Seven Days in May (recenzie)

seven-days-in-may

Seven Days in May (1964) este un film despre razboi. Nu atat despre razboiul mililtar cat despre razboiul intrigilor interne de la varful statului. Cati mai inteleg starea lucrurilor si vremurile din acei ani? Intr-un documentar despre viata lui Stephen Hawking se spune ca pe cand era el tanar, desi stia ca are o boala grea care nu ii dadea prea multi ani de trait, s-a casatorit totusi. Nevasta lui de atunci declara ca nu prea se gandeau la ce va fi peste 10 ani cu Stephen , de vreme ce toti erau siguri ca in cel mult 5 ani urmeaza un razboi nuclear. Multi tineri casatoriti nu faceau copii tocmai de teama unui razboi nuclear, sau mai bine zis in asteptarea lui.

Seven Days in May este o marturie peste decenii de vremurile intunecate din acei ani si de cat de aproape a fost lumea – desi prea mult nu s-a departat nici azi – de autodistrugere. Un om nebun, cu o pozitie cat de cat in varf, este indeajuns pentru a declansa prapadul.

Dincolo de atmosfera tensionata si suspansul pe intreaga perioada a filmului – o performanta rara si greu de atins pentru orice regizor si scenariu – filmul este in primul rand o metafora pentru ce ar trebui sa fie America sau pentru ce ar fi trebuit sa fie si pe-atunci: o tara libera si democrata. Nu avem insa cum sa stim ca filmul este o fictiune totala: subteranele istoriei nu sunt inspectate si catalogate chiar 100%, oricat de recenta ar fi aceasta istorie si oricat de fierbinte ar fi subiectul. Cert este ca intrigi si lupte sunt mereu, dar filmul exagereaza cel putin in privinta caracterului principial al luptelor, subiectii se lupta pe idei, pe tactici, pe viziuni, din dragoste de tara. Ei doar vad lucrurile diferit, nu au ura sau orgolii personale, ci dragostea de tara ii directioneaza in toate alegerile pe care le fac. Filmul pare putin tras de par la acest capitol.

Paradoxal, desi poate nu, mi-am adus aminte in ziua de azi cum rolurile s-au cam inversat: politicienii vor razboi si militarii ii trag de maneca si ii tin in lesa. As aminti doar exemplul Siriei, in care Obama vroia implicare totala dar cativa militari din rancurile de top, cu capul pe umeri, l-au adus cu picioarele pe pamant si s-au opus interventiei. Mentionand acest exemplu, nu ignor teoria complexului militaro-industrial, doar subliniez pe baza informatiile avute de mine – pe care nu bag mana in foc – ca nici sistemul nu vrea haos total si razboi doar de dragul razboiului, pe cand unii politicieni te miri ce au in cap de imping lumea pe marginea prapastiei. Vezi in acest sens, ultima hotarare luata de senat si ratificata (sau nu ? – sunt zvonuri contradictorii) de Obama prin care se angajaza sa ofere arme “letale” ucrainienilor pentru a putea face fata Rusiei. Inca un pas inainte deci in razboiul prin proxy.

Filmul merita vazut – ne aminteste cat de efemera este pacea (chiar subreda asa cum e) si cum in ciuda premiselor negre, uneori (desi probabil mereu), chiar in sisteme ale raului bine organizate, mana ascunsa a lui Dumnezeu impinge lucrurile spre o traiectorie care inca ocoloeste fatalul.

One comment

  • https://www.youtube.com/watch?v=BENRU2AsUrE

    Who launches a nuclear weapon if the president has been killed? How far down does the chain of command go? Investigative journalist Eric Schlosser recounts the chilling history of American nuclear authority from the Cold War to the present and explains that the situation portrayed in the film “Dr. Strangelove” wasn’t so farfetched after all. Schlosser is the author of Command and Control: Nuclear Weapons, the Damascus Accident, and the Illusion of Safety

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *