Viaţa noastră azi / Timpuri – Page 9

Moartea domnului Trandafir

2012/12/19 Leave a comment

“Trandafire, ce zici bă?” – acesta era salutul nepotului batranului care tragea sa moara in salon in ultimul stadiu al unui cancer de esofag. L-au taiat si l-au cusut la loc, deja cancerul incepuse sa ii perforeze intestinele si abdomenul si nu se mai putea face nimic, decat morfina … Nu prea avea rude, sau cel putin nu veneau sa-l viziteze in spital. Avea un baiat de la Bacau care a venit insa abia dupa vreo 2-3 zile de cand se internase si l-a vizitat vreo 10 minute dupa care a plecat la cules via la Dabuleni. Cu el a stat in noaptea de dupa operatie doar un nepot de vreo 50 de ani care fuma non-stop si vorbea idem. Am avut placerea sa petrec cu el o noapte pe culoarele spitalului si mi-a facut capul calindar. Dilema principala era cand sa-l ia din spital. Asta era problema care il framanta pe nepot, pentru ca daca il lasau era riscul sa moara in spital si apoi sa plateasca mai mult la transport, iar daca il luau, era problematic ca tocmai se culegea via si nu avea cine sa stea cu el sa ii tina lumanarea. “Daca il luam, cineva tre’ sa stea cu el, ca nu stii ce face. Ori acum la noi e cu viile, toti sunt la vie” se vaieta nepotu’. Si mai tragica decat situatia in sine mi se parea moartea pe care o are neica Trandafir. Nu stiu cat de mult stia el despre situatia lui, si daca era constient ca … “o sa i mierleasca”, cum zicea nepotu’. Nu prea era 100% ca stie pentru ca pe de o parte doctorul nu ii luase bani – si de-aici nea Trandafir putea deduce clar – iar pe de alta parte, vedea si el ca nu mai poate sa inghita nimic. De fapt de asta a si venit in spital ca nu mai poate sa inghita mai nimic, nu cred ca i-au spus ca are cancer si ca e pe moarte. Nu prea avea cine, daca singurul copil era la Bacau si cea mai apropiata ruda a lui era un nepot din Craiova. De nevasta nici nu am auzit in toate discutiile daca mai traieste si m-ar mira sa mai traiasca daca nu a venit la el niciodata. Zic ca nu cred ca nea Trandafir stia ca o sa moara pentru ca intr-una dintre noptile de dupa operatie, cand incepuse sa scuipe sange combinat cu alte chestii si care mirosea ingrozitor, am avut “onoarea” sa ii tin tava sa scuipe in ea pentru ca nu era nimeni cu el atunci si cand am dat sa plec cu ea sa o arunc la toaleta, m-a zis sa o las ca poate trebuie sa o vada doctorul dimineata. Bineinteles ca nu l-am ascultat, m-am facut superman pentru cateva secunde, mi-am tinut respiratia si am zbughit-o catre veceu unde am varsat instant tava cu sange, m-am inapoiat si i-am pus-o la loc sub pat, m-am intors la ciuveta si m-am

Viaţa noastră azi / Timpuri

Cu ce greşesc profeţii apocalipsei

2012/12/07 One comment

Am reascultat recent o predica a lui “taica parintele” Visarion Iugulescu despre Duminica Infricosatei Judecati. Ca o mica paranteza, pentru cei care nu stiu, ucenicii acestui parinte aveau obiceiul sa il numeasca “taica parintele”, ceea ce mi s-a parut foarte amuzant prima data cand am auzit, mai ales pentru ca “taica” este o titulatura care iti da o impresie destul de prietenoasa si familiara pe cand parintele – care de fapt nu e preot, ci diacon, ba chiar diacon destul de ciudat, pentru ca nu tine de nici o manastire – tuna si fulgera si iti da impresia de Noe care striga in lume si a pornit deja ceasul pe invers pana cand vine potopul. Am acest obicei de a “consuma” uneori si materiale cu care nu sunt de acord si nu ma refer doar la predici si conferinte ci la orice, inclusiv emisiuni radio din SUA despre extraterestrii. Cred ca un lucru bun putem extrage din toate si desi timpul este scurt si gestiunea lui ne obliga sa fim extrem de selectiv, recunosc ca eu nu prea ma pricep la treaba asta. Asadar, care este greseala de capatai a profetilor apocalipsei, fie ei din spatiul religios autohton, fie din cel de aiurea, mai ales cel neoprotestant de peste ocean? Si nu ma refer doar la apocalipsa eshatologica ci chiar la cea economica, despre care recunosc ca la o lecturare superficiala a blogului meu, foarte multi probabil ma cred si pe considera si pe mine adept. Din start greseala oricarui “profet”, de orice natura si din orice spatiu este ca se da ceea ce nu este. Nu poti sa te dai profet daca nu esti profet si cine poate pretinde ca este profet? Dar sa zicem ca dintre “profeti” multi nu se dau drept profeti, ci se considera doar analisti ai … apocalipsei. Ei deja considera implicit ca traim apocalipsa si avertizarile lor le considera firesti a fi plasate in cadrul apocalipsei de vreme ce lucrurile sunt evidente (implicit). Evident ca lucrurile rareori sunt evidente si bineinteles ca Dumnezeu are un plan propriu care nu tine cont de profetii nechemati. Slava Domnului ca este asa si ca istoria nu decurge atat de pesimist cum o vad unii. Poate da, privind din unele puncte de vedere, poate traim vremuri grele, vremuri rele, necazuri, caderi, disparitii ale unor obiceiuri sanatoase si disolutie a unei societati cat de cat inchegate si de care multi se alipisera, mai ales dintre acei profeti. Asta nu inseamna nicidecum ca ce va urma va fi mai rau, nu putem stii planul lui Dumnezeu. Noi putem face presupuneri, putem trage niste concluzii pe baza faptelor pe care le cunostem, desi sunt extrem de limitate. Ca o alta mica paranteza, as atrage atentia ca Internetul ne ofera o mare iluzie de “acces la informatie” si singuri ignoram ca asa cum discutia cu cineva pe messenger prin schimbul unor emoticoane este doar o trunchiere grosolana a unei adevarate discutii daca ar fi sa aiba loc in lumea reala, tot asa

Viaţa noastră azi / Timpuri

Ce este libertatea – un răspuns greșit

2012/12/05

I Believe I can Fly ( flight of the frenchies ). Free segment from sebastien montaz-rosset on Vimeo. Este uimitor pana unde pot sa mearga unii oameni ca sa experimenteze senzatii tari. “Un om liber este un om care nu se minte si care pur si simplu isi urmeaza visele si si le implineste”. Asta spune un francez care iubeste parasutismul si nu se da inapoi de la aruncatul de pe stanci. Bineinteles, nu putem sa ne asteptam la raspunsuri filosofice de subtirime de la niste pustani care se cred grozavi daca isi risca viata si dau doi bani pe ea. Paradoxul este tocmai ca acesti tineri sunt de fapt robi multor minciuni si tocmai lucrul pe care il cauta ei si care cred ca l-au gasit este o mare gogonea murata. Ce rezolvi ca te arunci de pe stanca cu parasuta si vezi si tu cum e sa iti inunde adrenalina si alte substante interesante creierii? In paralel, ce ne propune Hristos este mult mai greu si mult mai provocator si de aceea putini se incumeta sa urce acest alt fel de munte. Si pentru ca este greu dar si pentru ca iubesc mai mult surogatele. Cu ce difera saritul de pe munte cu parasuta de suptul suzetei? Si una si alta nu ne ofera decat niste senzatii placute, o stare de bine efemera si o traire exclusiv fiziologica, fara nici cea mai mica bruma de crestere a propriei fiinte inspre o directie creatoare si benefica, ceea ce la urma urmei este dorinta oricarui om. Ce castiga acesti oameni facand neroziile astea? Vor avea mai mult curaj in viata? Vor trece mai usor peste necazuri? Se vor simti mai bine pentru restul vietii? Nici una din toate acestea, ba din contra probabil vor fi foarte plictisiti cand se vor intoarce la munca monotona de zi cu zi, unde neavand nici o stanca de pe care sa se arunce, organismul nu va mai pompa substante chimice care sa ii faca fericiti si prin urmare se vor simti mizerabil si vor trai mereu cu dorinta de a experimenta ceva si mai “high” pana cand coarda nu va mai tine. Sunt multi oare sau sunt putini tinerii care doresc sa traiasca senzatii tari facand lucruri noi, iesite din comun si pe care omul normal – care munceste, alearga cu treburi, merge la cumparaturi, are anumite responsabilitati – nu doar ca nu le poate face, dar nici nu viseaza la ele? Eu cred ca sunt foarte multi, pentru ca in aceeasi categorie se cam includ si gamerii, o alta categorie de “visatori” care nu gasesc nici un sens in viata, nu accepta provocarile si chemarile lumii reale ci se refugiaza in fantasme care le produc un set limitat de senzatii prin care ii capteaza. Acesti sarmani robi ai unui set limitat de experiente raman blocati fara nici o sansa de scapare intr-o traire extrem de limitata, precum un soarece intr-o cusca care are mereu de trecut prin acelasi labirint pentru a ajunge la

Viaţa noastră azi / Timpuri

Un documentar şocant despre oamenii care mor singuri în SUA

2012/12/03 Leave a comment

“A Certain Kind Of Death” – un documentar care ne reaminteste despre desertaciunea vietii. Documentarul urmareste discret si fara nici un comentariu cu exceptia dialogurilor celor implicati, ce se intampla cu persoanele decedate singure. De exemplu, un hotel a chemat politia pentru ca un client care trebuia sa plece nu a predat camera. Receptionerul a auzit dusul de la usa si a deschis usa. L-a gasit pe client mort dezbracat langa dus – probabil a cazut si s-a ranit la cap iar apoi a facut si infarct. Este urmarita ancheta facuta de “investigatori” – angajati ai unui departament special – care incearca sa le gaseasca rudele. Ei catalogheaza obiectele detinute de decedati, cauta prin documente, scrisori, etc, investigheaza daca au avut dosar penal, daca au fost in inchisoare sau inregistrati de FBI, etc. Totul pentru a putea gasi eventuali urmasi. Intre timp, corpul este pastrat intr-o incapere racoroasa. Dupa o perioada, daca nu gasesc nimic, corpul este incinerat. La crematoriu, cenusa este pastrata in jur de 2 ani intr-o cutiuta in caz ca vine totusi cineva dupa ea, apoi in fiecare an se face o groapa comuna si se arunca cenusile din cutiile sutelor de incinerati de acum 2 ani a caror cenusa nu a fost revendicata de nimeni. Desi filmul contine secvente tulburatoare cu cadavre unele in putrefactie, cu sange, cu mizeria din camera unui muribund ba chiar cu imaginea cadavrului arzand in crematoriu, senzatia pe care am avut-o in timpul vizionarii dar si dupa film nu este una negativa, ci mai degraba una meditativa. Din putinele informatii care le afli de spre decedat, deja te atasezi putin de el, ii esti putin familiar. Vezi poze cu el, vezi obiecte care i-au apartinut, vezi ce pasiuni a avut (unul avea chiar un album de poze cu diverse piese electronice / tools) etc. Apoi il vezi in crematoriu arzand. Mereu mi-am imaginat ca in crematoriu se face praf tot, nu mai ramane nimic. De fapt, mai raman ceva oase, mai ales craniul. Nu ma asteptam ca dupa un om sa ramana atat de multa cenusa. Cutia cu cenusa este cam intre A5 si A4 si inalta cam cat un sul de hartie igienica. Admirabila si dedicatia oamenilor care lucreaza in acest departament. Nu e munca usoara, dar bine ca exista si oameni care pot sa faca asta si care prin munca lor arata respectul cuvenit fata de om, pur si simplu prin faptul ca incearca sa ii indeplineasca ultima dorinta. De exemplu, un om singur care a murit ulterior si-a facut un desen cu locul unde vrea sa fie inmormantat, intr-un cimitir din orasul lui natal. Din pacate, locul acela nu mai era disponibil, dar angajatii au aranjat ca macar sa il ingroape in acel cimitir daca nu chiar in acel lor, ca sa ii faca cat de cat dupa dorinta. Nu recomand vizionarea celor care nu pot sa faca abstractie de grotesc si sa priveasca realitatea cruda in fata.

Viaţa noastră azi / Timpuri

Tschüss, Rumänien!

2012/11/17 Leave a comment

60.000 de români au emigrat în Germania, în doar şase luni. Inca o stire negativa. Sau pozitiva. Cum o fi? Cu siguranta se gasesc oarecare neghiobi care vor zice, “lasa, ca ne trimit bani” sau “lasa, ca se intorc cu experienta”. Sau altii: “pai ce sa faca, daca la noi nu au de munca?”. Sau: “bine au facut, ca aici nu sunt platiti la cat merita!”. Putini sunt cei care simt aceasta “scurgere” precum pierderea sangelui din organism. Tocmai pentru ca putini sunt cei care mai simt ceva organic cand aud numele de Romania sau romani. Pentru majoritatea este doar o noutiune abstracta, un banal nume de tara care sa intampla sa fie tocmai tara in care locuim. Cunosc cativa dintre cei 60.000 care “au fugit” in Germania, toti cunoastem. Sunt atat de multi incat este inevitabil ca fiecare dintre noi sa nu aiba un prieten, o ruda, un cunoscut care sa nu fi plecat tocmai in Germania. S-a tot vorbit de cererea mare in domeniul medical si este deja un fenomen firesc care nu mai alerteaza pe nimeni cum studentii la medicina merg la cursuri de germana inca din anii de inceput, pentru ca sa aiba timp sa invete – stiut fiind ca germana este o limba destul de dificila – avand aproape in buzunar biletul de avion, singura incertitudine fiind specialitatea pe care vor merge si orasul din Germania in care vor ateriza. Nu m-ar fi alertat prea mult stirea asta daca in loc de Germania in titlu s-ar fi specificat Italia, Spania sau Franta. Mai ales daca era Italia, era evident ca probabil majoritatea celor plecati sunt cersetori, ingrjitoare, bone, femei de serviciu, instalatori, muncitori zilieri etc. Cu Germania treaba sta altfel. Cersetorii nu au ce cauta – nemtii sunt nemti -, bonele nici atat – care neamt si-ar da copilul pe mana romanilor? -, ingrijitoarele nu au prea mult de munca in Germania – pensionarii bolnavi germani au servicii de calitate la preturi mai mici decat angajarea unei bone romance, iar muncitorii s-ar adapta foarte greu din cauza limbii dificile dar mai ales a mentalitatii si felului cum se munceste in Germania. Nu vreau sa extind aceasta discutie, dar este evident ca romanii – chiar si cei care s-au obisnuit cu munca grea si serioasa din Italia, Franta si Spania – s-ar adapta foarte greu cu cerintele unui loc de munca din Germania unde mai ales competitia este cu totul alta si desi cererea este mare, si oferta este pe masura (sa nu uitam ca nu doar romani emigreaza, ci si polonezi, cehi, bulgari, ba chiar spanioli si greci, etc). Din cei 60.000 de romani plecati eu as putea pune pariu ca cel putin jumate sunt in domeniul medical si un sfert ingineri. Cu alte cuvinte, tocmai am pierdut cateva zeci de mii de oameni de calitate, care au invatat o meserie bine, atat de bine, incat au ales sa plece in Germania, unde este poate mai greu de gasit un loc de munca ca in

Mersul vremii atârnă de mersul purtării

2012/11/09 Leave a comment

Am reascultat recent o emisiune radio cu Pr. Ilie Moldovan pe tema “calendarul viu” – o expresie folosita de parintele pentru a sublinia actualitatea si nevoia trairii sarbatorilor crestine la adevarata importanta si relevanta pe care o au. Printre nenumarate diagnoze dureroase dar penetrante ale starii societatii postmoderne, parintele enunta la sfarsit si aceasta fraza preluata de la Pr. Arsenie Boca, care cuprinde in ea nu doar mult adevar dar si un indemn si o chemare catre noi: “mersul vremii atarna de mersul purtarii”. Cat adevar si cata esenta in aceste cuvinte, mai ales pentru zilele noastre. Einstein s-a dedicat atat de mult muncii sale incat a lepadat toate care erau in plus si care i-ar fi consumat din timp: sosetele i se pareau inutile, o jacheta de piele era singura lui haina groasa, oul il fierbea in supa ca sa nu mai piarda timpul cu spalatul vaselor. Asa purtare, asa mers a avut viata lui si asa performante a realizat. Cum putem privi viitorul lumii de azi prin prisma acestui adevar? Vazand purtarea lumii de azi, nu cred ca avem curajul sa privim inspre viitor. Oricat de optimisti si de ingaduitori am fi la adresa societatii noastre, nu putem sa nu observam avantul accelerat al superficialitatii, prabusirea agravanta a oricarei morale sau aderenta la vreun registru de principii, ingustarea orizontului oamenilor atat temporal cat mai ales emotional sau sentimental dar mai ales alienarea identitara – pierderea oricarei identitati si usurinta cu care omul de azi poate fi transformat cu mijloace usoare in orice doresc cei care au instrumentele si know-how-ul sa se joace cu mintea noastra. Va indemn sa ascultati si sa reascultati atat aceasta emisiune cat si orice cuvant vorbit sau scris veti gasi cu Pr. Moldovan. E de prisos sa mai spun cat de tumultuos a fost discursul parintelui, aduc marturie doar ajutorul pe care l-am primit personal de la acest om si curajul de a ridica capul din turma si de a incerca sa privesc putin mai departe. Linkuri: – emisiune Radio Reintregirea cu Pr. Ilie Moldovan – Calendarul viu – Dialoguri euharistice intre generatii – carte marturie despre dimensiunea liturgica si cosmica a traditiilor populare romanesti. Sunt pagini minunate despre colinda, despre darurile liturgice (prescura, vinul de paus, apa neinceputa), despre bisricutele dintr-un lemn, despre obiceiurile pascale, despre focul viu si cununiile de pe munte, despre haina romaneasca ca haina pascala, despre sfintirea apelor, despre satul de iconari crescut din lacrimile Maicii Domnului, despre Iisus-vita de vie si despre casa romaneasca, spatiu al Invierii.

Mamare şi independenţa financiară

2012/10/20 One comment

Mamare – bunica sotiei – are 87 de ani dar analizele perfecte. Si pentru ca sta bine cu sanatatea ne-am gandim sa ii facem un “upgrade” si sa incercam sa ii imbunatatim “senzorii” si prin urmare am adus-o la Craiova sa-i punem aparat auditiv si s-o operam de cataracta. Nu prea a incantat-o pe ea ideea – la ce bun toate astea? – dar gandul ca ar putea sa auda si sa vada mai bine a tentat-o totusi discret si s-a lasat induplecata sa vina, dupa ce am convins-o ca nu va pati nimic rau si ca nu o vom dezlipi nici o noapte de gospodaria ei pe care nu stiu sa o fi parasit-o vreo noapte in ultimii 50 de ani. “Fara gaini nu ai nici un rost in batatura” – imi spunea mamare intr-un alt context si le iubeste atat de mult incat nu le poate lasa singure peste noapte fara sa le “potoloeasca” seara. De altfel, cand era sa dea ortul popii asta vara dupa ce s-a ambitionat sa mearga pas la pas cu ceilalti muncitori la culesul porumbului si i-a sarit tensiunea la vreo 20, mi-a marturisit printre lacrimi cat de mult ii place ei sa toace frunze la ratuste, ca ii era drag de ele cum mananca verdeata tocata si la fel ii e drag si de pui cum vin spre ea seara cand intra sa le dea graunte. Nu pentru ca ar avea nevoie se patimeste mamae cu orataniile, ci pentru ca asa e obisnuita, daca nu munceste nu poate. In plus, se bucura ca mai poate sa ne ajute si pe noi cu o gaina din cand in cand si chiar daca noi nu mancam rate, i-a parut rau sa nu aiba si ea macar cateva. Am adus-o asadar pe mamare in orasul cel mare si in timp ce intram in Craiova ii aratam locurile si ii povesteam ce si cum, pe unde trecem. “E bine si la oras, dar e mai anevoie ca dai bani pentru toate.” De mai multe ori cand vine vorba de traiul la oras, mamaie nu reclama nici aglomeratia (e uimita mereu de numarul mare de masini), nici inghesuiala cutiilor de chibrite in care noi orasenii ne ambitionam sa ne sechestram singuri si nici macar nesimtirea vecinilor care trec pe langa tine fara sa iti dea buna ziua chiar daca nu te cunosc, cum e la tara. Ce reclama mamaie ca pe o spaima ancestrala e ca fara ban, la oras mori de foame. Nici nu iti vine sa ii explici ca ai job solid cu perspective ok si ca lucrezi in intr-un domeniu high-tech cu o piata in continua expansiune. Nu pentru ca nu ar intelege, dar nu o misca cu nimic daca ii spui ca banii de paine nu sunt o problema pentru tine, esti tot un fir de praf suspendat in aer: fara ban, mori de foame. Si o spune cu atata certitudine si gravitate incat nu ai cum sa nu te problematizezi. Ideea asta

Viaţa noastră azi / Timpuri

« 1 … 7 8 9 10 11 12 »