Între înfricoșătoarea judecată și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru om

Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta. (Ioan 4#17)

Unul dintre argumentele principale aduse de necredinciosi religiei crestine este aparenta contradictie intre pedeapsa lui Dumnezeu (cea trecuta sau viitoare, cea concreta sau potentiala) si iubirea lui Dumnezeu. “Cum poate Dumnezeu sa iubeasca pe cineva si sa-l trimita in iad in acelasi timp” – este una din intrebarile care pe multi ii blocheaza in intelegerea lor intr-un mod prea simplu. Spun simplu pentru ca in primul rand facand o paralela cu rolul parinte-fiu este usor de inteles ca Dumnezeu poate folosi pedeapsa ca mijloc pedagogic. Daca insa vom da unui ateu acest raspuns, inevitabil va veni replica: dar despre cei condamnati la iad, pe aceia cum ii iubeste Dumnezeu si ii trimite totusi la focul vesnic? Cum de nu ii iarta pe toti, daca ii iubeste?

Raspunsul pe scurt ar fi ca Dumnezeu nu ii trimite la focul vesnic, ci singuri se trimit. Este greu de inteles pentru cei care cauta argumente impotriva lui Dumnezeu pentru a-si adormi constiinta, cum de in acelasi timp Dumnezeu ii iubeste pe toti dar exista si iad. Ar fi multe posibilitati raspunsuri si multe felul de a privi problema. Toate se invart insa in jurul a ceea ce inseamna constiinta si ce va insemna darea pe fata a constiintei, punerea in lumina a tuturor faptelor si gandurilor noastre si raportarea acestora la glasul constiintei pusa in noi – care este de fapt glasul lui Dumnezeu – care nu va mai putea fi acoperita si facuta sa taca si nu va mai putea nici sa judece partas, precum un judecator mituit ci va judeca corect. De aici si infricosatoarea judecata.

Cea mai apropiata experienta care ne-ar ajuta sa intelegem macar o faramitura din ce va insemna judecata infricosatoare poate fi de exemplu, un moment cand am gresit cu ceva mamei noastre si apoi am regretat. Sa zicem de exemplu ca am jignit-o foarte rau dintr-o nimica toata dar mai apoi am plecat departe de ea si ultimul gand pe care il avem fata de ea este amintirea acestei jigniri. Cu aceasta amintire ramane si chipul bland pe care mama noastra ni l-a aratat la acea despartire si tristetea ei ca noi o parasim. In momentul in care am jignit-o, evident noi am fost intr-o stare negativa, caci altfel am fi rezolvat problema printr-o simpla rugaciune catre mama ca sa ne ierte. Insa acea stare negativa ne-a dominat, mintea noastra a fost intunecata, inima rece si abia dupa ce ne-am despartit de ea, lucrurile s-au schimbat si am inteles ca motivul pentru care noi am jignit-o era unul minor, nu justifica atitudinea noastra si am avut regrete pentru aceasta ruptura. Ce sentiment vom trai atunci? Nu unul de infricosatoare tristete si parere de rau? Ce ne va indemna acest sentiment sa facem? Sa ne intoarcem si sa ne cerem iertare – daca mama noastra mai traieste. Ce vom simti insa in cazul nefericit in care mama noastra  a murit si desi noi am inteles ca ea ne-a iertat – caci aceasta a fost ultima ei atitudine fata de noi – noi nu am apucat sa ne cerem iertare si sa ne impacam cu ea? Nu va fi aceasta amintire ca un foc continuu care ne arde si pe care nu il putem stinge cu nici o lacrima?

Iata deci explicat simplist si cu stangacie cum este posibil ca totusi cineva caruia i-am gresit sa ne iubeasca si noi sa suferim cumplit chiar daca acel cineva ne-a iertat si ne iarta, pentru ca nu putem repara ceea ce am facut.

Multe lucruri pe care ne invata Biserica si multe adevaruri pe care le intuim si singuri, acum nu le primim si fie le catalogam ca prostii – cei mai autosatisfacuti- fie le tratam cu o mare relativitate – cei fara de judecata – fie le ignoram – cei lenesi. Evident cei care au intrebari pot gasi raspunsuri si cei care doresc sa isi testeze reticentele si sa-si verifice propriile variante cu privire la problema judecatii si problema iubirii lui Dumnezeu, vor gasi nenumarate explicatii.

Eu as mai aduce doar una pe care am aflat-o recent din gura unui parinte. De ce nu poate Dumnezeu sa ii ierte pe toti si sa nu trimita pe nimeni in iad? Raspunsul ar fi pentru ca Dumnezeu nu poate trece peste propriile legi, peste propriile randuieli si ratiuni pentru care a facut lumea. In Atoatastiinta si Atoatabunatatea Sa, Dumnezeu a aranjat lucrurile astfel incat oricine doreste sa Il cunoasca sa o poata face si oricine doreste sa aleaga Viata sa o poata face, in ciuda piedicilor puse de puterile intunericului. A calca legile pe care Le-a pus de la intemeierea cerurilor, ar insemna o auto-negare a Adevarului.  Cuvântul Domnului rămâne în veac  (I Petru 1,1).

Nu putem noi intelege de ce nici o iota nu va trece din Cuvantul Domnului dar din cele descoperite in lumea cea vazuta si din mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, putem intelege cat de fragila este “formula” Universului fizic si cum orice variatie cat de minuscula ar duce la un cu totul alt univers. Teoria Unversului fin-reglat (Fine-tuned Universe) nu mai este de mult o dezbatere ci pe zi ce trece devine o certitudine. S-a ajuns astazi ca pana si in reviste de stiinta mainstream sa se discute despre Univers ca fiind reglat atat de “fin” si de precis ca sa produca si sa mentina viata incat pana si unii oameni de stiinta lanseaza ipoteze ca intreg universul poate fi o simulare computerizata a unei alte lumi. Paradoxal, majoritatea evita sa aminteasca ca poate totusi exista un Creator care a aranjat lucrurile sa fie astfel si li se pare mai plauzibila ideea ca tot universul este mai degraba un program intr-un calculator al unei alte lumi, adica mai concret problema cine suntem si de unde venim nu are decat un raspuns din nou relativ. Suntem produsul unei alte lumii, dar despre ca nu stim nimic si despre care nu conteaza ca trebuie sa ne punem intrebarea cine a facut-o si pe ea. Oglinzi paralele.

Oglinzi paralele sunt si argumentele aduse in general de cei necredinciosi, caci daca ar fi sa lasam lumina sa descopere firesc si fara ocolisuri argumentele, am intelege usor de ce existenta unei judecati nu este doar o amenintare pedagocica sau o teorie cu un oarecare potential, ci este chiar o realitate. Constiinta noastra chiar asa alterata cum este reproduce “scenete” din judecata de apoi, de fiecare data cand avem regrete in urma unei greseli facute si nereparate. Inmultiti aceasta situatie cu o suta si veti avea deja un foc destul de arzator. Evident se vor gasi multi care sa explice ca judecata de apoi este o teorie pornita tocmai de la extrapolarea acestei insusiri a constiintei noastre dar aici deja intram in sofisme.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *