De ce cresc depozitele din bănci?

Depozitele în bănci cresc ca pâinea umflată cu drojdie instant. Revoltător!, strigă unii tembeli. De ce nu facem nimic cu banii aștia? De ce nu dau băncile credite, să intre acești bani în economie, să fie investiți, să aducă plus valoare?

Există mai multe categorii ale tembelizării și gradul de gravitate îl vedem după natura propunerii care însoțește această văicăreală cu privire la depozite: să educăm populația să investească în bursă, statul să vândă populației obligațiuni, să simplificăm birocrația ca să dezvolte mai mult afacerile, etc.

Mulți papagali îi acuză chiar pe cei care își țin banii în bănci de analfabetism financiar, pentru că – zic ei – aceștia nu știu ce să facă cu ei (adică să ii bage la bursă sau la fonduri). Părerea mea este că cei care au bani și îi țin în bancă sunt foarte deștepți dar ar fi și mai deștepți dacă i-ar ține în bănci din Elveția sau Germania.

Să analizăm însă puțin fenomenul. Iată câteva articole recente despre volumul mare de depozite:

Pentru o creştere de 7% pe an, treziţi la viaţă depozitele bancare de 37 mld. euro ale populaţiei) – Sorin Pâslaru

Aceşti bani ar putea fi scoşi la iveală, inclusiv prin emisiunile de titluri de stat pentru populaţie, ale trezoreriei. Există foarte mulţi doritori să investească în titluri de stat cu dobândă de 3% pe 5 ani, foarte mulţi oameni care vor să-şi pună economiile la adăpost la o dobândă rezonabilă.

Irigarea economiei cu un miliard de euro anual bani noi în contul firmelor care vor să se extindă, care vor să construiască, să inveastească pentru export, ar însemna cel puţin un punct adăugat la creşterea economică. (

20 Iunie / Ziarul Financiar) 

Este uimitor că asemenea propuneri provin de la un editor al unui ziar care se numește financiar. Cum s-ar putea practic pune în aplicare oricare dintre propunerile dlui Pâslariu suntem foarte curioși. Evident, într-o țară comunistă în care partidul unic face legea cum dorește și economia de piață lipsește cu desăvârșire, se poate orice. Într-o țară de drept însă, în care statul nu poate pune gheara pe depozitele populației sau ale firmei, nu există măsura care să poată schimba o stare de fapt, banii fugând după două cerințe simple și logice pentru oricine îi are: siguranță mai întâi și apoi dacă se poate randament.

În care univers alternativ din mintea domnului Pâslaru s-ar putea muta banii aștia în “contul firmelor care vor să se extindă” este greu de ghicit, dar putem spune cu certitudine că nu într-unul capitalist.

Există mai multe nivele de confuzie și înainte de a trece mai departe aș dori totuși să clarific un aspect: nu există o concordanță prea mare între nivelul depozitelor și nivelul creditelor. Un volum mai mare de depozite nu determină neapărat facilitarea creditării așa cum lipsa depozitelor nu poate fi un impediment pentru creditare nici la nivelul unei bănci, nici la nivelul întregului sistem. Mintea simplă, care nu înțelege deplin ce înseamnă sistemul financiar fracționar în care trăim are un reflex firesc să facă o conexiune între cele două și se miră de ce deși cresc depozitele nu crește creditarea.

Grație însă magiei banului modern și a tehnicii avansate de inginerie financiara care permite apariția banilor în banca centrală (dar nu numai), trebuie să subliniem: nu e nevoie de depozite ca o bancă să dea credite. Banca din start poate da credite din capitalul social al patronilor, iar ulterior din profiturile realizate din activitate. Pentru a da un credit, banca nu are altceva de făcut decât să dea un click într-un program – evident cu oarecare reguli și verificări îndeplinite, după care banii pe care îi va ridica cel care ia creditul nu sunt deloc banii depuși de altcineva ca depozit.

Sistemul fracționar, oricât de magic ar fi și oricât de mulți bani s-ar putea crea doar cu o fracție, are totuși unele limitări, care s-au văzut în 2008: fracția nu poate fi lărgită la infinit. Creșterea exponențială a creditului (a numărătorului) a fost oarecum blocată de imposibilitatea numitorului de a crește în același ritm, numitorul fiind totuși legat – chiar dacă parțial – de lumea reală. De aceea s-a inventat mai nou sistemul bancar giga-magic în care pornind de la premiza că băncile sunt sfinte și nu au voie să pice (au picat una-doua pe ici-pe colo pentru a crea o oarecare stare de spaimă), băncile centrale produc bani nelimitați (sau cu limite împinse anual în sus) și le dau ulterior la bănci.

Revenind pe meleaguri mioritice, din păcate (sau din fericire) trebuie să menționăm că BNR nu are încă acces la sistemul giga-magic, Isărescu fiind constrâns să facă doar câteva acte de magie temporară, din când în când, folosind doar rechizitoriul sau bagheta marilor vrajitori ai lumii bancare contemporane, dintre care cel de care este Isărescu legat este BCE-ul. Altfel spus, jonglând cu normele și reglementările, BNR a pompat masa monetară în ultimii ani, astfel încât dacă am compara nivelul depozielor cu masa monetara (volumul total de lei aflați în circulație, care să includă și creditele) am observa o cu totul altă situație a depozitelor.

Din păcate, calitatea presei noastre lasă de dorit și în locul analizelor complexe și relevante avem glume de articole ca cel de sus. Oricât am căutat, nu am găsit măcar o detaliere a volumului depozitelor pe intervale, singura informație de detaliu fiind separarea între persoane fizice și firme. Care separare nu există, în sensul că a crescut atât volumul depozitelor populației cât și al firmelor.

Dochia: “Creşterea depozitelor companiilor – o oarecare anomalie”

Creşterea depozitelor societăţilor comerciale este o anomalie, apreciază analistul economic Aurelian Dochia, administrator în cadrul BRD Groupe Societe Generale, subliniind: “Este curios că şi în cazul societăţilor comerciale au crescut depozitele şi economiile. Este o oarecare anomalie, pentru că, în mod normal, firmele ar trebui să se împrumute ca să investească, nu să-şi economisească banii, iar prin faptul că acestea nu fac investiţii, înseamnă că încă nu au încredere în dezvoltările viitoare din economie”. (26 Ianuarie – Bursa)

Articolul este vechi dar este încă actual și aduce unele explicații. Deși inițial bancherul se arată mirat, mai târziu își dă singur răspunsul de ce firmele economisesc. În alte articole similare, se mai menționează și că depozitele cresc deși dobânzile sunt aproape de zero, aceasta fiind o altă mirare. Răspunsul bancherului conține un sâmbure de adevăr, dar nu este deloc povestea completă. În primul rând, trebuie să descriem imaginea completă: și volumul creditării a crescut și majoritatea firmelor au credite! Deci există un fenomen paradoxal: firme care au credite, din profiturile și cash-flow-ul pe care îl au, preferă să țină banii în depozite, deși ar putea să plătească cu ei din credite pentru a avea o povară mai ușoară a dobânzii, dacă tot nu au nevoie de acei bani și dacă tot nu au încredere in dezvoltările viitoare ale economiei (ce formulare SF are bancherul – altfel spus, nu au încredere în ce se întâmplă în economie).

Nivelul de incertitudine introdus de PSD și bau-baul continuu al impozitelor crescute, supra-taxelor, măririlor de accize și altele pot să ofere o explicație de ce firmele stau pe bani și nu fac nimic cu ei, așteptând alte vremuri. Dar nu este deloc explicația completă, fenomenul fiind totuși vechi, doar amploarea fiind mai accentuată în ultimul timp.

Abundența de lichiditate este un primul rând efectul pervers al relaxării financiare sau altfel spus al distrugerii treptate a valorii banului. O sărăcire discretă și cu încetinitorul are loc și la noi și peste tot prin intermediul diminuării valorii banului. Un furt legal, oficial, mai mult sau mai puțin bine calculat, folosit ca singură cale de luptă la criza datoriilor. Datoriile sunt greu de plătit și dacă nu s-ar face acest furt oficial, cei care au credite, fiind datori vânduți și neavând cu ce să plătească, ar fi deposedați de tot ce au, atât ei cât și copii lor. În plus, turbulențele sociale ar fi mari, îndeajuns de mari încât bancherii să amenințe politicienii cu sfârșitul lumii dacă nu le permit să facă magie: bani gratuiți pentru ei, că altfel detonează bombele financiare, falimentând întreaga economie.

Lichiditatea în exces produce fenomene devastatoare pentru piața libera și pentru competiție. Financializarea economiei este un proces amplu, de durată, cu manifestări variate în diverse țări ale lumii, dar care a cuprins întreaga lume. Nu voi intra prea în amănunt în a explica de ce economisirea și capitalul nu mai sunt deloc fundamentul dezvoltării, ci tiparnița dictează totul în ziua de astăzi.

Puțini oameni înțeleg însă ce se întâmplă și și mai puțini știu ce să facă, majoritatea neavând însă ce să facă, chiar dacă știu și chiar dacă au nevoie să găsească o alternativă la depozite. Investițiile în afaceri sunt o cale de urmat pentru o mică minoritate dintre acei bogați care nu au acces direct la conducta de bani (bancherii) și de aceea lupta pentru cotă de piață este atât de acerbă și prețurile nu au explodat încă în mult-trâmbițata hyper-inflație. La noi însă perspectiva este atât de sumbră încât nici măcare investiția în cotă de piață nu este atrăgătoare, companiile preferând să mențină rezerve peste necesarul normal doar ca un fel de asigurare în caz de Doamne-ferește (noi impozite și măriri de salarii, creșterea cursului, creșterea dobânzilor, scăderea bruscă a cererii în urma unei eventuale crize). Nici măcar prospectul unei oarecare optimizări a profitului prin reducerea poverii creditării nu este tentantă, deși teoretic, un bun platnic azi va primi credit mai ușor în caz de nevoie.

Însă cum “ce-i în mână, nu-i minciună”, atât companiile cât și populația, profită de bruma de revenire din criză și pun bani albi pentru zile negre, ceea ce nu este rău deloc.

Voi sări peste a spune mai mult despre “apelurile” la emiterea de obligațiuni pentru populație sau de investiții la bursă – fiind chestiuni triviale în sine, nemai necesitând explicații, trecând ușor într-un alt registru: există o oarecare posibilitate ca în curând trendul să se schimbe. Adică, având în vedere încălzirea de anul acesta a pieței imobiliare, este foarte posibil ca românul să uite de anul 2008 (au trecut totuși aproape 10 ani) și să bage banii la păcănele de frică să nu rămână singurul fraier care nu prinde un jackpot! Însă chiar și așa, măcar investiția în imobiliare la un preț nerealist este un fel de barbut, pe când obligațiunile sau acțiunile la bursă sunt o adevărată ruletă.

Rachetele Patriot – Chelului tichie de mărgăritar îi lipsea

Desi Klaus nu e chel și deși nu toți chelii sunt fuduli, achiziția de rachete Patriot nu va fi pentru România altceva decât un boost de imagine în rândul minionilor afiliați Imperiului (vezi și Zerohedge). Altfel spus, România va ieși din irelevanța în care băltește alături de Bulgaria și va începe să scoată capul din ce în ce mai mult, cu fiecare creștere a PIB-ului și cu fiecare nouă afacere făcută cu complexul militaro-industrial al Imperiului. Iată deci încă o confirmare a grecizării României – căci altfel cum putem denumi tot ce se întâmplă din punct de vedere social, economic și politic în România?

Achiziția rachetelor este în primul rând o escaladare a riscului venit asupra României din partea Rusiei. Dacă pe o scară de la 1 la 10 a ateției Rusiei (în sens negativ) scutul de la Deveselu ne-a clasat pe poziția 8, achiziția rachetelor ne duce la 10. Teoretic, orice risc, are și avantaje. Dacă rachetele astea ne-ar oferi o siguranță 100% împotriva Imperiului Euro-Asiatic, achiziția lor ar fi de dorit. Însă rachetele în sine sunt apă de ploaie în caz de Doamne-ferește. Câte rachete Patriot trebuie să cumpărăm ca să putem face față Rusiei în cazul unui conflict? Nu sunt expert și nu pot da un răspuns, dar știu sigur ca rușii au mult mai multe rachete ca noi, mult mai multe tancuri, avioane și de toate.

A scoate cuțitul în fața unui mafiot când acesta are pistolul deja îndreptat înspre tine e sinucidere curată. PSD-ul se vaietă că nu sunt încasări și că vor fi probleme la plata salariilor mărite și a pensiilor mărite, însă nici un PSD-ist nu contestă achiziția acestor rachete, ca și a vechiturilor de avioane americane antice, care nu vor aduce deloc un plus de siguranța. Toți banii aștia ar fi adus un plus valoare mult mai mare dacă ar fi fost investiți în industria militara de exemplu și în loc de rachete SF cu avantaje discutabil din punct de vedere militar, am fi dezvoltat de exemplu mitraliere ieftine și fiabile și am fi mărit numărul soldaților permaneți – o măsura cu adevărat importantă care ar avea o utilitate mult mai realistă în cazul unui conflict cu Rusia.

Pe măsura ce PIB-ul crește și românii dorm, lăsând pe politicieni să-și facă de cap cu viitorul țării, apatența politicienilor pentru dotarea cu armament a țării crește, mai ales având în vedere puternicile lobby-uri ale companiilor americane care ne-au mai adus nenumarate beneficii în trecut (vezi Bechtel și dosarul Microsoft). E nevoie doar să ai un dușman pentru a convinge prostimea că merită să dai toți banii pe armată. O să ajungem și noi ca grecii să fim jupuiți de vii de bancheri și de investitorii rechini care o să cumpere pe 2 lei ce mai rămâne din țara asta.

Fake News la Digi24: baze extraterestre pe Lună

Calitatea presei mainstream românești lasă încă de dorit chiar și acolo unde banii nu sunt o problemă cum este cazul trustului RCS-RDS care câștigă pe seama imperiului de internet prin cablu construit pe fundația monopolului oferit de stat acestei companii în diverse zone ale țării unde încă de la început RDS nu a avut competiție ceea ce i-a facilitat creșterea spectaculoasă.

Dacă alte posturi TV au un specific și sunt construite pe modelul de tabloid, Digi 24 avea totuși o altă pretenție. Știri ca asta cu bazele extraterestre pe Lună nu ar părea ciudat pe site-ul RTV, B1 sau chiar pe Adevărul. Fuga după clikuri face ca majoritatea site-urilor de știri să conțină 50% pornografie, 25% groază și teroare , 20% breaking news, 4% modă și 1% știri. Grosul articolelor este constituit din traduceri și preluări, conținut original fiind aproape null sau în cel mai fericit caz preluat de la site-uri partenere din același rețea care însă probabil și ele fabrica contentul tot pe banda, pe bază de traduceri.

De ce nu pot exista baze extraterestre pe Lună?

Dacă negarea aselenizării americanilor pe  Luna este o teorie a conspirației clasică, recurentă și la care apelează orice outlet de “știri” când nu se întâmplă mai nimic și trebuie realizată norma de clickuri, bazele extraterestre pe Lună sunt o teorie a conspirației de 100 de ori mai tembelă și fără nicio tangență cu realitatea nici măcar la nivel conspirativ.

În primul rând, nu are nici un sens ca extratereștrii să aibă o bază ascunsă pe Lună. Ce să facă acolo? Să ne urmărească? De ce? Să ne fure tehnologia? Deci extratereștrii au descoperit călătoriile interstelare cu nave care probabil depășesc viteza luminii – altfel ar fi foarte greu – și stau să ne spioneze pe noi, ascunși?

Dacă totuși ar vrea să ne urmărească doar ca să se distreze, cum de i-au lăsat pe americani să-i deconspire? O misiune atât de periculoasă, călătorii de la sute de ani lumină, bază pe un satelit îndepărtat, plasată pe partea ascunsă, bine camuflată ca să nu poată fi descoperită și tu îi lași pe americani să se plimbe pe-acolo, nu ești în stare să faci un mic scrambling sau să lansezi o mică rachetă în spațiu care să îți asigure secretul de o importanță interstelară …

Un amănunt amuzant al gogoșii este acelă că tocmai NASA ascunde. Deci dacă avem un prim nivel al prostiei prin presupunerea că există extratereștrii – deocamdată știința serioasă nu doar că le neagă existența ci demonstrează infima posibilitate ca viața să existe (vezi cel putin Paradoxul Fermi, sau fine tuning – denumirea discretă pe care o dă știința ideii de Dumnezeu) – și dacă al doilea nivel ar fi că aceștia vor să rămână ne-descoperiți, prin urmare se ascund tocmai în zona ascunsă a lunii, din toată această schemă, prostia maximă este aceea că NASA vrea să țină ascuns. Existența unei baze extraterestre pe lună ar face probabil ca bugetul NASA să fie prioritar în SUA și să depășească bugetul armatei. SUA ar începe urgent dezvoltarea unei flote stelare care să fie gata să îi apere pe americani de extratereștri deoarece prima premiză este evident aceea că sunt ostili și chiar dacă nu sunt ostili, nu strică un dușman în plus care să dea de muncă complexului militar-indistrial care conduce SUA.

Știrea în sine este un exemplu de click-bait reușit având nenumărate ingrediente picante: extratereștri, bază pe lună, secret, NASA și chiar rușii. Senzaționalul fantasmagoric se vinde foarte bine și Youtube-ul este plin de prostii de orice natură. Faptul ca “editorii” Digi 24 tatonează cu modelul de tabloid este încă o dovadă că câinele se întoarce la vărsătura lui, chiar dacă are covrigi în coadă. Altfel zis, papagalii vorbitori (sau scriitori de data asta) preferă să imite înjurături nu să compună cântece ca alte păsărele. Căci a  crea până și o propoziție originală necesită efort intelectual de care papagalii de la Digi24 nu sunt în stare, după cum putem vedea și în cazul de față.

Limbajul corporal la G20

Puterea atrage atenția și unde sunt 20 de capi ai lumii adunați sub camerele de vederi, gesturile lor sunt cântărite în amănunt din toate unghiurile.

Personal sunt sceptic cu privire la relevanța analizei gesturilor. Este o știință de graniță cu interes mai mult de divertisment. Sunt de acord că pot fi extrase ceva informații dacă am fi la curent cu contextul situației concrete, dacă am avea clar în minte și istoricul complet al personajelor, atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Contează foarte mult și ce gândește fiecare om, ce raportare are el în general. Gesturile pot fi interpretate doar într-un context cât mai larg.

Cu privire la Putin-Trump, principalul element de care trebuie ținut cont în analiza gesturilor este ca Putin este la putere în Rusia din anul 2000 și e obișnuit să participe la astfel de întâlniri, să cunoască tot felul de personaje și să fie tratat în cele mai diverse moduri de diverși președinți. În general, aș caracteriza atitudinea lui Putin cu privire la Trump de indiferență. Trump se crede deștept și deal-maker și se crede la masa celor puternici, alături de cel mai temut om de către americani VLAD cel înfiorător care pune hackerii să măsluiască alegerile și care ține SUA în șah în Siria și amenință întreaga Europă, astfel încât americanii trebuie să se alieze până și cu irelevanții de polonezii și românii pentru a-l ține departe de motherland. Dacă Trump e obișnuit să fie înjurat și batjocorit acasă și inevitabil are complexe de inferioritate, mental având profilul unui adolescent care trebuie să-și încordeze mușchii pentru că altceva nu are, Putin nu dă doi bani pe astfel de întâlniri, el nefiind altceva decât vârful de lance al unui întregi armate de diplomați, militari și experți care toată viața cu asta se ocupă, spre deosebire de echipele celorlalți care se cam schimbă la fiecare 4 ani dacă nu mai des. În plus, ca jucător de judo, Putin nu cred să aibă probleme în a-și controla și regiza gesturile sau în a improviza în situații neașteptate cum s-a întâmplat cu tentativa lui Merkel de a vorbi cu el după poza de grup.

Politica SUA nu e făcută de președinte, el este doar un actor, o păpușă pusă în față să facă ce trebuie, mișcată cu atenție de cei cu bani și putere care nu sunt trecători cum este Trump. Rușii au declarat nu de puține ori că uneori nu știu ce vrea America în Siria și că americanii își schimbă prea des poziția, având chiar atitudini contrarii: pe de o parte zic că vor să lupte cu Isis, pe de alta bombardează trupele lui Assad când acestea sunt în luptă cu teroriștii Isis. În interviuri în presa rusească, Putin chiar a declarat că la americani, președinții sunt presați de opinia publică și de lobby-uri, existând o mare diferență între ceea ce spun și declară și între ceea ce fac. Trump este faimos pentru felul cum își schimbă pozitia și este clar că rușii nu dau doi bani pe orice garanție le-ar da Trump, mergând în continuare pe propria agendă care este dominată de răbdare și acțiune fermă de consolidare a poziției și întărire a relațiilor cu aliații de încredere cum ar fi China și Iranul, urmați de candidații la încrederea Rusiei, Turcia și India.

Să analizăm puțin Siria. Oare chiar nu ar putea rușii să “rezolve” Siria dacă ar dori? Cu ajutorul aviației rusești, forțele lui Assad deja controlează tot ce și-au cam dorit să controleze. Ar fi îndeajuns ca rușii, așa cum au adus aviația la invitația sirienilor, să aducă și ceva tancuri și infanterie și ar putea rezolva și mai mult, cel puțin în partea de nord, unde se suprapun cu americanii și cu turcii. Să reiterăm că în Siria există multe grupări și multe interese. Principalii jucători ar fi: Assad, Rusia, SUA, Turcia, Israel, Iran și Arabia Saudită +/- alte centre de putere din zonă cum ar fi recent ostracizatul Quatar. Fiecare jucător are cu totul alte interese și de împărțit este o mare felie. Puterile fiecărei grupări sunt limitate, nimeni nu deține capacități prea mari cu excepția Turciei care însă nu s-a implicat încă militar, fiind oprită de SUA care neavând încredere în Erdogan, a preferat să se alieze cu kurzii și să-i ajute pe aceștia să crească.

Am atras atenția în articolul anterior să nu ne îmbătăm cu apă rece. Lui Trump îi place să se creadă un deal maker și rușii au cam obosit și ei să fie stigmatizați în SUA, temându-se de ce e mai rău: crearea unui curent favorabil unui război direct cu Rusia care “să rezolve o dată pentru totdeauna” această chestiune. Prin urmare, ambele părți au dorința să pozeze într-o fotografie frumoasă în care să reiese prietenia și trecerea peste neînțelegeri. Vectorii de acțiune concretă însă rămân aceiași și sunt în opoziție directă, pe o traiectorie de conflict inevitabil, nu doar din cauza situației favorabile și tensiuni intriseci – scântei pot să apară de oriunde – ci mai ales din cauza constrângerilor.

Întorcându-ne la video-ul de mai sus as dori doar să mă refer la poza de grup. Să nu uităm că întâlnirea are loc în Germania, deci probabil nemții s-au ocupat de amănunte. În poza de grup vedem pe Merkel în mijloc, chinez în stânga ei și Putin în stânga chinezului. Înițial Trump a fost trecut la margine, în stânga. Când l-a vâzut, Macron s-a gândit să nu îl lase la margine și ca un cățeluș butt-licking ce este, s-a gândit să îi facă o favoare și să treacă el la margine. O aiureală! Neștiind amănuntele complete, nu putem decât să speculăm. O teorie a mutării lui Macaroane ar mai fi că președinții noi sunt rugați să stea mai la margine … așa ca să nu li se urce la cap.

Nu contează poza. Contează însă că nimeni nu știe ce hotărâre s-a luat, dar toata lumea comentează gesturile. Eu știu deocamdată că nu au căzut de acord cu privire la un acord asupra climatului – ce noutate! – în rest, nimic. Era firesc că dacă la G7 nu s-au înțeles cu nimic, G20 să nu fie decât un pretext de poze și de întâlniri de fațadă între lideri.

Trump-Putin: o chimie înșelătoare

Conform Tillerson (secretarul de stat al SUA), întâlnirea Trump și Putin a fost dominată de o
“chimie pozitivă”. Numai cine nu a privit serialul House of Cards poate să creadă asemenea BS-uri.

Dacă ne uităm pe câteva concluzii ale întâlnirii revelate fie din partea americană, fie de ruși, întâlnirea a fost una extraordinară, cel puțin acordul de încetare a focului în Sudul Siriei fiind un element dătător de speranță că aceste concluzii nu sunt doar complezențe și amabilități reciproce. Pe lângă acest acord, ar mai fi:

  • Putin s-a jurat că nu a bâgat mâna în cutia cu voturile americanilor și Trump l-a crezut;
  • cu privire la Koreea de Nord, Putin a declarat că doar tacticile diferă, în rest ambele părți doresc de-nuclearizarea Koreei;
  • securitatea cibernetică a fost și ea un punct discutat căzându-se de acord asupra formării unui grup bilateral de … “formare a interacțiunii” pe o gamă largă de subiecte;
  • Ucraina: se continua acordul de la Minsk, se formează un canal de înțelegere pentru ajungerea la un acord final;

Și cireașa de pe tort: Lavrov a declarat că Putin și Trump au demonstrat că nu au nicio intenție să creeze probleme dintr-o nimica toată pentru cele două țări.

Evident că problemele actuale între SUA și Rusia nu au apărut din nimic. Obișnuită mai mult de un deceniu să fie polițaiul global, SUA s-a trezit peste noapte cu o Rusie puternică și cu o Chină a cărei economie crește mai repede ca vrejul de fasole fermecat, în ciuda tuturor problemelor care nu sunt mici, dar care nu o frânează cu nici o iotă planul cincinal. Ca să dau un exemplu, chinezii au un plan cu privire la producția de panouri solare pe vreo 2 decenii. Pentru ca la jumătatea termenului, au depășit planul, au mărit deja targetul. O economie în creștere înseamnă capacități în creștere, înseamnă o armată în creștere care poate pune în 5 sau 10 ani sub semnul întrebării supremația americană.

China și Rusia sunt singurele țări din lume care nu tolerează Americii să facă orice vrea, oriunde. Siria este cazul pentru ruși și Marea Chinei de Sud pentru chinezi. Faptul că americanii își plimbă navele prin zonă încercând să dovedească chinezilor că ei fac ce vor, este tocmai dovada că nu mai pot să facă ce vor dacă trebuie să demonstreze asta. Simplul fapt că americanii au nevoie să dea dovadă lumii că sfidează pretențiile Chinei asupra noilor insule și asupra întregii zone maritime, denotă că un nou șerif a apărut în zonă și acesta nu este un yankeu.

Așadar, dacă Rusia nu permite SUA să facă orice, asta e o problemă și chimia dintre cei doi președinți este irelevantă. Dacă neînțelegerile din Siria sunt o nimica toată pentru Lavrov și toată lumea e de acord că nu are rost ca SUA și Rusia să se lanseze în război pentru neînțelegerile de aici, în SUA există totuși mai multe centre de putere care zic: cine e Putin și cine e Rusia? Cum putem să permitem rușilor să facă jocurile în Siria? Ce putere mai suntem noi dacă tolerăm așa ceva? Generic, vârful de lance a rusofobiei în SUA sunt neoconservatorii care doresc rezolvarea “rapidă” a problemei în Siria cu toate riscurile pretențiilor Rusiei. Faptul că intervenționismul în Siria rezolvă și “doleanța” Israelului care dorește anexarea sudului Libanului și a zonei Golan și pentru asta are nevoie de eliminarea Siriei și a Iranului este doar o pură conicidență și ajută complexului militar și a finanțelor care de asemenea tresaltă la prospectul unui foc de artificii în Orientul Mijlociu pentru că supermația dolarului va fi în continuare garantată pentru următorii 50 de ani, mai ales dacă se ajunge la nucleare și mai scapă o parte din noi, căci ei sunt siguri ca o sa scape în buncărele și orașele subterane pe care și le-au pregătit.

Întâlnirea celor doi va rămâne în istorie ca ultima tentativă de evitare a unui conflict major. “Pe teren” lucrurile stau cu totul altfel: americanii i-au înarmat pe kurzi ceea ce i-a înfuriat pe turci care amenință cu intervenția terestră împotriva YPG-ului (armata kurdă). Ca alternativă, turcii ar accepta o … forță internațională de garantare a granițelor Turciei formată din … ruși. Și iată cum vom avea trupe rusești terestre în nordul Siriei, ceea ce va înfuria crunt pe războinicii yankei și îl va face pe Trump să uite de toată chimia cu Putin și să treacă la fapte necugetate cum a fost bombardamentul demonstrativ din momentul vizitei președintelui Chinei.

De altfel, UE a suspendat negocierile de aderare cu Turcia în timp ce americanii vor să înceteze vânzarea de avioane F-35 turcilor pentru incidentele cauzate de bodyguarzii lui Erdogan la ambasada Turciei din Washington. În Turcia, turbarea lui Erdogan continuă, statul confiscând 50 de proprietăți ale bisericilor creștine, printre care și două mănăstiri vechi de peste 1500 de ani. Știm deja ca Erdogan vrea să transforme din nou Aghia Sophia în moschee iar în Cipru turcii încep să se umfle în pene. O scânteie poate să se aprindă oricând în Turcia, din orice parte. Chiar pe 9 iulie un marș pentru dreptate pornit pe 15 Iunie la Ankara va ajunge la Istambul și se va termina cu un mega-protest împotriva lui Erdogan.

Am încheiat acest articol despre întâlnirea Trump-Putin cu Turcia tocmai pentru a reaminti că războiul nu poate fi evitat și Turcia va dispărea, așa cum este scris și cum am amintit în mai multe articole trecute.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: doi nebuni care se cred aleșii lui Dumnezeu și cred că e meseria lor să decidă care popoare trăiesc și care mor, e firesc să aibă o chimie între ei: este o chimie diabolică.

Vizita a fost un pretext de cunoaștere reciprocă, un foto-show a doi boxeri înainte de meci. Din păcate, pacea nu va prinde rădăcini, căci interesele naționale (nu aceleaș cu interesele națiilor) dictează mai presus de orice politica celor mari. Iar cei care conduc lumea știm clar ce vor în contextul istoric prezent, căci putem să ne uităm în urmă și să extrapolam.

Cum poate scăpăra scânteia?

Există 3 zone fierbinte de unde poate porni războiul mondial între Imperiul Anglo-American și Axa Rusia-China. Deși este imposibil de prevăzut contexul și momentul – și istoria ne aduce nenumărate exemple – tensiunile sunt însă acumulate și când mirosul de pucioasă cuprinde întreg văzduhul, locul, momentul și felul în care este aprinsă scânteia care va detona planteta contează mai puțin.

Ucraina

Momentan în Ucraina pare liniște. Este însă liniștea dinaintea furtunii. Economic și nu doar economic, Ucraina nu poate rezista prea mult fără a se rezolva cumva. Liniștea nu este decât consecința secătuirii puterilor ambelor facțiuni care au căzut de acord să facă o pauză. De altfel, nici măcar nu este pauză, ci deocamdată războiul se duce pe alte planuri (vezi incidentul NotPetya care a dat jos cu rețeaua electrica a Ucrainei zilele trecute). Ambele facțiuni așteaptă: vestul așteaptă bani și arme de la americani sperând în creșterea confruntării dintre americani și ruși până la punctul în care să curgă cu armament și rachete de peste ocean. Între timp, patrioții ucraineeni se pregătesc de luptă. La fel face și estul, pregătind lovituri punctuale și sperând într-un ajutor cât mai direct din partea Rusiei și de ce nu chiar anexarea la țara mamă.

Dintre toate cele 3 variante, Ucraina este totuși cea mai puțin probabilă să fie scânteia care aprinde butoiul. Ce este cert, este că nicio parte nu va ceda: Rusia nu va accepta niciodată un stat ostil care să sară în barca dușmanului și să pună în pericol existența țării iar de cealaltă parte, cei din vest nu vor mai accepta regimul de opresiune și vor lupta până la moarte. SUA nu pot pierde o astfel de oportunitate, în caz de nevoie armele și dotările vor fi trimise rapid, dacă va exista vreo urgență sau pericol iminent.

Siria

Cine ar fi gândit acum 5 ani când a pornit conflictul că se va ajunge la amenințări directe între americani și ruși în Siria? Ceea ce părea un război proxy pe-atunci, a devenit din ce în ce mai mult un război direct deși deocamdată pe un teritoriu proxy. Orice incident poate fi o scânteie puternică, deoarece amenințările și acuzațiile nu mai lasă nici măcar loc de negociere în cazul unui accident.

Atacul asupra lui Assad făcut demonstrativ de Trump când l-a avut în vizită pe președintele chinez, poate fi reluat – de ce nu? – și cu un atac asupra Rusiei. Cred ca am mai spus în articolele anterioare: China e principala amenințare pentru SUA. Mulți americani își pun întrebarea: de ce mai așteptăm și nu facem ceva cu China? Dacă nu acum, când? Când nu o să mai putem?

Nu este deloc exclus, ca în urma escaladărilor tensiunii din Marea Chinei de Sud sau în Taiwan, pentru a demonstra chinezilor că e destul de nebun, Trump să-i atace pe ruși în Siria. Rușii deja au făcut o greșală declarând câ vor răspunde proporțional atacurilor americanilor, un cuvânt cheie extrem de liniștitor și care elimină cumva riscul unui atac nuclear inopinant. Importanța primei lovituri este extremă și cu siguranță că și rușii și americanii au pregătite scenarii de asigurare a first strike-ului. Lavrov a dat însă pe față că un atac asupra forțelor rusești în Rusia nu va fi pretext pentru răspuns nuclear, ci doar pentru un răspuns proporțional.

Dacă tot am atins tangențial prospectul unui conflict convențional SUA-Rusia în Siria, trebuie menționat un mic amănunt important: este clar că terestru Rusia domina, americanii neavând carne de tun la îndemână. Israelul este însă la o cotitura de băt de Damasc și în caz de nevoie poate contribui deși cu siguranță ar produce reacții în lumea arabă.

Rușii par încrezători pe ei și tot transferă rachete și avioane în Siria pentru a arăta că nu joacă poker. Este greu de prognozat până unde poate merge oricare dintre jucători.Conflictul este unul complex și nu ne vom mai lungi intrând pe diverse rămurele de scenarii. Cert este că incidente pot apare oricând între americani și ruși și incidentele pot precede războiul.

Koreea

Trump nu se teme de coreeni, însă îi folosește pentru a se răzbuna pe chinezi. Am mai spus-o: China este și a fost principala țintă a lui Trump și nu pentru ca le-au furat joburile americanilor. Dezvoltarea fulminantă și ritmul rapid de creșetere pune în pericol supermația americană. Creșterile din divese domenii, recordurile după recorduri ale chinezilor îi sperie pe generalii americani, care doresc să îi frâneze cât mai repede. Trump se va folosi de Koreea pentru a-i taxa pe chinezi.

De aceea îl și provoacă pe nebun și se fac că trimit portavioane. Ideal pentru americani este ca Kim să lovească Japonia (ceea ce este de fapt cel mai probabil). Astfel, Japonia ar intra singură în luptă și ar putea “rezolva” Koreea de Nord, în sensul de declanșare a unui conflict care să faciliteze căderea regimului și posibila unificare cu sudul – scenariul ideal pentru americani în care China va putea fi ținută sub control mai ușor.

Cu privire la Koreea, cel mai fericit scenariu este acela în care Trump e interesat de China doar economic și foloseste Koreea ca leverage în negocieri. În ce măsura percepe Trump amenințarea chineză va determina cât de mare este riscul pornirii unui conflict direct între SUA și China-Rusia în Koreea de Nord.

Reamintesc ca pentru chinezi, Koreea este vitală, existența unui stat capitalist, pro-american la sud, pe continent, reprezentând risc existențial pentru chinezi.

Iată deci cele 3 locuri unde poc-poc-ul poate să înceapă. Toate sunt pe muchie de cuțit la apogeul ultimilor ani. Nu vom avea o vară liniștită, viitorul G20 de săptămâna aceasta fiind poate ultima șansă de evitare a războiului.

Pompierii piromani

Din toate modificările faimosului program de guvernare o să fac câteva comentarii despre impozitul pe cifra de afaceri, deși pe toate televiziunile vedem cum au sărit deja oamenii de afaceri și toată lumea în general pe guvernanți care au venit peste noapte cu câteva mici modificări aberante la un program în sine aberant și care este probabil ultimul cântec de lebădă al zvâcului de revenire din criză trăiă cu multă întârziere de economia românească după prăpădul din 2008. Care zvâc din păcate nici măcar nu e consecința vreunei politici coerente fie a PSD-ului fie a celor dinainte, ci e o reacție firească a căderii.

În primul rând, justificarea acestui impozit prin prisma faptului că sunt multe companii multi-naționale care nu plătesc deloc impozit pe profit de ani de zile este aberantă. Este evident că acele companii plătesc nenumărate taxe cum ar fi taxele salariale care sunt peste 60% din salariul luat în mână de angajați și apoi mai plătesc TVA-ul care în esență este oricum o taxă pe venit. De asemenea, este evident că chiar dacă ar fi așa – adică sunt multe firme care nu plătesc impozit pe profit din cauza optimizărilor fiscale – a introduce o taxă care va pune greutate pe toată lumea, inclusiv pe cei care plătesc de ani de zile impozit pe profit, denotă prostie și amatorism tembel. Cum ar fi ca într-o clasă în care un elev face gălăgie profesorul să scadă nota la purtare la toată clasa? Nedrept, ineficient și cu consecințe fatale pentru acel profesor. La fel și cu acest impozit …

Prima întrebare pe care mi-o pun este dacă oamenii ăștia chiar așa gândesc sau doar bagă în față explicații false pentru alte interese pe care le-ar avea. Este un reflex firesc să încercăm să le găsim scuze pentru că ne vine greu să credem că o asemenea prostie există. Este greu de crezut că există un om normal, întreg la minte, cu atât mai mult ajuns în poziții unde să ia decizii, care să gândească că pentru că ai companii care nu fac profit – din orice motiv ar fi acesta – trebuie să introduci o măsură atât de anormală și anti-economică. Din păcate realitatea chiar aceasta este: la volanul autobuzului nu e doar un șofer beat, ci e și unul retardat care a dat șpagă ca să ia permisul și care are multe accidente la activ. Și este o minune dacă acest șofer nu va ajunge să arunce autobuzul în prăpastie la prima curbă.

După cum am mai explicat în mai multe articole, trăim vremuri în care dobânzile fiind în cădere continuă (stați liniștiți, încă nu am trecut peste) bătălia între companii se duce pe cota de piață. Nu profitul mai contează în ziua de astăzi, ci cota de piață care este un asset luat în calcul nu doar de investitori cât și de fondurile de investiții și de bănci. Pomparea banilor gratuiți în sistemul bancar face ca banul să nu mai aibă valoare și setea după randamente sa direcționeze banii înspre afaceri solide, în creștere la care nu mai contează profitul pe ultimii ani ci mai ales dinamica creșterii raportată la potențialul pieței. O companie cu creștere mare într-o piață încă nesaturată este mult mai valoroasă decât o companie care a făcut profituri spectaculoase dar are cota de piață în scadere. Ținta este evident viitorul în care cota de piață acumulată va putea fi folosită și va aduce randamente cât mai mari.

Despre efectele posibile nu voi spune prea mult decât că dacă dorim să vedem unde se poate ajunge când socialismul este lăsat să facă ravagii și poporul nu se trezește la timp, să ne uităm în Venezuela.

Ce doresc însă să clarific: optimizarea fiscală prin folosirea de offshore-uri nu este o crima și nu este nici măcar imorală. Câtă vreme legea nu interzice companiile înregistrate în străinătate să activeze în România – și bine că tovarășii nu s-au gândit încă să bage și taxe vamale pentru tările din UE (da, pare imposibil, dar multe lucruri crezute imposibile în UE s-au cam întâmplat prin zonă), se va găsi o țară să aibă condiții mai favorabile decât la noi.

Doresc să închei acest articol printr-o speculație: eu cred că asta cu impozitarea pe venit ca și celelalte prostii emanate sunt de fapt praf în ochii ca să consume spațiul public de la principala discuție: crearea fondului “suveran” – cel mai mare tun din istoria României, proiect refuzat de Grindeanu și luat în discuție de noul guvern rapid încă la prima ședință. Zgomotul aiurea face parte din noua tehnică de manipulare a PSD-ului. Votanții lor oricum se uită unde trebuie și nu înțeleg o boabă din chestiile astea complexe de natură economică. Ce să știe baba Leana de la țară, pensionară agricolă de pilonul 2 de pensii sau de taxa pe zahăr? Ba chiar, pentru votanții PSD, chiar dacă această inițiativă e doar aruncată temporar în față și nu va fi luată, zgomotul nu face decât să le păstreze aderența celor mulți și proști.

Eu nu cred ca colectarea e problema și criza că nu sunt bani pentru măririle salariale ale PSD-ului cu care speră să câștige 90% la viitoarele alegeri. Problema e fondul suveran unde sunt miliarde de euro și unde gestionarea lor se poate face “profesionist” de administratori “profesionisti” aleși de Dragnea. Acolo se poate fura pe mai multe niveluri:

  1. la privatizare: dacă avem fond, hai să privatizăm; dacă privatizăm, hai să privatizăm la ai noștri
  2. la investiții: cine decide ce investiții face și cu cine le face? administratorul fondului! care cine e el? pai el va fi numit de guvern, deci de Dragnea
  3. la dividende: până acum, banii pe dividende se întorceau la companii; erau greu de sifonat, chiar dacă directorii sunt tot puși de tovarăși; era prea complex, erau prea mulți oameni implicață și trebuiau fabricate multe scheme; acum, cu fondul suveran, toți banii o să vină într-un singur loc; o să fie poate un board fictiv, dar deciziile o să fie în mâna unui singur om; și deciziile nici măcar nu trebuie justificate prea mult; e nevoie de autostrăzi, e nevoie de spitale, deci care va fi acuzația că fondul suveran a ales cutare proiect sau cutare companie ca să facă ce trebuie?

Lumea – pe marginea prăpastiei

Poate cea mai bună dovadă că SUA este Imperiul Roman al vremurilor noastre este tocmai strânsa legătură între haosul din lume – și din zona noastră a lumii, mai ales – și procesul de implozie care a început să se accelereze în sânul acestui imperiu obosit și îmbătrânit care mai are puțin și predă ștafeta, dacă nu cumva își dă foc înainte de finish și dă foc și ștafetei și stadionului.

Riscul unui război nuclear este în ziua de astăzi mai mare ca oricând – surprinzător, acest fapt este recunoscut de toată lumea, și de politicienii implicați și de presă. Ce este însă mai greu de realizat este că acum atât politicienii cât mai ales militarii sunt mult mai nebuni decât altă dată. În plus, dacă în perioada războiului rece, razboaiele proxy erau sporadice și cu implicarea minimă a imperiilor, chiar astăzi, avioanele americane se pot întâlni cu rachetele rusești în Siria.

Tensiunile acumulate și răceala relațiilor, precum și tentativele de negociere eșuate care constituie deja o istorie a eșecurilor și un preludiu pentru un conflict direct ne îndreptățesc îngrijorarea și ne scutesc de explicații sau analize prea detaliate.

Iar dacă Rusia chiar este nesemnificativă în comparație cu SUA și nu există niciun risc, având în vedere diferența de putere, în cazul Chinei situația e cu totul alta. Iar cu China avem nu doar război prin proxy (pe plan militar în Koreea, pe plan economic și politic în restul Asiei de est) ci mai ales avem relații financiare și economice periculoase care în ciuda iluziei de simbioză și inter-dependență, pot însă oricând să declanșeze cutremure pe orice plan:

  • militar – vezi frecușurile din Marea Chinei unde chinezii pot să treacă rapid de la avertismente la lovituri și, de ce nu, vezi războiul cibernetic sau cel pentru cucerirea spațiului; ca fapt divers, SUA pentru prima dată după Al 2-lea Război Mondial a creat o nouă armă: space corps;
  • economic – războiul vamal bate la ușă, Trump având prea multe pe cap deocamdată pentru a se ocupa de chinezi; pentru al doilea mandat, Trump e obligat să facă ceva cu privire la China; ca un mic amănunt amuzant, fabrica Ford “salvată” de Trump de la mutarea în Mexic, a ajuns în cele din urmă în … China;
  • financiar – chinezii încearcă să submineze petro-dolarul sau măcar lucrează la înlocuitori, încercând diverse scheme, cea mai la vedere fiind Banca BRICS;

Problema SUA este că în relația cu China, pentru SUA nu este bună nici pacea nici războiul. În caz de pace, China crește ca vrejul de fasole fermecat iar în caz de război … dar cine să mai vrea război când SUA nu au mai câștigat un război cu o țară cât de cât relevantă (nu cu Serbia sau Libia), de la Al 2-lea Război Mondial.

Nu putem să nu spunem câteva cuvinte și despre Trump, pentru că am dori să clarificăm un amănunt: nu Trump a adus lumea pe marginea prăpastiei, el așa a primit-o. E posibil însă ca Trump să fie nebunul care are curajul să se arunce în prăpastie trăgând lumea după el. Bombardarea Siriei doar ca să demonstreze chinezilor că e nebun și că la nevoie îl va bombarda și pe Kim, stârnirea saudiților împotriva Quatarului și a Turciei ca să-i îndemne și mai mult pe saudiți să intre în războiul din Siria, comunicarea obsedantă pe twitter și lupta continua aiurea cu presa sunt doar câteva manifestări care ne arată clar că oricând lumea poate face poc!

Toleranță pentru eretici și dezaxați și acrivie pentru “tradiționaliști”

Cazul Pomohaci este unul atât de vechi încât este precum un fruct putred care nu doar că s-a stricat și emana miros în rândul poamelor din proximitatea lui, dar cultura de mucegai este variată și multicoloră.

Un semn de avertisment cu privire la preotul Pomohaci am tras și eu încă de prin 2009 când am fost șocat de faptul că acest lup în piele de oaie a invitat la amvon un eretic să predice și după ce că a făcut această spurcăciune, a mai și plâns și s-a arătat profund impresionat de învățătura acestuia. Iată un fragment din acel articol intitulat “PEŞTELE DE LA CAP SE ÎMPUTE” care conține inclus și filmarea predicii:

Banuiesc insa ca aici lucrurile s-au imputit de mult si acum abia incepe sa se simta mirosul putreziciunii, deoarece rana nu s-a taiat la timp, madularul uscat nu s-a taiat si acum uscatura a cuprins tot trupul. Nadajduiesc ca PS Andrei va lua masuri, desi ma gandesc ca a avut destule semnale pana acum. Din ce am vazut in clip, cum ii pregatea terenul si cum il recomanda pe acest eretic, cum a plans la cuvantul sau, il gasesc inselat fara margini pe preot, e prins saracul in multe lanturi si trebuie sa ne rugam mult, dar mai ales dintre pastoritii lui care isi dau seama ce se intampla, sa se roage lui Dumnezeu sa il scoata din inselarea in care este si sa il puna pe fagasul dreptei credinte. (sursa)

Prima greșală fatală a preotului lăutar a fost călcarea canoanelor care interzic unui preot să cânte altceva decât slujbe. Este evident că oricât de acrivist am interpreta canonul, nu o cântare nevinovată de o melodie folk la chitară pentru prieteni și familie ar fi de acuzat. Canonul interzice amestecarea preotului cu lucrarea lumească și dacă tot am ajuns la lucruri interzise, printre ele se numără și afacerile: un preot nu prea are voie să aibă afaceri sau alte meserii. Evident, există nuanțe.

Iată și canonul cu pricina:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să  se caterisească. (sursa: Pidalion)

Canoanele au devenit însă cam prăfuite pentru unii în ziua de astăzi și cu adevărat dacă ar fi să ne luăm după canoane, foarte puțini credincioși ar mai rămâne în biserică și slujitori asemenea. Pornind de la această simplă observație a stării stricate în care se află credința în vremurile pre-apocaliptice pe care le trăim, cei rânduiți să respecte canoanele și să le aplice s-au cam îmbolnăvit de iconoflamație (inflamarea nervului iconomic) și consideră canoanele fie învechite, fie extrem de flexibile.

Mă refer în cazul de față mai ales la PS Andrei care încă din 2009 trecea cu vederea această neorânduială care era clar pentru orice credincios cu minimă experiență că nu se va termina bine și că acest lup în piele de oaie va face mult rău bisericii, cum iată că se dovedește. “Bunătatea” și răbdarea IPS Andrei sunt cu totul neînțelese și nu suspectăm slăbiciune în îndeplinirea unei sarcini “murdare” cum este caterisirea unui preot. Însă aceasta este tocmai meseria unui ierarh: să stea cu ochii pe preoți și când e cazul să îi concedieze. Putem oarecum compara această sarcină cu meseria de manager: un manager bun nu poate lăsa un angajat să calce prea grav peste sarcinile trasate și în nici un caz nu poate tolera cazuri grave prin care munca unui om strică lucrarea de ansamblu și activitatea normală a firmei.

Nenumărate nereguli și de diverse naturi a făcut acest preot care în cele din urmă s-a ales totuși cu … “o atenționare”. Cel puțin din cele ajunse în prim plan, problele au fost: cântatul, exorcismele, neorânduiala din parohie (Pomohaci ajunsese să strângă un fel de sectă în jurul lui, stricând familii și aiurind pe mulți slabi de minte) și nu în cele din urmă înhăitarea cu ereticii. La care mai adăugăm numărul de IISUS pe care și l-a pus la mașină – păcat de moarte (luarea Numelui Domnului în deșert!).

Acum, dacă am ajuns la menționarea cuvântului eretic, trebuie să vă anunț ca nu mai există erezii. Dacă ereziile ar mai fi existat, acestea ar fi fost anatemizate la Sfântul și Marele Sinod din Creta însă tocmai pentru ca dreapta credință a învins și ereziile au fost înfrânte, prea-sfințiții părinți de astăzi din biserica noastră și celelalte patriarhii fără marii absenți, însă, nu au mai dat anateme. Ereziile au ajuns în ziua de astăzi ceva ipotetic, difuz, abstract. Teoretic, mai pot exista erezii și acestea chiar există, dar nu prea le mai putem numii, deoarece noi ortodocșii de astăzi suntem plini de iubire și toleranță și îmbrățișăm cu voioșie noua atitudine de corectitudine politică încercând să nu mai jignim pe frații de alte confesiuni care se roagă și ei la același Dumnezeu care este Tatăl nostru, al tuturor.

Dar dacă la eretici și la păgâni, toleranța preasfințiților este maximă, la cei care “tulbură apele” neînțelegând teologie sau fiind absolutiști (conform IPS Andrei), bunătatea preasfințiților se termină. Nu vrem să enumerăm aici situații concrete și să arătăm cu degetul (cu excepția IPS Andrei care poartă și responsabilitatea pentru criza Pomohaci). Constatăm doar o stare de fapt cu privire la fermitatea cu care ierarhia respinge orice dialog cu privire la sinodul din Creta. Suntem de acord că nepomenirea justifică într-un fel impunerea autorității ierarhului în sensul că acolo unde un ierarh nu este pomenit, locul respectiv trebuie să revină proprietarului de drept. Însă caterisirea sau afurisirea pentru protestul față de hotărârile sinodului din Creta sau pentru opozitia față de ecumenism sunt într-adevăr o prigoană dinăuntru și un semn al apocalipsei.

Cine se aștepta ca ruperea totală a ierarhilor față de popor să progreseze atât de mult și să ajungem vremuri în care păstrarea credinței așa cum am moștenit-o să fie privită ca infracțiune și răzvrătire iar cei care se împotrivesc dintre slujitori prin gestul extrem – nepomenirea – să fie tratați mai rău ca ereticii cu care BOR dialoghează, se roagă împreună, participă la marșuri etc.

Într-adevăr, în fapt, dialogul acesta este oarecum imposibil, deoarece este un dialog al absurdului, precum în politică. Să luăm doar un exemplu: OUG 13 a fost promovat de PSD ca un act de întărire a democrației, prin adoptarea unor cerințe “europene”, prin întărirea statului de drept prin limitarea posibilităților procurorilor de a bagă la zdup pe politicienii corupți. Din punctul de vedere al tutulor tovarășilor, o astfel de lege este bună deoarece elimină “tensiunile”. Cum toți fură, și cum furatul este subînțeles, tolerat și un model de viață în PSD, din punctul lor de vedere, este foarte logic că OUG 13 era un act democratic, o lege care întărea democrația.

Cum poate un tânăr care nu a făcut niciun compromis la viața lui și care respectă până și culoarea verde a semaforului să îi explice tatălui său pensionar de ce corupția și furtul sunt rele? Aceeași fractură o avem și în rândul BOR. Pe de o parte avem credincioșii care mulți au descoperit ortodoxia din cărți în vremurile post-comuniste și care descoperă cu uimire rezistența martirilor din închisorile comuniste care nu puteau nici să se lepede cu un cuvânt, dacă acel cuvânt era împotriva adevărului, și pe de altă parte avem ierarhi preocupați mai mult de prosperitatea și prezentarea la exterior a orgăzii pe care o păstoresc: fonduri europene, catedrale mărețe, azile pentru bătrâni, facultăți de teologie renovate și frumoase, titluri și diplome de honoris cauza primite, pace și înțelegere cu politicieni și recunoaștere în mass-media. Nu facem generalizări și nu zicem că toți sunt așa. Însă, cel mai nedorit lucru pentru un ierarh în ziua de astăzi este un scandal de presă în care să fie acuzați de extremism religios pentru folosirea cuvântului eretic sau pentru aruncarea vreunei anateme chiar și unor erezii cât mai puțin iubite sau luate în brațe de presă cum ar fi de exemplu Biserica Scientologică care e probabil secta cu cea mai proastă presă la nivel mondial.

Compromisul, fățărnicia și viața în minciună sunt boli universale în ziua de astăzi care fac prăpăd și distrug generații în continuare. Ortodoxia ar putea să fie o soluție la această boală și ea ne oferă medicamentul necesar. Ne mai trebuie însă doctori care să ne dea acest medicament. Și așa cum doctorii buni fug de la pacienții care nu doresc vindecare, se pare că Dumnezeu ne lipsește de păstori adevărați, pentru că nu suntem dornici să ne vindecăm. Nu trebuie decăt să zicem da, Doamne, vreau să mă vindec și oricât de bolnavi am fi, vom primi vindecare. Și noi, și păstorii noștri.

= = = = = = = = = = = =

PS1: diavolul are unelte multe și nu este deloc exclus ca înregistrarea să fie o făcătură; în Grecia se practică astfel de lucruri; puțin probabil însă aici, având în vedere privirea de ansamblu;

PS2: mai există un părinte “neconvențional” iubitor de eretici și prieten al lui Pustan; să ne rugăm să nu fie căderea lui asemenea, ci să se trezească;

Poezie

Cine oare, cine oare
Va fi premierul care,
Va conduce tărișoara,
Va continua ciordeala,

Va fi însă-ascultător
Si de partid iubitor.
De tovarăși tolerat,
Și de Dragnea controlat.

Păpușică mișcătoare
Blândă, lină dansatoare
Fără ifose jenante
Fără aventuri riscante

Premier bun de forjat
La program aliniat
Perfomanțe să aducă
Și salarii să producă.

Legi rapide să găsească,
Pe corupți să-i spălăcească.

1 2 3 4 158