A fi anti-sistem înseamnă a fi pro-capitalist

Măcăneala recurentă a liderului haurist Simion cum că suntem cei mai săraci cetățeni ai Europei în cea mai bogată țară mă scoate din nervi și mă îngrijorează. Dacă ideologia bolșevică și ideile bășinoase că noi suntem mai breji ca alții dar ne oprimă imperialiștii, agenturili străine și corporațiile (sau alte baubauri din același narativ) încă mai prind la boporul român, pentru mine este cel mai clar indicator al viitorului strălucit pe care îl are populația mioritică.

Am putea spune că e normal ca 10-15% din parlament să avem mereu un partid poplulist care se umflă doar din când în când din varii motive pe aceleași sloganuri triste și obosite care luate la purecat nu au niciun fundament.

Dar să luăm la purecat sloganurile și în general ideologia hauristă, care pare să se contureze pe zi ce trece, semn că și acest nou partid anti-sistem este tot un asterisc al PSD-ului. Pe scurt, prin mesajele că trăim într-o țară bogată, că ni se fură lemnul și bogățiile și că suntem exploatați de corporații denotă în primul rând lipsa de luciditate și teama de a pune degetul pe rană. Toate astea, legate de furturi, se întâmplă pentru că suntem proști sau pentru că suntem și noi hoți. Dacă votăm politicieni care tolerează furturile, este deoarece și poporul, în marea lui majoritate, este de acord cu furtul. E bine știută acea replică pe care chiar și în zilele de astăzi o mai auzim cum că “aia măcar au furat, dar au lăsat ceva în urmă”. Asta denota cumva soliditatea unor principii și în cele din urmă filosofia de viață a românilor. Toleranța față de cei care au furat dar au lăsat ceva în urmă, merge la pachet cu capul plecat pe care sabia nu îl taie. Dar deoarece votanții lor sunt în principal patriotarzi simpli care pun botul la auto-victimizarea datorată hoților politicieni – și nu la faptul că marea majoritate a românilor vor ca statul să le dea (de toate), AUR nu poate propune altceva, deoarece a propune reforme structurale profunde cum ar fi tăierea pomenilor, reducerea drastică a bugetarzilor, vânzarea companiilor de stat care colcăie de cei mai deștepți și pricepuți hoți, căpușate și îmbuibate cu posturi de directori, șefi și experți, cu salarii, prime de risc și tichete până peste gât, nu ar prinde deloc. Dar auriști au dreptată să nu propună reforme reale deoarece nici măcar 2-3% dintre români nu înțeleg simplul mecanism economic că mâncăm din ce producem nu din ce ne dă statul, căci statul ne dă din ce produc alții, deci dacă cerem mai mult, cerem de la alții, nu din “bogățiile țării”. Bogățiile țării pe care vor să le împartă auriștii la săraci sunt munca altora.

Pretenția ca statul să ne dea, deoarece are multe “din bogățiile patriei” este una tembelă. Japonia de exemplu nu are nimic resurse (poate ceva pești) și s-a ridicat unde este prin multă muncă și sacrificiu. Cele mai bogate țări în resurse din lume (nu chiar toate, dar majoritatea) sunt însă magnet pentru politicieni corupți și clanuri mafiote care exploatează acele resurse: Rusia, Venezuela, Africa de Sud, etc – peste tot, aceste țări cu resurse foarte bogate, ajung să aibă cei mai săraci cetățeni care nu beneficiază deloc de progresul tehnologic, deoarece nu există capitalism și inovație, s-au bazat doar pe vânzarea acelor resurse și au ținut sub control mulțimile prin distribuirea de frimituri și în loc să investească banii din resurse în diversificarea surselor de venit și în progresul societății, au făcut exact invers. Nu am încă o opinie clară despre țările cu petrol din Orientul Mijlociu, dar cel puțin Siria și Irak-ul vedem cum au ajuns – și nu din cauza capitalismului sunt unde sunt.

Despre miturile sustenabilității traiului cetățenilor doar pe seama resurselor este atât de mult de spus. Cât de aiuristice sunt asemenea speranțe și cât de mincinoși sunt cei care sădesc în mințile oamenilor frustrarea că dacă nu ne-ar fura politicienii corpuți (ai sistemului) ci ne-ar conduce oameni curați, cu dragoste de țară (hauriști), ar umbla câinii cu covrigii în coadă. Adevărul este că bogățiile naturale ale României sunt destul de asemănătoare și cu ale altor țări și, dacă ne uităm la țările model pentru noi, rareori vedem o legătură prea strânsă între bogății și nivelul de trai. În schimb putem vedea o strânsă legătură între performanța economică a Germaniei și seriozitatea, cinstea și chibzuința nemților cu privire la muncă.

Revin la Rusia deoarece are cea mai mare suprafață, are nenumărate resurse (petrol, gaz, minerale, terenuri agricole etc). Dar ce zic eu de Rusia, când URSS-ul ar trebui să fie lecția care se face la școală și se învață tineretul ce înseamnă socialismul și de ce oricât de multe resurse ai avea, câtă vreme doar porcii le împart, porcii își fac parte. A crede că omul care împoarte poate fi om și nu porc, din proprie inițiativă este copilărie.

Dar să revenim la titlul acestui articol, deoarece nu tendințele bolșevice ale hauriștilor sunt problema, ci faptul că au furat mai ales lupta anti-sistem, ridicând stindardul de luptători anti-sistem, doar cățărați pe defectele plandemiei. Care plandemi i-a propulsat neașteptat pe valul frustrărilor oamenilor care mai mult sau mai puțin coerent, înțeleg că ceva pute în toată treaba asta cu virusul, dar nu știu pe ce să pună degetul. Iar problema principală a fost că economia era distrusă încă dinainte de pandemie și cum orice criză testează la maxim un sistem… Criza virusului a testat rezistența sistemului hibrid socialist-capitalist în întreaga lume, accentuând problemele și oferind oportunități nelimitate acolo unde principiile capitaliste sunt principalul factor de decizie. Să vă dau doar un exemplu: cererea de măști. Imediat cum s-a născut necesitatea, companiile din China s-au adaptat și au produs, făcând vânzări maxime, care au permis Chinei să fie printre puținele țări din lume care anul trecut a avut creștere de PIB.

Capitalismul înseamnă în primul rând recunoașterea proprietății, competiția și piața liberă. Câtă vreme proprietatea nu este sigură, dezvoltarea economică nu poate începe: nimeni nu se apucă să contruiască o casă dacă nu are siguranța că acea casa va fi a lui și nimeni nu i-o poate lua. Dar poate nevoia ne determină totuși să construim ceva, pentru a avea unde să trăim, chiar cu riscul că cineva ne va fura casa și va locui în ea. În acest caz, vom construi un bordei – așa cum făceau strămoșii noștri, deoarece supuși atacurilor periodice ale invadatorilor, au ajuns la concluzia că nu are rost să construiască palate și case mari, pentru că oricum urmau să le părăsească și să fugă, iar invadatorii să le dea foc.

Competiția este singurul factor de progres. Dacă nu se crează condiții proprice competiției, nimeni nu se luptă să producă mai mult și mai bine și toți se plafonează. Ca să nu mai zicem, că dacă nu ar exista lăcomia (strict legată de competiție), nimeni nu ar investi și nu ar fi interesat să facă ceva mai bun și mai mult decât ce a făcut până acum. Ideile că generozitatea și sacrificiul pot fi motorul dezvoltării sunt aberații utopice care s-au dovedit falimentare. Comunismul avea ca bază generozitatea: cei care munceau mai bine ca alți trebuiau să fie mulțumiți că primesc același salariu ca și cei care munceau mai puțin. Culmea este că până și comuniștii ajunseseră la concluzia (sau mai bine zis, nevoia i-a împins) că nu toți oamenii pot să aibă același salariu și unele meseri mai dificile erau plătite mult mai mult, deoarece altfel nu s-ar fi băgat nimeni. Mă refer aici de exemplu la sudori: dacă un sudor ar fi câștigat la fel ca un șofer, ce sens mai avea pentru sudor să se chinuie și să-și strice ochii, să-și ardâ mâinile și fața ca să muncească în condiții de risc, când putea să stea și el la volan să transporte puii de la Gostat și în plus să mai aibă și mâncarea asigurată. Deci este imposibil să credem că toți oamenii și toate meseriile pot fi plătite la fel, de unde salarizarea bugetarilor nu are niciun sens să fie făcută pe aceleași grile și pe aceleași criterii, deoarece rezultatul muncii și prețul pe piață trebuie să fie cel care determină cât câștigă cel care a făcut acel produs sau cel care prestează acel serviciu. Chiar dacă studiile terminate sunt aceleași, chiar dacă meseria este aceeași, sunt nenumărați factori care ar trebui să determine salariul real al unui angajat, fie că este la stat, fie că este la patron. Dar competiția nu poate să existe decât în capitalism unde doi producători de pâine se luptă pentru atragerea clienților făcând pâine mai bună și mai ieftină.

De aici ajungem la importanța unei piețe libere. Dacă statul limintează prețul la pâine, competiția între cei doi producători de pâine va fi doar pentru fabricarea unei pâini cât mai bune la limita prețului stabilit de stat. Dar poate că clienții ar fi dispuși să plătească mai mult pentru o pâine mai bună. Ghinion! În comunism, nu doar ca prețul era limitat la produse, dar oamenii degeaba aveau bani deoarece nu puteau să cumpere lucruri cu ei. Îmi aduc aminte de un interviu cu un director care a lucrat la Oltcit și a fost responsabil cu realizarea primei variante. Ceaușescu le impusese un preț de desfacere atât de mic, încât efectiv nu puteau să scoată o mașină cât de cât funcțională. Prețul de desfacere fiind mic, peste costuri, fabrica nu s-a putut dezvolta, deși cererea de mașini era mare. De aceea, Oltcitul a dispărut, spre deosebire de Ford care rezistă de peste un secol și care a ajuns să vină și să înghită – peste ani – vechiul Oltic construit la comenzile dictatorului.

Dar dictatori avem și în ziua de astăzi. Directorii companiilor de stat sunt într-un fel dictatori în propria ogradă. Ei nu răspund dacă creșterea companiei este de 10% în timp ce a competitorilor (dacă există cumva …) este de 20%. Din contră, dacă sunt prieteni cu polticienii trimiși în AGA de către guvern (ca proprietar) și dacă e nevoie de campanie de presă, acel 10% va fi îmbrobodit și pompat extrem, deși foarte probabil directorul are câțiva veri în companiile private furnizoare pentru acea companie de stat pentru care contractele sunt pe ochi dulci la prețuri foarte bune (pentru acei veri). Niciodată companiile de stat nu pot fi administrate nu doar că eficient, dar măcar profitabil sau măcar în limita unei funcționări cât de cât în anumite limite, deoarece nu există mijloacele de control a factorului decizional (vă amintiți gogoașa cu administrația corporativă?) și mai ales nu există motivația proprietarului (statul) de a urmări anumite obiective strategice. După cum știm, politicienii aflați la putere aruncă mereu pisica moarte în curtea celor dinaintea lor: deoarece aia au făcut și au dres, sunt acum lucrurile cum sunt. Tot așa se întâmplă și se va întâmpla mereu cu companiile de stat.

Anomalia ca un partid “anti-sistem” să cânte isonul neo-bolșevicilor cu fantasme de naționalizări forțate și întoarcerea la colectivizare este una dintre marile simptome ale disonanței cognitive care ne ține captivi unor realități întunecate care se hrănesc din cancerele trecutului și ne propulsează spre un viitor incert, al unei alternanțe fatale între speranțe și năzuințe aiuristice pompate de planuri și visuri mărețe de gonire a politicienilor corupți și înlocuirea a acestora cu iubitori de țară care nu o să-și pună rudele șefi de companii la stat în caz că ia puterea și nu ne vor duce din nou în genunchi. Pe de altă parte, constrângerile bugetului de stat, împing mai ușor sau mai accelerat orice guvern, indiferent de culoarea politică și măcar pe ici pe colo, să ia măsuri care descătușază (deși nesemnificativ în ecuația globală) unele energii capitaliste. Dau aici ca exemplu, legea lui Dragnea de supra-taxare a investitorilor în resursele energetice din Marea Neagră (dar nu numai). Când OMV și-a anunțat tăierea investițiilor și când toate marile corporații capabile să exploateze aceste resurse s-au retras, legea a devenit fără obiect. Peste 2-3 ani, legea a fost corectată și adaptată la realități, dar acei 2-3 ani s-au pierdut. Și astfel de pierderi sunt în toate domeniile. Fenomenul auto-corecției pe care încerc să-l explic, se aseamănă cumva tăierilor cheltuielilor de către un bețiv căruia i-au venit notificări de la bancă că îl execută dacă nu își plătește ratele. Pentru o perioadă, bețivul pune mâna pe muncă și trage ca să nu îi ia banca casa. Dar apoi, cum strânge un ban, îi dă din nou pe băutură în loc să îi păstreze sau să îi investească și să devină – poate peste un an, poate peste 50 un capitalist independent care e capabil să-și plătească datoriile fără să arate cu degetul spre Soros și spre colonialiștii care au venit să-i fure bordeiul cu cele 2-3 găini și cu cele 2-3 rânduri de ceapă.

Despre marile corporații din nou este mult de spus. Cert este, pentru noi, că neavând noi mari coroporații care să lupte cu ale străinilor, ne simțim nedreptățiți și oprimați. Dar totodată, suntem cei mai acriviști cumpărători și ne uităm la ultimul leu, preferând să cumpărăm lapte din Lidl că costă doar 5 lei, decât să dăm 6 lei pe lapte de la țăranul din piață care nu e corporație. Nu ne interesează că Lidl cumpără laptele de la acel țăran și îi oferă doar 2 lei pe el, noi credem că facem economie. Inevitabil, acolo unde nu este competiție, cei puternici acaparează piețele și se crează distorsiuni. Asta nu înseamnă că capitalismul nu este bun, ci înseamnă că nu avem capitalism. Una peste alta, Slava-Domnului pentru corporații pentru că altfel, cel mai probabil toate ar fi mult mai scumpe și oferta ar fi mai mult decât sumară.

Reducerea fermă și calculată a sistemului bugetar, mână în mână cu autonomia locală și reforma administrativă, la pachet cu acte curajoase de reducere a fiscalității și sistemului de taxe, plus oarecare dereglementare (deși aici suntem captivi UE și incapabili de soluții) sunt singurele măsuri care vor duce la recuperarea diferenței față de vest. Altfel, chiar dacă ne vom îndatora mai mult și salariile vor crește, vom fi mereu cu ochii spre bulgari și îi vom invidia.

4 comments

  • Hmmm… ce spui tu necesită o metanoia, o schimbare a minții românilor. De la vlădică la opincă. Se va schimba în viitorul apropiat? Nu se vede vreun motiv, dimpotrivă, lenea rămâne cucoană mare.

    A fost o perioadă când mintea românilor a fost schimbată, la sfârșitul secolului XIX, când lua plin avânt Regatul, liberalismul economic era pe bune, lumea muncea si marii bogătași investeau pentru a-și mări afacerile (averile). Dar apoi s-a stricat totul cu Al Doilea Război Mondial și comunismul care a urmat (care a căutat să schimbe mintea oamenilor, spre rău din păcate).

    AUR-ul mi se pare deja penetrat de secu’, dacă n-o fi fost încă dinaintea alegerilor (probabil că finanțatorii campaniei au niște steluțe pe umăr, căci George Simeon era cam falit după pierderea de la europarlamentare). Excluderea Dianei Șoșoacă de către niște anonimi din conducerea partidului demonstrează acest lucru. Ea fusese precedată de solicitările de tăiere a microfonului atunci când senatoarea striga de la tribuna Senatului cu subiect și predicat mizeriile pe care le face guvernarea, solicitări făcute de către aceiași “colegi” de partid care arată și ele că dubioșii respectivi erau din aceeași barcă securistică a celorlalte partide și erau extrem de deranjați de atitudinea tranșantă a Dianei.

    Bine, nici Diana și nici George nu au vreo viziune a ceea ce vor să facă concret pentru a ridica țara. George nu realizează efectul real a ceea ce propune el, el fiind doar un reacționar la sistem (“Basarabia e România”). AUR-ul e clar că a venit acolo ca un deget mijlociu ridicat spre gura establishmentului de către oamenii nemulțumiți, dar excluderea Dianei (care ne aducea măcar satisfacția de a le striga liderilor în față nemulțumirile noastre) le va spulbera și această poleială. Dacă nu fac ceva rapid ca să demonstreze că meritau cecul în alb pe care li l-a dat electoratul, mă îndoiesc că în 2024 vor mai lua măcar 2%. Ceea ce, la drept vorbind, ar fi chiar o reușită pentru cei care au penetrat partidul: aceea de a deturna energiile reacționare care apar în popor la măsurile coercitive aberante și de a spulbera o coalizare de forțe anti-sistem.

  • Îți dau dreptate! Gagica ar trebui să candideze la prezidențiale în 2024. Nu neapărat cu șanse de câștig, dar măcar să avem și noi parte de niște circ mediatic 😄 căci ultimele campanii electorale au fost patetice.

    • eu sper sa aiba succes cu acele procese deja pornite, altfel doar mac-mac; dar probabil Simion va candida el sau il vor pompa pe Calin Georgescu care mi se pare că în ultimul timp se află pe calea cea bună; din păcate are prea multe aere pentru a intra în lupta politică de jos, vrea deja scaunul de rege pregătit de alții în timp ce se relaxează în Elveția

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.