Cade partidul comunist chinez?

Inca din primul articol am scris ca coronavirusul este cernobilul chinezesc. Iata ca Zerohedge arata deja cum cetatenii din Hubei i-au luat la bataie pe politaii dintr-o provincie alaturata.

Foarte interesant motivul: politistii locali din Jiangxi nu ii lasa pe hubeieni sa mearga la munca. Dupa cum stim, China a rezolvat epidemia pur si simplu inchizand toate provinciile. As face aici o mica paranteza. China nu e tocmai un monolit. Partidul e peste tot si in toate, dar la nivel local sunt mari diferente si chiar legi diferite. Partidul cu greu controleaza fiecare provincie si in general o face prin armata care insa nu pote fi in toate locurile in acelasi timp.

De spaima epidemiei, localnicii se aparau fiecare comunicate in parte cum putea. Izolatia a fost prima masura, de aceea vedeam acele drumuri inchise si baricade puse pe ele.

Hubei a fost izolata complet terestru, mai existau probabil doar transporturi de marfa in perioada de carantina. Recent, incet-incet se da drumul la munca in Hubei dar in ciuda ordinului de partid, local realitatile sunt altele. Adica frica exista si foarte probabil cifrele sunt masluite, epidemia nu fiind tocmai tinuta sub control, ci fiind matrasita mai profesionist decat prima data.

Lumea face foamea si vrea sa mearga la munca. De aceea se rascoala acum. Fiecare tara va avea aceleasi probleme ca China, am vazut in seara aceasta la TV acei doi italieni care ziceau ca nu mai au bani si se certau cu politaii.

In China insa faptul ca cetatenii au curajul sa dea peste cap masinile politiei este ceva nou. Arata dezinhibarea totala fata de autoritate. Partidul e pe duca …


Cum poate China evita un PIB negativ?

În primul rând, chienzii oricât de mult ar încerca să măsluiască cifrele, PIB-ul nu poate crește conform planificării partidului. Sunt totuși câteva opinii (mai mult declarații optimiste) că China își poate reveni și va avea o evoluție V-shape (după căderea drastică din Ianuarie-Februarie, va urma o revenire … la fel de drastică. Voi detalia care sunt problemele cu această viziune.

Dar mai întâi aș dori să explic puțin de ce bursele nu au picat deja. Este deja mainstream opinia ca există de defazare între piețele financiare și economia reală și că fundamenele nu mai contează. Vina o au evident băncile centrale care au “preluat hățul” și dau cu biciul în ce direcție să o ia piețele, în loc să își adapteze ele politicile în funcție de ce spun piețele care teoretic ar fi pulsul economiei. Ca o parabolă a fenomenului, să zicem că avem un bolnav internat în spital (economia globală lovită de criza creditelor din 2008). Este pus pe aparate, este oxigenat, este monitorizat, i se pompeaza perfuzii, i se dau antibiotice și cu toate acestea, din când în când își pierde pulsul și trebuie pompat rapid adrenalină (stimulare financiară prin toate metodele știute: quantitative easing, REPO-uri, transfer al datoriei pe maturiților, emitere de bonduri în cazul BCE etc). Pacientul este stabilizat din nou. Indicatorii pacientului (tensiune arterială, oxigen în sânge, glicemie, colesterol – cei care arata ok) sunt apoi publicați de doctori și aceștia se laudă: pacientul stă bine și totodată noi suntem gata să intervenim. Politicienii (managerii spitalului) se laudă și mai mult: economia duduie (pacientul stă mai bine ca înainte să vină la noi să îl facem bine), indicatorii sunt buni, produția crește, profiturile cresc etc. Evident pacientul este în comă, deși are unii parametrii fiziologici în regulă, este pe aparate și există șanse minime de a-și reveni, deoarece niciodată un pacient în starea lui nu și-a revenit. Presa însă comentează: să sperăm că pacientul nu va răci cumva, pentru că vremea este rece afară și îl poate afecta (epidemia de Coronavirus din China). Nu contează că pacientul este în comă și nu contează că vremea nu este rece ci o furtună se apropie de fapt, existând riscul să spargă și să facă praf toate jucăriile doctorului cu care țin în viață pacientul. Sper că nu v-am plictisit cu acest lung paragraf … Sper însă să înțelegeți de ce bursele nu reacționează la Coronavirus.

Vor reacționa însă și bursele mai devreme sau mai târziu, deoarece în ciuda faptului că păcănelele depind de volumul de bani pompați de băncile centrale, presiunea psihologică este încă un factor și boții care fac acum grosul tranzacțiilor încă nu sunt îndeajuns de bine setați încât să ignore milioanele de morți și disrupția globală a comerțului.

Spuneam într-un articol trecut că este doar chestiune de timp până când China va declara victorie împotriva virusului și va îndemna oamenii să meargă la muncă. Este o chestiune economică firească: chiar dacă mor 10% dintre oameni, economic există riscul ca statul acasă să fie mai păgubos. Știu că sună cinic, dar politicienii la nivel înalt sunt obligați să fie cinici și să ia deciziile optime pentru un număr cât mai mare de oameni. China a avut ceva osânză din care să stea acasă două luni și poate îi mai rămâne ceva. Dar cum nu se prevede nicio schimbare a trendului în lupta cu virusul și cum riscul existențial pentru partid crește dacă în locul promisiunilor de prosperitate se va întoarce sărăcia, însăși existența statului chinez este pusă la încercare, iar banii sunt singurii care pot menține stabilitatea.

Este foarte greu sa ții în casă 1,4 miliarde de oameni când ai doar 3000 de morți (fie și 50.000 cât sunt cifrele din zvonuri) și când foamea îi va ajunge, pus în balanță riscul epidemic cu riscul imploziei economice și a disoluției societății, ce credeți că va face partidul?

Să luam acum în calcul și cel mai optimist scenariu posibil: mâine se descoperă un tratament ieftin care poate fi administrat rapid și fără probleme, deci este anihilat riscul medical. China are de recuperat nu doar cele 2 luni de producție pierdute (din care scădem vacanța de anul nou) dar și spaima internațională față de produsele chinezești și față de turiștii chinezi.

Un tratament trebuie să fie foarte revoluționar ca să convingă lumea să nu se mai sperie de produsele și de turiștii chinezi. Care turiști oricum probabil vor fi mai puțini din cauză că trebuie să recupereze timpul pierdut.

Reamintim că oricum la începutul anului, independent de apariția epidemiei, China avea probleme și erau semne de întrebare dacă va putea menține creșterea de care este atât de dependentă și dacă va face față frecușurilor cu Trump. Războiul tarifar a luat o pauză doar din cauză că Trump are alegerile și avea nevoie să se laude cu o victorie, pe care nu prea are cum să o obțină în lupta cu chinezii, SUA fiind oricum dependentă de producția chinezilor și de prețurile mici. Există într-adevăr posibilitatea diversificării producției și transferului din China fie către alte țări (din Asia), fie către Mexic, fie înapoi în State. Dar deodamdată Trump nu are cu ce să lovească în chinezi pentru că tarifele măresc prețurile pentru americanul de rând.

Tipărirea de bani și stimularea financiară ar fi uneltele la îndemână pentru chinezi ca să evite o prăbușire a PIB-ului, deși austeritatea este de asemenea o variantă. Cu nota că austeritatea poate avea succes doar pe termen scurt, altfel partidul își va pierde rapid din autoritate și riscă revoluție. Există o percepție tentantă cum că situația excepțională favorizează regimul dictatorial și măsurile de control. Aiurea! Să ne uităm la URSS sau la regimul comunist din România – cu cât se strângea lanțul cu atât se pregătea momentul de inflecțiune în care până și elemente ale regimului să dorească și să lucreze la schimbare.

Trump negociatorul

Trump încă nu realizează că afacerile sunt un lucru și conducerea unei țări este alt lucru. Toate amenințările la adresa lui Kim nu fac decât să-l prezinte pe Trump ca un adolescent întârziat, lider al unei găști care cum pune mâna pe microfon, transmite amenințări găștilor rivale, precum grafitiurile de pe ziduri. Ce este și mai haois este că Trump nu este singur, ci are o mână de oameni în jurul lui care îi cântă isonul și îl prezintă ca pe un mare negociator, explicând și interpretând declarațiile lui pompoase, în încercarea de a calma populația și de a le explica: stați liniștiță că nu începe războiul, e doar diplomație. Evident, că dacă Trump chiar avea de gând să atace preemtiv Koreea de Nord, mai întâi va cere cetățenilor americani din Koreea de Sud să părăsească țara, asta ar fi primul semnal și unul care într-adevăr l-ar speria pe Kim.

Cu privire la Koreea de Nord, este clar ca SUA nu are decât două variante: atacul preventiv sau acceptarea realității ca Koreea de Nord are arma nucleară și poate să o folosească. Orice alt scenariu este iluzoriu: ultimatumuri, amenințări, chiar și contrângerea Chinei “să rezolve problema” nu este decât o mare prostie pe care totuși americanii iată că o considera cea mai puțin “sângeroasă” variantă.

Așadar tot scandalul nu este altceva decât încercarea americanilor de a forța mâna chinezilor ca aceștia să îi constrângă pe koreeni să renunțe la nucleare. De acord că această variantă este cea mai puțin sângeroasă însă este un mare semn de întrebare în ce măsură chinezii chiar pot să facă ceva. De acord că probabil fără chinezi, koreeni nu puteau să dezvolte capacitățile pe care le au deja, dar nu știm asta. La urma urmei, să ne reamintim că Israelul a încercat să vândă nucleare Africii de Sud, deci de ce nu am crede că pot să existe țări care au nucleara și care din diverse motive (financiare sau pur și simplu pentru că-i urăsc pe americani) să îi sprijine pe koreeni în tentativa lor. Dacă însă chinezii i-au ajutat până acum, ce ar putea ei să mai facă acum, oricât de mult i-ar strânge cu ușa americanii? Dacă koreeni au deja nucleara, ce ar putea face concret chinezii când pentru regim este clar că nucleara este garanția supraviețuirii, pentru Kim arma nucleară înseamnă posibilitatea de supraviețuire pe când lipsa acesteia înseamnă Sadam, Ghadafi și Assad. Toți au făcut tot ce au putut ca să facă pace cu americanii însă când le-a venit sorocul au disparut. Nu și însă Kim care are nucleara și poate amenința cu ea cel puțin sudul sau Japonia, asigurându-i astfel supraviețuirea.

Trump se crede un mare negociator. El crede că chinezii sunt niște proști și îi poate face cum a făcut el atâția oameni de afaceri la viața lui pe care i-a fraierit și la care le-a vândut gogoși scumpe. În realitate, Trump nu poate face nimic Chinei. China poate face mult rău Americii, însă exceptând un război militar în care posibil ca americanii să îi bată pe chinezi, economic chinezii au de departe the upper hand, putând oricând să folosească nenumărate mijloace de retaliere. Să intrăm puțin în detalii.

Trump i-a avertizat pe chinezi astăzi că de luni începe războiul tarifar cu chinezii. Pe scurt, americanii vor încerca să pună bețe în roate companiilor chinezești în diverse moduri, putând merge până la mărirea tarifelor vamale pentru anumite categorii de produse. În nici un caz nu se pune în discuție tăierea totală a comerțului cu China deoarece SUA în prezent mai rezistă pe linia de plutire tocmai datorită comerțului cu chinezii cărora le vând obligațiuni în schimbul mărfii – o afacere proastă pentru chinezi după părerea mea, însă convenabilă regimului comunist.

Chinezii produc marfă și o vând la americani. Masiv. Logic, economic, ar fi ca cursul de schimb între yuan și dolar să crească și să facă din ce în ce mai scumpe produsele chinezești până la un nivel optim. Asta ar periclita însă producția deoarece ar limita desfacerea produselor chinezești în detrimentul altor țări. De aceea, guvernul chinezesc menține artificial moneda la o valoare scazută, excedentul de dolari care reiese din vânzarea mărfurilor chinezești fiind investit în obligațiuni americane. Asta se întâmplă deoarece la nivel național, cifrele sunt atât de mari încât chinezii nu au efectiv ce să cumpere din SUA și din întreaga lume, singura posibilitate de investiții la nivel global pentru astfel de sume fiind obligațiunile americane. Se înțelege cred că, așa cum au excedent cu SUA, chinezi au excedent cu majoritatea țărilior din lume și prin urmare excedentul global al Chinei este imens, având nevoie să fie investit în ceva.

Pare într-adevăr ciudat de ce chinezii pur și simplu nu pompează acești bani în bunăstarea propriului popor, însă după cum știm, la putere în China încă sunt tovarășii și deși cu cât sunt mai aproape de putere cu atât sunt mai bogați, tovarășii nu-și doresc în niciun caz să împartă roadele muncii poporului chiar cu tot poporul pentru că atunci nu ar mai exista aceeași motivație pentru muncă și furnicile chinezești nu ar mai dormi ca sardelele la pachet în camere de cămin la mii de kilometrii de casă ca să câștige bani pentru copii să meargă la școală. Deja există un deficit de forță de muncă în China și deja nivelul de trai a crescut oarecum comparativ cu acum 10 ani să zicem, însă ciclul marfă-dolar-bonduri nu poate fi întrerupt fără a produce mari unde de șoc în întreaga lume, atât în China cât mai ales în SUA.

În plus, chinezii au o strategie pe termen lung. Ei încearcă diversificarea și de aceea au lansat noul drum al mătăsii – one belt one road – care este de fapt un slogan sub care China acționează activ la dezvoltarea rutelor de transport și a canalelor de desfacere a produselor chinezești cât mai rapide și cat mai puțin costisitoare pentru a putea să-și asigure supremația economică pentru o sută de ani de acum înainte.

Orice măsură economică împotriva chinezilor, va avea în cel mai fericit caz, un impact negativ pentru consumatorul american, mărind în cele din urmă prețurile. Trump crede că chinezii vor fi afectați deoarece având taxe mărite, ar putea pierde din desfacere, prețul final al mărfurilor lor crescând. Însă Trump nu se gândește: mai există alternative la mărfurile chinezești? Peste noapte nici americanii, nici mexicanii și nici vietnamezii nu vor putea lua locul chinezilor venind cu marfă mai ieftină, deoarece în sptele oricărui produs se află multă muncă, multe investiții și prețul chinezilor cu greu poate fi bătut de altcineva. Dacă alții ar fi putut produce mai ieftin ca chinezii, chiar luând în considerare politica de manipulare a monedei dusă de stat, cu siguranță ar fi făcut-o deja. Însă realitatea nu poate fi modificată peste noapte.

Într-adevăr unele lovituri punctuale, americanii le pot produce chinezilor, în sensul de a afecta unele sectoare. Va fi însă o picătură într-un ocean, în nici un caz strânsul cu ușa la care visează Trump. Pentru că pentru a ajunge la strânsul cu ușa, dacă chiar și l-ar dori, americanii ar trebui să fie pregătiți serios și pentru creșterea prețurilor și pentru golirea de marfă a hypermarketurilor și infometarea clasei de jos din SUA care este în continuă creștere din 2008 și mai ales pentru creșterea costurilor de creditare, chinezii fiind principalii cumpărători ai datoriei americanilor. Ar fi de-ajuns pentru chinezi ca să nu prelungească scadențele la bondurile actuale și SUA ar avea o problemă, Fed-ul fiind nevoit să găsească noi și noi scheme ascunse sau colaborari cu alte bănci străine prin care să-și cumpere felia lăsată de chinezi.

Poate că chinezii ar avea și ei probleme, în sensul că ar pierde o mare parte din piața lor de desfacere. Însă asta nu ar însemna decât prețuri mai mici pentru mărfurile lor pentru restul lumii, ceea ce poate chiar i-ar ajuta să domine total întreaga lume și să lovească în toate țările care mai reușesc cât de cât să producă ceva în ziua de astăzi.

După experiența cu sancțiunile asupra Rusiei – care nu au afectat deloc economia SUA, mai ales datorită uimitoare rețineri a rușilor care ar putea pur și simplu să refuze să mai vândă americanilor combustibil pentru centralele nucleare și i-ar convinge să renunțe la sancțiuni – americanii au prins gustul și vor să încerce pe chinezi. Va fi o cu totul altă poveste și bursele de luni vor dovedi cât de mult se joacă Trump cu focul.

Din păcate războiul tarifar nu este decât un preludiu al războiului militar și am detaliat asta în mai multe articole, un rezumat fiind aici. Cred ca sunt copii cei care declară că în ziua de astăzi războaiele nu se mai poartă cu arme ci se fac cu finanțele sau cu economiile. Denotă cel puțin incultură istorică și lipsă de bun simț. Dacă războaiele astăzi s-ar face doar economic, nu ar mai exista tancuri și arme și nici refugiați de război. Acești oameni parcă sunt veniți din grote și nu au auzit de Siria, Ucraina, Irak, etc. Războiul se poarta cu armele și faptul că noi deocamdată am fost feriți este doar din mila lui Dumnezeu!

Trump e în criză: un război îl va scoate la mal

Amenințările și avertismentele pe tonuri din ce în ce mai grave între Trump și Kim au atins noi cote astăzi. Iată ce a declarat ieri Trump:

Pe scurt: Kim ar face bine să tacă altfel … we will kick his ass with fire and fury!

Nici nu au trecut 24 de ore de la declarația lui Trump și koreeni au răspuns: ne gândim să bombardăm Guam. Guam este o insulă ocupată de americani în Pacificul de vest transformată în bază militară. De fapt, koreeni au declarat că se gândesc să bombardeze Guam și așteaptă decizia lui Kim între timp. Adică în timp ce ia în considerare, sunt gata să o bombardeze.

Înainte de a citi orice știre cu privire la conflictul între Koreea de Nord și SUA să ne reamintim că toate știrile care ne sosesc cu privire la acest conflict, cu privire la declarațiile și acțiunile koreenilor, sunt venite de la aceiași oameni și aceleași organizații care ne informau acum ceva ani despre armele de distrugere în masă ale Irakului și despre legăturile lui Sadam cu Al-Qaeda.

Deci nu putem pune nicio bază pe ce declară americanii cu privire la riscurile și pericolele reale pe care le-ar pune Koreea de Nord pentru SUA sau pentru aliații lor din zonă.

Să ne ridicăm puțin peste zgomotul de moment și să vedem ce se întâmplă cu adevărat. SUA are o problemă mare nu atât cu Koreea de Nord cât cu China. Economic China a depășit deja SUA în multe privințe și ritmul de creștere economica a Chinezi îi sperie cel puțin pe militarii americani care monitorizează bugetul militar al chinezilor. Evident China are încă mult de recuperat, are nenumărate probleme și simbioza între SUA și China este de natură să îi forțeze cele două mari puteri să supraviețuiască și să evite conflictul. Economic, americanii sunt dependenți de producția chinezilor iar financiar, chinezii sunt blocați de faptul că mare parte din investițiile lor și din rezervele lor sunt investite în bonduri americane – pe de o parte – și cea mai mare piață de desfacere pentru mărfurile lor este SUA – pe de altă parte. Oricât au încercat diverisificarea pe toate planurile, chinezii nu au reușit. Chiar noul drum al mătăsii (Belt and Road Initiative) nu este altceva decât încercarea chinezilor de a-și dezvolta noi piețe de desfacere și noi posibilități de investiții pentru a nu se mai baza 100% pe americani.

Odată cu expansiunea economică spectaculoasă, China începe să devină și un actor geopolitic. Unde până mai acum 2-3 ani China era prea concentrată intern în rezolvarea problemelor economice și a gestionării creșterii în pofida provocărilor economiei mondiale, în ultimul timp, din ce în ce mai mult, China începe să ridice tonul. Marea Chinei de Sud, frecușurile cu japonezii (le-au pus chiar embargo la metale rare într-o perioadă), implicarea în Siria și chiar incidentele recente cu India sunt doar câteva din multele semnale pe care chinezii le dau că pot și vor să devină un jucător geopolitic din ce în ce mai important și din punct de vedere militar.

Americanii urmăresc cu multă atenție dezvoltarea capacităților militare ale chinezilor care cresc atât calitativ cât și cantitativ. Zilele acestea chinezii au făcut paradă cu rachetele intercontinentale și de asemenea au anunțat că lucrările la primul port-avtion construit 100% în China sunt înainte de termen și acesta va fi gata de luptă anul viitor. Este binecunoscut că geografic China are nenumărate provocări și nu poate constitui un risc pentru SUA și nici măcar pentru aliații SUA din zona. Însă dominația militară este dată de superioritatea tehnololgică mai ales în domeniul aeronautic. Importanța dominației aeriene este atât de mare încât putem pune egal fără să riscăm nimic între aceasta și puterea militară. La ce bune sunt tancurile, trupele și navele maritime dacă o flotă de avioane le poate bombarda și neutraliza? Chiar dacă China este încă cu mult în urmă militar față de SUA, creșterea rezervelor și capacităților tehnologice rapide îi sperie pe americani și există unele păreri că ar fi bine ca acest avânt să fie curmat acum când “costurile” ar fi mai mici decât amânată “problema” pentru mai târziu. Altfel zis, având în vedere că un război cu China este inevitabil, ar fi mai bine ca acesta să aibă loc acum când SUA are prima șansă decât ca americanii să aștepte până când fie vor fi depășiți militar, fie vor fi ruinați financiar și distruși economic (mai mult decât sunt acum).

Trump știe toate aceste aspecte și nu l-a provocat pe președintele chinez aiurea când i-a făcut “demo-ul” cu bombardarea sirienilor ca să-i arate că e în stare de orice. În politica externa Trump joacă mult poker: vrea să fie vâzut ca un nebun care se află la controlul celei mai puternice armate și poate oricând să telecomandeze niște bombe sau niște lovituri “chirurgicale” sau mai puțin chirurgicale (cum a fost în Afganistan) dacă este provocat. Trump este însă un începător pe lângă Kim care deși ne pare nouă nebun, reușește totuși să se mențină la putere și în plus Korea nu este (cel puțin încă) făcută praf ca Irak-ul, Libia sau Siria.

Ping-pongul avertismentelor între cei doi pare amuzant, dacă nu ar fi însă însoțit și de acțiuni concrete și pregătiri de război. Americanii chiar acum trimit două port-avioane în zonă în timp ce koreeni testează aproape săptămânal noi rachete și testează răspunsul americanilor.

Singurul element pozitiv astăzi ar fi că nord-koreenii nu au amenințat că vor ataca sudul ci baza din Guam care se află totuși la mii de kilometri – semn că nu sunt interesați nici ei de declanșarea unui război cu sudul, ci au o râcă doar cu americanii.

Se înțelege că Koreea de Nord nu are nicio șansă într-un conflict cu SUA și nu măcăne decât ca să arăte că are cu ce și e gata să se apere, în caz că … Americanul de rând însă nu înțelege asta și Trump poate câștiga imens dintr-un război care chiar dacă poate duce la moartea a câtorva milioane de oameni, îi va asigura președenția și pe mandatul viitor. Să ne amintim că războiul din Irak a fost trambulina lui Bush pentru al doilea mandat. Cu o economie în cădere și cu scandaluri care nu se mai termină atât cu presa cât până și cu colegii de partid, obositul Trump poate decide că un război este de departe salvator. Dilema e dacă războiul va fi doar cu Koreea sau și cu China.

 

 

Problemele Chinei

Bursa din China a picat din nou cu 7%, pentru a doua oara anul acesta. Chinezii devalorizeaza moneda in continuu in speranta de a incetini crash-ul. China pare in prabusire, dar in primul rand nimeni nu stie mai nimic prea sigur despre China. Cum sa se intample asa ceva?

Imaginati-va Romania in perioada ceausista in care toate statisticile erau facute din pix si un analist din afara, daca s-ar fi uitat pe cifre, cu greu ar fi descoperit inconsistentele si cu si mai mare greu si-ar fi facut o imagine clara asupra realitatii. Acolo unde exista minciuna, acolo unde partidul vrea sa ii faca pe toti fericiti macar pe hartie, daca in realitate e mai greu, lucrurile sunt cel putin in ceata.

Pe langa incertitudinile legate de lipsa statisticilor reale sau a unor indicatori care sa se pupe unul cu altul, poate o problema si mai mare este lipsa de incredere in politicienii chinezi. Si asta mai ales din afara si din partea chinezilor care au umblat pe afara.

China este un fenomen greu de explicat. Se intelege insa ca cei cu bani, investitorii in actiuni, oamenii de afaceri, clasa de mijloc, forta dinamica a societatii chinezesti nu va ezita sa fuga cu toate neamurile si averile in afara cand situatia interna va deveni instabila. Deja chinezii cumpara tot ce pot in SUA si Londra, investitiile marilor finantisti chinezi scapand de la deflatie piata imobiliara din vest: un paradox putin explicat.

Cei mai optimisti analisti considera China ca o societate in transormare, care va trece de la o societate de bazata pe productie la una bazata pe consum intern si servicii. Eu unul nu vad cum isi imagineaza acesti analisti ca China poate face asta de vreme ce nici Japonia nu a facut-o! Cat de greu e sa vezi ca la o aruncatura de bat de China, marea problema a deflatiei japoneze este ca omul de rand nu cheltuieste. Consumul intern este factorul principal care a provocat deflatia si criza multi-decenala a japonezilor. Spre deosebire insa de chinezi, japonezi au sprijinul americanilor si cand sincronizezi politicile bancilor centrale si canalele de credit intre cei mai mari doi jucatorii ai lumii, e mult mai usor sa faci fata cutremurelor. Dragonul chinezesc insa pare acum incoltit si din afara si dinauntru. Pentru moment va mai arde din rezervele de hartii federale, dar pe masura ce teancul scade, lumea incepe sa tremure pe toate latitudinile …

Dar stati linistiti, Romania va fi bine. Salariile vor creste, euro nu va exploda si guvernul nu va avea probleme cu plata pensiilor. Iar bancile vor fi stabile in continuare …

Decaderea Imperiului American si ridicarea rasei galbene

Decaderea unui Imperiu nu este un fenomen brusc, inconstient, care ne ia pe nepregatite, care nu poate fi prelungit etc. Diverse componente ale Imperiului sunt extrem de constiente, fac tot ce poate, precum sistemul imunitar biologic lupta cu celulele canceroase. Dar nu este de ajuns …

Va recomand mai jos o conferinta cu titlul “China si SUA sunt dusmani pe termen lung”. Sunt nenumarate astfel de conferinte, nenumarate think-tank-uri, celule de criza si divizii in armata, in CIA, in NSA, in Departamentul de Stat etc. care se uita spre China si incearca sa “echilibreze balanta”.

Terminologia reactiei imperiale este extrem de variata si specifica limbajului de lemn cu care ne-am familiarizat din partea “politaiului global”: apararea intereselor aliatilor americani din zona, prevenirea  agresivitatii chinezesti, etc.

In realitate insa exista o singura realitate: fiecare stat are interesul sa domine lumea sau macar felia lor din lume si sa nu aiba contracandidat. Cel mai bun mod de a supravietui este sa fi cel mai mare si mai tare. Nimenu nu domina si nu isi arata muschii pentru ca este rau si are intentii rele.  Hegemonia este tendinta fireasca a oricarui stat. De aici, ramane o singura intrebare: cine va castiga?

Ah, si am uitat sa mentionez: SUA a amenintat ca va trimite nave de razboi in curand in Marea Chinei de Sud, in teritoriile martime pe care chinezii le-au declarat deja ca le apartin si au construit insule artificiale cu baze militare pe ele.

Privind aceasta dezbatere si altele similare si comparand cu uniformitatea gandirii geopolitice mainsteam de la noi (de orice natura, fie ea a politicienilor, analistilor, securistilor, ziaristilor etc) vedem cat de redusi suntem si cat de limitata este perceptia noastra asupra lumii. Romanii nu vad decat stele alb pe cer albastru iar secera galbena este doar un simbol melancolic pentru psd-istii care merg in pelerinaj in China, doar pentru a veni inapoi sa justifice neo-comunismul lor pagubos, aratand cu degetul spre succesele tovarasilor chinezi.

China – marea trecere

Acum 5 ani, China era cel mai mare depozitar, avea cash la indemana indeajuns incat sa cumpere o mare bucata din SUA, singura problema fiind ca nu au prea vrut americanii sa se vanda, altfel spuns, le-au dat la chinezi mai ales junkuri. Si nu ma refer doar la bondurile trezoreriei.

Cu siguranta ati auzit de capitalismul si dezvoltarea Chinei. Unii “socialisti” de pe la noi au fost la pachet plimbati prin China pentru a visa macar. Va dati seama ce tunuri ar trage politicieni nostri daca am importa si noi capitalismul chinez? Ei bine, ca si la americani, si la chinezi capitalismul tine mai mult de buticul de la marginea cartierului sau de fabricuta de sapun, ce sare de cateva sute de angajati si ce implica infrastructura si credite garantate de stat, nu mai e capitalism.

China a functionat in ultimii ani astfel: partidul stabilea targetul la rata de crestere a PIB-ului. Bancile de partid dadeau apoi credite astfel incat membri de partid “capitalisti” sa realizeze afaceri incat sa se produca PIB-ul dorit. Investitiile inseamna locuri de munca, inseamna crestere economica, inseamna prosperitate. Poporul uita de dorul de libertate si de dorinta de a-si manifesta protestul fata de partid, deci viata merge inainte. Asta pana mai ieri cand incepura sa scartaie putin balamalele sistemului financiar chinez. Au inceput mai intai niste mici banci cooperative care au disparut peste noapte cu banii depunatorilor si a continuat mai recent cu banci mijlocii, la care deponentii s-au gramadit sa isi retraga banii de frica colapsului (bank run) [1].

In ceea ce priveste sistemul bancar, China e oarecum sub Romania anilor 90: dobanda e unica, cursul e fix, creditele se dau cat de cat facil (cata vremei ai ok-ul de la partid) si nici o banca nu are voie sa pice. Si asemanarile se termina cam pe aici. Chinezii au nenumarate banci care chiar daca sunt dependente de banca centrala, au o oarecare orinetare si politica si intre ele exista tot felul de mecanisme de creditare si garantare care formeaza ceea ce in vest se numeste “shadow banking”. Adica o banca poate sa dea credit la o alta banca, fara ca acest credit sa intre in vreo statistica oficiala. E adevarat ca banca nationala poate face control si poate in cele din urma sa descopere astfel de cazuri, dar nu are o politica de monitorizare si control asupra bankingului “din umbra”, mai ales pentru ca directiva de partid incurajaza “investitiile” si creditarea.

De aici incep sa apara problemele, desi nu doar de aici. S-au pompat credite cu nemiluita in investitii care nu doar ca nu au fost profitabile (nu s-au vandut si au ramas in aer: imobiliare, autostrazi, poduri, zgarie-nori, mall-uri etc) dar problema e ca pentru a le intretine e nevoie continua de investitii, altfel se prabusesc total si pierderea este si mai mare. E greu de explicat, dar voi incerca. Sa zicem ca un fond de investitii a luat un credit garantat de stat ca sa construiasca un mare mall. Pentru ca cererea nu a venit pe baza unor studii de fezabilitate (nu s-a ajuns la concluzia ca oamenii au nevoie de acel mall in acea zona) ci a pornit de la deziderata PIB-ului (partidul vrea sa creasca PIB-ul, deci bancile trebuie sa dea credite, deci iata ca au gasit un fond de investitii care au pus si ei ceva si care s-au ocupat de aceasta “investitie”) avem acum o problema: majoritatea spatiilor au ramas libere. Desi patronii au lasat preturile infime la inchiriat, problema e ca nu mai exista comercianti interesati sa vina, pentru ca pur si simplu mall-ul respectiv nu justifica vadul nici daca chiria ar fi zero. Au trecut anii si nimic nou nu s-a schimbat, ba chiar mall-ul deja si-a mai pierdut si din public (a pierdut interesul initial al lansarii) si patronii au pierdut chiar din chiriasii initiali. Ce optiuni au ei acum? De vandut nu pot sa-l vanda, nu are cine. De inchiriat, nu are cine. Daca il inchid de tot, spatiile se vor deteriora si toata afacerea va pierde macar speranta ca cine stie cum pe viitor lucrurile se vor schimba. Deci solutiile ar fi ori FALIMENT, ori continuarea accesarii de credite pentru mentinerea in continuare in stare de functionare a intregii investitii, chiar daca poate investitia nu a ajuns nici macar pe profit operational. Sunt nenumarate astfel de situatii.

Mai devreme sau mai tarziu insa, aceste credite trebuie platite, nu se pot pur si simplu anula, asa cum nici datoriile bancilor vestice nu s-au anulat ci a trebuit sa fie transferate la stat fie prin programe gen QE fie prin infuzie directa de capital in sistemul financiar cum a fost cazul in Irlanda si Spania. Acum se pare ca a venit randul Chinei sa “tipareasca” bani si de aici incep sa se complice lucrurile.

Tiparirea de bani va insemna din start ieftinirea monezii, deci ieftinirea si a exporturilor chinezesti. Celelalte tari vor fi astfel obligate sa reporneasca tiparnita si sa tipareasca si ele si mai mult pentru a putea face fata cu devalorizarea monedei chinezesti. O adevarata nebunie. Dupa ce ca abia reusisera americanii sa stabilizeze cat de cat situatia – cel putin in aparenta – si au inceput sa scade cu zaharelul din cantitatea lunara de zeci de miliarde pe care le tiparesc pentru a propti bancile, iata ca acum o sa inceapa chinezii sa tipareasca si ei si China … e mare. Nu stiu sa spun ce sume va fi nevoita China sa tipareasca, dar probabil vor fi sume atat de mari incat trilioanele lui Bernanke ni se vor parea mizilic.

Vom avea deci parte de accelerarea razboiului valutar intre tari si noi si noi probleme se vor trage din asta, viitorul avand mari necunoscute. Nu putem spune nici macar daca deflatia va continua sa se mentina sau in sfarsit demonii hiperinflatiei se vor descatusa. Atat de mari sunt tensiunile si atat de complexe problemele incat eu unul nu am nici cea mai mica inclinare inspre o parte sau alta.

Cert este ca chinezii nu sunt inca gata pentru refacerea Bretton Woods, rezerva lor de aur fiind inca infima comparativ cu cea a americanilor – cel putin cu cea declarata oficial, pentru ca este un mister de ce americanii nu vor sa le dea nemtilor inapoi aurul. Poate eventuala prabusire a Comexului le va da chinezilor mai mult curaj sa ceara rescrierea regulilor. Poate si emergenta BRICs si noua inversunare asupra Rusiei va accelera putin intarirea schimburilor reciproce dar mai ales organizarea unei infrastructuri intre BRICs care sa poata oferi un suport pentru un sistem independent de dolar.

Noi romanii … bine ar fi sa nu ne vindem pamantul. Chiar daca ni-l otravesc astia cu fraking-ul, macar in caz de foamete o mai ducem cativa ani din culturi de subzistenta cand o fi cazul.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] How rumor sparked panic and three-day bank run in Chinese city

1 2 3