După cum spuneam … despre inactivismul activiștilor anti-minerit

Doua saptamani au trecut de cand am atras atentia intr-un articol ca neimplicarea politica este moartea oricarei tentative de a schimba ceva in societate:

Sa ne intoarcem insa la teza lui Tarpley cu privire la privatiune vs. activism. Mai intai insa de a intelege aceasta teza, ar fi bine sa mentionam ca Tarpley este de parere ca fara actiune sociala organizata si cu un program clar, cu cerinte clare si cu tactici de protest, nu pot fi obtinute rezultate. Miscari genul Occupy sau Indignados, sunt total inutile, ele neavand un program si un scop si fiind dupa parerea lui Tarpley, simple supape de difuzare a tensiunii sociale, fara prea mare impact asupra mersului societatii. Amintesc aici ca Occupy avea un mod de organizare pe cat de ciudat pe atat de ineficient: nu permitea lideri, nu permitea program [2], nu permitea declaratii sau cerinte comune, pur si simplu incerca sa intretina o stare de spirit, fara urmarirea unei finalitati. In cele din urma, starea de spirit s-a spart, o data cu evacuarea locurilor in care acestia protestau si neavand organizare, neavand lideri, neavand program, Occupy a murit in fasa. Contrar Occupy, Tarpley a salutat modul de organizare al miscarii politice grecesti care a fost la un pas sa dinamiteze Uniunea Europeana: Syriza (Sursa)

Fie ca le-am zis eu, fie ca le-au zis altii, iata macar un raspuns (probabil intamplator) la problema pusa pe tava de mine:

Membrii Alburnus Maior şi voluntarii campaniei Salvaţi Roşia Montană nu îşi vor manifesta public sprijinul în numele Campaniei pentru nicio persoană sau organizaţie care şi-a anunţat candidatura sau pentru diferite intenţii de a forma noi formaţiuni politice. Mijloacele de comunicare şi mobilizare ale Campaniei Salvaţi Roşia Montane sunt destinate exclusiv utilizării în scopul campaniei civice pentru salvarea Roşiei Montane şi nu vor oferi expunere niciunei candidaturi sau formaţiuni politice. (Sursa)

Asadar, rosiaticii si-au clarificat pozitia si au decis sa ramana in starea de “voluntari autofinantati”:

“Suntem mândri că suntem susţinuţi de fundaţii mici şi de persoane individuale care ne permit să ne continuăm activitatea conform principiilor noastre. În cazul în care decideţi să faceţi o donaţie Campaniei Salvaţi Roşia Montană, vă transmitem mai jos datele noastre.” (sursa: rosiamontana.org)

Ce poate fi mai frumos si mai romantic decat sa iti iei salariu participand la emisiuni si mitinguri, facand scrisori de protest si comentand pe forumuri, sau cine stie ce alte actiuni fac copiii astia. Daca or fi copii … ONG-urile daca le faci cum trebuie sunt cele mai tari afaceri: ai salariu bunicel dar nu ai sef. Ai motivatie puternica, ai activitate interesanta, nu prea ai program fix si munca e o placere. Mai greu este insa sa obtii rezultate si apoi mai e si riscul ca daca le obtii, sa-ti pierzi painea si domeniul de activitate.

Vedeam ieri un interviu cu o membra a Electronic Frontier Foundation din SUA care se plangea ca ei de ani de zile trag semnale de alarma cu privire la NSA si abia acum dupa ce a fugit Snowden la rusii presa a inceput sa discute si sa trateze subiectul. Care-va-sa-zica activismul nu prea da rezultate nici in SUA. Oamenii astia aveau activitate, aveau aderenta la public, avea donatorii, aveau o gama de activitati destul de larga in promovarea privatiuni, dar nici macar in presa nu apareau, ce sa mai zicem de rezultate concrete si tangibile in plan politic prin presiunea asupra politicienilor.

Si americanii traiesc multi in lala-land, cum zice Tarpley, sunt naivi si cred ca fara implicare politica in cadru organizat pot sa faca ceva doar prin manifestatii si “presiuni”. Cate campanii de trimis scrisori la parlamentari nu au esuat? Cat de prost sa fii sa crezi ca pe un parlamentar care doarme toata ziua inclusiv la sedinte si care voteaza cum vede ca ridica mana “seful”, il doare undeva de mailurile de protest ale “societatii civile” sau ale vreunui ONG? Mai ales in Romania!

Ce poate sa schimbe un ONG, chiar unul care are multi activisti si popularitate in randul oamenilor cand policitienii nu isi doresc nimic altceva decat actori profesionisti la teatrul pentru prosti care se numeste “societatea civila”? Ce discutii si ce dezbateri in aceasta societate civila au blocat sau au provocat vreo schimbare notabila in Romania, cu exceptia acelor situatii cand problema nu era clasata deja si o parte din cele doua taberi aveau nevoie doar de o justificare si de o confirmare de la “societatea civila”? Nu spun nimic nou sub soare si nu trebuie sa aduc argumentatii prea concrete, uitati-va cine este “societatea civila” in Romania: Cristian Parvulescu, one-man-show-ul de la “Asociatia Pro Democratia”, cel mai tare tun ONG-istic din Romania, omul care castiga cat un parlamentar european doar pentru ca face “activism” profesionist. Sa viseze oare si rosiaticii la un asemenea statut? Acesta sa fie oare motivul “delimitarii” lor sau pur si simplu ignoranta si incapacitatea de a putea pune pe picioare un nou partid si de a intra in lupta reala cu demonii care ne distrug: PSD, PNL, PDL, UDMR, PC, PP etc

Evident, nu se poate pune problema unui sprijin acordat vreunui partid, este bun exemplul dat de ei cu sindicatele. Ce i-ar impiedica insa sa lanseze un nou partid, care ar fi problema? De ce un partid nu ar putea sa lupte eficient cu aceeasi platforma de acum a asociatiei, care este la urma urmei rolul unei asociatii de masa care a atins deja un punct critic, daca nu acela de a se transforma in partid si de a pune in aplicare programul cu care este investit si care la urma urmei este o simpla idee: NU mineritului cu cianuri in toata Romania. Nici macar nu ar avea sarmanii multe hartii de facut, nu ar fi de compus programe complexe si platforme elaborate. Nu este mult ce se cere, un nou partid nu ar incerca in nici un caz sa conduca Romania, sa faca reformele pe care nu le-au facut astia de acum, sa puna ministrii in toate ministerele etc. Este ireal si sa credem ca ar castiga o majoritate sau chiar ca ar fi in situatia de a intra la guvernare. Insa simplul fapt ca in sondaje un asemenea partid ar ameninta puternic status-quo-ul actual, i-ar determina pe politicieni sa “rezolve” problema si sa interzica urgent mineritul cu cianuri, doar pentru a “taia din radacina” “obiectul de lucru” al unui eventual Partid Rosia Montana care ar ameninta prin popularitate capitalul politic al dinozaurilor actuali. Caz in care obiectivul ar fi atins. Daca totusi partidul ar trece limita de intrare in parlament sau ar reusi chiar sa impuna vreun parlamentar european, incet-incet s-ar castiga puterea de a negocia la formarea de aliante si astfel, cerinta ar avea o cu totul alta greutate, fiind vorba de malai nu de mitinguri. Si din nou, ar fi sanse mari ca obiectivul asociatiei sa fie atins.

Dar probabil ca tocmai de asta se tem si baietii si fetele de la ONG-ul Rosia Montana: ca nu cumva sa-si piarda obiectul de activitate. Poate temerea lor cea mai mare ar fi ca o asemenea lege chiar ar putea fi impusa si ca au ajuns deja la masa critica la care si-ar permite un partid si ar putea sa rezolve problema. Dar daca problema se rezolva, ce mai protesteaza ei, ce activism mai fac daca le dispare cine stie cum “obiectul muncii” si prin intrarea in politica ar avea macar indirect o influenta asupra politicienilor si ar impune cerintele actuale ale oamenilor pe care ii reprezinta, sau pretind  sa ii reprezinte?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *