Despre “mitul Eminescu” diavolul este in detalii

CONTINUARE la DESPRE EMINESCU

Probabil ar fi mai bine sa citesc cartea domnului Boia inainte de a ma pronunta, dar mai bine pronunt acum o singura idee, pentru ca nu o pierde, alaturi de promisiunea ca voi reveni cu comentarii si dupa ce voi citi cartea.

Asadar, avem dialogul “intors” despre “mitul Eminescu” (apropos de intoarcere, nevasta-mea a cam incruntat din sprancene vanzad gestica si costumatia domnului Patapievici in cadrul emisiunii si ea nu are habar de scandalul porno-ICR, dar eu nu sunt de aceeasi parere). Asadar, facem fast-forward la minutul 7:30 si aflam de la domnul Boia:

“cuvantul mit are multe sensuri; in ce ma priveste, vad in mit o constructie imaginara si cand spun constructie imaginara nu vreau sa spun neadevarata, sigur nici adevarata, poate fie o impletire de adevar si neadevar (observati cum arunca semintele otravite), in orice caz o constructie imaginara care poate fi vorba de un personaj, poate fi vorba de un eveniment, in care o comunitate isi proiecteaza valorile, valorile esentiale: visele, proiectele, tot ce e mai  … tot ce se afla in inima comunitatii, in sufletul comunitatii respective. Un mit inseamna ridicarea foarte sus a unei personalitati […] Eminescu este intr-adevar, mitologic vorbind romanul absolut.

Notati sugestia de profesionalism – prin “mitologic vorbind” Boia vrea sa para specialistul care pune lupa pe fenomen, observa ce se intampla; dracul tine ferm sa se disocieze de bine: nu cumva sa intelegem ca el l-ar considera pe Eminescu romanul absolut, sau nu cumva nici macar sa zica aceasta, chiar ocazional, cine stie in ce context. De aceea, sublinierea nu avea cum sa lipseasca: Eminescu este romanul aboslut, mitologic vorbind, dupa ce terenul a fost deja minat, prin anterioara mentiune ca “mitul este o constructie imaginara, neadevarata, impletire de adevar si neadevar, este o proiectie, etc

Nimic nu este intamplator din discursul domnului Boia. Nici macar ceata …

Asadar, eu om cinstit, iubitor de poezie ocazional, de formare inginer, fara prea multe carti citite, fara o cultura prea mare, ma uit la emisiunea domnului Patapievici cu buna credinta, dorind sa aflu despre ce e vorba: CUM ADICA EMINESCU ESTE MIT?

In toata emisiunea, desi am ascultat-o de mai multe ori, desi nu am pierdut un cuvant, desi am dat inapoi cand nu am inteles ceva, nu am alfat raspuns la urmatoarele intrebari (avand in vedere definitia, corect plasata la inceputul discutiei a mitului)

  • in ce sens este Eminescu mit?
  • care parte nu este adevarata din ce stiam eu despre Eminescu?
  • care sunt neadevarurile cu privire la Eminescu?
  • in ce sens este ridicat Eminescu prea sus?
  • care parte este imaginar in constiinta romanului de azi cu privire la Eminescu? adica …
  • ce imi imaginez eu aiurea despre Eminescu?

Mi-am calcat propriile convingeri, am sarit peste antipatiile personale, mi-am eliberat mintea de prejudecati si am ignorat semnalele de alarma ale “conspirationistilor” si am zis: sa vedem ce are omul de spus, de ce sa nu ma uit la o astfel de emisiune cu un indemn vrednnic de urmat: sa ne intoarcem la argumente. Domnul Patapievici a ales un titlu atragator, care promite si convinge: “argumentul – ultima frontiera”. Problema este ca dupa o ora si jumatate de dialog, nu am aflat nici o argumentare a definitiei initiale si a intrebarilor mele enumerate mai sus. Am alfat in principal ca:

  • comunistii l-au folosit pe Eminescu (si alte mituri);
  • a existat un tip prin anii 30 care avea ceva documente despre Eminescu si lansa informatii bomba care unele erau acoperite de documente, altele nu; si din cand in cand, pentru a-si sustine opiniile, scotea un document la iveala; multe insa au fost fabricate;
  • in anii 30 au existat unii nebuni care sustineau ca dacii sunt stramosii nostri si care s-ar fi folosit de Eminescu in argumentarea lor; amanunte picante, insa secundare privite prin prisma amplitudinii;
  • Sorescu a fost un contribuitor al “mitului Eminescu”; daca Eminescu este un banal poet, mitificat aiurea, va dati seama ca Sorescu este sub zero prin prisma celor doi “analisti” de mituri;
  • “mitul Eminescu” s-a nascut din cauza frustrarilor romanilor; aici culmea frustrăţimii: un minion ca Boia sa considere ca geniul eminescian nu are nici o legatura cu mitificarea lui Eminescu, chiar prin prisma propriei definitii si ca “mitul” Eminescu este in mare parte o proiectie.

Sa luam acum la boabe marunte “etapele mitificarii”

  • etapa 1 (a poetului): Eminescu se imbolnaveste si prin urmare opera poetica a lui Eminescu devine mai cunoscuta; din toata descrierea acestei etape, nu am inteles, care parte este imaginara, care este componenta “mitologica” a asa-zis-ului “mit Eminescu”; da, Eminescu a avut parte de o catastrofa personala, Eminescu a devenit cunoscut; dar de ce este aceasta etapa o etapa din formarea unui mit? Care parte tine de mit si care parte tine de istorie reala, de fapte si intamplari reale? Cert este insa ca, desi nu a mentionat, nu cred ca Boia are vreo pretentie ca in aceasta etapa a intrat in actiune “frustrarea nationala” a poporului roman. “S-a intalnit opera poetica cu faptul divers (imbolnavirea poetului) care i-a impresionat pe contemporani” – declara Boia, deci de ce este aceasta o etapa a mitului, inca nu am inteles. Sa zicem insa ca deocamdata, conform definitiei initiale, aici avem partea de adevar (reamintim: mitul este impletire de adevar cu neadevar); primul moment este catalogat de domnul Patapiecivi: “mitul poetului genial care a exprimat mai bine decat nimeni altul ceva general uman, ca deocamdata nu este vorba de patriotul prin excelenta, romanul prin excelenta”. Si Patapiecivi esueaza enervant in a defini care parte este mit in aceasta etapa: poezia este care este, evenimentele sunt care sunt, ba chiar Eminescu este criticat de unii contemporani ca nu este indeajuns de nationalist. Unde este mitul, tovarasi? Dam totusi o bila alba domnului Boia care aminteste de cateva poezii patriotice ale lui Eminescu publicate de Maiorescu. De unde, deducem ca Boia este totusi constient ca poezia lui Eminescu nu fusese inca cunoscuta, de unde si faptul ca Eminescu nu era inca recunoscut ca fiind un nationalist convins. Dar toate cele zise, nu fac decat sa sublinieze ca in acel moment Eminescu era perceput fara nici o imaginatie sau supra-dimensionare, ba din contra, era inteles putin si gresit. Tocmai elementele prezentate de cei doi tovarasi, anuleaza orice posibilitate a mitizarii lui Eminescu in aceasta perioada, doar daca nu cumva faptul ca Eminescu a avut o boala grea si a fost totusi apreciat in viata sunt consecinta unor frustrari sau imaginatii colective. “Eminescu este admirat ca poet”, “Nu apar conotatii ideologice”, “e vazut (doar) ca un mare poet” sunt alte cateva concluzii.
  • etapa epigrama lui Macedonski [2] a facut foarte mult bine mitului lui Eminescu (Boia, min ~29); Eminescu a devenit cunoscut de epigrama lui Macedonski! Strigator la cer! Un om cu pretentii de analist istoric, poate emite asemenea aberatii, ca o banala epigrama este factorul declansator care a produs “mitul Eminescu”. Doar ce am explicat in etapa 1 ca nici vorba inca de mitizare, prin urmare, asteptam dovezile, asteptam “nasterea mitului” si domnul Boia ne-o serveste: Epigrama lui Macedonski! Halal argument, mon cher! “Sfarsitul lui Macedonski” concluzioneaza Boia. Paradoxal, prin logica argumentelor, nu putem spune decat “Da, Doamne!” Daca o amarata de epigrama (o puteti citi la notele de subsol) este factorul declansator al mitului eminescian, va dati seama ce va provoca cartea lui Boia in deceniile care urmeaza …
  • 1902: manuscrisele lui Eminescu devin domeniu public, in urma donatiei lui Titu Maiorescu catre Academia Romana, la care se adauga publicarea publicisticii eminesciene; aici catalogheaza Boia ca fiind “etapa 2 in formarea mitului eminescian”; din nou nu am inteles care parte este imaginara? Donatia lui Maiorescu, publicarea cartii? Care parte tine de mit? Faptul ca Eminescu a fost descoperit si ca ganditor politic? Un nou Eminescu aparut, pentru ca “s-a dorit sa apara”. Adica cum domnule Boia? Cum s-a dorit sa apara, daca existau deja? Faptul ca s-a ajuns la un asemenea interes fata de publicistica lui Eminescu incat sa fie publicata este un mit? Sunt scrierile lui Eminescu fabulatii sau care este componenta mitologica in aceasta etapa? Nu inteleg … In amalgamul de elemente aruncate in ghiveciul argumentatiei mitului eminescian, Boia enumera antologii publicate in care apar poezii cu nuante nationaliste ale poetului. Care poezi existau deci, erau reale si sunt publicate impreuna cu multe alte poezii, pe masura ce poetul este descoperit. Care este componenta mitologica in acest proces nu intelegem si nu o vom intelege pana la finalul dialogului. Tot in aceasta etapa cei doi abordeaza mitul dacic, atragandu-l aiurea pe Eminescu intr-o zona irelevanta si secundara care nu are legatura cu presupusul “mit eminescian”. Faptul ca sunt dacofili care il revendica pe Eminescu este spoiala in marea schema, astea sunt discutii joase, fara esenta si substanta. Dacofilismul este unul dintre multiplele devieri amuzante care insa nu au prins niciodata mai mult decat la o mana de oameni. Asta cu dacofilismul este cam cum ar fi azi cu trendul “corectitudinii politice” in domeniul social care are o mana de adepti sinceri care cred in el si restul se conformeaza doar din mimetism dobitoc si carente psiho-mentale iar majoritatea il ignora; peste ani si ani, poporul roman nu va putea fi acuzat de afinitate catre aceasta anomalie contemporana care deja este data afara din vest cu sau fara voia “taticilor” acestui curent, de realitatile palpabile. Sincer, a vorbi despre dacofilism si Eminescu la aceeasi tabla este trivial. Asocierea cu acest topic, al dacofiliei, cu sa fara intentia constienta a celor doi domni, este o asociere perversa de contexte care nu au nimic in comun si cu efecte de contaminare perverse. Altfel spus, hai sa radem de cat de penibil si josnic este mitul dacofiliei, daca tot vorbim de “mitul” eminescian. Daca unul este plin de minciuni si rejectat de “lumea buna”, poate convingem lumea ca si celalat este asemenea, macar in parte. Chiar daca nu o fac intentionat, ci doar din reflex, cei doi isi dau pe fata marsavia interioara prin asemenea devieri. Josnicia celor doi sau daca e sa vorbim mai “corect politic” lipsa de profesionalism in analiza mitului eminescian reiese si din acest episod care poate si-ar avea locul la o discutie privata la un pahar de bere, nu insa in cadrul curent, cu o discutie pretins serioasa, sub flamura argumentelor.

Am ajuns pana acum in enumerarea etapelor, la minutul 38 al discutiei si simt nevoia de o pauza. Sper sa am energia sa continui si sper ca am subliniat cateva aspecte de luat in seama.

Si in final, as mai adauga o alta intrebare la care nu s-a raspuns: ce inseamna roman absolut? Si ce ii lipseste lui Eminescu sa fie in mod real (deci nu in imaginarul nostru, alimentat de frustrari) un roman absolut.

Au fost asadar doua subiecte tari abordate, doua chestiuni stringente: Eminescu si romanul absolut. Nu s-a raspuns nici de ce Eminescu este un mit si nici macar ce inseamna roman absolut. Cei doi insa incearca sa convinga ca Eminescu nu este roman absolut, discutand despre dacofilie, epigrame si complexe. Ca la spitalul de nebuni!

~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] Trebuiau să poarte un nume  – poezia lui Marin Sorescu pentru care este acuzat de contributie la mitificarea lui Eminescu

[2] Epigramă de la Macedonski pentru Eminescu

Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aş plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun!

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *