Referendumul Pro-Familie: Dragnea pune noi capcane BOR

Chiar ma gandeam zilele astea ca Dumnezeu i-a pedepsit pe PSD-isti pentru ca in loc sa isi respecte promisiunile si declaratiile pompoase din campanie ca ei sunt “extremisti ortodocsi” si sa programeze referendumul pentru familie, s-au grabit mai intai sa isi aranjeze problemele … legale.

Oare ce mai avea nevoie PSD-ul pentru a anunta referendumul deja avand majoritate parlamentara si mai ales avand in spate milioanele de semnaturi stranse? Nimic. Ei nu s-au grabit insa tocmai pentru ca stiau ce va urma: vor da ordonante “problematice”, se va isca scandal si vor avea nevoie de tot sprijinul, de la toate categoriile sociale. Si categoria crestinilor nu este deloc nesemnificativa. Au pastrat “referendumul” la categoria “altele” incepand cu mariri de pensii si salarii, ca sa isi pregateasca terenul si apoi sa bage ordonanta asta. Daca trecea, urmau cu alte “urgente”, ma indoiesc ca referendumul ar fi fost prea curand organizat.

O noua ispita este pusa in fata crestinilor de Drac-nea: promisiunea referendumului. Desi semnaturile sunt stranse si desi Curtea Constitutionala a dat de mult timp verde organizarii referendumului, Dragnea a lansat ideea ca trebuie sa mai discute cu Coalitia pentru Familie, sa se mai tanguie putin pe la RTV sa arate ca ei ar avea multa munca de facut dar nu le dau pace protestatarii etc.

Principala problema este ca daca Dragnea va reusi sa momeasca crestinii cu organizarea referendumului, o noua falie se poate produce intre tinerii nedusi la biserica si BOR. Putine mai sunt de facut de catre ortodocsii care se vor lasa trasi in aceasta capcana si aparitia de noi sloganuri impotriva Bisericii, cum s-a mai intamplat la protestele anterioare. Orice asociere cu Dragnea sau PSD-ul, va face daune ireparabile si poate naste noi curente nedorite. Sa nu uitam ca diavolul cauta cau un leu sa il inghita pe om si mai ales la vremuri de tulburare, cauta sa profite cu orice ar putea.

Dragnea este evident un mafiot pervers si o minte diabolica daca e in stare sa foloseasca pana si pe Dumnezeu in luptele sale murdare. Singura familie care il intereseaza pe Dragnea este famiglia mafiota a tovarasilor de partid pe care a incercat sa-i scape prin aceasta ordonanta si pe care va incerca sa ii scape in caz ca rezista in scaun, desi politic Dragnea este un cadavru care inca mai misca din membre.

Deocamdata, salutam comunicatul patriarhiei cu privire la coruptie si il salutam si pe pr. Necula care se afla in mijlocul protestatarilor. Ii deplangem insa pe cei care stau deoparte din temeri conspirationiste ca protestele sunt organizate de sorosisti si ca se urmareste instalarea USR-istilor care sunt impotriva bisericii. Asemenea temeri le etichetam infantile. In primul rand, crestinii trebuie sa fie de partea adevarului si impotriva hotiei.  Crestinul nadajduieste, lupta si face ce poate, lasand ce nu poate controla in seamna lui Dumnezeu. Nu putem stii daca USR-ul chiar este o amenintare si chiar va profita de caderea PSD-ului dar putem sa luptam pentru dreptate aratand ca si noi – ortodocsii – suntem impotriva diavolului rosu.

Iar acesti sceptici, daca vor ca la putere sa nu vina oameni impotriva bisericii, sa se alature miscarii lui Marian Munteanu pentru a pregati o alternativa, pentru a sprijini si familia ortodoxa si apararea traditiei si toate celelalte. Scorul jalnic obtinut de Munteanu nu denota decat o nepasare neinteleasa sau poate ne arata de fapt care este procentul ortocsilor carora le pasa de cine ne conduce.

Restructurarea Romaniei [2]: Apararea

Vezi si RESTRUCTURAREA ROMÂNIEI [1] – INTRO

Cat de bine pregatita este apararea unei tari se poate vedea doar in vreme de razboi. Oricate lucruri bune sau rele am spune despre armata romana si despre beneficiile sau problemele apartenentei la NATO, in fapt toate sunt speculatii. Doar adevarul unui viitor conflict ne va spune cu adevarat cum stam la capitolul aparare. Asta nu ne impiedica insa sa facem un diagnostic si sa obsevam cateva lucruri certe.

Un lucru cert este ca armata romana nu este prea grozava daca privim prin prisma potentialului de impact regional. Practic, regional impactul armatei romane este zero daca nu chiar pe minus, avand in vedere ca teritorii ale Romaniei sunt inca sub ocupatiei ruseasca, ca sa nu mai zicem de bazele cedate americanilor pe degeaba. Da, stiu, asta tine de tratate si de cursul istoriei. Armatele insa decid cursul istoriei si cert este ca Romania a pierdut oportunitatea sa ajute Moldova in conflictul cu Transnistria intr-un moment in care acest lucru tinea doar de vointa politica. Ma refer bineinteles la anii 90 si la ce s-a intamplat de-atunci incoace. Moldova sub ocupatie este poate cel mai clar indiciu al neputintei si al slabiciunii actuale a Romaniei.

Poate suntem obisnuiti sa gandim ca atat putem noi, ca nu putem sa facem fata vicisitudinilor istoriei sau, dupa cum spunea un tovaras, “meandrelor concretului” – o expresie fumoasa care poate denota apogeul gandirii iliesciene. Am crescut la scoala fiind invatati ca, noi mereu am fost inconjurati de mari imperii si ca este o minune simplul fapt ca am rezistat atatia ani si ca nu ne-am pierdut identitatea. Evident, putini elevi realizeaza ca grecii sau polonezii, de exemplu, au fost intr-o situatie mult mai dificila decat noi si ca desi istoric au avut vicisitudini mai mari ca noi, se afla deasupra noastra cam din orice punct de vedere.

Mentalitatea este extrem de importanta cand vorbim despre lucruri importante cum ar fi planificarea, strategia si obiectivele. O mentalitate decadenta, slabita, complexata si inchistata in limite stabilite de curente de gandire care nici nu stim de unde vin si cui apartin, nu poate sa planuiasca lucruri mari. Informarea corecta si deschiderea mintii dincolo de status quo-ul cu care suntem obisnuiti ar fi indeajuns pentru a pune unele intrebari si a deschide unele perspective cu totul diferite. Bunaoara, nu doresc decat sa amintesc ca nu intotdeauna romanii au fost la fel de slabi si neputinciosi ca in vremurile de astazi. Moldova lui Stefan cel Mare era la fel de inconjurata de “mari imperii” ca si in alte vremuri, in schimb Moldova lui Stefan cel Mare era o mare putere regionala care nu doar ca nu se supunea “tavalugului istoriei” si strica planurile imperiilor dimprejur, dar ajunsese in anumite momente sa puna probleme de securitate acestor imperii (a se vedea incursiunile lui Stefan cel Mare in Polonia) sau era un “jucator” in deciderea politicii tarilor inconjuratoare (a se vedea influenta lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca).

Nu as dori sa trec mai departe peste mica paranteza cu Stefan cel Mare fara a pune cateva intrebari cu privire la succesul Moldovei din vremea lui Stefan cel Mare. Tin sa mentionez mai intai ca nu am citit prea multa istorie si desi sunt foarte pasionat de Stefan cel Mare si citesc tot ce pot, nu am pretentia sa emit teorii si ipoteze istorice. Insa as dori sa pun ca intrebare urmatoarea chestiune: in ce masura Moldova lui Stefan cel Mare isi datoreaza succesul doar lui Stefan cel Mare sau si calitatii poporului din vremea sa. Nu degeaba a ramas denumirea lui Stefan de “cel Mare” [1] dar performanta de durata si amplitudinea impactului domniei sale sunt cu siguranta si concecinta a “materialului” uman cu care Stefan a putut sa realizeze ce a realizat. Este redundant sa facem paralele cu alti mari domnitori, cu alte genii militare sau administrative care insa desi au ramas in istorie prin straluciri de moment, impactul lor nu a fost nici pe departe comparat cu ce a reusit sa faca Stefan cel Mare in Moldova. Sa fie oare explicatia acestei diferente tocmai materialul uman? Oare ce ar fi realizat Mihai Viteazu daca in loc de tradatori ar fi fost inconjurat de patrioti cum a fost Stefan cel Mare? Mi-au ramas mereu in minte cuvintele spuse despre Stefan cel Mare de Parintele Nicolae Tanase: Stefan cel Mare ardea satele din fata navalitorilor, dar le ardea pentru ca stia ca are cu cine sa le refaca. Daca moldovenii nu ar fi fost in cuget si simtiri alaturi de Stefan, s-ar fi rasculat de la prima batalie.

De ce am facut aceasta introducere in tratarea subiectului apararii cu cateva comentarii cu privire la mentalitate? Ce am putea noi oare sa ne propunem din punct de vedere militar si ce vrem mai mult decat avem: o tara libera, indepententa, suverana? He, he, aici s-ar lungi mult discutia. Lansez doar un scenariu de istorie alternativa in care s-ar putea afla Romania de astazi: Romania de astazi ar putea fi o tara independenta pe bune (adica care sa nu se bazeze pe NATO), cu teritorii intregi (altfel spus cu Moldova si Transnistria integrate) si o tara in care niciun politician ungur nu ar avea in ce context sa mai mentioneze cuvantul “Trianon” asa cum niciun mexican nu are curajul sa ridice pretentii asupra Texasului.

In continuare, as dori sa fac o scurta recapitulare a situatiei armatei romane, punctand ulterior cateva realitati si deziderate. De asemenea, vom face un scurt comentariu legat de “sistemul” de securitate al Romaniei, care sistem este unul singur, determinat de singurul tratat actual, mai exact de NATO.

Dupa cum stim, Romania fiind membra a blocului comunist, facea parte din tratatul de la Varsovia, un tratat similar NATO din ziua de astazi. Intreaga strategie de securitate si organizare a armatei sunt evident dictate de tratate si de contextul istoric in care se afla o tara. Comparativ cu NATO insa, tratatul de la Varsovia avea cateva mici diferente: organizarea armatelor statelor individuale era mai independenta decat NATO in care se pune accent si se incearca o unificare cat mai puternica, mai ales prin prisma “standardizarii” armamentului – o formula cu spoiala de specialitate prin care se justifica publicului necunoscator necesitatea ca armamentul sa fie cumparat de la americani. Intreaga distrugere a industriei producatoare de armament a Romaniei s-a facut sub sloganul “alinierii la standardele NATO“.

Nu negam aici diferentele evidente tehnologice intre armamentul american si capacitatile ramase in urma ale industriei romanesti de armament post-decembriste. Insa mai de dorit era pastrarea si modernizarea acestei industrii decat vanzarea ei la fier vechi. Bineinteles, ca oricum toata industria comunista din Romania a fost vanduta la fier vechi, chiar daca doar in acte, unele agregate si materii prime fiind mult mai scumpe decat fierul vechi si constituind obiectul unor afaceri negre odioase. Insa macar industria de armament putea fi crutata, cu putina atentie din partea conducatorilor.

De asemenea, pe vremea tratatului de la Varsovia, fiind perioada Razboiului Rece, armata avea de departe o importanta majora in cadrul oricarui stat, lucru schimbat total in momentul in care am intrat noi in NATO cand principalul interes al americanilor a fost ruperea satelitilor URSS (lucru realizat oricum prin anularea tratatului de la Varsovia) si impingerea granitelor geografice ale NATO cat mai mult inspre Rusia, existand chiar momente in care existau unele discutii despre o eventualitate aderare a Rusiei la NATO. Ulterior aderarii, interesul NATO nu a fost deloc in dezvoltarea unei armate romanesti capabile, aceasta fiind exclusiv misiunea statului roman. Sa nu fim insa tristi: nu doar in Romania s-a intamplat asa, ci in toate tarile satelit ale SUA, dezvoltarea unei armate nu este privita cu ochi buni, deoarece altfel nu s-ar mai justifica cheltuielile si vanzarile complexului militar american, ca sa nu mai vorbim de posibilele “abateri de la cale” cum este cazul Turciei de astazi.

Care era asadar starea armatei romanesti pe vremea comunismului? Era ea una buna sau una proasta, era mai buna ca acum sau mai proasta? Sunt lucruri bune la care sa facem referire sau situatia actuala este una mult mai fericita? Astfel de intrebari pot naste discutii infinite. Eu doresc insa doar sa subliniez ca armata Romaniei pe vremea comunismului putea asigura integritatea teritoriala a tarii, putand tine in sah chiar marele urs, cum s-a dovedit in cazul inabusirii Primaverii de la Praga din 68.

Principalele lucruri care trebuie subliniate cu privire la armata romana dinainte de 89 este in primul rand capacitatea de productie de armament (Romania era un exportator important de armament) si al doilea era capacitatea umana: numarul mare de soldati permanenti si faptul ca exista stagiul militar obligatoriu si fiecare barbat putea sa foloseasca o arma sunt lucruri care desi denigrate, erau un garant importat pentru securitatea tarii.

Poate a venit vremea de o noua paranteza si sa subliniez cat de important este ca fiecare barbat (cel putin) sa fie capabil sa poarte o arma. In primul rand, dupa parerea mea, o tara in care barbatii nu pot sa isi apere nevestele in cazul unei invazii este o tara pierduta. Putini elogiaza performanta Elvetiei de a-si pastra neutralitatea in cel de-al 2-lea Razboi Mondial fara a stii carui fapt se datoreaza asta. Multi pun pe seama sistemului bancar si pe faptul ca Elvetia are destui evrei importanti iar cum evreii conduc lumea, Elvetia a fost mereu ca un fel de refugiu pentru evrei si de aceea si-a permis “luxul” sa fie neutra. Evident sunt prostii, realitatea fiind cu totul alta. Un raspuns final nu poate da nimeni. Cu siguranta conteaza si bancile, cu siguranta conteaza si evreii, insa in cel de-al 2-lea Razboi Mondial, cred ca evreii ar fi fost mai degraba un punct in plus pentru nemti sa-si doreasca ocuparea Elvetiei. Intorcandu-ne insa la capacitatea de autoaparare prin folosirea armelor, in cel de-al doilea Razboi Mondial a fost o discutie intre un ministru neamt si un sef de guvern Elvetian, nemtii amenintand cu invazia pe elvetieni: “domnule ministru – zice neamtu’ – armata elvetiana are x mii de soldati; noi putem trimite oricand y batalioane de soldati cu un numar mai mare de x mii si va vom face praf”. La care elvetianul raspunde “ati uitat sa puneti la numar si milioanele de elvetieni care vor opune rezistenta; nu uitati ca fiecare elvetian are cel putin o arma in casa si ca stie sa o foloseasca”.

Imi cer scuze pentru redarea aproximativa a discutiei de mai sus, din pacate nici nu mai retin de unde mi-a ramas in minte pentru a putea cauta si a oferi tabloul complet si precis al discutiei. Esenta invataturii insa cred ca ramane. Nu vreau sa fac apogeul portului de arma si sunt constient ca pusca nu mai este ce-a fost si conteaza prea putin in cazul unor razboaie totale. Insa, pusca sau pistolul in mana fiecarui cetatean sunt un prim nivel de descurajare a unei invazii militare, cel putin prin prisma resurselor alocate de atacator si al oportunitatii unei invazii.

Avem deci cateva puncte slabe, mai ales in cadrul unui viitor volatil cu tulburari majore din varii cauze (teroristi, refugiati, razboi in tari vecine etc). Faptul ca la romani nu exista dreptul de a purta arma si ca nu este constientizata importanta macar a pregatirii oricarui barbat sa foloseasca arma, ne plaseaza din start in categoria “sitting ducks”.

Daca portul armelor este un capitol inchis, ce putem spune insa despre capacitatea barbatilor de a folosi arma? Si aici stam cum nu se poate mai prost. Armata “profesionista” sub-finantata si prost-pregatita are dificultati pana si in atragerea tinerilor spre aceasta meserie. In SUA, armata are mereu “material” de “carne de tun” din randul claselor sarace (negri, orase distruse economic, zone fara potential etc). La noi insa, tinerii saraci fug in afara si armata are dificultati in a-si constitui personalul, ca orice companie din Romania, de altfel. Problema demografiei este un alt aspect peste care vom sari sumar, nefiind prea mult de spus decat ca este de departe o rana deschisa care va sangera si mai mult in viitor, pe langa emigratie.

Ce solutii ar fi insa, chiar cu declinul populatiei, chiar cu dezinteresul fata de meseria de soldat si de armata in general, ce am putea face pentru a face un pas in pregatirea pentru razboi? Legea privind statutul rezervistilor este un timid pas inainte, insa suntem abia la inceput. Banii vor fi insa problema principala la acest capitol, ca si motivatia de altfel.

Poate a venit timpul sa tratam putin si aspectul motivatiei, altfel zis al patriotismului. O armata, pe langa stimulentul financiar si atractivitatea ca meserie, trebuie sa atraga in primul rand si prin ceea ce se numeste patriotism. Cuvant greu cu multe de spus, aflat insa intr-un declin ireversibil, mai ales consecinta a “integrarii europene” si a globalizarii. Satul global vazut de multi ca o metamorfoza fireasca si binevenita a statelor nationale este o himera care nu face decat sa secatuiasca puterea simbolica a popoarelor slabe, a statelor aflate in disolutie sau reziliente intr-un statut de limbo, de plutire obosita peste timp a unei idei istorice, ramase in suspans pana la viitoarele transformari semnificative. Mai adaugam la cele spuse mai sus si mireasma cufundarii in virtual si a dezinteresului general pentru societate si gasim unele raspunsuri ale lipsei patriotismului si a interesului pe care tara il poate prezenta pentru un cetatean in ziua de astazi.

Un soldat care nu e gata sa isi dea viata pentru tara si nu are constiinta jertfei de neam este un soldat care chiar daca isi va face meseria profesionist pentru a-si pastra locul de munca, nu va putea sa dea totul si nu poate constitui baza unei armate puternice si viguroase. Diferenta intre un soldat patriot si unul doar profesionist si corect este aceeasi ca intre un angajat la o companie de stat si un intreprinzator care munceste zi si noapte pentru familia sa. Primul este atent doar la posibile riscuri (sa nu fie prins de sefi cand se joaca monopoly, sa nu faca greseli pentru care ar putea sa fie taxat pe viitor etc) pe cand al doilea este interesat de rezultatul muncii sale, de succesul sau esecul muncii sale legandu-se intrebarea daca va avea sau nu de mancare si toate celelalte.

Din pacate, armata nu poate face prea mult pentru trezirea sentimentului patriotic al soldatilor sau al viitorilor soldati. Acest aspect tine mai mult de societatea in intregul ei, sistemul de invatamant, politica, religia, cultura care pot sau nu sa nasca si sa mentina treaz sentimentul patriotic. Vremurile post moderne mai ales, prin reformatarea mentala cu ajutorul societatii informationale, pune piedici dificile si provocari majore in toate capitolele enumerate mai sus, de unde intelegem de ce patriotismul are un grad continuu slabit si puseuri desi datatoare de sperante pentru unii, slabe precum arderea unui fitil care sta sa se stinga.

Strategia de aparare porneste de la tratatele existente si de la conjunctura geopolitica. Calitatea si experienta oamenilor implicati in elaborarea si indeplinirea unei strategii de aparare sunt definitorii. Cand insa politizarea a cuprins intreaga societate si partidul numeste pana si directorii de scoli, ce putem spune despre promovarea valorilor si a oamenilor de calitate in cadrul armatei? Nimic! Strategia de aparare este prin urmare un corolar al politicii fiind dependenta de toate constrangerile ei: oportunism, schimbari dese, perspective scurte, lipsa responsabilitatii, irelevanta profesionalismului etc.

O armata puternica cu greu se poate realiza fara o economie puternica. Spun “cu greu” deoarece se pot face multe lucruri si fara bani multi. Eficienta este tocmai arta realizarii unor obiective cat mai mari cu resurse cat mai mici. Misiune grea, mai ales daca nu esti fortat de imprejurari si daca te culci pe-o ureche ca te apara NATO si ca tot ce trebuie sa faci este sa ii lasi pe americani sa-si planteze niste baze de rachete pe ici pe colo sau sa le dai un aeroport-doua, sau se mai trimiti si tu un batalion-doua prin razboaiele murdare ale americanilor in lume.

Dupa ce ca oricum nu avem bani pentru o armata puternica, putinul care il avem a fost cheltuit tot prin prisma “adaptarii la sistemul de securitate NATO” si prin parteneriatul romano-american prin care noi ne angajam sa le cumparam americanilor arme fie ca avem sau nu musai de ele, fie ca avem sau nu prioritati la capitolul respectiv.

Nu cred ca exagerez prea mult daca spun ca armata romana este probabil tratata de americani similar kurzilor in Siria: li se dau ceva “goodies” (niscavai mitraliere sau echipamente nu prea avansate) bineinteles pe bani sau petrol (americanii nu fac cadouri!), li se face training, se fac misiuni comune si sunt incurajati. Cam atata tot. Americanii nu o sa vina sa lupte razboiul kurzilor, insa ii folosesc pe kurzi, impreuna cu alte grupari “partenere” cand e nevoie sa atace Mosul unde isi trimit si ei ceva trupe mai ales pentru coordonare.

Niciodata americanii nu au spus ca le vor oferi mai mult kurzilor, insa probabil kurzii, ca si romanii sunt siguri ca americanii ii vor sprijini in lupta cu marele satan de la nord (Rusia pentru noi, Turcia si Iran pentru ei). Toata strategia kurzilor, ca si a romanilor, se invarte in jurul americanilor. Fara americani, si kurzii si romanii, nu stiu si nu pot sa se lupte. Americanii sunt singura lor sursa de armanent, singurii lor parteneri si gandul ca acolo sus, cineva vegheaza pentru biruinta lor, ii linisteste si ii face sa nu se gandeasca la alte optiuni.

M-am plictisit de cati ani tot explic de ce NATO este efemer si nu mai are multe zile. Va invit sa le cautati daca doriti sa aflati si argumentele. Mereu am atras atentia ca un tratat poate sau nu poate sa fie respectat, de aceea e bine sa nu ne bazam doar pe acest tratat ci sa cautam variante. Nu m-am hazardat sa propun variante, nu am sugerat nici impacarea cu rusii, desi a incerca nu ar fi o crima si nici bazarea doar pe fortele proprii. Sunte insa multe lucruri care se puteau face aceasta toata perioada de pace intre doua razboaie, perioada in care prin mila lui Dumnezeu noi am apucat sa traim.

Dezvoltarea unei industrii de armament care sa produca macar echipamentele de baza ale unei armate si de care avem nevoie urgenta ar fi fost un lucru benefic atat pentru suportul armatei cat si din punct de vedere economic. Daca trebuie sa existe un sector strategic sprijinit de stat, de departe acesta ar trebui sa fie productia de armament. Dependenta de alte tari pentru armament in conditiile in care noi avem o traditie, avem capacitati tehnologice si mai ales resurse umane capabile sa dezvolte o asemenea industrie este nu doar un risc de securitate, dar si o prostie din punct de vedere economic.

Dar de ce ne-am opri la echipamentele de baza? Parteneriatul cu SUA daca ar fi insemnat cu adevarat un parteneriat ar fi presupus cel putin productia in Romania a unui tip de rachete moderne care sa intre in dotarea armatei noastre, prin infuzia de tehnologie americana. Stiu ca exista unele tentative si proiecte de un relativ succes, insa acestea nu pot fi comparate macar cu succesul Daciei in domeniul automobilelor, in conditiile in care noi am avea nevoie de producerea cel putin a unui Skode in domeniul militar, avand posibilitatea (teoretica) de a cere tehnologie si suport din partea marelui nostru partener. Nu voi mai spune prea mult despre industria de apararare decat ca faptul ca noi inca vorbim in 2017 de importanta revitalizarii acesteia denota starea jalnica in care ne aflam si perspectivele si mai slabe prin prisma tulburarilor geopolitice si dificultatilor economice care se vad la orizont.

In recapitulare stam prost cu patriotismul, stam prost la industria de aparare, nu avem nici macar capacitati cantitative printr-o pregatire minimala de rezervisti, toate punctele pozitive care tin de aparare par a ramane existenta unui tratat, care are insa o importanta pusa sub semnul intrebarii in mod accelerat chiar de catre partenerul de baza al acestui tratat. Mai adaugam aici situatia geopolitica grava si sistemul putred de conducere, consecinta a politizarii generalizate din Romania si ramanem cu o armata prost dotata, aflata inca in durerile unei nasteri ca o organizatie relevanta, adaptata realitatilor, cu resurse umane din ce in ce mai greu de gasit, cu resurse financiare mereu sub semnul intrebarii si mai ales cu un sens existential pus continuu sub semnul intrebari de societatea fluida in care traim si in care puterea de simbol a conceptului de tara si neam sunt cel putin aflate in covalescenta. Ne-a ramas totusi mostenirea istorica care poate fi o inspiratie pentru inca un nou inceput.

CONCLUZII

  • nu stim starea actuala a armatei romane, probabil este proasta, exista sanse sa nu fie asa
  • industria de armament este jalnica, armata nu are finantare; fara bani, apararea este imposibila
  • organizarea eficienta si puterea simbolica ar compensa lipsa banilor: armata romana este insa lipsita de ambele
  • tratatul NATO prezinta o minima stabilitate si niscavai sperante; tratatele sunt insa facute pentru a fi desfacute; o baza de cateva rachete la Deveselu nu inseamna in nici un caz ca SUA ne va ajuta cu ceva in caz de nevoie

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] DE CE ESTE ŞTEFAN CEL MARE SFÂNT

 

PSD sunt hoți pentru că se trag din români

Nouă românilor nu ne place când străinii ne fac hoți. “Țiganii fură, măi proștilor, nu ne băgați în aceeași oală” ne revoltăm noi pe bună dreptate. Dar oare pe bună dreptate?

Sunt de acord că probabil în occident, majoritatea hoților de naționalitate română sunt țigani. Chiar și asa, sunt de acord că orice pădure are uscături. Ce doresc eu însă să susțin este că moralmente, pădurea românilor are cam tot atâtea uscături cât pădurea țiganilor, daca nu chiar mai multe. Sunt multe feluri de hoții: unii mai la vedere, unii mai la ascuns, unii mai la grămadă, alții individual. Cei mai fără cap se fură pe ei înșiși. Însă furtul este furt.

Și cum fură românii? Toți care au votat cu PSD-ul pentru un salariu sau o pensie mai mare se fac părtași furtului alături de guvernanții actuali care își fac legi pentru anihilarea ultimelor celule de rezitență ale unei societăți democratice. Toți cei care au votat PSD-ul știau că sunt șanse mari ca aceștia să fure când vor pune gheara pe putere, după atâta timp de “pauză”. Pe la noi, prin Craiova, având de atâta vreme primarii pe care îi avem, e chiar o vorbă: “ce dacă a furat, măcar a lăsat ceva după el”. Așa era consolat Solomon după ce a fost băgat la zdup de unii craioveni.

Furtul votanților psd este unul de asemenea la “ceas de noapte”. Ei se ascund în spatele a mii și mii de justificări, își liniștesc conștiința cu mii și mii de minciuni în care doresc să creadă cu fermitate: ei au votat pentru oameni, ei au votat pentru program, ei au votat pentru conducători români, ei au votat împotriva lui Soros, etc. În fapt fiecare a votat din interes: pentru o mărire de salariu, pentru o mărire de pensie, pentru un loc de muncă (al lor, sau al neamurilor lor). Nimeni nu a votat pentru program și nici pentru un om anume care i-a convins prin comportamentul lui că le merită votul.

Chiar cei care dau acum cale întoarsă și zic că nu se așteptau la așa ceva de la partidul muncitorilor [1] nu au dreptate. Se știa dinainte ce “material” are acest partid.

Nu este nimic nou despre PSD, nimeni nu avea dubii înainte de alegeri cu privire la calitatea morală a candidaților PSD. Presa a tot arătat. Evident unii zic: sunt hoți și la alte partide. Mai ales psd-iștilor le place să fie băgați la grămadă cu întreaga clasă politică când vine vorba de critica. Critica colectivă este scăparea mai ales a politicienilor josnici.

Elevului leneș care la școală este ultimul în clasă, îi place cel mai mult când vreun profesor nebun are un puseu de nervi și îi pune pe toți în aceeași oală, ceartându-i: nemsimțiților și leneșilor, nu sunteți buni de nimic! În timp ce olimpicii și tocilarii rămân șocați de vehemența profesorului și se simt ciudat pentru că rareori au fost puși la zid, codașii se simt în al noulea cer. În sfârșit nu doar ei sunt arătați cu degetul, în sfârșit sunt și ei în aceeași gașcă cu “crema”, în sfărșit se simt în largul lor în caz că la ora următoare vor fi ascultați și vor da din umeri. Așa s-a întîmplat tovarășilor cu ocazia “Colectiv”. Așa se întâmplă și în alte partide și mai ales dinozaurii bătrâni și plozii lor se țin de scaune ridicând sloganul: aștia suntem, politica e un rău inevitabil, ce putem face?

Generalizările sunt apanajul proștilor și al mulțimilor. De aceea este greu să explici oamenilor de ce, deși au existat corupți în toate partidele există totuși diferențe majore între PSD și restul partidelor. Pur și simplu din faptul că PSD a condus probabil 80% din perioada post-decembristă. În plus, tocmai calitatea proastă a oamenilor implicați în politică este consecința răului facut de PSD, un partid care nu trebuia să existe, un partid născut din minciună și manipulare de un caracter odios care va intra la groapa de gunoi a istoriei. Oamenii serioși, cu principii, cu afinități doctrinare, care ar fi putut face o altfel de politică, tocmai de aceea au stat de-o parte. Pentru că nu a vrut să participe la un joc murdar de compromisuri cum face gunoiul de Tăriceanu și acoliții lui și alte partide “satelit” create tot de tovarăși ca să dea impresia unui joc democratic și ca să capteze toate fărâmăturile de curente de orice orientare ar fi ele. Până și “tradătorii” crezului – evadați și rebeli de ocazie ai partidului, chiar daca au plecat din partid, au rămas împreună lucrători și fideli colegilor. De la Petre Roman care acum reprezintă “liberalismul” la Antena lui Voiculescu, până la Băsescu care și-a tras partid și dă târcoale tot ciolanului, pâna la lupii tineri gen Ghiță care deși l-a criticat pe Iliescu, și-a facut și el partid și a simulat o mica revoltă, în cele din urmă și-a pus RTV-ul tot în slujba partidului, toată politica se face la noi, doar in cadrul partidului unic. Nu există opțiuni reale, decât naivi luați pentru decor, pentru a simula un parlament, pentru a simula o democrație, pentru a simula o normalitate.

Adevăratul elefant din cameră după părerea mea este mentalitatea și caracterul poporului român. Mai ales tinerilor, care nu au trăit încă îndeajuns de multe experiențe cu acest popor [2] le place să creadă că poporul român nu e chiar așa. Este iubitor de libertate, de cinste, de onoare, este muncitor, serios, credincios. Amăgiri! De peste 25 de ani, cei mai muncitori și serioși au plecat. Cei mai cinstiți și muncitori, nedorind să se facă părtași la compromisuri, au plecat. Puține sunt exceptiile și cu greu putem să găsim exemple de oameni care nu au fost obligați să facă compromisuri morale pentru a putea rămâne aici și a câștiga o pâine.

Poate unii ar aduce argumente împotriva mea tocmai aceste proteste în care oamenii nu se ridică împotriva a nimic altceva, decât împotriva hoției pe față – căci oricum hoția ascunsă va exista tot timpul. Numeric însă, cei care protestează sunt o picătură într-un ocean. Ei sunt doar ultimele celule albe ale societății care vin și încearcă să lupte cu cancerul în metastază care a cuprins poporul român. Din păcate, șansele să o dăm întoarsă sunt minime. Este nevoie de intervenția chirurgului. Cine va fi chirurgul? Poate Trump, poate Putin, Dumnezeu știe …

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

[1] rușine sincicaliștilor și mai ales șefilor de sindicate care nu au avut curajul să se opună “partidului” în campanie, de frica linșajului membrilor de sindicat momiți de măririle salariului minim

[2] acum 15 minute tocmai am filmat gunoierii cum și-au sprijinit cu nesimțire lopata de mașina mea; nu mă deranjază că oricum au umplut de praf și gunoaie prim-prejurul mașinii și evident că și pe mașină, că oricum era murdară și înțeleg că nu aveau ce să facă; dar să-mi zgârie mașina nu îmi convine; și nu e prima dată;

~ ~ ~ ~ ~ ~

=> vezi si SA NU INTRAM IN ISTORIA OMENIRII CA O TARA DE HOTI

Cât poate câștiga un profesor din meditații

Discursul grobian al televiziunilor partidului cu privire la casele lui Iohannis a ajuns la cote inimaginabile de prostie. Tematica parea fumata inca din alegeri, insa dupa sintagma stalinista “Minte, minte ca pana la urma se prinde”, prin atacarea presedintelui sunt batjocoriti si desconsiderati implicit toti profesorii care cu multa munca si cu efort supra-uman s-au ridicat peste clasa sociala din care faceau parte si si-au castigat o paine buna pentru ei si pentru copiii lor atat in vremea comunismului cat si in vremurile de tranzitie in care inflatia lovea in principal in categoriile sociale bugetare care nu puteau protesta si pe care politicienii nu dadeau doi bani la vremea respectiva.

Pentru tinerii de astazi, care nu au prins minunata perioada de tranzitie (care continua totusi) postdecembrista, pare greu de crezut ca exista vremuri in care profesorii erau anti-comunisti, spre deosebire de ultimii ani cand din marele lac electoral de saraci folosit ca masa de manevra de comunisti, ultimele clase de pesti care inca nu au emigrat spre ape mai bune au ramas pensionarii, profesorii si administratia publica.

Erau vremuri dramatice in care inflatia galopanta micsora salariul de la o luna la alta nu de la an la an cum se intampla in vremurile moderne. Mai toate clasele sociale dependente de stat faceau proteste: minerii amenintau cu mineriadele, soferii de locomotiva sau de metro blocau trenurile si primeau maririle instant in timp ce profesorii si doctorii se chinuiau cu grecv simbolice denumite “japoneze” deoarece doctorii nu puteau sa nu trateze bolnavii iar profesorii degeaba nu intrau la ore pentru ca erau ignorati total.

Erau vremuri in care fiecare se descurca cum putea: unii mai faceau o bisnita, altii mai cresteau un porc la tara, muncitorii mai furau cate ceva de prin fabrici iar profesorii buni faceau meditatii. Fara meditatii, de fapt, sau fara spagi pe ultima suta de metri de la elevii lasati corigenti si amenintati cu repetenta, profesorii mureau de foame. Pe-atunci nu erau prea mari problemele de acum cu restructurarile, reducerea posturilor etc, demografia inca nu era pe rosu, ci doar pe galben.

Meditatiile au constituit mereu o sursa de venit pentru profesori, mai ales in vremurile de trista amintire in care scoala chiar conta si in care examenele se cam luau pe bune. Existau insa conditii: nu orice profesor putea face meditatii. Trebuia sa iti faci un nume, trebuia sa fii bun, sa stii meserie, sa stii sa si predai, sa ai si timp, sa ai si energie. Ca sa faci bani multi desi era posibil, era foarte greu. Ca orice afacere, de altfel. Sa exemplific insa cu un pasaj din cartea Marea spovedanie a lui Cristian Sima care povesteste despre Dinu Patriciu care medita la matematica:

Revenind la Dinu, meditatiile din acea vreme erau o adevarata fabrica de bani, mai ales pentru matematicieni. Aproape peste tot era nevoie sa treci un examen la matematica, si problemele de la admitere erau nerusinat de grele. Ca sa va faceti o idee, eu, la 26 de ani, lucrind cam doua zile pe saptamina, cite 6 ore de meditatii pe zi, reuseam sa incasez cam 20000 de lei, aproape de 10 ori salariul de asistent universitar. Cum insa nu prea aveai ce sa cumperi cu leii lui ceausescu , din cauza penuriei de orice bun de folosinta imediata, marea parte a meditatiilor se faceau pe trocul: inteligenta si pedagogie contra produse,adica, carne, benzina, tigari, ba chiar si apa minerala sau brifcor. Dinu era de atunci mult mai pragmatic decit noi. La arhitectura erau cei mai multi studenti straini, peste jumatate din numarul total. Dinu era asistent la facultate si putea schimba, cu usurinta, leii de la meditatii in dolari.Cum el facuse industrie si cred ca cistiga peste 100000 de lei pe luna, revolutia l-a prins cu o rezerva valutara, uriasa pentru acele vremuri. Detinerea de valuta pe vremea impuscatului era pedepsita cu peste 5 ani de inchisoare. Cum a reusit Dinu sa nu fie prins de securitate, ramine un mister.

Deci s-a pus intrebarea: cum a facut Klaus bani sa isi cumpere case din meditatii. Multi prosti nu pot intelege matematica. De aceea, venim in ajutorul lor cu o simulare de calcule. O sa analizez cam cat ar fi trebuit sa mediteze Klaus ca sa isi cumpere prima casa. Casele ulterioare nu ma intereseaza, se intelege ca o data ce ai o casa, o poti inchiria si avand venit suplimentar, calculele pe care le voi face vor fi mult mai optimiste avand venitul suplimentar.

Intrebarea in sine, cati bani se pot face din meditatii, nu poate avea un singur raspuns, fiind multi parametrii de luat in calcul. Pe scurt voi raspunde insa ca o familie de profesori buni, cu multa munca isi pot cumpara un apartament de 100.000 euro in 28 de luni (de exemplu). La preturile de astazi.

Sa ne intoarcem insa la simulare. Am luat in calcul urmatorii parametrii:

  • tarif: 30, 40, 50 lei / ora / elev
  • nr. elevi per grupa: 2,4
  • ore per zi: 2,4
  • zile per luna: 15, 20, 25

In desfasuratorul scenariilor, am afisat totalul in lei, euro (la 4,5) precum si multiplicat cu 2 (cf premizelor sot-sotie). Pe langa totalul realizat lunar, in fiecare scenariu mai afisez 3 rezultate pe care le-am notat cu A, B, C si care denota:

  • A – numarul de luni necesar pentru acumularea sumei de 50.000
  • B – numarul de luni necesar pentru acumularea sumei de 100.000
  • C – numarul de luni necesar pentru acumularea sumei de 150.000

Iata rezultatele:

 

In final as dori sa mai subliniez:

  • parametrii i-am ales pe baza unui model “moderat”; adica, nu am considerat nici tarife extraordinare (nici prea mici, nici prea mari), nu am considerat nici grupuri masive de elevi, desi poate unii profesori care sunt buni isi permit sa lucreze si cu mai multe grupe o data, deci numarul de elevi poate creste si la 10 (2 grupe a cate 5); numarul de ore pe zi l-am limitat astfel incat sa permita ca profesorul respectiv sa se mai duca si pe la scoala; de la 12 ore pe zi de munca, pentru scoala un profesor are nevoie de maxim vreo 6; am zis sa nu ii “muncesc” prea mult pe profesori ci sa adaug doar 2 si 4 ore; nu stiu daca se putea adauga mai mult aici, insa 4 ore nu e ceva imposibil; numarul de zile per luna l-am ales astfel inca sa acoper si un scenariu minimal (15 zile per luna inseamna cam patru zile pe saptamana) si unul mai “aglomerat” (25 zile – profesorul mai are liber doar duminicile – cu aproximatie)
  • ce nu ia in calcul scenariul este posibilitatea investirii acestor bani si cumularii dobanzii; desi in zilele de astazi nu e cazul, erau vremuri cand dobanzile la depozite se invarteau un jur de 10, caz in care numarul de luni se reduce drastic
  • am omis plata impozitelor: ar fi si culmea ca un profesor tratat cu batjocura de stat atatia ani sa mai plateasca si impozite; sa nu fim ipocriti! doar la Antena3 si RTV sunt impocriti si ii cauta impozitele lui Klaus ca si cum PSD-istii sunt afaceristi foarte corecti si nu au facut nici o ilegalitate, cat de mica, nici macar Ghita …

In final, as dori doar sa comentez scena aceea penibila in care ziaristul ala de sport de la Adevarul il intreaba pe presedinte de ce toti profesorii nu au facut bani ca el din meditatii. Intrebarea este penibila si Klaus este vadit pus intr-o situatie dificila. Cum Klaus e incet la minte si nu e obisnuit sa fie mitocan, nu i-a trecut prin cap sa raspunda evident cu cel mai de bun simt raspuns: exista profesori care au facut bani si mai multi ca mine din meditatii. Cu siguranta acesti profesori exista, si calculele de mai sus sper sa dovedeasca. Toti cei care au o facultate si au trecut prin filtrele examenelor, tocandu-si coturile pe mesele din sufrageriile prost aerisite si inghesuite ale unor profesori “babani” la care colegii nostri care cu … aspiratii mai modeste si care nu faceau meditatii sau faceau doar ca sa treaca clasa tremurau numai cand le auzeau numele, ii cunoastem. Erau profesori de liceu sau universitari. Existau examene nenumarate: olimpiade, admitere liceu, treapta 2 (acum ceva timp se dadea si in clasa a 10-a), bacalaureat, facultate. Elevi erau multi, elevi buni erau multi, profesorii buni erau cautati, aveau de munca. Ba chiar, si profesorii nu prea straluciti dar sarguinciosi care isi dadeau silinta sa scoata ceva din orice material le cadea pe mana, puteau sa castige o paine buna.

Nu ma bag in speculatiile cu casele luate prin scheme si combinatii. Nu stiu detalii, stiu doar ca combinatii cu case nationalizate si apartamente/vile ANL se fac cacalau, cel putin pe meleaguri oltenesti, asa ca hoti oricum sunt de toate culorile. Insa cat de prost sa fii tu Klaus, profesor care ai deja 3 case, sa te risti sa mai iei inca una ilegal si prin scheme care te pot duce la puscarie? Nu prea are sens …

Ați plăti 200$ în plus pentru un iPhone Made in USA?

Am folosit deseori în articolele mele termenul de “capete vorbitoare” pentru a descrie realizatori de emisiuni sau invitați cu titluri pompoase de experți sau analiști care spun prostii. Un astfel de cap vorbăreț este de exemplu Moise Guran care are o gândire atât de sucită încât deseori se contrazice chiar și pe sine. Am dat acest exemplu pentru a exemplifica, însă evident că Moise nu este o raritate.

Majoritatea celor care apar la televizor sunt “capete vorbărețe” în sensul ca asta le e meseria, pe asta câștigă ei bani. Pe faptul ca vorbesc și nimic altceva. Dacă capetele vorbitoare chiar ar știi lucrurile despre care vorbesc, nu și-ar pierde timpul la televizor, ci ar fi la muncă unde ar câștiga mai mulți bani decât plătește ecranul de sticlă.

Nu vreau să spun că nu există excepții. Pentru că am dat un exemplu negativ, aș dori să dau și unul pozitiv: Denise Rifai de la Realitatea TV. Pentru o știristă de prime time news, Denise înțelege mai multă economie decât 90% dintre parlamentarii noștri și decât 80% dintre miniștrii pe care îi avem. Evident, după părerea mea.

Fenomenul capete vorbitoare nu este specific românesc. Iată un exemplu recent de la MSNBC, un trust de top din SUA pe subiectul economie-finanțe: un analist invitat la emisiune să discute despre Apple, a sugerat că pentru a răspunde apelului heirupist al lui Trump de a produce în SUA, Apple ar putea produce un model “special edition” pe care să scrie Made in USA și pe care să îl poată vinde cu un preț mai mare cu 200$, făcând chiar o marjă de profit mai mare decât la produsele din China (ca fapt divers, probabil productia în SUA ar mari costul cu mai mult de 400$ – părerea mea)

Ideea este atât de imbecilă întât și reporterul a întrebat în platou: cine ar plăti pentru acelasi telefon 200$ în plus doar pentru că scrie pe el Made in USA? O întrebare logică la care “expertul” a răspuns că ar fi un “special edition” și că ar fi “un hit”.

Evident că Apple nu are nici un motiv să mute producția în SUA, nefiiind încă strâns cu ușa de nici o taxă. Și chiar când Trump va introduce taxe, Apple va fi ultimul care să sufere, având deja o marjă de profit foarte mare. Ba chiar, e posibil ca Apple să nu fie nevoie să mute nimic din producție în SUA chiar în cazul introducerii taxei.

Pe lângă aceste amănunte, Apple mai are în spate o rezervă imensă de lichidități cu care nu știe ce să mai facă. Deși au distribuit dividend record (2.23) în 2016 și deși investesc aproape jumătate din profit, Apple încă are fonduri să poată supraviețui multor competitori în viitoarea iarnă a războiului tarifar. Un iPhone Made in USA o să vină poate abia când chinezii o să confiște fabricile Apple în cazul tensionării relațiilor sau când Trump o să interzică explicit importul produselor Apple.

Restructurarea României [1] – Intro

Încep un nou serial de articole în care voi încerca să explic pe scurt cum văd eu restructurarea României. Poate aș putea mai bine să scriu un roman SF sau de istorie alternativă despre o Românie utopică, pentru că oricum chestiunile discutate vor fi departe de realitate. Nu din cauza propunerilor pe care le voi face eu, cât mai ales din cauza potențialului pe care țara noastră îl are, care potențial este mereu hiberbolizat dincolo de orice realitate, chiar și în cele mai (aparent) echlibrate opinii.

Îmi amintesc de ce zicea Pleșu într-un interviu cu privire la faptul că noi românii vedem lucurile fie foarte negru (ca la noi nicaieri), fie prea alb (suntem cei mai deștepți, copii noștri câștigă la olimpiade, luăm premii la concursui de invenții etc). Lucrurile nu sunt deloc așa spunea Pleșu: nu suntem nici prea-prea, nici prea-prea …

Eu însa chiar cred că lucrurile la noi sunt nu negre, ci mocirloase, în sensul că este un negru fără nici o speranță. Spun mocirlă în sensul că suntem blocați într-o mentalitate incapabila să schimbe perspectivele sumbre. De vreme ce acțiunea începe cu planificarea care este o construție mentală născuta dintr-o speranță și dintr-o voință, de vreme ce mentalitatea românească este ancorată în negru, speranțele fiind tratate cu umor la noi, iar voința neavând un istoric de exersare, este total neputincioasă, nu este greu să înțelegem de ce mocirla este viitorul nostru. Ce este poate și mai tragic este că mocirla nu este nici măcar stabilă. Starea mocirloasă este într-o dinamică continuă înspre negru, prin experiențele acumulate, prin oportunitățile pierdute și prin rănile sângerânde accelerat de care suferă țara noastră.


Cu privire la acest serial, am de gând sa abordez cel puțin următoarele teme:

1. Apărarea

Ce fel de armată ar trebui să aibă România, ce fel de industrie militară, cum să se comporte în NATO și cum să găsească alternative, cum să se pregătească pentru riscurile existențiale și ce strategii proactive să aibă pentru realizarea unor scopuri mărețe.

2. Economia

Populația săracă este o masă de manevra pentru politruci. De aceea, economia este primul lucru care trebuie rezolvat, prosperitatea fiind singurul garant al unei democrații. O strategie de planificare economică pe termen lung este un domeniu SF, dar aceasta doar la noi, la romani. Mulți acuzăm amintirea tristă a planurilor cincinale. Problema cu planificarea nu era însă întenția și ideea planificării cât implementarea și sistemul cu toate metehnele lui.

Toate statele dezvoltate au planuri și dacă analizam istoric, economiile dezvoltate ale unor țări mici și medii precum România au în spate rezultatul planificărilor. Pentru că o strategie economică este prea complexă (altfel spus, nu mă bag la așa ceva) și pentru că vreau să păstrez legatură cu realitatea, voi încerca o analiza SWOT cu bătaie pe termen mediu și făra a mă lărgi prea mult în alte sectoare în care economia are dependințe (politica, demografia, europenizarea).

3. Învățământul

Un popor educat bine nu va putea niciodată să fie cucerit și chiar dacă va fi cucerit militar, va domina cultural și în timp va rămâne stăpân pe propria moșternire realizând lucruri mărețe. Grecii și evreii sunt doar două exemple. Educația se află la o răscruce la nivel mondial, de aceea oportunitatea României este maximă. Chiar cu un sistem educațional la pământ, atunci când toți pornesc de la zero, șansele de recuperare sunt relativ egale, mai ales când banii nu mai sunt determinanți în dezvoltarea unui învățământ puternic.

4. Politica

Am lăsat la urmă felia cea mai grețoasă. Politica este însă un rău necesar. Politica este de asemenea cea mai mare frână actuală la dezvoltarea României. Dacă ne uitam pe sectoare, România a progresat (chiar daca poate infim) în multe domenii dificile: economic, creștem indiferent de ce partid este la guvernare, militar suntem parte din NATO, comparativ cu alte vremuri (chiar post decembriste) avem riscuri mici (cu câteva paranteze). Politic însă, dacă este să fim sinceri, ne aflăm cam la același nivel din anii 90, dacă nu cumva sub. Manipularile electoratului și negocierile pe ciolan sunt la același nivel, nu există nici cea mai mică cultură politică, nu exista doctrine și discuții pe probleme reale iar calitatea oamenilor implicați în politică este poate mai proastă ca în acei ani postdecembriști când exista avântul și motivația care între timp au dispărut, alungând din clasa politică oamenii de calitate și transformând partidele în grupări infracționale avansate cu oameni de cea mai josnica calitate. În plus, reacția la răul din politica este din ce în ce mai slabă, principala măsura de protest fiind emigrarea.

 


Se pune întrebarea: cine trebuie să se ocupe de restructurarea României și pe spinarea cui trebuie să cadă o astfel de planificare? După parerea mea, fiecare român trebuie să aibă în cap unde ne aflăm și unde trebuie să ne aflăm și să acționeze în consecință. Planul pe care îl voi expune, va fi un punct de plecare, sper, pentru mulți; sau cel puțin, un moment de problematizare. Știu că politicienii noștri sunt foarte buni la strategii, mai ales când se fac pe bani și când contractele sunt date la firmele tovarașilor. Faptul că hoții fură banii statului și își pierd timpul și fac promisiuni pe strategii proaste sau inutile nu înseamna că nu trebuie să facem planuri pentru țară și să punem pe hârtie ce ar trebui să facem.

Evident că ideile mele sunt limitate și inițiativa de a trata un astfel de subiect poate părea unora o inițiativă arogantă sau grandomană, dacă nu cumva plictisitoare. Eu o voi face însă îndemnat de proverbul “toate lucrurile sunt grele înainte de a fi ușoare”.  Deși recunosc că subiectul este cel puțin dificil și deși realizez că inițiativa mea nu va depăși granițele acestui blog, am decis să mă joc puțin cu câteva idei pe care le-am tot amânant, tratându-le ocazional, fragmentar. Neavând prea clară finalitatea și scopul acestui serial, punctul declanșator fiind mai degrabă un impuls venind de nu-știu-unde, voi încerca totuși să pun punctul pe ‘i’ în cele mai importante chestiuni și să justific de ce sunt de părere că emigrarea nu este deloc o variantă proastă pentru tinerii care își doresc un viitor și că poate de afară vor ajuta mai mult la restructurarea României, așa cum dacă un grup de oameni sunt captivi într-o mlaștină, singura lor speranță este ca măcar câțiva să iese afară și să îi scoată și pe ei.

Make America Great? Ha, ha, ha …

Trump dorește să facă din nou America măreață. Îi doresc succes. Sunt tare curios cum o să facă asta pentru că e o vorbă englezească care zice: “You can’t have your cake and eat it too”.

America trăiește pe datorie. Nu este un mister, este general acceptat, deseori repetat deși doar parțial adevărat. Datorie – înseamnă că America primește bani de la alții pe care trebuie să îi plătească mai târziu înapoi. De asemenea, datorie înseamnă că America ar trebui să plătească dobândă – nimeni nu dă bani cu împrumut degeaba cu excepția băncilor centrale care însă urmăresc o anumită politică și pot tipări oricâți bani vor.

Niciuna dintre cele două atribute ale datoriei nu se regăsesc însă în ce este de fapt datoria suverană a SUA. În primul rând, datoria actuală a SUA nu poate fi plătită înapoi și nu există șanse ca să fie vreodată plătită înapoi. Poate dacă o să vina extratereștrii și o să dorească să cumpere de la americani Alaska și vor plăti pe ea câteva sute de mii de tone de aur sau platină, SUA vor putea să își plătească datoriile. Altfel, cel mai îndrăzneț target pe care și-l propun americanii este schimbarea trendului volumului total al datoriei de la creștere necontrolată la creștere limitată sau ideal la stagnare sau chiar reducere măcar simbolică.

Pe lângă imposibilitatea plătirii datoriei, un alt atribut care nu se potrivește termenului de datorie este dobânda: la obligațiunile americane în prezent, dobânda reală (care ia în calcul inflația) este real negativă.

Având în vedere cele 2 chestiuni de mai sus, ne punem logic întrebarea: cine dă bani americanilor și de ce o face? Este o întrebare complexă și ar necesita scrierea unei întregi cărți. Pe scurt vom aborda doar două aspecte:

  1. cine nu folosește dolarul ca monedă de rezervă a băncii naționale, este atacat de armata SUA (a se vedea Irak – Sadam trecuse pe Euro înainte să fie atacat, Libia – Ghadaffi de asemenea, trecuse pe Euro plus plănuia o monedă africană acoperită în aur, Iranul – urmează fă fie atacat de Trump, vinde petrol și în alte valute decăt dolarul).
  2. cine îndrăznește să investească mai mult în alte monede (Euro, Yen, aur etc) sau alte învestiții, își asumă riscuri majore; este de ajuns ca SUA sa amenințe Iranul și Iranul sa amenințe că blochează strâmtoarea Hormuz pentru ca dolarul să explodeze; este îndeajuns ca FMI-ul (controlat de fapt de americani) să declare că Grecia este insolventă pentru a da jos cu moneda Euro în raport cu dolarul.

Pe scurt spus, folosind armata și controlul asupra sistemului financiar, SUA pot oricând să lovească rapid în concurenții dolarului, păstrând neclintită puterea dolarului și forțând astfel ca până și chinezii și rușii să fie nevoiți să folosească dolarul ca monedă de rezervă în care își păstrează mare parte din excedentul balanței de comerț (nu prea mai e cazul la ruși) și nu doar rezerva băncii naționale.

Deci am arătat că americanii trăiesc pe … un fel de datorie. Nu știu cum am putea denumii obligațiunile americane care nu vor fi niciodată plătite și nu oferă dobândă. Poate în loc de datorie să îi zicem tribut? Așadar americanii primesc tribut de la diverse țări (dușmani și prieteni) sub forma de obligațiuni. Asta le permite americanilor să facă mai multe lucruri:

  • să finanțeze armata;
  • să aibă un stat funcțional, să plătească profesori, polițai, pompieri;
  • să permită accesul facil la creditare oricărui cetățean;
  • să aibă un sistem bugetar supradimensionat: sute de agenții guvernamentale care angajază oameni care nu fac nimic relevant pentru societate [1]
  • să aibă o piață financiară care ajută finanțarea marilor corporații care domină lumea

Faptul că dolarul este puternic înseamnă ca americanul de rând, chiar cel mai amărât, pote să meargă la mall și să-și cumpere ultimul iPhone, nu doar mâncare ieftină, haine ieftine, benzină și motorină ieftine, etc.

Ce propune însă Trump este revoluționar: slăbirea dolarului și reîntoarcerea producției în SUA. Conform Trump, iPhone trebuie să își închidă fabricile în China și să deschidă fabrici noi in SUA. Să luăm doar exemplul Apple. Să zicem ca Apple vinde acum un iPhone produs în China cu 650$ și face profit 400$ la fiecare produs în parte. Dacă îl va produce în SUA, costul de producție va fi mult mai mare și Apple va face profit doar 200$ per produs, pentru a nu umbla la preț. Este un exemplu fericit, unde marja de profit este mare și unde producătorul își va permite menținerea prețului de vânzare.

Menținerea prețului produselor, chiar cu întoarcerea în țară este clar o condiție greu de realizat pentru majoritatea producătorilor. Să presupunem însă prin absurd că acest lucru este posibil și că singurele care vor avea de suferit vor fi companiile. Adică companiile vor fi nevoite să taie din propriile profituri. Ce înseamnă asta?

Când companiile suferă o cădere bruscă a profiturilor, primul efect este pe piața bursieră. Acțiunile respective vor suferi dramatic și vom asista la un nou crash bursier. Un crash bursier are inevitabil efecte dureroase în economia reală care se traduc în falimente, reducerea personalului, reducerea producției, dificultați financiare legate de lipsa lichidităților sau chiar insolvența și propagat în lanț, un crash bursier poate duce și la falimentul unor bănci. Ori după cum chiar ei declară, Fed-ul nu mai are la îndemână unelte pentru gesionarea unei crize bursiere, în sensul că nu mai are unde să micșoreze dobânzile (care sunt deja mici) pentru a stimula economia și a evita reluarea crizei din anii ’30.

Am încercat deci pe scurt să explic ce ar însemna într-un scenariu pozitiv dictonul “make in America, hire in America”. Spun scenariu pozitiv pentru că oricum există mai multe piedici care împiedică companiile să se întoarcă în SUA, prima piedică fiind profitul: niciodată o companie nu se va întoarce în țară din motive “patriotice” ci întotdeauna companiile urmăresc profitul pentru ca profitul este scopul vieții unei companii. Când o companie are alte scopuri, încetează să funcționeze eficient și este doar o chestiune de timp până închide porțile.

Întoarcerea producției în America are pe lângă piedica profitului (care să zicem ca Trump o poate rezolva prin reduceri de impozite, taxe vamale și altele) piedica capacității. SUA pur și simplu nu este capabilă să preia producția din alte țări. Cel puțin numeric SUA nu se poate compara cu China din punctul de vedere al forței de muncă, ca să nu mai zicem că americanul de rând nici nu poate avea aceeași putere de muncă ca micul chinez care muncește 10 ore pe zi, șapte zile pe săptămâna pe salarii cu mult mai mici decât americanul. Și în ultimul rând, chiar dacă prin absurd, în SUA s-ar găsi forță de muncă și s-ar putea realiza profituri comparabile cu cele din China sau alte țări, mai există o problemă: investițiile deja făcute. Toate companiile au făcut investiții imense în fabricile actuale și nu își permit să le mute peste noapte. Mutarea peste noapte ar pune o povară atât de mare pe profituri încât cel puțin în primul an nici nu s-ar pune problema de profituri. Deci crash-ul bursier este garantat chiar în cazul menținerii aceleiași marje de profit.

Sunt însă nenumărate alte probleme care fac imposibilă “marea întoarcere”: poluarea, infrastructura, lipsa materiilor prime, lipsa pieței de desfacere (nu doar americanii cumpără, multe companii americane vând deja mai mult în China decât în SUA) etc.

Cu toate acestea, Trump pare determinat să introducă taxe vamale, să stimuleze producția locală și să facă astfel America great. Cum o va face, se miră toată lumea. Matematic nu este posibil …

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Note

[1] una din agențiile de “spionaj” americane s-a ocupat cu dezvoltarea pisicii spion; au torturat câteva pisici ca să le monteze pe ele aparate electronice avansate de spionaj; după câteva experimente terminate tragic, au reușit în sfârșit să transforme o felină în spion; au trimis-o la plimbare prin ambasada rusă însă tot ce au aflat a fost ca ambasada Rusiei are … șoareci;

Update la războiul tarifar

Un scurt flashback …

Razboiul tarifar care se vede la orizont o data cu venirea lui Trump nu este ceva nou si nici ceva neasteptat si nici ceva care incepe o data cu Trump. Cititorii acestui blog au o imagine clara a faptului ca razboiul tarifar este doar inca o etapa din desfasurarea crizei totale care a inceput cu criza creditelor in 2008 si care se va termina cu un mare razboi mondial.

Iata doar cateva referinte la articole in care am tratat razboiul tarifar:

2011 Martie – Prabusirea uriasului

Ca orice uriaş care se prăbuşeşte, în căderea sa SUA va face mult zgomot. Ce vedem acum cu criza alimentară este încă unul din răcnetele uriaşului. După ce cutremurul financiar a transmis unde de şoc înfiorătoare în toată lumea, ameninţând cu falimentul tuturor băncilor şi instituţiilor financiare, şi după ce “soluţia” americanilor a fost preluată şi prin alte părţi a venit acum vremea inflaţiei accentuate. Multe din etapele crizei se desfăşoară însă în paralel. Mai devreme sau mai târziu americanii vor fi nevoiţi să taxeze produsele chinezilor în urma inflexibilităţii acestora cu privire la devalorizarea yuan-ului.

2011 Septembrie – PEG-UL FRANCULUI DE EURO: ÎNCĂ O ETAPĂ DE RĂZBOI TARIFAR

Nu stiu insa daca am mentionat clar acolo ca razboiul valutar nu este decat precursorul razboiului tarifar. Dupa ce vor termina cu devalorizarea valutelor proprii, pentru ca sa sustina pe linia de plutire economiile proprii, tarile vor impune din nou tarife comerciale si chiar limitarea preturilor pentru a evita hiperinflatia. Si aceasta etapa este doar inca un pas catre razboiul mondial, asa cum s-a intamplat si in anii 30.

2011 Noiembrie – O privire inapoi

Asistam asa la zorii unei noi etape a crizei: deglobalizarea. Vrem, nu vrem, vedem cum aceasta etapa se manifesta pe multiple planuri, de la bancile si companiile care pleaca, la revenirea taxelor vamale (razboaie tarifare), la reducerea transporturilor, deteriorarea relatiilor intre state – acolo unde exista.

2013 – Februarie – CARNEA DE CAL, ȘUBREZIMEA STATUS-QUO-ULUI ȘI RĂZBOIUL COMERCIAL

Piata comuna a fost frumoasa cata vreme vesticii aveau unde sa exporte si aveau o piata de desfacere care sa sustina o crestere economica.  Acum asistam la procesul invers, din ce in ce fiecare tara isi va apara mai puternic si mai ferm interesele economice care sunt mai ales legate de apararea producatorilor locali. Daca razboiul valutelor incearca sa ajute producatorii prin mentinerea unor costuri de productie cat mai mici, razboiul comercial intervine mai ales atunci cand cel valutar nu prea mai poate face mare lucru.

2013 Mai – RĂZBOIUL TARIFELOR: O PRIMĂ MARE BĂTĂLIE

Prima mare batalie in razboiul tarifar este Germania-China si frontul este panourile solare. Ca in orice razboi, nici nu stii de unde incepe si cum se termina. Este insa evident ca de el vor avea parte mai ales tarile care produc foarte mult si care se lupta pe viata si pe moarte pentru a-si mentine cota de piata si pentru a nu pierde pe nici un sector. China a mai avut acum cativa ani un razboi tarifar cu Japonia cand a interzis exportul de minereuri rare. Acest conflict a avut insa si o componenta ne-economica care tine de conflictul cu privire la insulele revendicate de chinezi, dar evident aceasta este doar o scuza. Japonia nu a raspuns atunci, pentru ca nu prea avea cu ce. A raspuns insa anul acesta prin doborarea yenului cu peste 25% doar in cateva luni. Astfel bunurile japoneze devin mai ieftine si prin urmare mai competitive pe piata mondiala, in detrimentul celorlalti producatori dintre care ei mai mari sunt China si UE. Nu e de mirare ca aceste razboaie se duc intre marile economii, care produc mult si exporta mult: China, Japonia, Germania.

Ce-i mâna pe ei in luptă? De ce tocmai americanii vor un razboi tarifar?

Pe scurt, razboiul tarifar este o etapa intre declansarea crizei (asa-numita “criza creditarii” din 2008) si finalul crizei (razboiul mondial). Etapa tiparii banilor se pare ca se apropie de sfarsit. Prin razboiul tarifar se vor accentua la maxim conflictele mocnite intre marile puteri si foarte usor se poate oricand declansa razboiul care are scopul sa reseteze situatia datoriilor in sensul ca cel mai puternic va porni de la plus, nu va fi la minus 14 trilioane (sau mai mult) cat este datoria actuala a americanilor.

Exista o stransa legatura intre razboiul tarifar si riscurile existentiale ale SUA. Aceste riscuri sunt in primul rand militare. Principalul risc al americanilor sunt de departe chinezii. Faptul ca in ultimii ani Obama s-a ocupat mai mult de rusi este doar o slabiciune a acestei maimute cu doi neuroni care s-a impotmolit in Siria cu Primavara Araba si nu a fost capabil sa scoata alta schema de strategie pentru a rezolva marsul nebunesc al Chinei care deja a depasit Japonia si se apropie vertiginos de podium.

Firesc, o data cu dezvoltarea economica, China are din ce in ce mai multi bani pentru armata si mai ales pentru cercetarea si dezvoltarea de arme superioare care sa anihileze avantajele tehnologice care determina superioritatea.

As face aici o mica paranteza: in lumea de astazi, dominatia militara nu se face prin numarul de soldati, nici prin numarul de tancuri si nici prin numarul de sateliti, ci prin superioritatea aeriana. Avionul cel mai puternic, cu cea mai mare raza de actiune cu cele mai bune rachete, cu cel mai bun sistem stealth va determina cine domina lumea. Evident conteaza si bazele, conteaza si logistica, conteaza si numarul, ecuatia este mult mai complexa. Insa este extrem de cert ca China avanseaza rapid atat pe directia calitatii si capacitatilor armelor cat mai ales pe directia cantitatii acestora.

De aceea SUA trebuia sa faca ceva ca sa franeze dezvoltarea Chinei si cum pe plan militar nu prea are ce sa faca (nu poate sa ii atace pur si simplu si prin razboaie proxy nu prea are unde), o sa incerce sa faca acelasi lucru pe care l-a facut cu URSS-ul la vremea respectiva: sa ii atace economia. In prezent economia Chinei se bazeaza foarte mult pe consumul americanilor. Un tarif de import va taia mult din productia chinezilor si va declansa o criza existentiala pentru partidul comunist din China. Socul va fi indeajuns de puternic incat sa le taie mult din avantul chinezilor care in ritmul actual pur si simplu nu mai pot fi opriti.

Sa nu credem insa ca pana acum americanii au stat cu mainile in san. Iata cateva din tentativele americanilor de a bloca marsul economic al chinezilor:

  • tentativa (esuata) de creare a unor aliante economice cu alte tari din zona Asiei in dorinta de a stimula competitori locali care sa preia modelul chinezesc si sa furnizeze in continuare marfa ieftina pentru cartoful de canapea american tinut pe linia de plutire cu ajutoare sociale, fara a alimenta insa conturile in dolari ale partidului care sa ii investeasca ulterior in armata;
  • interzicerea achizitiilor de companii tehnologice americane de chinezi;
  • interzicerea vanzarii de companii cu rol in infrastructura (porturi, autostrazi, mine);
  • manipularea diverselor piete financiare si tentativa de destabilizare a pietei creditelor din China; chinezii au rezistat insa cu eroism la toate socurile de pana acum (mai mult sau mai putin datorate americanilor)

Evident, in aparenta, ce face Trump pare simplist: sa aduca locurile de munca inapoi si sa ajute companiile americane. Sa fim insa seriosi, acesta este doar discursul public … Americanilor nu le displace ca chinezii sa munceasca si ei doar sa tipareasca bani. Tiparnita americanilor nu are inca nici o problema, poate oricand sa mareasca turatia. Insa un consum si mai mare in SUA, in “configuratia” actuala nu ar insemna decat o productie si mai mare in China si prin urmare miliarde si mai multe pentru armata chinezeasca. Ca un mic amanunt, doar in decembrie 2016, surplusul balantei de comert exterior a Chinei a fost de 40 de miliarde dolari (!), desi cu 20 mai putin ca acum un an.

Fie din “patriorism”, fie din viziune strategica preventiva la pericolul chinezesc, noul izolationism american care va incepe cu epoca Trump nu se va opri la China …

Dar cu nemtii ce-are Trump?

Se intelege ca daca vor incepe un razboi tarifar, americanii, nu o vor face doar impotriva chinezilor. Protectionismul va fi total si va lovi chiar si in companiile americane care isi muta o fabrica afara. Declaratiile lui Trump cu privire la faptul ca nemtii nu cumpara indeajuns de multe masini americane, la fel cum americanii cumpara masini nemtesti, si amenitarea unei companii americane cu taxarea sunt doar cateva mici salve de inceput. Trump inca nu a ajuns la Deutsche Bank si nici macar nu a apucat sa ii ameninte pe nemti cu confiscarea aurului.

Nemtii insa nici nu realizeaza ca Trump nu glumeste si cred ca nebunia lui cu taxarea nu va fi acceptata de congres si nu va fi posibila. Atat de siguri sunt nemtii ca Trump doar vorbeste aiurea, incat fac si glume pe seama faptului ca Trump se plange ca nemtii nu prea cumpara masini americane. La intrebarea “ce ar putea sa faca americanii ca nemtii sa cumpere mai multe masini”, presedintele coalitiei aflate la putere declara cu mandrie teutonica: “sa faca masini mai bune”. Zambetul neamtului se va transforma insa rapid in traditionala deutsche angst in momentul in care politicienii americani, stransi cu usa de alegerile de peste 2 ani care se apropie cu pasi repezi, vor tine cont de muncitorul de rand care l-a votat pe Trump si care asteapta ca joburile sa se intoarca in tara. Si cum se pot intoarce joburile? Facand masini mai bune ca nemtii? In nici un caz… Poate taxand importurile venite din Germania si Mexic si facandu-le atat de scumpe incat companiile sa prefere sa produca local, in SUA.

Ce va face restul lumii

Chiar daca Trump nu va reusi sa implementeze tarifele 100% asa cum le planuieste el, in cel mai rau caz, va reusi pe anumite sectoare sau cu anumiti parteneri. Sau in cel mai rau caz, ii va lua un an si ceva pana sa blocheze TTIP-ul si TTP-ul pentru a face rollback la toate mutarile facute de Obama. Insa, paradoxal, tocmai pasii facuti de Obama pentru intarirea puterii prezidentiale il vor ajuta pe Trump ca sa realizeze cat mai mult din propria platforma fara ajutorul Congresului. Daca multe se pot spune despre Trump, ce nu se poate spune este ca ar fi un negociator prost. Trump este un geniu al negocierilor, fiind cheia succesului sau in domeniul imobiliar. Puterea de negociere il va ajuta nu doar in politica externa ci mai ales in politica interna unde Trump va domina Congresul si va reusi mare parte din toate masurile pe care si le va propune, nu de putine ori folosind tehnici mai putin fair-play, cum ar fi serviciile secrete, minciuna, santajul sau amenitarile.

Restul lumii, pusa fata in fata cu “izolationismul” american, va incerca in prima etapa sa se regrupeze. Chinezii vor incerca sa intareasca schimburile cu europenii pentru a compensa cererea de produse din SUA. In cazul intrari in conflict economic cu SUA, China nu va mai cumpara nici obligatiuni americane si se va indrepta spre cele europene, mai ales spre cele nemtesti. In Europa, pe fondul surplusului de marfuri chinezesti se va accentua deflatia si companiile producatoare europene vor avea noi si noi piedici in tentativa de relansare. Nu doar ca abundenta de marfuri chinezesti ar putea destabiliza intreaca productie europeana si mai ales exporturile chinezesti, insa inchiderea americii la exporturile americane va produce diverse socuri pe intregi sectoare economice.

Dar datoriile?

Am evitat tacticos sa abordez chestiunea datoriilor, datoriile fiind cancerul care a pus gheara pe economia mondiala si care franeaza dezvoltarea si stabilitatea, fortand o crestere nesustenabila si fara nici un sens. Cu privire la datoria americanilor, Trump spera ca prin taxarea importurilor sa creasca veniturile la buget astfel incat sa compenseze pierderile din scaderea consumului. Este o schema insa greu de gestionat si fara nici un garantie de succes. Bugetarea la americani nu este insa niciodata prea chibzuita, de vreme ce au la indemana tiparnita si pot oricand sa tipareasca. Pe scurt, Trump renunta la ideea de a rezolva datoriile prin inflatie ci tinteste la crestere economica. Trump spera ca prin refacerea productiei interne si investitia in infrastructura, va reusi sa plateasca datoriile si sa intoarca trendul de crestere al acestora, echilibrand deficitele. Misiune imposibila, evident. Este nevoie insa de nebuni care sa spere si sa lupte pentru alte solutii “out of the box”. Este clar ca ce s-a facut pana acum nu a dat roade si este timpul pentru altceva. Orice altceva! Productie interna, dezvoltarea infrastructurii, o armata puternica nu sunt deloc idei proaste. Cinste lui Trump ca gandeste si ca incearca asa ceva. Daca va putea este insa o alta poveste …

Intr-un an ar cam trebui insa sa se vada deja rezultate palpabile. Semne incurajatoare deja exista: cel putin, din punctul in care a pornit, Trump poate negocia mult mai avantajos cu chinezii si cu marile corporatii americane decat daca ar fi facut-o Hitlery, care nu prea schimba nimic, ci doar “continua munca lui Obama” …

Daca americanii au succes, modelul american va fi preluat si de alte tari si vom asista la o competitie acerba intre cele trei mari economice mondiale: SUA-Japonia, UE si BRICS.

Sa speram insa ca vom avea parte doar de competitie economica si ca intr-adevar americanii se vor lupta sa faca masini mai bune ca ale nemtilor si ca pe alocuri, razboiul tarifar neavand ca rezultat iesirea din criza, se va transforma peste noapte in razboi militar.

Epoca Trump: introducerea taxelor vamale

Poate cea mai importanta masura radicala propusa de Trump in campania electorala este “ajustarea” taxelor vamale, altfel spus reintroducerea acestora dupa diversele tratate de free trade promovate de Obama si presedintii anteriori care au dus la evaporarea aproape totala a productiei din interiorul SUA, companiile fugind in toate partile lumii de la China pana la Mexic.

As incepe prin a sublinia in primul rand ca o asemenea masura ar produce unde de soc in intreaga lume, pe diverse planuri:

  • pe piata forex, dolarul de va intari; Deutsche Bank estimeaza ca cu 15%;
  • geopolitic, China avand cel mai mult de suferi va reactiona;
  • pe piata actiunilor, este posibila umflarea unei noi bule care sa atraga din nou investitorii de retail, speriati de volatilitatea post 2008;

Iata insa concret ce vrea Trump: introducerea unei taxe de 20% pe importuri si eliminarea oricaror taxari a veniturilor realizate din exporturi. Un fel de TVA pe consum.

Masura va stimula productia interna si va lovi puternic in importuri, crescand pretul produselor importate. Exact ce a tot promovat Trump in campanie: refacerea manufacturarii, incurajarea exporturilor si descurajarea importurilor ieftine. Masura ar putea elimina complex deficitul din balanta de comert exterior a SUA dar evident ca ar insemna un rus rece pentru americanul de rand obisnuit sa cumpere tot felul de prostii la preturi mici.

Americanul de rand ar putea insa castiga imens prin dezvoltarea locurilor de munca si cresterea salariilor. Multe firme americane vor avea insa de suferit, mai ales domeniile care tin de import si de consum, cum ar fi marile lanturi comerciale.

Marele semn de intrebare este daca o asemenea tranzitie de la free trade la taxe vamale ar putea trece de parlament. Nu stiu sa spun daca Trump ar putea face asta de unul singur sau are nevoie sa treaca prin parlament. Foarte probabil, avand in vedere tratatele actuale care au statut de lege, acestea nu pot fi date jos decat prin noi legi, deci foarte probabil Trump are nevoie de sprijinul propriului partid si chiar de al democratilor, cu siguranta in nici un caz nu ar reusi sa ii convinga pe toti republicanii care sunt adeptii liberalismului economic ca taxele vamale sunt un lucru bun.

Sa zicem ca totul a fost campanie si ca Trump nu va trece la fapte, avand in vedere modelul economic american bazat pe credit si consum. Nici nu vreau sa intru in ce inseamna o intarire cu 20% pentru dolarul american in conditiile in care datoria suverana a crescut la cote imense si numai plata dobanzilor este o povara din ce in ce mai mare. Schimbarea strategiei SUA (cam mult spus strategie) din emiterea de datorie si tiparirea de moneda a carei stabilitate e garantata de cea mai puternica armata a lumii in intoarcerea la productivitate si descurajarea consumului este mai mult decat o schimbare de 180 de grade.

Evident ca ce vrea Trump ar fi ideal: cresterea productiei interne, prin urmare intoarcerea productivitatii si revenirea locurilor de munca. Dezvoltarea economica este buna, chiar daca statutul de moneda de rezerva a compensat pana acum fara probleme exodul producatorilor in China si in alte tari. Problema o constituie insa plata datoriei. Cresterea veniturilor si a profiturilor din productia in interior nu se va face tocmai peste noapte si deficitele nu vor putea fi acoperite decat tot prin emiterea de obligatiuni, adica prin betie financiara.

In plus, daca China si altii nu vor mai vinde in SUA la fel de mult, nu vor mai avea nici venituri atat de mari din care sa cumpere obligatiuni si sa asigure fluxul “dolarului” in natura. Vedem ce inseamna mici alterari ale Vortexului Polar in domeniul meteorologiei. Ce vrea Trump sa faca este nu doar o mica alterare ci chiar invertirea axei de rotatie a Vortexului: dolarii sa intre in SUA prin exporturi de marfa, nu de credite si marfa sa plece nu sa vina cum se intampla acum.

Este de inteles de ce chinezii sunt cei mai speriati, mai ales partidul comunist: taierea consumului din SUA intr-un moment in care oricum China se afla in criza de supra-productie va produce unde de soc in randul economiei chinezesti prin numarul mare de someri. Daca pana acum statul a compensat cu investitii hyperbolice in infrastructura aiuristica si cu toate acestea nu a reusit sa mentina ritmul de crestere, nevoia unei ajustari bruste la aceasta taxare a americanilor poate cauza nu doar razboaie vamale ci chiar socuri financiare de proportii. Nu ma lungesc sa discut despre asta, insa chinezii sunt #1 pe lista de detinatori a obligatiunilor americane. Nu au cum sa vanda peste noapte totul si sa distruga instant dolarul. Insa prin simplul fapt ca nu vor mai cumpara in continuare, pot sa puna o presiune imensa pe dobanda de referinta facand imposibila mentinerea cotelor actuale reduse si punand si mai mult gaz pe focul inflationist din SUA.

In final, as aborda tot pe scurt impactul asupra Romaniei al unei viitoare taxe vamale in SUA. Prin intarirea dolarului, cum petrolul este cotat in dolari, va duce la cresterea pretului la pompa. In schimb, cum chinezii nu vor mai putea exporta le fel de mult in SUA si vor cauta piete alternative, foarte probabil marfurile din China se vor ieftini si mai mult, deci foarte posibil sa asistam la un mic boom al consumului la produsele din import, cauzat de ieftinirea acestora. Sa nu ne bucuram insa prea mult: foarte multe companii americane vor parasi China si e posibil ca ieftinirea sa fie doar la produsele proaste, produse exclusiv de companii chinezesti. De asemenea, e foarte posibil ca in timp, China sa nu mai poata copia tot ce fac americanii si bunurile electronice sa nu mai fie la fel de ieftine, noi fiind nevoiti sa le importam din SUA. Mai este insa ceva timp pana atunci.

Trump este insa nevoit sa faca ceva in privinta Chinei. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Cresterea economica a Chinei, bazata pe consumul din SUA este o gresala fatala inexplicabila pentru americani daca privim in urma. Poate s-ar explica doar prin lacomia companiilor americane de profit si setea de consum prosteasca a americanului de rand care cumpara produse chinezesti fara remuscare si fara sa se gandeasca ca in ritmul actual, in 10 ani China poate sa aiba o armata mai puternica decat SUA.

Chiar daca aceasta masura nu se va implementa, cu siguranta Trump porneste negocierile cu chinezii de pe o pozitie superioara si va putea obtine multe concesii. Negociatorul Trump a reusit deja sa blocheze mutarea unor fabrici in Mexic si atragerea unor investitii in SUA, inainte sa fie numit oficial presedinte. Deci urmeaza vremuri interesante …

 

2017 – anul creșterii dobânzilor

Am tot amanat sa scriu un articol de previziuni despre 2017, ca si sa fac obisnuita evaluare a previziunilor facute acum un an cu privire la anul 2016. Incep pe scurt cu prima urmand sa sar peste a doua, timpul fiind din ce in ce mai scurt, ca si motivatia.

In primul rand anul 2017 va fi clar determinat de Trump. Poate niciodata in ultimul timp, trendurile nu au fost la fel de legate de ce va face Trump, in mainile lui Trump putand sta orice scenariu intre o revenire spectaculoasa, si o cadere si mai fatala, poate chiar “the big one”.

Cu privire la UE, anul 2016 ne-a adus o mica mare supriza: Brexit, care desi pare o mica fisura in blocul UE, este de fapt un eveniment din categoria “un sut inapoi, un pas inainte”. Fara echilibrarea Marii Britanii, fara puterea si maretia acestei tari, fara istoria democratiei britanice si curajul euroscepticilor britanici care formau un echilibru si puneau piedici deraierilor eurocratilor cu porniri dictatoriale, UE are liber la “transformare”. In ce va consta aceasta transformare, ramane sa vedem. Cu privire la UE, 2017 ne poate aduce inca o mica mare surpriza in Germania si / sau in Italia unde avem alegeri. Dar nu cred ca lucrurile sunt inca scapate de sub control de tovarasii de la Bruxelles, unitatea prin haos fiind inca in desfasurare pe viteza accelerata inainte. Singurele sincope – ca sa le zicem asea – vor fi cel mult un mic bump pentru a produce in salt si mai mare inainte in unificarea fiscala – principala etapa care se urmareste in acest moment in UE.

Iata insa unde ne aflam la inceput de an:

  • SUA: crestere de salarii record de la 2009 incoace
  • UE: economia a terminat anul cu cea mai mare crestere din 2011
  • SUA: cresterea preturilor in imobiliare depaseste cresterea costului dobanzilor
  • SUA: productia de bunuri in SUA are o expansiune maxima  in 2 ani
  • Germania: inflatia revine intr-un ritm constant

Totul pare o victoria a keynesianismului, nu-i asa? Ne-am intors la normal, nu-i asa? Pana si in amarata Romanie – o tara irelevanta la coltul lumii, PIB-ul creste si salariul minim explodeaza.

Dincolo de aceste stiri insa, in 2016 indatorarea a crescut si ea la un ritm record. Nu va plictisesc cu cifre. Cert este ca intreaga economie globala a tras o betie nemaivazuta in ceea ce priveste indatorarea. Consecintele acestei indatorari se vor vedea insa in viitor. Anul 2016 a fost anul bunastarii: toti si-au schimbat masinile, bogatii au cumparat case si imobiliare fiind incurajati de dobanzile mici si de preturile mici la materiale de constructie, lumea a consumat. Totul pe credit. In continuare, va urma insa contractia: dupa betie, vine mahmureala.

De la directorii de companii listate la bursa care facand datorii (din canza dobanzilor mici) au cumparat inapoi actiunile in numele firmelor si au crescut astfel pretul actiunilor, avand astfel sansa sa para eroi in randul propriilor actionari, pana la guvernanti care isi ascund incompetenta si prostia de a stimula in continuare o crestere pe credit in spatele unor rezultate efemere cauzate de explozia consumului, toata lumea a redevenit optimista.

Singura certitudine in stiinta economica – ciclul – nu poate fi evitat. Precum ciclul anotimpurilor, ciclurile economice “iarta” greselile structurale in perioadele de boom si “taxeaza” lipsa masurilor anticiclice de acumulare si restructurare in perioadele optime, de crestere.

Trebuie totusi sa subliniem si sa accentuam: nu stim daca ciclul boom-ului s-a fumat deja. 2017 poate sa fie un an la fel de extravagant sau si mai expansiv decat 2016, chiar daca cresterea se va face in continuare pe credit si chiar daca sistemul financiar nu va fi inca restructurat fiind tinut pe linia de plutire de dobanzile negative.

Exista insa semne ca dobanzile vor incepe sa creasca in 2017, semnalul fiind dat de Fed in ultima luna a anului trecut. Sunt insa doar semne, Fed-ul calcandu-si prognoza si in 2016 cand de asemenea a preconizat 3 cresteri in 2016. Sa vedem insa care ar fi semnele, ce anume ar determina bancile centrale sa inceapa procesul cresterii dobanzilor.

Primul semnal de departe ar fi faptul ca cumparatorii de bonduri nu se mai multumesc cu dobanzi mici ci pun presiune, cerand dobanzi din ce in ce mai mari. De asemenea, guvernele nu mai pot justifica mentinerea dobanzilor mici, avand in vedere “revenirea” economica.

As face aici o mica paranteza. Este general acceptat ca bancile centrale pot manipula dobanzile si le pot tine jos. Aceasta este partial adevarat. Fed-ul poate sa cumpere obligatiunile guvernamentale pe termen scurt (2 ani) si sa mentina astfel o dobanda mica insa pe 10 ani nu are ce sa faca, dobanzile sunt reglate de piata, desi evident ca Fed-ul are o mica influenta de a mentine sub control si aceste dobanzi prin interschimbarea cu cele pe termen scurt.

Cu privire la Fed, in ciuda intentiilor si cvasi-independentei, un cuvant important il va avea de spus Trump. Trump are o un program de investitii fantasmagoric care presupunea indatorarea si mai mare a guvernului in vederea cresterii investitiilor si a reducerii taxelor. In plus, renuntarea la Obamacare va creste si mai mult cheltuielile guvernamentale de unde o crestere a investitiilor si a cheltuielilor coroborata cu o crestere a dobanzilor este fatala, plata dobanzilor fiind problematica chiar la nivelul actual de indatorare.

Iata deci cele doua presiuni din ambele parti asupra dobanzilor: Fed-ul si piata ar cam dori cresterea. Fed-ul oricat de mult ar dori intoarcerea la normal, nu prea poate sa o produca, de unde si pasii inceti, in trepte homeopate de 0,25%. Pe de alta parte, Trump are nevoie de bani care nu pot veni decat din indatorare.

Cu privire la celelalte banci centrale, acestea de obicei urmeaza trendul stabilit de Fed, desi BCE a ramas cu mult in urma la tiparnita din cauza rezistentei nemtilor. BCE mai are deci cel putin un pas doi de facut pentru a ajunge din urma Fed-ul. Desi BCE-ul are mari probleme cu multe banci mari, deleveraging-ul bancilor europene fiind cu mult in urma celor americane care au beneficiat de fonduri mult mai mari pentru a arunca sub pres gunoiul.

BCE-ul e de asteptat sa nu faca miscari prea bruste, avand in vedere alegerile din Germania si Italia, dar o crestere usoara nu este deloc imposibila, mai ales avand in vedere inflatia din Germania si spaima traditionala a nemtilor fata de inflatie. Daca Doamne-fereste! inflatia chiar incepe sa scoata coltii in zona Euro, nemtii o sa fie primii care sa il traga de ureche pe Draghi care fiind strans cu usa nu va avea incotro si va trebui sa faca un prim pas, chiar daca simbolic, sau homeopat, similar Fed-ului.

Iata deci cateva mari necunoscute, rezumate pe scurt:

  • se va tine Fed-ul de cuvant facand 3 cresteri care chiar daca infinitezimale (de 0,25) vor produce deja un trend si vor forta celelalte banci centrale sa ii urmeze?
  • daca da, cum va reusi Trump sa se tina de programul de investitii promis, costul dobanzilor fiind din ce in ce mai greu de purtat
  • va schimba si BCE macazul, avand in vedere ca dobanzile negative sunt deja o frana cel putin pentru nemti unde inflatia a repornit?
  • o eventuala intoarcerea a trendului dobanzilor la BCE va avea repercusiuni drastice in UE, mai ales pe porcusori, fie ei mai mici sau mai mari; Italia, Grecia, Spania chiar si Franta vor avea costuri insuportabile cu costurile, Italia doar ce a cumparat o banca Too Big To Fail, iar abia acum cateva luni Deutsche Bank era pe marginea prapastiei, nici macar din cauza dobanzilor;

Cu privire la noi, principala intrebare este daca guvernul va reusi sa vanda obligatiunile. Excesul de lichiditate pe piata interna pare sa creeze premizele unei expansiuni a datoriei suverane, insa sa nu uitam ca anul trecut o emisiune moderata a fost ratata, bancile zicand “nu, multumim, la pretul asta nu ne intereseaza”. Cursul chiar daca se va mentine constant, fiind garantat de buffer-ul de valuta de la BNR, o crestere de dobanzi in UE se va rasfrange amplificat in Romania, din cauza exodului capitalului. Dupa parerea mea, primul salt pe pozitiv la dobanzi in zona Euro va provoca mari socuri pe piata noastra, singura explicatie pentru excesul de lichiditati actual ar fi faptul ca bancile mama nu se grabesc cu returnarea profiturilor si de asemenea marile corporatii, preferand o dobanda de 1% la noi decat dobanzi zero sau negative in afara.

1 2 3 4 5 154