea in masura in care o fac in zilele noastre.

Femeia de azi insa rade de Maica Domnului. Credinta o oboseste, rugaciunea o plictiseste, cele zece porunci o irita ingrozitor. Telenovelele si horoscopul insa o veselesc. Moda si barfele o fac sa se relaxeze, iar vreo potaie pe langa ea chiar ii satisface lipsa de afectiune pe care barbatul nu i-o ofera. Copiii sunt o corvoada si nu se mai regaseste in jertfa, jertfa pentru cresterea copiilor este un “fenomen extraterestru” pentru ea, iar cariera este vazuta ca o mantuire. Micile exceptii sunt picaturi intr-un ocean.

Lumea arde. Barbatii au ars de mult iar copiii se zbat in mijlocul focului in timp ce femeia se uita le televizor vrajita fiind de oglinda fermecata.

De ce nu ne sperie cutremurul?

Am ascultat azi conferinta Pr. Tanase din Constanta de pe 15 martie intitulata “Datoria mea faţă de tânăra generaţie” si pe langa o gramada de lucruri interesante, parintele a subliniat si un aspect foarte interesant care ma precupa si pe mine de mult timp: de ce nu ne sperie cutremurul. Ne uitam la acele grozavii: cutremur puternic, pamantul rupandu-se si apele revarsandu-se si ramanem doar curiosi si interesati de ce se petrece, chiar si dupa ce vedem ca lucrurile merg din rau in mai rau la centrala nucleara de la Fukushima.

Nu stiu daca parintele se referea la experienta proprie sau doar la ce a observat la oamenii din jur. Cu siguranta ca putini sunt cei care au luat aminte cu adevarat din necazul altora si se traiesc cu adevarat acest eveniment ca pe inca o confirmare ca avem sansa sa traim apocalipsa. Iar daca nu chiar Apocalipsa, cel putin un nou ev mediu intunecat ne asteapta, avand in vedere momentul de rascrcuce in care se afla omenirea prin cumularea unor crize in toate sferele societatii: morala, financiara, ecologica, agricola etc

Nu vreau sa detaliez despre impactul asupra economiei globale pe care il are catastrofa din Japonia. O paralela bruta, dar cu oarecare elemente de realism ar fi sa ne imaginam ce s-ar intampla la noi in Romania in cazul unui dezastru care ar afecta un singur judet si ca acel judet ar fi Argesul. Sa presupunem ca o un lant de explozii puternice la Arpechim ar provoca incendii in lant si in alte zone si ar distruge infrastructura locala, curentul ar fi intrerupt in mare parte din judet iar in Pitesti s-ar intrerupe constant facand imposibila functionarea fabricilor. Asta in caz ca oamenii ar mai avea chef sa vina la munca pentru ca toti si-ar cauta rudele si prietenii sa vada daca au scapat bine iar cei din vecinatatea judetului ar fugi pe jos cat mai departe ca sa nu inhaleze fumul toxic datorat incendiilor. E macabru un astfel de scenariu, dar cum credeti ca ar afecta acest incident economia tarii?

Japonia inseamna mult mai mult pentru lume decat inseamna Arges pentru Romania. Japonia este al doilea mare detinator de bonuri de trezorerie americane, avand 886 mld $, cu putin fata de China care are aproape 1155 mld $ si de 3 ori cat Marea Britanie care o urmeaza cu 278 mld $ (sursa: Trezoreria SUA).

Puterea financiara a Japoniei era imensa desi deficitul guvernamental era oricum printre cele mai mari din lume (aproape 200% din PIB). Din fericire pentru japonezi, mare parte din deficit este catre cumparatori interni, permitand astfel Japoniei sa acceada in caz de nevoie si la investitori externi. Desi de 20 de ani Japonia stagneaza, stagnarea lor nu era tocmai nefasta, adica desi nu reuseau sa creasca si sa reduca deficitul, totusi nivelul de trai a ramas foarte bun, mult peste cel al americanilor sau al europenilor (poate cu exceptia nordicilor). Japonia produce mare parte din componentele electronice care doar sunt asamblate la chinezi. Desi pe mai toate eletronicele de azi scrie Made in China, de fapt ele doar sunt asamblate in China, procesoare, memorii si alte componente cu circuite integrate sunt de fapt Made in Japan.

Dezastrul s-a produs in cel mai nepotrivit moment, atat pentru Japonezi cat si pentru lume, mai ales pentru americani care sunt din ce in ce mai mult stransi cu usa de datorii si depasiti total de valul de miscari sociale din Africa care nu va face decat sa alimenteze si mai mult inflatia pe care si-asa nu pot sa o tina sub control prin nici o metoda. Si tocmai cand atat americanii cat si europenii se gandeau sa mareasca rata interbancara pentru a mai struni putin inflatia, s-a nimerit prapadul din Japonia care nu face decat sa aprinda scanteia pe un morman de lemne deja imbibate bine in benzina. Iar Europa cu ai sai porcusori nu e si ea decat un mic butoi de pulbere cata sa explodeze la prima aprindere.

Consecintele probabile (negative): inflatie, caderea dolarului, revolutii, razboaie

Consecinte posibile (pozitive): stimularea cercetarii si investitiilor in tehnologii alternative si descoperirea unei solutii la criza energetica

Iata asadar ca avem suficiente motive sa fim speriati si sa traim la inaltimea momentului. Din pacate, vedem ca toate acestea in mare parte ne lasa reci, asa cum ne lasa rece urmarirea unei stiri cu un accident rutier fara sa ne gandim ca in acel accident poate a murit cineva drag noua sau ca puteam fii chiar noi. Cu siguranta televiziunea, filmele si Internetul ne-au tocit stimulii intr-o masura atat de mare incat reactiile noastre sunt mai mult la nivel menal decat la nivel emotional. Ceea ce nu e foarte rau, este bine intr-adevar sa nu ne consumam aiurea emotiile si sa ne controlam spaimele si sa judecam cat mai rece dar cat mai corect ce avem de invatat si pentru ce trebuie sa ne pregatim. Insa pentru ca frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii, daca nu ne speriem macar putin nu castigam nimic, ci suntem precum animalele care nu inteleg nimic din strigatul de moarte al unui alt animal rapus de vanatorul aflat in apropiere.

Revenim asadar la o tema mai veche: intoarcerea la tara. Nu ca la tara am fi salvati de foamete si razboaie sau ne-am sfinti mai usor acolo, fiind eliberati de corvoada traiului in postmodernism. Insa recunoasterea unor evidente si luarea masurilor corecte devine deja o responsabilitate majora pe care din pacate putini o constientizeaza si au puterea de a o pune in aplicare intr-un mod realist si fara heirupism.

Vazand radiatiile ucigase care ameninta Japonia si deja au ajuns in SUA, sa ne dam seama ca duhovniceste, lumea de azi este de fapt o mare centrala nucleara aflata in stare de meltdown iar singura protectie pe care o putem avea este Hristos. Doar indreptand eforturile si energiile noastre cat mai mult inspre schimbarea mintii si lepadarea de omul vechi putem sa supravietuim fara a fi ucisi incet dar sigur de catre radiatiile invizibile.

Viaţa

Am vazut ieri filmul cu Pr. Iustin taind tortul la 91 de ani [1]. M-a impresionat profund, m-a facut sa ma gandesc la viata lui si sa ma minunez cum de inca se tine asa de bine dupa toate cate a suferit si dupa toate cate a facut. Uneori ma intreb cu o curiozitate bolnava cum de il mai tine Dumnezeu pe parintele printre noi: ca sa ne folosim noi sau ca sa se desavarsasca el? De folosit nu stiu cat de mult ne folosim noi, mai ales ca parintele nu prea mai primeste oameni. Cu siguranta insa poate ca si sfintia sa mai are de lucrat, chiar dupa toate cate a facut. Imi povestea cineva ca parintele i-a marturisit o data ca daca ii e teama pentru ceva, ii e teama ca a cam judecat ierarhii. Pai daca parintele i-a judecat, inseamna ca noi i-am si omorat, de nenumarate ori. Si daca si pr. Iustin se teme, chiar daca teama este normala sa existe si la sfinti, ce sa mai zicem noi?

Am fost mereu uimit de felul cum privea Pr. Teofil moartea, deseori el marturisea ca el se cam vede mantuit, nu vede de ce nu l-ar mantui Dumnezeu. Si Pr. Arsenie povesteste despre o discutie avuta cu Pr. Teofil pe tema asta. Intr-adevar, a spune ca te mantuiesti, este echivalent ca a spune ca esti smerit, ceea ce daca o spui, este o dovada clara a faptului ca nu este adevarata. Dar pe de alta parte, si Pr. Teofil avea argumente si explicatia sa era destul de plauzibila: a dus o viata in cautarea lui Dumnezeu, a incercat mereu sa se depaseasca, a cautat sa fie un om care raspandeste bunatatea si binele in jurul lui si nimeni nu poate sa nege asta (asta zic eu). Eu sunt sigur ca Pr. Teofil s-a mantuit, a fost un om plin de har si care radia bucurie intr-un mod tangibil.

Dupa ce a nasit o tanara pereche din Craiova, dupa slujba si cuvantul de la biserica, in curtea bisericii, in timp ce mirii erau felicitati de rude si prieteni, Pr. Nicolae Tanase [2]  se intalneste cu un alt preot tanar pe care il cunostea probabil de ani de zile si cu care nu se mai vazuse de mult timp. Se uita lung la el, se uita si la mine, se uita inapoi la parintele zambind cald si bucuros de reintalnire si spune: “viata…” dupa care face o lunga pauza ca si cum ar fi tinut un intreg discurs. Sau mai bine zis o intreaga conferinta. Intr-adevar parintele nu mai avea ce sa spuna, ne-a invatat multe in nenumaratele conferinte tinute studentilor craioveni si de prin alte parti. Dar mai ales ne-a aratat prin viata lui. Aproape zilnic ma gandesc la scena asta, si cuvantul asta rostit de parintele imi rasuna in urechi, s-a intiparit ca o melodie. Nu imi mai aduc aminte ce a spus dupa el si nici daca a mai spus ceva. Am avut ulterior (dar nu imediat dupa asta) o scurta discutie cu dansul pe niste probleme organizatorice, dar nimic legat de conferinta anterioara care era alcatuita dintr-un singur cuvant: “viata”. Stiu si eu ca in preajma sfintilor ne folosim si doar de prezenta acestora. Stiu si de sfantul care a fost pus sa bata orasul in haine de calugar ca sa marturiseasca doar prin haina sa (a fost praznuit acum 2-3 zile). Am inteles acum insa cum se poate intampla practic acest lucru, prin cuvantul pe care l-am auzit de la Pr. Tanase: “viata”. La luni dupa acest moment, nu prea imi mai aduc aminte predica si cuvantul tinut dupa slujba, dar imi aduc aminte acest cuvant.

Departe de a fi obsedat de filosofie sau mai bine zis de filosofari, nu pot evita sa gasesc aproape  in fiecare zi o noua “aventura” pe tema asta, o noua problematizare, intrebari, cautari, investigatii, uneori chiar si indemn la fapte, care toate pornesc de la acest cuvant. Oarecum e firesc, viata este ceea ce se intampla in fiecare zi, deci este normal ca viata sa fie preocuparea oricui, dar unii oameni sunt obsedati de moarte, altii de timp, altii de slabit etc. Nu stiu ce am facut eu ca sa primesc un asemenea dar, ca obsesia mea sa fie viata, o tema filosofica cu atat de multe “subteme”, ramuri, fenomene si mai ales cu atatea intrebari care inevitabil starnesc noi si noi intrebari. Din pacate, inca nu stiu cate fapte a reusit sa produca acest indemn, dar sper ca asa cum gandul o ia inaintea faptei, sa reusesc sa duc la bun sfarsit binecuvantarea primita de la parintele, caci eu asa am primit acest simplu si banal cuvant ca pe o mare binecuvantare si ca pe un indemn. Dar sa dau mai bine cateva exemplificari referitoare la problematizarile mele incepute mai ales din momentul evocat mai sus.

La inceput, in perioada ulterioara intalnirii cu parintele, ma preocupa mai ales oare ce a avut in cap parintele, ce l-a determinat pe el ca sa spuna cuvantul “viata”. Pr. Tanase nu este deloc un om superficial, care sa arunce cu cuvintele de complezenta si la intamplare. Fiecare cuvant are un rost al lui, bine definit. Mi-am dat seama de asta, mai ales din cele cateva predici care sunt inregistrare si disponibile digital si pe care parintele le-a tinut la Valea Plopului [3]. Deci, cuvantul nefiind aruncat la intamplare, cu siguranta avea un raison d’etre si dincolo de argumente, mult mai echivoc a fost in acest sens impactul pe care l-a avut peste timp asupra mea. Am inceput asadar sa ma gandesc la ce ar fi putut sa se refere parintele. Poate se referea la faptul ca viata trece repede, ca e scurta, ca nu mai avem puterea sa facem toate cate puteam face in tinerete. Poate se referea la faptul ca timpul trece, un argument in acest sens ar fi fost si circumstantele momentului si ale locului (intalnirea cu o persoana draga dar cu care parintele nu se mai vazuse de mult timp). Tot legat de circumstantele momentului – faptul ca tocmai nasise pe niste tineri – poate parintele dorea sa sublinieze solemnitatea momentului, faptul ca o familie se nastea si astfel viata merge inainte.

Nu lipsit de importanta este si faptul ca in toata activitatea sa, parintele s-a luptat pentru viata. Importanta apararii vietii este pentru multi doar o declaratie cu care sunt de acord, insa pentru parintele Tanase apararea vietii este o misiune la fel de importanta precum misiunea unei armate in timpul razboiului. Ba poate chiar mai importanta si mai eroica, pentru ca daca o armata in general se lupta doar cata vreme crede si stie ca are sanse, pentru ca mai apoi sa capituleze, parintele mereu subliniaza ca din toata lupta impotriva avortului care se duce in Romania, daca o sigura viata este salvata, am invins. Si de aici, putem trage concluzia ca pentru parintele Tanase, viata este suprema, lupta pentru viata este cea mai importanta si prin urmare de aceea parintele a transmis acest cuvant, l-a infipt in inimile noastre precum un clopot care bate in permanenta, ca sa ne amintim si noi si ca sa fim treji. Cu siguranta daca Pr. Tanase nu ar fi avut in spate faptele sale prin care apara viata, cuvantul “viata” spus de el nu ar fi avut aceeasi greutate si nu ar fi starnit in mine atata interes si atata problematizare.

“Viata este viata, dar e si multa amagire imprejur”. Aceste cuvinte le-am auzit de la Dan Puric care le atribuie unui taran care a raspuns la intrebarea “ce este viata”, intrebare pusa de un etnograf care bantuia prin diverse sate. Adeseori imi aduceam aminte de ele si cugetam la ele, chiar inainte de intalnirea cu Pr. Tanase. Inca nu am descifrat aceste cuvinte, inca nu inteleg mesajul deplin. Partea a doua, cu amagirea dimprejur este usor de inteles, o traim fiecare, suntem raniti de amagiri si gustul amar al acestora ne agaseaza pe fiecare din cand in cand, cu intensitati variabile, dar fara ca amprenta lor “gustativa” sa dispara niciodata din memoria noastra. Mai degraba dispare substanta amagirii, forma concreta pe care aceasta o ia intr-o anume ipostaza decat senzatia de efemer si de desertaciune pe care amagirile in care ne-am lasat purtati ni le-au provocat. Inca nu inteleg insa prima parte: “viata este viata”. Singura directie in care am razbit ar fi aceea ca taranul lasa oarecum intr-un plan secund raspunsul la intrebare, viata e viata, asta e, ce intrebare e asta. Important este faptul ca omul nu traieste cum trebuie si se lasa amagit, se lasa inselat. Fie ca nu are un raspuns, fie ca il considera secundar, fie ca a dorit sa dea un raspuns poetic, sa impresioneze estetic pe cel care i-a pus intrebarea, cam acestea ar fi variantele pe care le-am inteles eu. Si totodata cu acestea, pe acelasi nivel plasez si intuitia ca ma insel total si ca de fapt raspunsul este altul, cu mult mai interesant si cu mult mai profund.

Viata oamenilor batrani si in suferinta este o alta preocupare a mea. Cum o fi oare sa traiesti intr-o camera, inchis, neavand nici un plan de viitor, nici o strategie pe care sa o urmezi, fara sa mai astepti ceva de la viata, ci pur si simplu asteptand moartea. Si nu oricum, ci plin de boli, aflat in suferinte, fara acces la servicii medicale si cu copii trecand pe la tine o data pe saptamana sau chair mai rar. Asa patimeste tataie, dar de fapt el nu patimeste pentru ca e mai mereu vesel cand ma duc pe la el. Utlima data cand l-am intrebat ce face, mi-a raspuns: “nu fac nici un ban”. Sugubat, tataie, nu-i asa? Am trecut apoi a doua zi pe la el si l-am intrebat din nou, din complezenta: “ce mai faci, tataie”. “Nici acum nu fac nici un ban”, mi-a raspus din nou, zambitor. Suferinta te invata, varsta si experienta sunt o comoara, iar rugaciunea si citirea Biblie il innobileaza pe om, chiar daca mintea nu mai poate cuprinde multe si inima abia bate. Spre deosebire de mamaie, tataie nu vrea sa moara. Mamaie ne marturiseste ca se mai roaga cateodata ca sa o ia Dumnezeu, dar tataie zice ca nu conteaza cand mori ci cat de bine esti pregatit. Si culmea e ca el ar fi mai indreptatit sa se vaiete, suferinta lui e infinit mai mare decat a lui mamaie, insa materialul din care sunt facuti fiecare este altul si doar Dumnezeu stie ce si cum.

Viata care ne traieste” – un titlu superb pentru o carte. Nu stiu inca despre ce carte e vorba, nu am reusit inca sa mi-o comand si ma intreb daca mai are rost sa imi cumpar carti avand in vedere ca citesc din ce in ce mai putin si deja nu mai am unde sa le pun. Intr-adevar, in general viata ne traieste. Ce inseamna asta? Inseamna ca traim impinsi de evenimente si de oameni, de ganduri, de nevoi. Nu noi determinam evenimentele, nu noi facem alegerile si ne conturam un drum in viata pe baza unor principii solide si pe baza unor alegeri pe care le cantarim indelung. Nu noi determinam viata noastra ci lasam viata sa ne duca unde vrea ea. Suntem reactivi in loc sa fim proactivi. Problema este destul de grava pentru ca desi “ce faci, te face”, adica in realitate desi noi suntem dusi de val, valul este de fapt doar intruparea vointei noastre si a acordului nostru formulat mai mult sau mai putin explicit in fiecare moment de cotitura, in realitate, incet-incet incepem sa ne lasam “facuti” de altii si de altceva, tocmai prin inactiunea noastra. Adica ne lasam in seama hazardului, desi unii banuim ca nu exista asa ceva.

As mai avea multe exemple de dat, multe le-am uitat pentru ca nu le-am consemnat la momentul lor. Dar de fapt, nu vorba conteaza ci fapta. Dar uneori are si vorba rostul ei in viata.

~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

1. Pr. Iustin taie tortul la 91 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=egyTbjCVfs0

2. Asociatia Provita – pentru nascuti si nenascuti: http://www.asociatiaprovita.org

3. Predici Pr. Tanase: http://www.ortodoxmedia.com/autor/1/Pr-Nicolae-Tanase

Optimismul în viaţa de zi cu zi

Desi generalizarile sunt apanajul prostilor, sa facem un mic exercitiu si sa simplificam lucrurile. Se spune ca ar exista trei categorii de oameni:
– optimisti: cei care au o viziune pozitiva asupra lucrurilor
– pesimisti: cei care au o viziune negativa asupra lucrurilor
– realisti: cei care au o viziune realista asupra lucrurilor (si mai ales asupra viitorului)

Nu vi se par stupide aceste definitii? Bineinteles, fiecare are o fire, are un caracter, are o stare de moment scurt sau moment de durata care il predispune catre o anumita raportare.

De exemplu, daca eu am acum un loc de munca sigur – la stat de exemplu -, intr-o pozitie in care orice ar fi daca nu curge pica, si daca am spatele asigurat, si daca am deja masini si vile cu care nu prea am ce sa fac, cateva conturi in banca – nu prea mari, caci am investit – si cateva apartamente inchiriate, am a ma teme? Pai nu am de ce sa ma tem, prin urmare nu as fi prost sa fiu pesimist? Sunt eu om normal daca pun botul la ce zic toti prostii cum ca criza asta o sa dureze doua zeci de ani? Pai bineinteles, ca nu o sa dureze atata, ca doar tot ai nostri o sa iese la urmatoarele alegeri si chiar daca ies ailalti, stau doar 4 ani si dupa aia venim noi si lucrurile o sa fie bine din nou. Iata deci un exemplu de optimist. Acest optimist sufera insa de ochi de cal, el are o viziune strict limitata la Romania, uita ca Romania traieste pe planeta pamant si ca, asa cum putem citi in istorie, uneori ce se intampla pe Terra ne afecteaza si pe noi.

Mai poate fi optimist si un om care are bani multi, orisicum i-ar fi facut el. Banii dau multora o falsa senzatie de securitate, asa cum probabil o aveau si cei care au iesit bine din razboi in 45, au cumparat active, terenuri etc si apoi a venit peste ei nationalizarea din 48. Istoria te prinde de dupa usa de nu te astepti uneori. Poate ca unii s-au trezit mai din timp si au avut timp sa fuga, dar cu siguranta multi au murit de inima vazand cum le ia comunistii cu japca averea stransa de o viata. Banii, aurul, casele, masinile, afacerile, mai ales celor care le au cu varf si indesat le sunt o garantie pentru viitor, de aceea mai ales oamenii bogati sunt predispusi la optimism.

Un om sarac care insa nu a reusit niciodata in viata sa scoata capul sus si traieste de pe o zi pe alta, mai ales daca a avut si alte necazuri legate de sanatate sau de relatiile in familie, cu siguranta este un pesimist prin definitie. Ca sa nu mai zic de cei care au ghinioane …

Cum putem insa defini un realist? Cine poate sa spuna ca el are o viziune echilbrata asupra lucrurilor si vede corect situatia? Nimeni, realistul este o utopie, iar cel care sustine ca e realist este de fapt schizofrenic, sufera de o viziune halucinanta asupra realitatii uitand ca realitatea e complexa.

Tendinta noastra spre pozitiv sau negativ are intr-adevar un efect asupra felului cum ne simtim si asupra felului cum traim si cum muncim. Sunt absolut de acord ca este bine sa fim optimisti, dar nu oricum. Unii oameni, mai ales cei influentati de un val de spiritualitate alienata inspirata din religiile asiatice, folosesc concepte gen energii pozitive, ganduri pozitive, karme, etc si chiar daca tuna si fulgera, ei zambesc ca tembelii si repeta mantre aiuristice in speranta ca totul e doar un vis urat si gandurile noastre optimiste vor converge impreuna in constinta superioara universala unde vor forma o raza de gandire pozitiva care va neutraliza asteroidul care se indreapta spre noi si va face ca sa ajungem toti instant in nirvana. Exagerez, recunosc, aceasta este doar o extrema, dar sunt multi care macar cocheteaza cu ideea ca trebuie sa gandim pozitiv musai, cu sau fara motiv, altfel gandurile negre se vor implini.

Ce putem sa mai spunem despre optimism si pesimism? Este intr-adevar penibil sa fii pesimist la ziua unui prieten, asa cum e penibil sa fii vesel la o inmormantare, fiecare eveniment necesita o anume stare, dar noi trebuie sa ne construim un fel de a gandi si un fel de a ne raporta la viata care sa ne faca pregatiti oricand pentru orice. Si care este cea mai mare certitudine si lucrul de care sigur nu vom scapa si pe care mai devreme sau mai tarziu vom ajunte sa il experimentam? Moartea! Moartea singura este “atractorul” vietii noastre. Omenirea ce este altceva decat miliarde si miliarde de fire de ata, unele mai lungi altele mai scurte, unele mai groase, altele mai subtiri, colorate in miliarde si milarde de culori dar care daca le urmarim toate duc acolo, catre moarte. In momentul in care ne vom raporta corect la moarte, vom putea intelege si rostul fiecarui moment din viata noastra, vom avea o intelegere superioara a realitatii asa cum privind din varful unui munte putem vedea mult mai departe si mult mai clar decat dintr-o groapa de gunoi.

Nici optimismul nu ne va salva de doamna cu coasa, chiar daca ne va duce veseli pana acolo, desi macar daca ar fi asa: optimismul totdeauna este de scurta durata dupa proverbul: “o minune dureaza trei zile”. Daca vom analiza vietile oamenilor din jurul nostru, vom putea vedea ca suferinta a fost mai degraba prezenta decat fericirea, iar durerea decat placerea. Doar cei care pot sa priveasca cu demnitate durerea si sa treaca prin suferinta cu capul sus, cu mintea treaza si cu inima indreptata catre Dumnezeu, traiesc cu adevarat momentul la intaltimea lui. Dumnezeu cel care a facut cerul si pamantul de ce permite raului sa se desfasoare in lume? De ce ingaduie cel Atotputernic ca noi ce slabi sa fim aruncati din colt in colt ca niste frunze in bataia vantului, caci doar nu pentru asta ne-a facut oameni si nu frunze. Toate au un rost, nimic nu este la intamplare, suferinta sau fericirea ne sunt date de Dumnezeu pentru a ne indrepta, pentru a ne invata lucruri de care nici nu avem habar dar de cele mai multe ori aroganta, mandria si prostia din noi ne impiedica sa intelegem cel mai mic lucru din orice ni s-ar intampla.

Imi dau seama ca prin articolele mele probabil am sporit pesimismul unor oameni, si uneori regret asta. Insa imi dau seama totodata cat de fals si periculos este un optimism care nu are baze. Cat de greu si cat de trist poate insemna sa iti faci sperante desarte atunci cand nu este cazul. Si nu ma refer doar la aspectele financiare, ci in general in viata noastra de zi cu zi. Foarte greu este sa dobandim un echlibru, foarte greu este sa nu ne bucuram unde ne bucuram aiurea, dar nici sa nu fim mahniti de lucruri care sunt neimportante. Bucuria si intristarea sunt lucruri firesti, dar nefireasca este trairea lor in momente gresite. Doar o viata echilibrata in toate aspectele ne ajuta sa traim clipa cu adevarat si sa castigam din orice experienta ceva care ne va fi de folos la intalnirea cu moartea, atunci cand toate cele din urma vor navali peste noi cu viteza fulgerului si nu vom mai putea sa ne ascudem nici in ignoranta nici in nepasare si nici pe prostii nu vom putea sa facem, caci constiinta noastra ne va arata cu degetul.

Astazi mi-a venit sa scriu despre optimism in urma discutiei cu un prieten care m-a asigurat ca totul va fi bine, desi eu ii spuneam ca probabil va fi rau. El era insa atat de vesel incat parca nu auzea ce ii spuneam eu, bucuria sa il facea sa fie absolut sigur ca totul va fi bine. M-a socat pentru o secunda si totodata m-a facut sa ma simt bine. Am tachinat cu ideea ca hmm, poate lucrurile se vor indrepta intr-adevar. Discutam despre economie, la asta ne refeream, si acum daca eu sunt aboslut sigur ca o sa se aleaga praful de toate, nici nu am conceput vreodata ca lucrurile vor merge bine, mai ales de anul acesta. Prietenul asta, era sigur insa si m-a biruit (pentru cateva secunde). Abia atunci am inteles forta optimismului si cat de eficient poate fi in a schimba mintile oamenilor, mai ales ale celor care s-au obisnuit sa se lase usor influentati. Mi-am mai dat seama insa si de un lucru, vazand cat de bine ma simt atunci cand sunt optimist. Uneori e bine sa ii minti pe oameni si sa le spui lucruri frumoase. Daca cineva e in depresie, este chiar recomandat sa ii spui poezii frumoase si povesti care sa il ridice usor. Pentru ca pe cineva care e cazut jos il ridici usor cu grija, il iei incet, esti atent in gesturi. Apoi acela cand va fi pe picioarele lui, va incepe el sa cada din nou – caci mersul pe doua picioare nu este altceva decat o cadere repetata.

O tanara mama nu doreste sa isi invete copilul de 5 ani ca diavolul exista. Ea vrea sa il creasca optimist. Desi copilul se uita la desene animate si poate intelege usor despre rau si bine, despre ingeri si diavoli, despre puterea lui Dumnezeu care o dobandeste prin semnul crucii, unii parinti isi menajaza astfel copiii, incercand in zadar sa ii fereasca de niste realitati pesimiste de care insa copilul nu va scapa, ba poate chiar va fi dezavantajat pentru ca nu invata despre ele cat e crud pentru a putea sa le inteleaga si sa le exerseze inca de mic. Iata deci ca optimismul servit uneori cand nu e cazul, poate fi daunator mai tarziu.

Poate ca ar fi meritat sa discutam aici putin si despre nihilism, pe care unii il considera o extrema a pesimismului desi mai degraba eu l-as considera o boala a mintii care s-a saturat cu binele.

Nu se poate sa inchei insa fara a aminti cateva versuri frumoase din Glossa lui Eminescu, care contin in sine mult mai multe lucruri interesante decat tot ce am scris eu mai sus:

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate

(Mihai Eminescu – Glossa)

Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.
Versuri scrise la intrarea în biserica de la Sadinca, jud. Sibiu

De ce să dispar?

Azi într-o parcare dintr-un hipermarket mi s-a întâmplat o minune. În timp ce duceam căruciorul spre maşină, un ţânc se ia dupa mine şi bolboroseşte ceva. Sunt singur, răcit cobză, afară e ger, îmi curge nasul şi urechile îmi sunt înfundate. Nu înţeleg bine ce zice, dar îi arunc o vorbă în speranţa că scap de el repede: “Dispari!”. Din zgârcenie, dar mai ales din frica să nu-mi fure portofelul pentru că mereu sunt aiurit, încerc să mă feresc de cerşetorii din parcări. Zilele trecute îmi povestea un văr cum i-au furat nevestăsii geanta din maşină în timp ce ei băgau cumpărăturile în portbagaj. Şi pentru acest motiv dar şi pentru că nu vreau să încurajez cerşitul, din principiu nu dam nimic şi încercam să fiu cât mai ferm în relaţia cu cerşetorii, adresându-mă scurt dar ferm: “Dispari!”. Nevastă-mea nu înceta să mă critice şi să rămână stupefiată de limbajul meu, mai ales la stop în intersecţii şi de multe ori m-a certat pentru asta. Mie însă nu mi se părea deloc că folosesc un cuvânt urât: eu doar doream să par ferm şi să le dau de înţeles că se milogesc degeaba la mine, şi poate pentru că mi-a mers până acum, foloseam această expresie ca pe un salut pentru cerşetori.

Nu astăzi însă. După ce îi zic “dispari!”, într-o fracţiune de secundă realizez că vroia căruciorul, ca să recupereze moneda de 50 de bani. Culmea că chiar mă gândisem că nu mi-ar strica să vină vreunu să mă scape de cărucior, ca să nu mai pierd eu timpul ducându-l la locul lui şi să stau  afara în aer rece fiind bolnav. Şi după aceast moment, regretând că l-am gonit şi crezînd că a plecat, aud cu o voce subţire, caldă dar fermă în acelaşi timp, îmbrăcată în puţină revoltă, dar fără pic de răutate sau prefăcătorie: “De ce să dispar? De ce să dispar?”. Am rămas blocat, dintr-odată am devenit cel mai mic om din lume şi îmi venea să intru în pământ. Cine se aştepta la o asemenea replică? Mă aşteptam să plece sau să continue să se roage de mine să îi dau căruciorul, mă aşteptam să stea să vadă că poate mă răzgândesc, dar voinicul care nici măcar nu îmi ceruse bani, ci doar se oferise să îmi facă un serviciu pe care oricum şi eu mi-l doream, s-a apărat cu cea mai neaşteptată şi dureroasă replică, dându-mi mat de la prima mutare. M-am întors pentru o clipă să văd mai bine mogâldeaţa care a avut curajul să îmi stea împotrivă cu o asemenea replică. Am văzut doi dinţi ştirbi şi un nas din care curgeau muci cu nemiluita. Puştiu avea în jur de 5-6 ani, era mic de statură, înfofolit bine şi vorbea foarte clar şi foarte frumos.

I-am dat repede o ciocolată în speranţa că voi obţine măcar o fărâmă de iertare. “Mulţumesc frumos”, îmi zice. “Cu plăcere”, îi zic, fiind încă o dată convins că sunt în faţa unei adevărate conştiinţe. Desface ciocolata şi se apucă să o mănânce. Bag bagajele în portbagaj, unul câte unu. “Îţi dau şi un iaurt?” îi zic. “Da-mi”, îmi zice, iar mai apoi adaugă satisfăcut: “e bună ciocolata!”. Termin şi îi dau căruciorul. Plec şi în maşină aud în urechi replica lui: “De ce să dispar? De ce să dispar?”

Am primit o lecţie dură dar poate doar prin această lecţie puteam să fiu convins că socoteala mea şi gândirea mea sunt total greşite. Mereu am socotit că nu e bine să dai bani la cerşetori, mai ales la copii. Dacă nimeni nu le-ar da, părinţii nu i-ar mai trimite acolo. Am auzit astfel de cazuri, părinţi care îşi trimit copiii la cerşit şi dacă nu fac norma, dorm afară sau primesc bătaie. Am văzut cu ochii mei cerşetori care făceau dute-vino între muncă şi crâşmă. Mă gândeam eu că nu e bine să dau bani la copiii care stau prin intersecţii pentru că îşi riscă viaţa şi sănătatea tocmai pentru că cei slabi de înger se lasă influenţaţi şi le aruncă un ban. La toţi foloseam această expresie: “Dispari!” şi oricât de mult a încercat nevastă-mea să mă convingă să nu o mai folosesc, nu a reuşit. A fost nevoie să întâlnesc un pui de om care nu doar că m-a doborât de pe soclul meu: Gigel cel corect, milostiv dar nu oriunde şi oricui, care are grija de copii şi nu le dă nici un ban pentru ca părinţii să nu îi mai trimită la produs, dar şi să mă facă să mă simt ultimul om, pentru felul urât în care vorbesc. Puştiu nu doar şi-a apărat demnitatea, dar şi-a apărat-o printr-un cuvânt puternic la care nu doar ca nu am găsit ce să răspund dar  i-am dat şi mai mult decât îmi ceruse el, şi nu din milă ci din respect şi teamă faţă de o aşa stare de spirit.

Nu cred ca puştiul să mai fi auzit de la cineva respingerea primită de la mine. Puţini sunt la fel de răi ca mine, iar majoritatea probabil i-au răspuns cu “nu” sau cu “du-te mă de aici”. Sunt absolut sigur că prima dată a auzit aceste cuvinte, dar starea lui de spirit a fost la înălţime. La urma urmei, de ce să dispară? Ce rău făcuse că îmi cerea căruciorul? De fapt şi de drept eu trebuia să îi fiu recunoscător pentru că oricum pentru mine 50 de bani nu sunt nimic, iar conştiinţa de cetăţean civilizat mă obliga să duc coşul la locul lui. Fiind răcit şi afara fiind ger era un inconvenient pentru mine, deci pe lângă faptul că nu îmi cerea nimic, puştiul era chiar răspunsul unei nevoi şi unei dorinţe pe care chiar mi-o manifestasem în gând în timp ce plimbam căruciorul spre maşină prin parcare. Şi chiar dacă nu aveam nevoie de cineva care să îmi ducă căruciorul, la urma urmei cine eram eu să îi spun lui să dispară? Nu doar că nu aveam puterea să îl fac să dispară, nu doar ca nu aveam motiv pentru a-l face să dispară, chiar dacă aş fi avut puterea. Chiar dacă aş fi folosit “pleacă” în locul lui “dispari” – pe care bineînţeles l-am folosit la figurat – eu nu aveam nici un drept să îi spun lui să plece.

Întorcându-mă pe drum şi fiind încă în starea de şoc produsă de această întâlnire de gradul 3, eram aproape sigur că mă întâlnisem cu un înger. Dumnezeu voia prin acesta să mă îndrepte ca să nu mai folosesc acest urât cuvânt cu care probabil am rănit foarte mulţi dintre “fraţii cei mici” ai Domnului. Mi-am adus apoi aminte că puştiul a mâncat, nu doar că mi-a spus că e bună ciocolata, dar l-am şi văzut cum mânca din ea în timp ce îmi băgam bagajele în portbagaj, deci minunea e şi mai mare: un astfel de om chiar există, o astfel de conştiinţă trăieşte la marginea lumii, arătându-ne nouă cine suntem şi cât de răi putem fi. Ei sunt judecătorii noştri aici şi mărturia că noi toţi cei care avem de mâncare şi stăm liniştiţi ignorându-i pe ei şi gândind că noi suntem mai îndreptăţiţi la pâine decât sunt ei, vom da socoteală.

De Crăciun, am vizitat o familie săracă de ţigani, le-am dus câteva dulciuri pentru copii. Înainte să mă duc la ei, mă gândeam să le duc şi bradul meu artificial cumpărat dar rămas nedesfăcut pentru că acasă nu am mai fost la fel de învăluit de spiritul Crăciunului ca în magazin când l-am cumpărat. M-am oferit întâi să-l dau unui prieten care mi-a recomandat însă să-l dău acestei familii că sigur au nevoie. Mă gândeam că nu vor da ei 50 lei pe un brad, cel mult poate vor avea câteva crengi cerşite prin piaţă. Când am ajuns la ei însă, am rămas surprins: brad aveau, doar că era pus afară, neîmpodobit. Cei 6 copii ai unei ţigănci de 28 de ani trăiesc într-o cameră de 2-3 metri, iar bucătăria e şi mai mică. Auzisem de situaţia lor, ştiam că sunt mulţi şi că au o casă mică, pe lângă celelalte lipsuri, dar legat de brad nici nu îmi trecuse prin cap că nu doar bradul în sine şi podoabele pentru împodobit ar fi o problemă pentru ei, ci mai ales unde să-l pună. Nevoile şi problemele oamenilor aflaţi în lipsuri sunt atât de mari încât mulţi dintre noi nici nu le putem evalua chiar dacă avem toate informaţiile. Nu doar nepăsarea şi ignoranţa noastră sunt de vină. Obişnuinţa cu binele, mai mult sau mai puţin, traiul chiar şi cu minimul necesar şi lupta pentru supravieţuirea şi propăşirea noastră ne schimbă capacitatea de a înţelege unele realităţi simple. Sinapsele noastre care percep şi analizează chiar cele mai banale aspecte ale sărăciei şi suferinţei sunt atât de deformate încât până când nu luăm contact direct cu aceste lipsuri nici nu ni le putem imagina.

Niciodată nu m-am gândit că voi întâlni un cerşetor atât de profund. Am mai cunoscut diverşi oameni, unii chiar nebuni pentru Hristos, am cunoscut chiar o fată care uneori plânge în timp ce cerşeşte, se leagănă precum copii orfani şi cântă “Există Dumnezeu, există Dumnezeu”. Acestei fete i-am dat într-o zi o sumă mai mare de bani, m-am gândit să ascult de Pr. Arsenie Papacioc şi să nu dau cel mai mic bănuţ. Mai apoi însă mi-a trecut prin cap că poate nu va folosi banii cum trebuie şi îşi va lua aurolac sau alte prostii. Data următoare când m-am întâlnit cu ea mi-a spus: “Mai dă-mi bani, că am luat carne de ei, am mâncat toţi”. Am rămas şocat şi atunci pentru că nu doar că nu am întrebat-o ce a făcut cu banii, dar eu o credeam retardată, iar în plus nu văd de ce mi-ar fi dat explicaţia tocmai mie şi cum de m-a ţinut minte şi cine erau toţi?

Cred că fiecare a avut astfel de întâmplări. Patericul este plin şi Biserica ne îndeamnă să avem grijă de cerşetori, deşi uneori ne îneamnă să ne dăm obolul la construcţia de mega-catedrale. Cert este că pe cât ne afundăm în criză, pe atât mai mulţi oameni ajung în situaţia de a cere ajutorul celorlalţi. De Crăciun am fost la ţară şi o mătuşă ne povestea că s-a ieftinit porcul, de la 8 lei kilogramul, anul acesta a ajuns la 5 lei şi nici aşa nu prea a cumpărat lumea. Îmi mai povestea că în cimitir s-a înmulţit numărul celor care cerşesc, şi nu sunt doar ţigani,  sunt chiar şi români, oameni ca noi care nu mai au ce să mănânce. Sărăcia se apropie încet-încet de noi toţi.  Nu doar cei defavorizaţi şi din familii distruse ajung să ceară, nu doar bătrânii şi ţiganii sunt lipsiţi, ci încet-încet vor ajunge cât mai mulţi să ceară ajutorul celor care au. Iar dacă cei care au nu vor fi la înălţime şi vor pierde această oportunitate de a arăta că le pasă, Dumnezeu va îngădui războiul pentru a mai face încă o cernere. Să nu pierdem această şansă şi să căutăm să facem istorie. Prin atitudinea noastră putem schimba încotro merge lumea. Nu politicenii fac istorie, ei doar sunt spuma noastră, ce e mai rău din noi ajunge acolo sus. Dacă noi ne vom schimba, cei de jos, peste 10-20 de ani poate va ajunge şi acolo sus unul care să se uite în jos şi să ia seama la cei cărora le este dator. Însă dacă noi continuăm în lupta nebună pentru nimicnicie, nimicnicie vom avea.

Midnight shopping – priveghere la hypermarket

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Ce puteti citi in acest articol:

– cum se manifesta boala cumparaturilor la romani
– cum de criza nu a taiat romanilor pofta de cumparaturi?
– este hypermarketul templul omului modern?
– cum sa ne vindecam de dependenta de cumparaturi

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

S-a intamplat din nou la Targoviste. S-a mai intamplat acum 2-3 luni in Severin. Oriunde se deschide un nou hypermarket, romanii se gramadesc ca lacustele sa cumpere. Nu conteaza ofertele, magazinele nici nu trebuie sa mai dea banii pe pliante si pe cataloage, e de ajuns sa scrie la ziar ca se deschide un nou magazin, ca sinapsa romanilor de deja programata:  dau navala inainte de ora de deschidere, asteapta sa se deschida si se imbulzesc la gramada care pe care ca sa apuce ofertele.

Nu suntem originali in imbecilitatea cu care renuntam la orice demnitate si orice minima civilizatie si imbiati de mirajul produselor la pret redus – oricare ar fi ele – dam navala ca animalele in magazine si alergam cu carucioarele spre rafturi de parca am duce bolnavul cu targa la spital. Dar de fapt, bolnavul suntem noi iar caurciorul nu este o targa ci mai degraba un car mortuar, caci nu putini ne vom avea sfarsitul din nesatioasa manuire a acestui util dar periculos obiect, caruciorul de hypermarket cu ajutorul caruia caram toate cate avem sau nu avem nevoie, in cantitati de multe ori exagerate. Am inceput sa urasc acest obiect, de cand am observat ca niciodata nu termin o sesiune de cumparaturi doar cu ce mi-am pus dinainte in gand, ci de fiecare data cumpar peste ce am hotarat si mult peste ce am nevoie sau chiar trebuie sa cumpar in acel moment.

Dupa ce ca oricum muncim mult – criza, deh – si castigam putin (marea majoritate), ca sa ne manance ultimele energii si ultimii bani, multe hypermarketuri obisnuiesc ca inainte de marile sarbatori sa tina deschis non-stop, pentru ca sa poata tot omul sa cumpere si sa nu mai se gramadeasca lumea. Chiar daca financiar probabil nu foarte profitabila prelungirea programului de lucru si a costurilor, pentru magazine e important ca sa ne atraga la orice ora, sa nu cumva sa mergem la competitie sau la buticul de la colt.

Stiinta comertului a evoluat atat de mult, incat homo-consumerius rareori cumpara doar ce are nevoie iar de cele mai multe ori nu poate sa nu cumpere ceea ce comerciantii vor musai sa ii bage pe gat. Cum sa nu iei pasta de dinti la oferta, daca pretul este cu 20% mai mic decat de obicei? Ce conteaza ca oricum mai ai acasa o jumatate de bidon si ca chiar nu iti trebuie trei bucati, una ti-ar fi de ajuns? Stiinta care se ocupa ca sa te faca sa cumperi mai mult decat ai nevoie se numeste comportamentul consumatorului (consumer behaviour). Ea studiaza de ce, in ce fel si cand oameni cumpara sau nu cumpara un produs. Aceasta este de fapt un domeniul multidisciplinar care se foloseste elemente din psihologie, sociologie, antropologie si economie pentru a intelege procesul de formare a deciziei de cumparare a clientului, atat ca individ cat si in grup. Cat de avansata este aceasta stiinta, o putem vedea fiecare pe pielea lui. Daca dupa ce ai fost la cumparaturi si ajungi acasa iti dai seama ca ai cheltuit o gramada de bani pe o gramada de nimicuri si de chestii care chiar nu iti trebuiau, inseamna ca aceasta stiinta te stie mai bine decat te stii tu.

Unora li se poate parea ceva firesc ca negustorii sa studieze si sa cunoasca cum cumpara oamenii, la urma urmei, asta e treaba lor: sa vanda. Insa, daca te gandesti ca tu esti unul, iar ei sunt zeci care se ocupa doar de tine, au sute de carti la indemana, gramezi de studii si de experimente, au o armata de statistici si stiu mult mai bine ca tine ce, cat si cand cumperi, nu ti se va mai parea asa firesc.

Anul 2009 a fost un an foarte greu pentru romani: taieri de salarii, somaj, falimente de companii pentru multi, ravasirea unor ramuri intregi ale unei economii subrede bazata pe credit, mariri de taxe, crestere de preturi. Cu toate acestea, romanii nu merg mai rar in magazine. Ei doar comanda mai putin, dupa buget, dar macar sa se plimbe printre oferte daca tot nu le pot cumpara pe toate. Ba chiar, multi ia magazinele la rand sa vada unde e mai ieftin, ca doar e criza, trebuie sa tina de bani.

Hypermarketul a devenit pentru omul modern o fel de parc de distractii. Varietatea produselor, diversificarea serviciilor si a micilor buticuri disponibile in spatiile de pe langa magazinul propriu-zis face ca oricine sa aiba ce face si ce cumpara in cadrul unui hypermarket. Dupa o zi de munca, poti sa vii la hypermarket, sa iti aduci blugii la scurtat, sa faci cumparaturile, sa vezi ce mobila au mai adus la etaj, sa cumperi inca un pestisor si chiar sa iei masa la restaurant sau macar sa mananci o gogoasa. In plus, daca ai copii, poti sa te scapi de ei si sa ii lasi la locul de joaca. Daca nu te grabesti, nevasta poate sa isi traga si o manichiura in timp ce tu bei o cafea. La hypermarket gasesti toate.

Daca il intrebi pe un crestin “nepracticant” de ce nu vine duminica la biserica, iti va spune ca nu are timp si ca e obosit. Dupa o saptamana de munca grea, Duminica el prefera sa doarma, nu are chef sa se ridice din patul lui cald dimineata de vreme, sa iese in frig afara si sa stea in picioare in biserica. Insa in hypermarket rareori oboseste, mai ales inainte de sarbatori cand sunt deschise non-stop. Iar orele trec foarte usor, mai ales cand vrei sa iti iei haine si probezi tot ce se poate inainte sa te hotarasti. Nu este greu sa vedem rolul social pe care hypermarketul il are in lumea noastra de azi, chiar daca este ea in criza si bani nu prea sunt. Oamenii se relaxeaza la cumparaturi, nu nevoia ii mana pe ei acolo cat faptul ca dupa o zi grea de munca, plimbarea printre miile de produse care practic sunt legate de orice aspect al vietii noastre, se pare ca le produce un efect de euforie. Mai ales daca magazinul este frumos amenajat, algomeratia nu e foarte mare si ai atatea alte atractii.

Doar televizorul are probabil o putere de atractie mai mare, desi hypermarketul e mai real, acolo produsele chiar le atingi, in timp ce la televizor, totul e numai vis si ne lucreaza la imaginatie. Iar muzica ambientala si faptul ca ne mai intalnim cu vreun prieten cu care mai schimbam o vorba, sunt alte elemente care ne atrag si ne fac sa ne simtim bine in hypermarket.

Foarte greu ne dam seama de cat de mult pierdem pentru ca suntem niste pierde-vara si pentru ca am ajuns sa cumparam vrute si nevrute, mai mult sau mai putin utile, dar mai ales pentru ca am inlocuit rolul intalnirilor cu prietenii si cu rudele, sau pur si simplu petrecerea timpului cu cei de langa noi, cu vizitele la hypermarket. Nu doar pentru risipa banilor vom da seama, si poate nici macar pentru timpul irosit, cat pentru faptul ca ne place si inevitabil ne risipim astfel emotiile si afectiunea unde nu trebuie, pentru ca cei care ne pun muzica ca sa ascultam, nu ne-o pun ca sa ne simtim bine, ci ca sa jucam cum vor ei.

Iata cateva solutii pe care le-am gasit eu pentru a lupta impotriva maniei shoppingului, desi declar ca inca ma lupt cu aceasta patima:

– evit sa merg in hypermarketuri pana cand chiar nu se mai poate;
– cumpar ce se poate de pe la micile magazine, merg in hypermarket doar cand am de cumparat foarte mult;
– daca totusi am nevoie urgenta de ceva si trebuie sa merg, incerc sa nu iau cosul mare cu rotite, ci sa iau cosul de mana: astfel voi cumpara mai putin, voi evita sa iau ce nu am nevoie urgenta si fiind greu sa il car in mana, cosul singur ma va trage afara;
– daca am timp, imi fac lista si caut sa ma rezum la lista;
– nu cumpar nimic doar pentru ca “poate o sa am nevoie”;
– ignor total ofertele, nu cumpar oferte decat daca am nevoie nu pentru ca au 50% reducere
– sunt foarte atent la cantitati: iau foarte putin la ce stiu ca nu consum si iau mai mult din ce stiu ca o sa consum (imputinez astfel sesiunile de cumparaturi)
– evit “rasforirea” produselor de care nu am nevoie, chiar daca sunt interesante;
– aman oricand cumparaturile daca am alternative sau daca sunt obosit;

Viaţa e frumoasă / La vita e bella

Din când în când trebuie să ne amintim că viaţa e frumoasă. Spun că trebuie să ne amintim pentru că este într-adevăr greu să vedem partea plină a paharului, fiind noi mereu robi speranţelor deşarte şi mereu neatinse cu care singuri ne îmbătăm şi ne complicăm. Poate că nu doar singuri, ne mai ajuta şi  alţii, căci omul este doar un animal social, nu aşa ne spun evoluţioniştii?

Azi am citit despre doctorul care s-a sinucis şi cum că înainte să moară avea aspect “normal”: Aspectul dânsului era absolut normal, parcă dormea, doar că era sânge mult acolo şi s-a lovit la cap. Grotească relatare, nu e prea mult de zis, moartea, sinuciderea, crima, răul la urma urmei, au devenit atât de banale încât cei care scriu ştirile o fac ca şi cum ar comenta o banală şi plicticoasă şedinţă de guvern, totul e absolut normal, în cel mai rău caz, cam mult sânge.

Au mai murit azi şi trei greci în urma incendierii unei bănci. Între ei, era şi o femeie gravidă, ni se spune, ca şi cum ceilalţi sunt mai puţin îndreptăţiţi să fie comemoraţi. Sunt speculaţii că cei care au dat foc ar fi poliţaii deghizaţi în protestatari. Eu nu m-aş mira. Se practică chestia asta în tehnologia modernă de “detensionare” sau “deturnare” a crizelor sociale. Când ajunge cuţitul la os şi oamenii ies în stradă, anumite forţe speciale din poliţie se bagă printre ei pentru a îi provoca şi pentru a crea diverse situaţii care să discretiteze protestul. De fapt, dacă mă gândesc, nu e o tehnologie prea modernă, s-a folosit şi la noi în 89 cu teroriştii.

Dar iată că iar o dădui pe lângă şi în loc să scriu despre frumuseţea vieţii, mă blocai în aspectele mai puţin frumoase ale prezentului nostru. Dar cum de îmi aminti azi ca viaţa e frumoasă? Pe lângă melodia lui Romica care peste timp a rămas un antidot împotriva oricărei tristeţi, ascultând-o, îmi adusei aminte de un puşti care îl văzui azi pe la ţară mergând pe marginea străzii băgat într-un butoi de tablă cu capul şi fundul (bineînţeles) spart. Părea un soldat voinic în armură. Îi mai lipsea un coif şi o sabie. Se mişca ţantoş şi fără pic de timiditate, mândru de ipostaza lui şi sigur că ar putea să dea o explicaţie destul de plauzibilă a ce face el cu butoiul pe umeri, de unde vine cu el şi unde se duce şi de ce tocmai în felul în care o face. Mă rog, nu sunt sigur că chiar îl preocupau pe el întrebările astea, sau că îi păsa ca eu şi cu încă doi rămăserăm mască când îl văzurăm. Puştiul asta îmi aduse aminte că viaţa e frumoasă. Cel puţin la ţară, departe de crize dar mai ales de crizaţi.

1 5 6 7