Supraviețuirea în iad

Cu siguranta orice rau pe acest pamant este probabil cu mult sub iad, dar ce este altceva iadul decat departarea de Dumnezeu si viata in frica si in durere continua? Ori, astea se pot intampla deja, desi mai exista speranta.

Si chiar daca subiectul acestui articol este iad-ul la figurat, trebuie totusi sa stim ca si iadul are mai multe “camari” asa cum raiul are mai multe “camari”. Exista o gradatie a raului ca si o gradatie a binelui, deci e firesc sa ne asteptam si la nivele diferite de rasplata si pedeapsa. In cazul iadului, de exemplu, una este sa arzi pana la genunchi si alta e sa arzi pana la gat, desi cand aceasta se face in vesnicie este imposibil sa spui cat de diferite cu adevarat sunt cele doua chinuri.

Se intelege ca prin ars in iad, crestinismul nu foloseste decat o expresie familiara noua pentru a ne descrie realitati dincolo de capacitatea umana de intelegere. Multora ne place sa credem ca focul iadului nu exista in realitate, ci este doar o formula figurativa. Da, este la figurat, dar asta pentru ca o expresie mai potrivita care sa descrie cat mai apropiat de intelegerea noastra chinurile iadului nu exista. Asa cum “locul de verdeata” unde se odinesc dreptii nu este decat o expersie care sa denote pacea si linistea, focul iadului nu sugereaza altceva decat arderea interna a constiintei noastre care este una reala. Si daca multi oameni pot avea reactii fiziologice cauzate de unele dureri si dezechilibre psihice, cat de deplasata poate fi formula “focul iadului” de a descrie starea de remuscare infinita pe care cei care refuza iubirea lui Dumnezeu o vor experimenta?

Ca realitate supra-fireasca (dincolo de lumea noastra), chinurile iadului ca si vesnicia sunt greu de inteles cu mintea. Matematicienii au bagat infinitul intr-un 8 intors si se joaca cu el toata ziua. Cosmologii de asemenea opereaza cu concepte apropiate de ceea ce ne invata crestinismul, in sensul de existenta unei lumi “dincolo”. Ei le numesc insa singularitati si sunt acele “obiecte” sau “entitati” in care legile fuzice nu se mai aplica, sau se aplica doar la granita cu universul nostru sau sunt dominate de alte legi pe care nu le cunoastem deocamdata.

Sa ne intoarcem insa la iadul razboiului din fosta Yugoslavie, caci acesta este subiectul acestui articol si mai concret, experienta unui supravietuitor dintr-un oras din Bosnia intre anii 1992-1995, relatata intr-un articol care in engleza suna asa: “One Year In Hell…Surviving a Full SHTF Collapse in Bosnia” pe care initial aveam de gand sa il traduc, insa ulterior m-am gandit ca mai bine pierd timpul comentandu-l putin, decat cu traducerea care probabil nu este necesara, iar daca este necesara, exista Google Translate.

Experienta relatata de supravietuitor m-a miscat putin, mai ales ca in aceasta perioada citesc Viata si aventurile unui cioban roman in Bulgaria in vremuri de razboi. 1908-1918, o carte atat de interesanta incat s-a epuizat deja prima editie. Istoria nu se repeta dar rimeaza. Singura constanta a istoriei umane atat universala, cat si personala este poate suferinta. Rareori lipseste si cand aceasta se intampla trebuie sa fim extrem de multumitori lui Dumnezeu pentru acele momente. De multe ori am spus si o repet: omul contemporan se plange de multe, se tanguie, este chiar nefericit daca ne uitam la statistici si sondaje. Mai ales romanii, au tendinta sa vada prea mult raul. Sau mai bine zis, au dificultatea in a-l ignora, caci pe meleaguri mioritice nu e usor sa nu vezi raul, ca niste meleaguri mere cotropite, ravasite si aruncate de istorie si de geografie in sus si in jos continuu. Si daca romanii sunt tanguitori, ortodocsii romani sunt de-a dreptul deprimati si deprimanti vazand pe dracul, pe 666 si pe antihrist peste tot si tot timpul. De la cardurile de sanatate, pana la vaccinuri sau sinoade talharesti exista o stare de tanguire si disperare cu privire la “vremurile apocaliptice” pe care le traim. Ca si cum toate acestea pe care le avem, nu ar mai fi existat inainte: peceti, pacate, hotii, furturi, nedreptati, desfranare, hula, etc.

Spun deci ca istoria nu se repeta si invataturile trase din articolul de mai sus nu pot fi neaparat un ghid sau un manual. Foarte probabil situatia de care ne vom lovi noi va fi cu totul alta, dar sigur multe asemanari vor exista, cel putin neprevazutul aparitiei acestei situatii, lucru invatat acum de acest supravietuitor: “Today, I know everything can collapse really fast”.

De la inceput mi-am pus intrebarea: dar oare cum au ajuns 6000 de oameni in situatia sa fie inconjurati de armata ostila si sa nu poata fugii? Istoria ne da insa multe exemple. In cazul de fata, desi este vorba de Bosnia, orasul cu pricina nu este Sarajevo, ci un orasel de 6000 de locuitori de asemenea inconjurat de armata si care nemaiprimind niciun fel de resursa din afara, decat periodic cateva parasute cu mancare de la americani (total insuficiente ca americani aveau probabil austeritate) a ajuns sa fie un adevarat Mad Max. Situatia nu a fost insa unica, mai multe localitati avand aceeasi soarta. Ce putem insa spune de asediul de peste 2 ani al Saint Petersburg-ului?

In timp de razboi am putea fugi, ar spune unii. Sunt sigur ca adanc acolo in mintea fiecaruia scaparea in fata unei situatii dezastruoase este fuga din timp in alte locuri. Cati evrei nu au asteptat insa in vremea nazistilor pana cand nu s-a mai putut fugi? Romanii nu se dau inapoi de la fuga, drept dovada milioanele deja fugite in Europa. Da, poate exista cativa care nici nu concep fuga desi daca ar veni rusii peste noi si ar vedea la televizor sau ar auzi zvonuri de cum violeaza soldatii rusi femeile in orasele ocupate, nu stiu cat de patrioti ar mai fi. De altfel, ciobanul roman din cartea amintita mai sus chiar asta a incercat sa faca: sa fuga de razboi. A fugit de razboi si razboiul l-a prins din urma peste tot. Cate drame nu au fost in Primul Razboi Mondial sau inainte, in razboaiele balcanice dar nu numai, cu dezertori care erau fie facuti prizonieri de inamici, ulterior teritoriile respective fiind ocupate de armata tarii mama erau condamnati sau fortati sa isi dovedeasca datoria fata de tara facand stagiul militar.

Insa razboiul inainte de Primul Razboi Mondial era floare la ureche as zice eu fata de ce razboaie vom avea noi parte. Nu vreau sa subestimez suferinta inaintasilor nostri, dar cand ma gandesc la ce poate insemna un nuclear fallout si o ploaie de rachete balistice cu niscavai nucleare presarate pe ici pe colo, nu cred ca exagerez cu prea mult.

Intorcandu-ne la articol, o prima problema pe care o vad eu cu privire la asimilarea experientei si sfaturilor acestui supravietuitor sunt legate de un mic mare amanunt: moralitatea. Din articol nu prea reiese ce religie are supravietuitorul, dar nu e greu de presupus ca era musulman, din ce stiu eu sarbii au sechestrat teritorii de musulmani si desi foarte posibil sa fii fost situatii similare si viceversa, cert este ca supravietuitorul nu reiese a fi fost un om prea credincios, de vreme ce face mentiunea ca cu o conserva puteai avea o femeie si indirect recunoaste ca a omorat si el oameni: “Erau multi oameni normal, ca tine si ca mine, tati si bunici care ucideau si jefuiau. Nu existau oameni buni sau oameni rai.”

Este evident ca intr-o situatie de asa natura, neavand pregatirea spirituala si exercitiul unei vieti virtuoase, majoritatea oamenilor vor fi capabili de orice. Exista un proverb spaniol care zice: “Civilizatia este la 2 mese si 24 de ore distanta de barbarism”. Nici nu vreau sa incep sa elaborez toate dilemele pe care le-ar avea un crestin intr-o asemenea situatie. Daca apararea familiei este o datorie, in cazul de fata de exemplu, se naste imediat intrebarea: iti aperi doar familia tau sau si pe a vecinului? Daca e sa fii crestin bun, nu doar pe a vecinului ci si pe a intregului sat trebuie sa o aperi. Dar daca resursele sunt limitate si oamenii sunt deja animale, unde se opreste datoria ta?

Apoi, se intelege ca intr-o asemenea situatie, este probabil imposibil sa fii cinstit in toate situatiile si circumstantele te vor indemna sa mai ocolesti unele porunci, pe ici pe colo. Dar nu doar in asemenea situatii extreme ci chiar in societatea actuala compromisul si abaterea de la cinstea ceruta unui crestin, este vazuta ca un dat si ca o realitate care nu poate fi schimbata, fiind chiar mai degraba recomandat sa “fii in rand cu lumea” decat sa faci tu pe sfantul si sa incerci sa schimbi lumea. Ma refer aici de exemplu la micile (credem noi) compromisuri pe care suntem toti obligati sa le facem din cand in cand, cum ar fi o spaga la un doctor, o atentie la o vecina care ne-a pus o vorba buna pe la vreo autoritate sau de vreo minciuna prin omisiune la interviul de angajare, sau chiar prin mersul la cumparaturi duminica de exemplu, un pacat de care majoritatea crestinilor nici nu realizeaza ca-l fac. Daca in vremurile de pace si bunastare (raportat la trecut) facem compromisuri, cu atat mai multe situatii si probleme se pot ivi in cazul in care TSHTF.

Ajuns la acest punct as face o mica paranteza: in ce masura are sens si este o preocupare corecta sa ne punem aceste probleme? Desi sunt cu totul de acord ca ignoranta este o binecuvantare si ca nu ar strica sa ne folosim resursele mai degraba pentru a gasi o solutie la cum sa scapam o data pentru totdeauna de dracul rosu care s-a lipit de noi ca ciuma si nu ne lasa, parerea mea este ca tocmai aceasta ciuma (dar nu doar din cauza ei) este un motiv intemeiat sa ne preocupam serios. As mai putea aduce nenumarate argumente, poate chiar spirala disolutiei in care a intrat Turcia  unde in maxim 2-3 luni vom avea o infaltie galopanta care probabil va produce miscari sociale puternice, insa pe cat de posibila este varianta unui viitor optimist, pe atat de posibila (si chiar mult mai posibila) este cea a trecerii vremurilor bune de care am avut parte dupa anii 90 si iata care ar fi doar o lista de factori declansatori ai unei situatii SHTF:

  • disolutia UE si haosul care s-ar propaga in Europa de Est
  • un razboi cu Rusia sau trecerea Romaniei in zona de razboi proxy ocupata acum de Ucraina
  • ruperea Romaniei de UE si intrarea intr-un haos social profund, similar Greciei careia desi i s-au taiat ba o mana, ba un picior, a avut totusi parte de ingrijiri medicale minime. Noi insa, neavand “card de sanatate” (adica nefiind parte a Zonei Euro), vom putea fi rejectati de “serviciile de urgenta” ale UE si mai ales in cazul unei posibile dictaturi comuniste, nu va dura mult pana cand trocul va deveni ocupatia noastra de zi cu zi
  • o criza financiara mondiala mult mai dura ca in anii 2008 cauzata de implozia sistemului financiar actual

Dincolo de aspectele morale si dificultatea analizarii unui scenariu posibil, cu privire la aspectele tactice, articolul ne este foarte de folos zic eu. As atrage atentia mai ales cu privire la importanta abilitatilor si a cunostintelor: “I was a paramedic. In these conditions, my knowledge was my wealth. Be curious and skilled. In these conditions, the ability to fix things is more valuable than gold.”

De asemenea, o alta regula de baza a pregatirii este coeziunea umana: o familie numeroase, prieteni de nadejde care iti sunt aproape, micile comunitati. Multa vreme am considerat ca in caz de SHTF satul romanesc este destul de auto-suficient, cel putin in ideea ca supravietuieste in prezent cu o prezenta minima a politiei care oricum rareori rezolva vreun caz. Legea nescrisa si traiul in pace este o consecinta a vietii la sat nu atat a societatii. Mai nou insa cred invers: frica de mana puternica a legii care te poate ajunge si in cel mai departat cotlon, este totusi suficienta pentru a garanta o minima ordine si in niciun caz moralitatea si calitatea oamenilor sunt motivele pentru care satele noastre nu sunt deja o jungla in care oamenii sa se fure pe capete sau sa se bata intre ei ca gastile de tigani cand apar conflicte majore.

“Strength was in numbers. A man living alone getting killed and robbed would be just a matter of time, even if he was armed.” – iata concluzia clara a supravietuitorului bosniac. De altfel, importanta numarului este subliniata la tot pasul in articol, chiar pusa in balanta cu necesarul mai mare de alimente sau cu alte probleme pe care le are un grup de oameni care traiesc impreuna, cum securitatea este principala conditie a supravietuirii, faptul ca ei erau multi si ca puteau organiza o aparare le-a permis sa supravietuiasca.

Articolul este plin de sfaturi interesante cu privire la stocuri si de asemenea cu amanunte care pe mine m-au socat de-a dreptul si ne arata cat de mare este diferenta intre o pregatire rationala si realitate. De exemplu, cu privire la lemne, autorul aminteste ca ajunsesera sa puna pe foc usi, geamuri si parchet de la casele parasite sau in care proprietarii murisera deja. Asta in conditile in care oraselul era inconjurat de pomi si avea parcuri, oamenii aveau gradinii etc. (Un orasel de 6000 oameni inseamna cam 2 comune medii de la noi). Ei bine, cum totul a durat vreo 3 ani si cum oamenii foloseau focul atat pentru incalzit (iarna) cat si pentru fiert apa de baut (foloseau apa de ploaie) sau pentru gatit, lemnul s-a epuizat rapid, de aceea au ajuns in situatia sa arda usi si ferestre.

Un alt comentariu pe care doresc sa il fac este cu privire la vicii. Vai de fumatori si de cei dependenti de droguri in caz de SHTF! Supravietuitorul nostru, s-a nimerit sa aiba o butelie de gaz pe care nu a consumat-o la gatit ci a folosit-o la umplut brichete, primind o cutie de conserva pentru o bricheta si uneori chiar si un pistol.

Desi ne-am astepta ca mancarea sa fie pe primul loc, supravietuitorul are cu totul alt sfat: daca nu dorim sa traim din furt (caz in care armele si munitia ne sunt de-ajuns ca stocuri), este mai important decat mancarea sa avem stocuri de materiale pentru igiena cum ar fi dezinfectante, saci de gunoi, sapun etc. Pentru mancare poti impusca un porumbel sau mai gasesti o leguma, dar nu poti impusca un dezinfectant care poate fi vital in caz ca te-ai taiat putin mai serios.

Ce mi s-a mai parut interesant este ca consumul de alcool a crescut de 10 ori (zice el) fata de timp de pace. De unde or fi avut sa bea atata alcool insa nu ne spune: “Alcohol consumption grew over 10 times as compared to peacetime. Perhaps today, it’s more useful to keep a stock of cigarettes, lighters and batteries. They take up less space.”

De departe, cel mai amuzant amanunt este cel cu privire la casele “sigure” si super-ranforsate, care au fost primele atacate: “Maybe this would seem strange, but the most protected houses were looted and destroyed first. In my area of the city, there were beautiful houses with walls, dogs, alarms and barred windows. People attacked them first. Some held out; others didn’t. It all depended how many hands and guns they had inside.”

Comentariile par intr-adevar fanteziste si multora li se vor parea cu totul deplasate si departate de noi. Cu toate acestea, daca ne amintim, Yugoslavia dupa caderea comunismului statea mult mai bine ca Romania, singura problema fiind lipsa unui liant care sa ii tina uniti, ceea ce ar fi schimbat cu totul istoria Europei de Est (in bine, zic eu). Imaginati-va o Yugoslavie ca Slovenia de astazi. Ar fi fost mai bine pentru toata lumea, si pentru noi, si pentru greci si pentru vest-europeni. Multi speculeaza ca nemtii au vrut sa ii rupa pentru a nu fi prea puternici. Ma indoesc: daca asa a fost, de ce nu i-au rupt si pe polonezi? Balcanii au fost mereu nisipuri miscatoare si popoatele balcanice s-au batut intre ele tot timpul, rareori fiind unite si atunci cand aveau un dusman comun si acesta era indeajuns de slab incat sa le dea curajul sa se rascoale uniti impotriva lui. Poate chiar lipsa unitatii a fost cauza dominarii otomane pe aceste meleguri. Daca doar romanii atunci cand erau uniti si motivati de un conducator virtuos puteau face fata tavalugului, cu atat mai mult daca popoarele balcanice erau unite puteau sa se elibereze de jugul otoman mult mai devreme? Dar aici intram in speculatii istorice …

Cert este ca nici noi nu suntem deloc scutiti si situatia se poate agrava rapid peste noapte, de aceea trebuie sa fim pregatiti din toate punctele de vedere in orice moment. Deja e prea tarziu!

O nouă criză se coace în UE

In ciuda perceptiei de la noi cum ca criza politica din Germania se invarte in jurul acceptarii sau nu a politici lui Merkel cu privinta la imigratie, principalul motiv pentru care coalitia a esuat este de fapt cu privire la politica monetara dusa de BCE contestata din ce in ce mai mult de nemti, austrieci, olandezi si in general toti europenii care au inca in raport datorie/PIB rezonabil si care sunt nevoiti sa ii duca in spate pe ceilalti cum ar fi greci, spanioli, francezi, italieni, portughezi etc.

Sa nu ne imaginam BCE prin comparatie cu BNR ca un fel de feuda a unei singure persoane. Draghi nu are deloc puteri similare cu Isarescu, ci este doar presedintele “guvernului” care contine 6 membri executivi la care se adauga guvernatorii bancilor nationale a celor 19 tari din zona euro. Nu toti membrii au aceeasi viziune, ba chiar sunt pareri total opuse si la ultima sedinta la care s-a decis pastrarea neschimbata a dobanzii, au fost daca nu ma insel 5 voturi care s-au opus. Sistemul de pondere a voturilor este destul de complicat si nu detaliez aici, pe scurt Germania are greutate mare, mult mai mare decat Grecia, de exemplu, lucru destul de evident.

Lipsa omogenitatii si viziunii comune cu privire la politica monetara se reflecta evident si in alte capitole, de unde si problema cu guvernarea UE: cand fiecare trage intr-o parte, lucrurile nu au cum sa mearga bine. De aceea, ca si la formarea UE si ca si in toate etapele in care s-au facut schimbari importante, acestea s-au facut in mod “oportun” ca un raspuns la o criza. Prin haos la ordine, altfel spus.

Principalul pas inainte care “trebuie” facut in UE este emiterea de obligatiuni care desi pare ca ar pune caruta inaintea calului, ar rezolva unificarea politicii fiscale deoarece o data emise eurobonduri, se va stabili si un algoritm sau un criteriu de acordare care va avea cu siguranta cateva “asteriscuri” care vor submina de facto independenta politica fiscala care inca mai exista la nivelul tarilor in ghiveciul europenist.

Paradoxal, desi ar fi cea mai castigata, pana in prezent Germania a fost principala oponenta a emiterii euroobligatiunilor, tocmai pentru ca germanii inca mai spera ca nu vor munci pentru greci si inca nu accepta ca deja muncesc si au muncit pentru greci. E o poveste lunga, dar pe scurt cam asta inseamna. Pentru a sparge pentru totdeauna rezistenta germana (evident minoritara) la euroobligatiuni, este asadar nevoie de o noua criza care sa nu mai dea alternativa. Doar pusi in fata riscului ca intreg esafodajul UE sa se sparga si ca Germania sa intre in recesiune, vor accepta nemtii schimbarea.

Se intelege ca nemtii nu sunt ultimii fraieri in UE si deocamdata au reusit cumva sa propteasca sistemul bancar astfel incat acesta sa nu se prabuseasca fara ajutorul euro-obligatiunilor. Nici aici nu vom intra in detalii, unul dintre mecanisme au fost fondurile speciale de salvare a bancilor al caror rezultat s-a vazut: randamentele bondurilor diverselor tari sunt relativ uniforme ceea ce denota increderea investitorilor si putine tari au avut probleme de finantare.

Poate ca nu m-am facut clar in explicatii si fac aici o pauza. Se intelege ca viziunile unioniste nu sunt deloc unitare. Unora le convine uniunea in forma actuala, unii vor uniune totala politica si fiscala acum, unii o vor si ei dar considera ca inca nu e momentul, ca inca mai exista rezistenta pe alocuri, de aceea trebuie gasita o cale pentru a face pasi inainte fara riscuri. Sunt bineinteles si motivatii financiare si de alta natura in ghiveciul de viziuni asupra UE a “factorilor decidenti”, de unde si ceata si obscuritatea cu care uniunea merge inainte si exista schimbari sau tentative de schimbari la tot pasul, ca sa nu mai spunem de disonantele stridente in comunicare intre diversele “portavoci” cum ar fi de exemplu Junker pe care cum altfel l-am putea numi decat un papagal daca nici macar pe colegii lui nu ii convinge si este luat in deradere cu privire la optimismul si lipsa lui de conexiune cu realitatea?

Si daca tot sunt la paranteze, poate nu ar strica sa mai reamintesc si de Brexit si de posibilul haos pe care acesta il poate produce. Sa presupunem un singur scenariu: negocierile esueaza si Marea Britanie nu doar ca nu mai plateste nimic dar baga si taxe vamale produselor din UE. Evident ca va suferi si Marea Britanie dar una e sa te ciocnesti cu un Rolce Royce si alta e sa te ciocnesti cu o Dacie. Haosul poate sa apara oricand de oriunde si in ciuda evidentelor conform carora ar fi de bun simt ca negocierile sa ajunga la un final, vedem ca liderii europeni de astazi sunt atat de obositi si atat de slabi incat nu pot sa ajunga la un consens nici macar in propriul partid, ca sa nu mai zicem in propriul guvern, ca sa nu mai zicem in propria tara, prin urmare ce sa ne mai asteptam la nivel european? Si ma refer aici doar la Merkel: si Macron are probleme, de spanioli nu mai zic, iar Italienii sunt cu morvocul in cullo incercand sa peteceasca cu lut crapaturile din barajul crapat si care sta sa cada peste ei – bancile falimentate care supravietuiesc pe linia de plutire cu greu, chiar cu ajutorul fondului special european de oferire lichiditate bancilor.

Si daca lipsa de directie si de claritate a UE si daca haosul din Germania sau starea precara a economiilor din sud inca aflate la cote de somaj alarmante nu ar fi de-ajuns, mai trebuie sa amintim si de balaurul inflatiei care pana acum a fost tinut in frau si care se pare ca incepe sa scoata capul in ciuda informatiilor oficiale. Fed-ul cel putin a recunoscut ca nu stie cum functioneaza inflatia si ca modelele lor pot da erori. Cum, BCE-ul cu siguranta foloseste aceleasi modele sau modele similare de predictie a inflatiei pe baza vitezei de rotatie a imprimantei de bani, cum putem fii siguri ca inflatia nu va sari pana la punctul in care BCE va fi nevoita sa apeleze la noi masuri ca sa contracareze cresterea prea accentuata a inflatiei, si aceste noi masuri sa aiba ca target chiar emiterea eurobondurilor?

In Ianuarie, atat BCE-ul cat si Fed-ul o sa mai taie din lichiditate, punand presiune si mai mare pe dobanzi, inflatie si mai ales pe creditare. Desi Darghi a tot avertizat ca va folosi “tot ce poate” pentru a salva Euro, este posibil ca pentru a putea convinge pe toti ca sa foloseasca “tot ce poate” sa fie nevoie sa ne treaca printr-o criza atat de puternica incat sa disipeze toate temerile nemtilor cu privire la euro-obligatiuni.

Frecusurile din interiorul BCE cu privire la viitor sunt din ce in ce mai dure. S-a ajuns la un punct de tensiune care cu greu reiese in public si inteleasa de putini: datoria BCE-ului creste deja necontrolat si exista riscul ca in cazul revenirii inflatiei, BCE sa fie nevoita la noi masuri si mai drastice de “interventionism” care evident poate afecta ireversibil posibilitatea Germaniei de rupere si de formare a unei mini-UE. Nu stiu daca am amintit, dar armata germana se pare ca evalueaza deja scenarii de rupere a UE. Germania are excedent bugetar si strange bani albi pentru zile negre, fiind de departe cea mai pregatita tara sa reziste singura in cazul ruperii UE si chiar sa prospere. In cazul intrarii in functiune a eurobondurilor, rezerva actuala a Germaniei va fi legata ireversibil de datoria europeana si de aceea pentru nemti emiterea de obligatiuni a fost un risc prea mare pentru a fi acceptat.

Se intelege ca atunci cand America stranuta, Europa tuseste si cand Europa tuseste Romania face pneumonie. Sa speram ca nu vom face ceva mai rau si doar pneumonie. Faptul ca Isarescu s-a trezit si el si a lasat cursul ca sa mai regleze dezechilibrul din balanta comertului este imbucurator, in sensul ca poate invata si Isarescu ca moneda nationala trebuie folosita ca de aia e nationala. Sa speram de asemenea, ca si dobanzile vor fi lasate sa creasca atunci cand presiunea nu e prea mare incat BNR doar sa reactioneze neavand alternative si sa permita reglarea din timp a dezechilibrelor pentru a putea primi socul venit dinspre UE cat mai bine si fara a face infarct in urma trecerii bruste de la dusul cu apa calduta la dusul cu apa rece.

Am putea spune ca totusi economia europeana se misca bine, PIB-ul creste, rata somajului scade, indicii bursier ating noi maxime. Daca toate merg bine insa, de ce ezita BCE sa mareasca dobanda si nici macar nu da semnale cu o face Fed-ul ca urmeaza sa o mareasca? Fara interventia BCE, sistemul financiar european ar intra in implozie ca de altfel si cea mai mare parte a guvernelor care nu ar fi capabile sa suporte datoria suverana si ar intra in default sau ar incepe sa taie masiv din cheltuieli. Si in final inca o intrebare: daca totul merge bine si sunt perspective optimiste, de ce doreste BCE-ul sa renunte la garantarea depozitelor bancare de pana la 100.000 Euro? Daca nu se pregateste pentru un nou cutremur in sistemul financiar, care sa fie justificarea acestei tentative?

Mituri urbane despre offshore-uri și optimizări fiscale

Deși gloatele au întotdeauna dreptate și la 100 de ani de la Revoluția din Octombrie – cea mai neagră zi din istoria omenirii după Vinerea Neagră – în România noastră democratică și europeană, la câteva decenii de la Revoluția din 1989, capitalismul, piața liberă dar în general libertatea de gândire și adevărul sunt din nou ținta fiarei roșii renăscută din cenușă, trebuie să clarificăm câteva erori cu privire la offshore-uri mai ales că aceste neadevăruri sunt răspândite nu doar în outlet-urile media ale neo-comuniștilor, ci chiar în ziare mai puțin roșii cum ar fi Ziarul Financiar (culmea!) unde cel puțin dl. Sorim Pâslaru are mari lacune la înțelegerea sănătoase a ce înseamnă piața liberă și mai ales a motivației producției de bunuri și servicii.

1. Offshore-ul este gri (dacă nu chiar negru)

Total fals: offshore-ul este atât de legal și alb pe cât este schimbul economic și comerțul internațional. A avea o companie offshore nu este ilegal, nu este imoral și nu înseamnă că ai activități suspecte.

2. Cine face offshore încearcă să ocolească legea

Fals. Offshore-urile ajută la optimizarea taxelor și nimic mai mult. Din contră, ocolirea legii se poate face mult mai ușor prin asumarea unor riscuri locale decât a-ți pune toți banii și toata afacerea în mâna unor necunoscuți la mii de kilometrii depărtare. Poate cel mai clar exemplu este patroana firmei Siveco care făcea afaceri negre cu țigani și care în cele din urmă a arătat ca banul poate cumpăra orice în țara asta, inclusiv libertatea. Cel mai simplu mod de a face evaziune cu riscuri minime este colaborarea cu “corporațiile” din Strehaia care sunt de facto un offshore pentru mafioții români. În schimb, un offshore în cea mai simplă jurisdicție, cum ar fi Seychelles, de exemplu, este totuși supus unor minime reguli și în cazuri în care există mandat juridic, compania respectivă poate fi investigată și patronii ei pedepsiți. Iată doar un caz. O companie din Strehaia însă nu va fi în veci judecată sau pedepsită în România iar “colaboratorii” ei, nici atât.

Nu mai vorbim de offshore-uri din Cipru sau Olanda (dacă le putem numi offshore), membre UE și supuse legilor UE. E mult mai ușor să faci chestii gri sau negre pe o companie din Strehaia decât pe una din Cipru.

3. Offshore-urile produc pierderi la impozite

Poate cel mai greșit mit dintre toate deoarece privește matematic o situație mult mai complexă, care trebuie mai degrabă privită psihologic. Mai exact, profiturile scoase pe offshore-uri, foarte probabil nu ar fi aceleași dacă ar trebui să treacă prin secera impozitelor deoarece oamenii de afaceri nu ar mai avea aceeași motivație și aspirațiile lor ar fi mult mai limitate. Banul mișcă lumea, dar mișcă și mintea și activitatea umană, ori dacă banul este mai puțin și rezultatele vor fi pe măsură. Prin urmare, dacă banii care fug în offshore ar fi impozitați, aceștia ar disparea și poate chiar ar cauza exodul celor care îi fac și alte daune “colaterale” ale acestei situații.

De ce fabricăm noi în România Dacia și nu Tesla ca în SUA? Tocmai pentru că există undeva acolo sus, o mare secure care seceră pe toți care scot capul peste un anumit nivel tolerat încă aici și companiile sau persoanele care pot face lucruri mari, cum ar fi de exemplu Dumitru Popescu de la Arca Space Corporation, dar și alte mii de doctori, it-iști și specialiști în orice domeniu, trebuie să fugă pe alte meleaguri pentru a nu fi retezați.

Dacă de exemplu Arca Space Corporation ar fi rămas în România și ar fi angajat 2000 de cercetători (să zicem), de la 1 Ianuarie ar fi avut peste noapte de plătit mai mult cu 25% pentru salarii cu acei cercetători. În SUA în schimb, cu siguranța Arca are deduceri și facilități de la stat deși Dumitru al nostru nu e chiar Elon Musk care construiește Tesla și SpaceX pe banii guvernului în mare parte și ce e mai important, deși au și ei un președinte turbat (așa cum avem noi un guvern turbat), măcar la ei lucrurile sunt cu mult mai așezate și corporațiile care folosesc offshore-uri pentru optimizarea costurilor nu sunt ostracizate și amenințate cu impozitarea.

Similar cu “pierderile” cauzate de companiile din offshore, nu sunt de acord cu formulele de genul “se pierd x bani în economia neagră”. Nu se pierd deloc acei bani, deoarece dacă toți ar juca după reguli, acea economie probabil nu ar mai exista deloc, deoarece nu ar mai exista motivația profitului și fără profit, s-a văzut în comunism că societatea umană nu poate supraviețui oricâta tehnologie, oricâtă ordine și oricâta reglementare ar exista. Cu toate pârghiile de control ale sistemului socialist, singurul rezultat al acestuia nu a fost egalitatea între oameni ci distrugerea demnității umane, în fapt.

În ciuda discrepanțelor și diferențelor între cei 1% din capitalism și restul oamenilor, este indiscutabil mult mai bine pentru nemți, americani, britanici sau chiar mexicani, decât pentru koreenii din nord, chinezi, vietnamezi sau chiar ruși care vedem că au fost distruși într-o atât de mare măsura de ciuma roșie încât nu mai pot să-și revină nici după atâtea decenii.

4. Statul poate combate optimizările fiscale

Singurul mod prin care statul poate combate exodul capitalului în legislații cu impozitare mai laxă este să scadă impozitele. Orice altă tentativă este inutilă și sortită eșecului. Megacorporațiile au deja experiența nomadismului (a se vedea exodul manufacturierilor din SUA spre China) și chiar și companiile care se bazează pe un întreg ecosistem local cum ar fi producătorii auto, pot oricând să se adapteze la dificultățile economice, mai ales în ultimul timp când merge-urile și parteneriatele au format entități hybride extrem de complicate și evoluate care cu greu pot fi analizate și înțelese pe deplin. De exemplu, o companie auto, colaborează cu competitorii pe anumite segmente, folosesc în comun motoare, una are acțiuni la alta, una face cercetare împreuna cu alta pentru anumite tehnologii etc.

Dar nu doar în domeniul auto. Ecranul iPhone-ului este fabricat de Samsung. Cu asemenea îmbârligări, cum pari tu prim-ministru de o țară periferică minusculă aflată la capătul tabelului în orice clasament să acuzi sau să ameninți multi-naționalele și marile corporații că nu plătesc impozite și că externalizează profiturile. TU, Tudose, ești cantitate atât de neglijabilă încât eu sunt sigur că în schemele pe care funcționează marile companii, activitatea din România nici măcar nu are o persoană anume delegată ca să ia decizia, ci totul este relativ automatizat în stabilirea targeturilor. Există un target de profit și există un soft care reglează prețurile (la hypermarket-uri de exemplu) astfel încât acel target de profit să fie realizat, luând în calcul toate costurile. Dar nu doar România, ci probabil toată zona. Fie pe zonă, fie pe istoric, targeturile determină totul. Altceva nici nu îi interesează. Când targetul nu mai este atins, poate abia atunci cineva se alerteaza și filiala din România este analizată și este luat în calcul vânzarea.

Mare parte din companii lucrează cu softuri care au incluse în ele nu doar toate cifrele, toate intrările și ieșirile, proiecții și rapoarte, analiza competiției, urmărirea indicatorilor de performanță etc. Deși nu am informații specifice, sunt sigur că ținta de profit (atât minim cât și maxim) este una reglată și multe acțiuni (prețuri, bugete de salarii, prime, investiții) sunt determinate automat și pe principiul apelor comunicante, o scădere sau o creștere într-o parte, determină reglarea nivelului în cealaltă parte.

5. Oamenii de afaceri care folosesc offshore-uri au ceva de ascuns

Obscurul și necunoscutul provoaca tot timpul senzație, de aceea mulți au în cap că dacă politicienii noștri folosesc offshore-uri ca să tragă tunuri și să nu fie prinși, toți oamenii de afaceri care folosesc offshore-uri, trebuie să aibă ceva de ascuns (ilegalități, bani negri, contracte cu statul etc). Nimic mai fals. Oricine ar folosi un mecanism aflat la îndemană dacă i-ar aduce un avantaj. Să presupunem că exista două bancomate: unul care ia comision la retragere 5% și unul care ia 0.01 lei. Pe care l-am folosi? Pe cel care ne ia 0.01 lei, indiferent de suma retrasă. La fel este și cu offshore-urile.

O companie cu profit de 1 mil lei, trebuie sa plătească impozit pe profit de 16%, adică 160.000 lei. Aceeași companie, dacă ar fi înregistrată în Seychelle, trebuie să plătească doar 1500$/an, indiferent de cât profit face. Prin urmare, este lesne de înțeles că orice om de afaceri care are profit, este nu doar tentat ci forțat să folosească offshore-uri. 99% dintre tovarășii de partid care au afaceri (și cam 90% dintre membri au afaceri, mai mari sau mai mici) și care ajung la o cifră relevantă care să justifice costurile și riscurile, își fac offshore-uri.

De altfel, tovarașii au pus chiar la cale și o lege – votată deja, dar relativ ignorată din cauza haosului cu revoluția – prin care să înființeze offshore-uri în România, ca să nu se mai deplaseze până în Cipru aiurea și ca să poată să ajute mai bine muncitorul român, votantul PSD. Dar despre asta poate într-un articol viitor.

PS: deși punctele 2 și 4 sunt cam același lucru, la 2 ma refer mai ales la impozitare, pe când la 4 am dorit să abordez perspectiva legală (chestiuni de corupție)

Începe războiul BNR-Guvern. Isărescu a dat liber la curs

Deși televiziunile titreaza miercurea neagră, știrea zilei este de fapt ca Isărescu a dat liber la curs. Iată printre rânduri adevărata bombă din care de fapt, cine are urechi de auzit înțelege că eșafodul BNR-ului începe să se clatine:

Leul s-a depreciat puternic din cauza ”revoluției fiscale”. Avertismentul lui Mugur Isărescu

Înainte de a zice ceva care ar putea crește tensiunea celor care au credite, mai ales în euro, țin să menționez: stați liniștiți, creșterea euro are și efecte pozitive (chiar dacă nu pentru plătitorii de rate).

Printre aceste efecte pozitive ar fi creșterea exporturilor și a competitivității produselor și serviciilor românești. Vestea bună pentru cei care au rate în euro este că mai au ceva timp înainte ca leul să pice cu adevărat în fața euro-ului: taifunul abia urmează chiar dacă legea a fost dată astăzi.

Dincolo de zgomot, principalii loviți din această lege sunt companiile IT. Principalele companii IT din România și responsabile cu creșterea spectaculoasă a PIB-ului din acest an sunt IT. Mari companii aveau deja proiecte de investiții și planuri să se extindă în ro. Cel puțin germanii sunt în stand-by, în urma declarației reprezentantului camerei de comerț româno-germană.

Cu privire la curs, momentul de astăzi, fiind unul de tensiune, este firesc să crească. De asemenea, noiembrie-decembrie este oricum lună de creștere fiind black-friday și Crăciunul. O calmare a cursului va fi posibilă doar cu intervenția puternică a BNR-ului.

Ori, întorcându-ne la declarația de astăzi a lui Isărescu, ce aflăm?

Ciprian Dascălu, economist şef al ING Bank România, a declarat pentru Agerpres, că piaţa a reacţionat după comentariile băncii centrale care a spus că va permite o volatilitate mai mare pe curs şi una mai redusă de ratele de dobândă.

De asemenea, Horia Braun, economistul-șef al BCR, pune evoluția cursului pe seama mesajului transmis de guvernatorul Isărescu în conferința de presă de marți. (sursa: Știrile PROTV)

Am ascultat și eu parțial discursul lui Isărescu, unul foarte clar și simplu, de data aceasta. Iată ce am înțeles eu:

  • BNR are 3 direcții de acțiune: rezerva, cursul și dobânda;
  • ceva trebuie să facă poc;
  • rezerva a cam scăzut (nu mai e excesivă), ROBORUL îl lasă maxim 2.75% (cf declarației din octombrie când a început ROBORUL să explodeze)
  • presiunea va ieși prin curs

Iată și discursul oficial:

„Mai multă flexibilitate a cursului bineînţeles că trebuie să fie. Cineva trebuie să se mişte mai mult. Sunt trei variabile pe care nu ai cum să le ţii pe toate: rezervele, cursul şi dobânzile. Noi am făcut o combinaţie: nici la rezerve nu am ţinut prea mult, dar am fost spre limita superioară, cu do­bân­zile am ajuns în acest punct şi cre­dem că rata de politică monetară tre­buie să aibă mult mai multă semnificaţie. Este mai bine pentru economia ro­mânească de astăzi, cu un grad de euroizare mai scăzut“,

Răspunsul este clar și Isărescu face bine să îl expliciteze. De asemenea, Isărescu face bine să țină dobânzile cât poate pentru că dobânzile sunt ultimele care pot salva situația când criza o să lovească din plin peste noapte.

Evident că nici cursul nu va fi lăsat chiar de tot din frâu. Isărescu va trage ceva țepe la băncile care ar încerca să profite de situație și să speculeze (prea mult). Rezerva aia, e posibil să nu fie chiar atât de … ne-excesivă cum zice Isărescu ci să fie îndeajuns de mare încât să fie o adevărată bazooka.

În plus, dobânzi mari ar însemna încă un duș rece atât pentru companii și persoane cât mai ales pentru stat și administrația publica care sunt în mare parte creditate de băncile românești la un curs dependent de ROBOR.

Marea dilemă e va reuși Isărescu să continue numărul de magie. Că magie a fost și până acum că a reușit să țină cursul și dobânda și rezerva.

În final, doar aș dori să subliniez că nu e chiar cum zice Isărescu că cineva trebuie să se mişte chiar dacă a completat mai mult. Cele trei se mișcă în tandem, oricât de magician s-ar crede Isărescu: rezerva scade, cursul crește, dobânzile cresc pentru că ce le împinge, le împinge pe toate, chiar dacă efectele nu se văd chiar instant. Tocmai asta speră să facă Isărescu, să nu facă toate poc o data, pentru a prelungi pe o perioadă cât mai lungă impactul, în speranța unei depresurizări. Iluzii ….

Revoluția fiscală explicată pentru cei nedumeriți

Multi spun ca justificarea acestui haos cu transferul impozitului de la angajator la angajat are rolul ca sa permita marirea cu 25% a salariului brut si astfel sa realizeze unul dintre promisiunile PSD-ului cu care a castigat alegerile. Eu cred ca daca doreau doar atata, puteau sa mareasca doar la bugetari cu 25%, pe langa celelalte mariri actuale. Oricum, la multi bugetari maririle sunt mult peste 25%. Eu cred ca explicatia alba-negrei este alta si o voi detalia mai jos.

Ca rasplata pentru ca au adus voturi, PSD a dat voie primarilor de la sate (si orase, desi sunt putine) sa-si mareasca salariile dincolo de capacitatea de plata a localitatilor pe care le administreaza. Banii urmau sa vina de la guvern prin compensari si marirea salariilor nu era conditionata nici macar de cativa indicatori minim de performanta ai activitatii respectivei primarii cum ar fi:

  • cresterea sau scaderea numarului populatiei; este clar ca intr-o localitate in care oamenii fug, o vina o poarta si administratia publica, prin urmare, un primar intr-o astfel de localitate nu ar trebui sa isi poata dubla salariul, deoarece el este o paguba pentru acea localitate pentru ca prin activitatea sa nu reusasca sa mentina macar numarul populatiei daca satisfactia ar fi oricum greu de ridicat;
  • cresterea sau scaderea cifrei de afaceri a companiilor din localitatea respectiva; localitatile primesc (cel putin inainte de “revolutie”) deja un procent destul de bunicel din impozitele companiilor; acum li se ia macaroana prin trecerea impozitelor catre salariati
  • cresterea sau scaderea numarului de constructii in localitatea respectiva; sunt localitati unde astepti cu lunile sau cu anii ca sa ti se emita o amarata de autorizatie; sunt localitati (mai ales in rural) unde daca te pui bine cu cei de la primarie scapi de necesitatea de a avea autorizatie si poti construi fara hartii ca fraierii care respecta legea; este clar ca daca intr-o localitate nu creste numarul de constructii, de vina e poate si primaria deoarece pune piedici si nu da oamenilor ce hartii le trebuie; cunosc personal un caz la o primarie de comuna unde un locuitor nu a putut obtine mai mult de un an un aviz deoarece primaria nu avea angajat pe nimeni pe postul plimbatorilor de hartii care pun stampila pe acel aviz, ca oricum mare activitate de verificatori nu fac ei, decat sa plimbe hartii, sa compelteze hartii si sa puna stampile: asta e toata munca in administratia publica;
  • realizarea vreunui proiect european (de exemplu); nu as avea nimic impotriva ca un primar care se zbate si asfalteaza un drum pe fonduri europene sa ia un salariu mai mare; insa daca intr-o comuna de 5000 de oameni (cum stiu eu una prin sudul Oltului) un primar nu e in stare sa faca nimic pentru acei oameni, ce drept sa aiba acel primar sa-si dubleze salariul doar pentru ca a adus voturi partidului?

Conditionarea maririi salariului de anumite performante este oricum in afara ethosului tovarasesc de rasplatire a camarazilor pe criterii de apartenenta la partid. Nu zic ca masura nu a suras si primarilor de alte culori, caci asa cum soarele bate si peste drepti si peste pacatosi, tot asa darnicia partidului s-a nimerit sa ii incante pe toti deocamdata, de la primari, bugetari plimbatori de harti sau antreprenori de culoare rosie implicati in proiecte public-private.

Dupa marirea salariului la bugetari (mai putin la profesori care sunt cei mai fraieri mai tot timpul), PSD a dat aceasta lege (sau ordonanta, nu mai stiu) ca primarii sa poata sa-si mareasca din pix salariul. Problema e ca fondul de compensari oferit de guvern este prea limitat si nu poate acoperii toate salariile in miile de comune care nu scot din impozitele locale nici cat sa-si plateasca salariile daramite sa mai faca scoli sau sa faca alte investitii. Prin urmare, iata ca s-a gasit o modalitate de a “rezolva” problema.

Printr-o alba-neagra cu mutarea impozitului de la angajator la angajat, se ia bani de la primariile altor partide si se dau la primariile partidului unic. Intr-o prima etapa. In etapa urmatoare, acei primari de la alte partide se vor muta peste noapte la PSD daca vor sa mai aiba bani de salarii. Asta e tot, asta e explicatia de ce e nevoie de o revolutie fiscala.

Traducerea discursului lui Mugur Isarescu la 10 ani de la aderarea la UE

Pe 26 octombrie BNR a sarbatorit 10 ani de la aderarea la UE. Vom face o scurta trecere in revista a discursului lui Isarescu, care desi unul sterp, oficios si “diplomat” spune multe despre starea lucrurilor.

Pentru a nu fi acuzati de copyright, vom reda doar fragmentele care ne intereseaza, lasand linkul la sursa pentru cei care doresc sa parcurga tot discursul: 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană: De la coeziune la convergență

Evident ca dupa parerea noatra, aderarea la UE poate fi inclusa in lunga traditie a Romaniei moderne de adoptare aberanta a unor forme fara fond. Mare parte din aceasta coeziune a constat in cedarea partiala a suveranitatii catre UE si in adoptarea unui aparat birocratic de mituire legala a unei intregi categorii de plimbatori de harti care sunt platiti la salarii europene desi fac munca romaneasca. Bineinteles, cuiul lui Pepelea sunt fondurile europene, sursa de tunuri legale pentru cei mai priceputi in manipularea sistemului in interese cu totul straine de dezvoltarea economica sau realizarea mult-doritei coeziuni. De asemenea, coeziunea a mai insemnat si obligativitatea cresterii pretului utilitatilor si resurselor naturale la nivel european, unde principiul proportionalitatii (cu salariile in cazul acesta) nu s-a pastrat deloc. Privatizarile, deschiderea granitelor care in general a privat tara de forta de munca calificata si mai ales de creiere sunt de asemenea un efect criminal care nu mai poate fi reversat nici daca ar fi ca maine sa iesim din UE si sa inchidem granitele.

Multi se bucura ca tebmelii de tinerii si specialistii romani care fug in afara, argumetand ca acestia capata experienta si aduc bani inapoi. Bani inapoi aduc insa doar muncitorii si capsunarii din agricultura care merg sa imbogateasca fermierii olandezi si spanioli si pe care IQ-ul nu ii ajuta sa invete limba indeajuns pentru a se integra. Cei care se integreaza insa, nu mai aduc bani si sunt pierduti pentru vesnicie. Cu toata afinitatea catre tara natala si cu tot patriotismul lor, copiii lor vor vorbi nativ limbile natiilor unde au fugit si Romania nu va mai avea niciun avantaj de pe seama lor, poate doar cu exceptia banilor trimisi pentru parintii ramasi acasa, in cazul celor care nu i-au luat cu ei. Sa ne intoarcem insa la discursul lui Isarescu unde vom avea prilejul sa mai comentam acest subiect.

O imagine relevantă a acestei evoluţii pozitive este oferită de comparaţia PIB per capita, ȋn termenii puterii de cumpărare, față de media EU/15 țări, care au alcătuit Uniunea Europeană înainte de 2004. În anul 2000, în România, acest indicator se situa la 22,4 la sută din media EU15; în Bulgaria se situa la 24,3 la sută, în Polonia la 40,6 la sută; iar în Ungaria la 45,2 la sută. În 2016 PIB per capita, calculat ca procent din media aceluiaşi indicator, era de 44,5 la sută în Bulgaria, 54,5 la sută în România, 63,6 la sută în Ungaria și 64,1 la sută în Polonia.

Nu stim din aceste cifre daca nu cumva ultimele includ si tarile care au aderat intre timp, adica ne includ si pe noi. Singura veste buna este ca am depasit Bulgaria. Dar sa fim seriosi: oare chiar i-am depasit? Acesti indicatori macro – folositi de Isarescu – sunt putini relevanti, mai ales cand diferentele sunt de 5-10 procente. Asadar, bulgarii sunt inca sub noi, cu 44,5% PIB per Capita. In primul rand, relevant ar fi PIB per Capita PPP, adica raportat la puterea de cumparare. Insa daca analizam de exemplu venitul mediu familial, vedem cum o familie din Romania castiga cam la fel ca una din Bulgaria: 2404 lei  (~522 EUR) vs 1000 bgn (~511 EUR) [1]. Ori, preturile din Bulgaria sunt cu totul altele decat cele din Romania si nu doar la mancare, benzina sau bunuri de larg consum ci si la impozite, utilitati etc. Progresul insa exista daca privim pe 10 ani si daca privim la cifre seci. O buna contributie la acest progres l-a avut insa reducerea populatiei, atat din cauze de natalitate scazuta cat mai ales din cauza de exod. Prin urmare, ce conteaza ca ne creste PIB-ul daca ne scade numarul? Continuand trendul actual, matematic, pe meleaguri mioritice nu va mai exista picior de roman in cateva decenii. Nu este deloc exclus ca peste cateva decenii sa avem un PIB per capita superior Germaniei, din simplul motiv ca avand terenuri agricole care produc, acestea fiind cumparate si exploatate de straini, cu putin angajati, vom avea rezultate foarte bune realizate de marii fermieri care se vor imparti la o populatie din ce in ce mai scazuta. Altfel spus, simpla medie matematica a raportului intre cifrele de afaceri si numarul populatiei nu spune mare lucru, nivelul de trai fiind cu totul altul.

De altfel, ca o mica observatie, in intreg discursul Isarescu nu a amintit deloc de rana sangeranda provocata in resursa umana din Romania in aceasta perioada, ca urmare a integrarii in UE si a deschiderii granitelor. Isarescu – ca si altii – vorbesc de PIB, de dezvoltarea infrastructurii si de numarul de companii sau de capital, dar creierele si bratele care au fugit sunt total ignorate ca si cum aceasta pierdere nu ar avea nicio relevanta. Gresit! Nu doar ca scurgerea creierelor anuleaza orice speranta de crestere economica relevanta si de dezvoltare reala a tututor sectoarelor societatii, insa impreuna cu scurgerea fortei de munca calificate, dar si necalificate in ultimul timp, Romania pierde intr-un ritm drastic din capacitati, urmand sa ajunga pur si simplu o pepiniera de resurse umane si materiale ieftina, nu un competitor de la egal la egal macar cu vecinii din Europa de Est cum ar fi Ungaria sau Polonia.

Experiența relativ îndelungată pe care o am ȋn domeniul macroeconomic m-a convins de un adevăr esențial şi anume că pentru dezvoltarea durabilă a unei ţări cu economie de piață nu există substitut la politicile economice fundamental corecte. Iar acestea nu sunt prociclice, ci anticiclice.

Nu de putine ori, si in acest articol dar si in luarile de cuvant, Isarescu critica si da lectii la clasa politica. Ceea ce arata cat de ipocrit este. Isarescu a ocupat si el scaunul politic desi intr-un exercitiu de contorsiune aberanta si total nenaturala. Amintim celor care au uitat: Isarescu a acceptat sa ocupe postul de prim-ministru intr-o criza politica (nu mai retin detaliile), cu conditia ca sa poata sa se intoarca ulterior pe postul de guvernator al BNR. Evident ca gresala acestei situatii si faptul ca cerinta lui de patriarh al BNR-ului a fost acceptata cade in primul rand pe politicienii de atunci care i-au acceptat conditia, practic Isarescu putand sa faca muci tara printr-o guvernare proasta si ulterior, drept rasplata, sa se intoarca la BNR. Logic este ca daca intri intr-o hora sa joci, nu sa stai cu fundul in doua barci. Aroganta cu care Isarescu a tratat “chemarea tarii” in acele momente de criza ar fi trebuit sa ii scarbeasca nu doar pe proponenti ci si pe colegii de la BNR care nu trebuiau sa accepte aceste amestec intre cele doua institutii, un paradox tocmai al europenismului mult trambitat in care institutiile trebuie sa fie indepentente si fiecare sa aiba calea ei, fiind total nenaturala trecerea unui director de banca centrala in politica sau si mai putin vice-versa. Insa la noi, deoarece eram “mici si prosti”, europenii au inchis ochii si chiar au salutat ca un amic de-al lor din forurile “iluminate” prin care s-o invarti Isarescu, este chemat sa asigure carmarea tarii catre zona de influenta europeana prin aderarea la UE si la NATO, intr-o perioada importanta.

Asadar, Isarescu a avut sansa ca politician sa faca autostrazi, sa ia masuri anticiclice si sa faca tot ce ii invata acum pe politicieni. A avut sprijin, a avut popularitatea, putea oricand sa isi faca un partid sau sa intre intr-un partid si sa il carmeasca la putere ca sa poata sa puna in aplicare sfaturile lui luminate cu care ii mustruluieste acum pe politicieni. De ce nu a facut-o? De ipocrit! Pentru ca sa dai sfaturi este mult mai usor decat sa le pui in aplicare.

Ca să urcăm mai repede trebuie să mărim potențialul nostru de creștere. Asta înseamnă, ȋn mod concret, că potențialul factorilor de producție trebuie mărit.

Ce frumos vorbeste maestrul! Daca nu am stii insa cum stau lucrurile, aproape ca am cere sa i se faca icoana sau macar sa fie predata invatatura lui in scoli. Cum sa creasca oare potentialul factorilor de productie daca noi avem o moneda atat de puternica, deoarece lui Isarescu ii tremura chilotii de orice devalorizare a leului? Cum putem noi incuraja exportul si consumul de produse interne daca leul nu ar fi intarit artificial de eforturile constante ale BNR care are ca prima misiune mentinerea leului pe o linie cat mai convenabila corporatiilor internationale care vand masiv in Romania si concureaza cu producatorii locali. In schimb, evident ca finantarea si creditarea economiei romanesti este o misiune secundara, putin importanta pentru BNR, Isarescu dand vina pe capitalul romanesc pentru lipsa finantarii, ca si cum banca centrala nu are nicio putere sa ajute. Intr-o tara normala in care banca centrala urmareste interesul economiei autohtone, banca centrala va tipari moneda si va finanta puternic economia pentru a dezvolta capacitatile de productie, nu va mentine o moneda puternica pentru a facilita importurile si pentru a pune bete in roate exportatorilor care au mereu costuri mari si oricat ar creste de mult aportul costurilor interne in pretul de vanzare final, nu vor putea misca cu o iota cursul in favoarea lor deoarece BNR-ul prin manipularea profesionista a cursului va musca fiecare variatie si o va adauga in rezerva valutara cu care garanteaza creditele guvernamentale care de asemenea ar trebui sa dea jos cu puterea leului si sa constranga guvernantii sa fie mai atenti la deficite si la balanta de comert.

De fapt, principala ipocrizie a lui Isarescu vine din contrazicerea intre sfaturile lui, cum ca trebuie sa producem intern, ca politicienii trebuie sa aiba grije la deficite si la masurile prociclice si masurile BNR-ului de mentinerea a unui leu puternic prin care de fapt dau in cap exporturilor si ajuta consumul si creditarea externa.

Eu personal sunt optimist că România va adopta în curând un program serios, coerent, sănătos de trecere la moneda unică, dar acesta să fie un catalizator al reformelor pe care trebuie să le facem și nu să fie văzut ca un panaceu al problemelor noastre.

Aici vorbeste din nou politicianul Isarescu, omul cu multe fete (sau fara fata) caci un bancher specialist, fie el director de banca centrala, s-ar abtine sa faca aceste recomandari cu toate conditionarile de “program serios”, “reforme” etc si cu toate avertizarile ca acesta nu va fi un panaceu. Cand BCE mentine dobanda de referinta artificial la cote zero de atatia ani deoarece inflatia nu reporneste si cresterea economica in zona Euro inca se lasa asteptata, cand tari precum Grecia, Spania, Portugalia (etc) adica porcusorii, sunt pe marginea prapastie si sunt metinuti pe linia de plutire de tiparnita de Euro, de ce ar recomanda un specialist in finante trecerea la euro a unei tari care inca are moneda proprie care ii permite sa faca fata usor (daca bancherii centrali au cap) socurilor eventuale ale unor noi crize, ca sa nu mai zicem unui eventual faliment sau spargere a UE. Nu mai zicem ca pana cand Brexitul nu trece si nu vedem ca Brexitul este piatra de mormant a Euro, orice sugestie de a trece la euro este cel putin un sfat prost si total nepotrivit, dar dupa parerea mea este chiar rauvoitor. Oricat de adept al valorilor europene si oricat de optimisti si dornici ca UE sa iese din aceasta criza am fi, nu putem sa ignoram realitatile si sa ne arucam orbeste cu capul  in fata intr-o barca deja intrata la apa. Oare cat de greu este sa accepti ca UE are niste probleme si ca chiar daca suntem optimisti si pro-europeni, rational este sa mai asteptam nitzel pana se limpezesc apele?

In final Isarescu ofera monede comemorative mai multor personalitati care au avut legatura cu aderarea Romaniei la UE. Ce mai conteaza cateva grame de aur oferite discretionar de tov Isarescu ca si cum le-ar da din buzunarul lui. Daca era onest, le dadea cate-o sticla de vin, nu monezi de aur din tezaurul tarii, caci Banca Nationala a Romaniei nu este a lui Isarescu si a urmasilor lui, ci a urmasilor urmasilor poporului roman (care va mai ramane pe-aici, caci trendurile arata o evaporare accelerata, dar BNR desi stie statistica nu e preocupat de demografie).

~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] cifre conform trendingeconomics.com

De unde o să vina nouă criză?

Prin noua criză nu mă refer la viitoare criza cauzată de guvernarea neo-comunistă actuală a României cu toate atributele ei. România fiind membră UE și românii muncind deja o mare felie în vest și cea mai mare felie muncind pentru companii din vest, economia României depinde mai mult de mersul economiei statelor UE decât de ce fac guvernanții, în sensul că atât creșterile cât și scăderile depind de banii veniți din afara și de companiile străine care vin sau pleacă în funcție de nevoia de forță de muncă care este o consecință a mersului economiei în afară.

Așadar nu mă voi referi în continuare la dezechilibrele bugetare, la haosul fiscal și instabilitatea politică și nici măcare la lipsa investițiilor în infrastructură sau deficienta folosire a fondurilor europene blocate în sistemul ticăloșit de la noi în care nu se poate lua șpagă pe fonduri europene (sau e prea greu) și prin urmare nu se face mai nimic. Mă voi referi doar la posibile triggere care la nivel global pot declanșa o nouă criză, de data aceasta mult mai devastatoare ca cea anterioară.

În primul rând, o să încerc să explic ce înseamnă dobânzile zero sau aproape de zero practicate în prezent de majoritatea băncilor centrale, mai ales de cele mari. Iată mai întâi aceste dobânzi pentru a vă face o idee:

FED – SUA, BCE – UE, BoE – Marea Britanie

Dobânda de referință a unei bănci este precum rezerva de grâne a unui țăran. Așa cum există ciclul agricol și într-o anumită perioadă agricolă este recolta din care țăranul trăiește tot anul, tot așa este și cu băncile centrale: în vremurile de creșetere economică măresc dobânda pentru a avea “o rezervă” la capacitatea de a ajuta economia să își revină în momentele proaste, de criză. Când vine seceta și producția este proastă, țăranul se bazează pe rezervele de anul trecut, dacă a fost bun chibzuitor. Tot așa și băncile centrale încearcă cu disperare în vremurile bune să facă “rezerve”, adică să crească dobânzile. Problema este că de la ultima criză, din 2008, nu doar că nu au reușit să își revină, ci chiar au fost nevoite să scadă mai mult dobânzile semn că … recolta întârzie.

Situația actuală este una fără precedent nu doar prin specificul fenomenului (fenomen, adică imposibilitatea băncilor centrale să mărească dobânzile din cauza crizei perpetue) cât mai ales prin amploarea lui (la nivel global). Dacă în alte crize se mai întâmpla să fie țări ferite sau lovite erau doar anumite zone (vezi criza din Asia, criza dot-com din SUA), în prezent toată lumea este prinsă în acest corset al dobânzilor care încearcă să mențină economia pe linia de plutire și să evite intrarea într-un val de falimente care ar duce inevitabil la o nouă ordine mondială, cel puțin din punct de vedere financiar, trecând în irelevanță băncile centrale și obligând oamenii și companiile să găsească metode alternative la hârtiile tipărite de băncile centrale. Se înțelege însă că orice repornire de la zero se va face cu un mare șoc pentru majoritatea oamenilor și a companiilor.

Trăim deci într-o situație fragilă în care pot exista multe triggere care să declanșeze acest restart. Iată o scurtă trecere în revistă

1 China

Mulți profeți au anunțat spargerea bulei în China și este o minune că China încă nu a explodat. Este greu de explicat de ce China este o mare bulă. Pe scurt, au făcut datorii mult mai mari decât oricare altă țară și sunt obligați să mențină o rată de creștere a economiei pentru a nu intra în faliment. Ori într-o lume aflată în criză, care nu are bani să cumpere nici măcar produsele ieftine ale chinezilor (vezi falimentele și căderile lanțurilor de hypermarketuri din SUA), creșterea PIB-ului este anevoioasă cu tot sistemul comunist de măsluire a cifrelor. De aceea au ajuns chinezii să construiască autostrăzi către nicăieri și să încerce să construiască o mare rută de transport (autostradă + cale ferată) către Europa denumită “one belt one road”. Marea dilemă este dacă China va reuși să nu facă poc înainte ca această rută să devina funcțională și să îi ajute să transporte mărfurile mai ieftin către Europa pentru a compensa scăderea cererii din SUA și pentru a-și menține creșterile PIB-ului.

Ce ar însemna însă o spargere a bulei în China? În primul rând, sistemul financiar global fiind atât de interconectat, spargerea bulei în China ar însemna o creștere peste noapte a dobânzilor. Lichiditățile ar scădea, costul banilor ar crește, spaima investitorilor ar mătura cu piețele bursiere și cu investițiile etc. Americanii au un termen pentru o criză generalizată care poate fi cu greu descrisă pe care îl voi mai repeta: When the Shit Hits the Fan (SHTF). Ulterior creșterii dobânzilor care va fi instantă, va urma o ieftinire a resurselor (petrol, cupru etc), poate chiar și a alimentelor, dar și o creștere a prețurilor la bunurile de larg consum (probabil 90% din produsele nealimentare din magazin în prezent sunt din China).

2. Creșterea dobânzilor

Deși creșterea dobânzilor poate fi consecința unor alți factori, băncile centrale însele pot decide acest trend sau investitorii pot forța băncile centrală să mărească dobânzile. De altfel, Fed-ul are deja un program declarat de mărire a dobânzilor, următoarea sedință fiind pe 31 Octombrie la care este deja foarte probabilă o creștere cu încă 0.25%. Dificultatea creșterii dobânzilor, consecință a crizei economice, a împiedicat însă băncile să facă deja ceea ce trebuia făcut de mult timp. Singurul semn de întrebare este voința factorilor de decizie și decizia procesului prin care dobânzile urmează să fie mărite. În particular în SUA, de exemplu, Trump urmează să numească un nou președinte al Fed-ului și cum programul lui Trump presupune cheltuieli astronomice de bani și reduceri de taxe, este de așteptat ca dobânzile să nu crească ci chiar să scadă, altfel SUA nu ar putea face față plății dobânzilor la viitoarele obligațiuni. În cel mai fericit caz, în care reducerea taxelor și investițiile, precum și renegocierea tratatelor comerciale ar crește economia și prin urmare și veniturile colectate, acest efect în acest scenariu utopic, ar fi oricum întârziat, prin urmare creșterea dobânzilor va fi amânată dacă decizia ar fi în mâna lui Trump. Nu știm însă în ce măsură Trump poate să își impună voința chiar dacă el numește pe viitorul director al Fed-ului, având în vedere că Fed-ul este totuși o bancă privată deținută în majoritate de evrei și dobânzile mici au crescut și mai mult puterea financiară a proprietarilor acestor bănci, permițându-le să împrumute bani ieftini cu care să parieze pe piețele financiare și să obțină câștiguri imense.

3. Presiunea investitorilor

Obligațiunile statelor sunt în general cumpărate de investitori. Investitorii sunt: bănci, fonduri de investiții (de pensii, hedge funds etc), companii private sau persoane fizice. În unele cazuri, pe ascuns, băncile centrale mai cumpăra obligațiuni pentru a ajuta guvernele să facă “vânzare”. Actul în sine este un fel de incest din punct de vedere financiar, cu toate acestea, cum trăim într-o lume nebună, pe ici pe colo se mai practică. De exemplu, în Japonia, nu doar că Banca Centrală cumpără obligațiuni guvernamentale direct, dar a început să cumpere și acțiuni pentru a evita colapsul bursei, ba chiar deține o mare parte din acțiunile tranzacționate pe bursele din Japonia. Dacă japonezii o fac, de ce ne-am teme că investitorii pot forța mâna băncilor centrale să mărească dobânzile, puterea lor fiind oricum irelevantă, având în vedere “soluția finală” – Banca Centrală. Există totuși o mică putere în sensul că dacă acest lucru este posibil în Japonia, nu este posibil chiar peste tot (sau cel puțin așa ne place să credem) sau dacă este posibil, nu este posibil într-o asemenea măsură. În plus, la nivel global, există o competiție pe piața obligațiunilor, unele țări fiind mai atractive ca altele chiar la randamente mai mici sau negative. Există deci o corelație între dobânda de referință, cuponul(prețul) obligațiunilor și riscul unei țări. Am amintit Japonia, însă dacă la noi BNR ar începe peste noapte să cumpere obligațiunile statului cum încearcă PSD-ul să facă prin înlocuirea lui Isărescu cu Liviu Voinea, cu siguranță toți investitorii străini se vor retrage din România și vor pune presiune extreme pe curs, BNR fiind atunci obligată să mărească dobânda.

4. Criza creditelor

Criza creditelor sub-prime a fost cauza care a declanșat în 2008 criza financiară. Paradoxal, ca volum total în piața creditelor, creditele sub-prime avea o mica și puțin relevantă felie, însă spaima  a fost îndeajuns să producă criza. Ca și atunci, oricând dezechilibrele pe un segment nesemnificativ și cu greu prognostibil poate cauză o criză sistemică, mai ales în prezent când sistemul financiar este mai puțin flexibil decât în 2008, prin merger-urile și achizițiile între bănci. Ar ptuea așadar să existe un default major pe piața creditelor pentru studenți din SUA. După cum știm, statul a ajutat stundenții să obțină credite pentru a termina o facultate, însă degeaba au făcut ei facultatea deoarece au ajuns tot să aibă servicii prost platite cu jumătate de normă deoarece economia nu și-a revenit. Prin urmare, stimularea guvernamentală prin oferirea garanției (ceva similar Prima Casa de la noi) nu a făcut decât să stimuleze dezmățul pe un segment important care nu are altă soartă previzibilă decât falimentul. În ce măsură “focul” de pe segmentul creditelor pentru studenți va fi ținut sub control și nu va afecta și alte segmente sau chiar întreaga piață a creditelor, rămâne de vâzut.

5. Default-ul unei țări

Poate o țară să dea jos cu întreaga lume? Poate, mai ales dacă e puțin măricică și are ceva credite pe care nu mai poate să le plătească. Să luăm de exemplu Spania: dacă Catalonia își declară independența, Spania va trece brusc la o rata a datoriei raportata la PIB de peste ~120%. Va reuși sau va dori Germania să o salveze? Sau poate alternativa va fi destrămarea UE și realizarea unui mini-UE doar cu țările solvente. Va urma apoi Grecia, Italia, Portugalia, Franța? Toate aceste țări au un raport al datoriei nesustenabil și ar intra în faliment dacă BCE nu are menține dobânda scăzută și dacă Germania nu ar da mâna libera BCE-ului ca să cumpere obligațiunile procușorilor și să dea curaj altor investitori să se alăture.

6. Război

Orice război se termină cu criză, auzim deseori. Pentru studioșii atenți, Marea Criză din ’33 s-a terminat de fapt cu Al 2-lea Război Mondial. SUA deja au început un război vamal agresiv cu alte țări, inclusiv vecine. Toată lumea este un butoi de publere, prin urmare nu vom detalia mai mult acest punct.

7. Revoluția IA / roboților

Și aici am mai discutat și ar fi prea mult de discutat pentru a cuprinde toate aspectele. Ce aș sublinia doar este că China a început foarte mult să introducă roboții industriali, ceea ce poate ajuta imens la productivitate și poate menține sau chiar crește miracolul (mirajul) chinezesc. În SUA, de asemenea, roboții fac victime și există chiar riscul ca breasla cea mai mare – șoferii de camioane – să fie înlocuită de camioane autonome. Cel puțin mașina autonomă produce victime deja. Imactul roboților și al inteligenței artificiale este unul devastator pentru unele clase sociale, dar și pentru multe companii și segmente economice. Este posibil de exemplu ca monedele crypto să distrugă chiar sistemul financiar actual prin schimbările și presiunea produsă.

Concluzie

Nu am o concluzie anume de tras decât că o nouă criză este inevitabilă și trebuie să ne ferim de iluzii. Cea mai mare iluzie a românilor în prezent este că lucrurile mai pot merge ca până acum, putem continua tot așa. Nu voi detalia, am făcut-o în alte articole. Lumea nu doar că se află într-o tensiune fără precedent dar globalizarea inevitabilă face ca competiția să fie și mai acerbă și ca peștii mari să se hrănească din cei mici. Decizia noastră ca țară și ca neam este dacă dorim să fim doar sclavi, cetățeni de rang secund care așteaptă să le dea alții un os de ronțăit sau vrem să fim jucători de la egal la egal. Totul pornește de la mentalitate și de la principii. Din ce văd eu însă, nu avem speranțe și celor care realizăm riscurile și vrem să nu fim măturați de viitoarea criză trebuie să ne pregătim activ și cu atenție în aceste momente de respiro.

BNR se pregătește de război cu panadoale

Panadolul anti-criză – Vasilescu BNR – veșnicul tinerel (prin voioșia cu care țopăie pe la televizoare și scrie prin ziare ocazionale “rețetuțe liniștitoare”), și întârziatul pensionar (tatae are peste 80 de ani deși nu i-ai da) ne asigură: “BNR şi-a păstrat armele şi gloanţele ca să intervină dacă vin vremuri grele“. Nu știm unde a declarat “consultantul” acestea, dar tare ne-am amuzat când răsfoind să vedem ce mai scrie presa despre noul record al ROBOR-ului am dat despre articolul cu pricina.

Și mai amuzantă este următoarea remarcă venită de la Panadol citată în antetul articolului BURSA: “Sunt mulţi cititori în stele, chiar şi în sistemul bancar”. Câtă concentrație de auto-ironie într-o simplă frază! Denotă un puternic simț al umorului și totodată o lipsă cruntă de imaginație în războiul verbal cu vizații “cititori”. Poate doar tovărașul ministru Pop fost prof de mate mai poate să-l întreacă pe Panadol la acest tip de bombe când face greșeli de aritmetică elementară.

Cu privire la armele și gloanțele BNR-ului, cred că după blegitul de 0,01% despre care am mai amintit, BNR ar trebui să interzică paralelele cu terminologia războiului și poate să se limiteze la termen sportivi, de exemplu, că tot are acum probleme Isărescu cu terenurile de tenis.

Una peste alta, ROBOR a luat-o din nou razna, mai ales la perioade mai mari (6-9-12 luni) la care noi recorduri au fost atinse. Din nou reiterez: situația e departe de a fi îngrijorătoare, creșterea va fi moderată și sunt excluse spike-uri deoarece România este încă tentantă din cauza raportului datorie/PIB, încă mic comparativ cu alții, cu toate destrăbălările PSD-ului. Mai ales dacă nu se întâmplă șocuri până la finele anului care să afecteze bunele rezultate ale bursei (bune măcar din creșteri căci din lichidități …), o creștere a dobânzilor interbancare, dacă se va reflecta și în depozite, va atrage bani din afară care vor stabiliza atât dobânzile cât și cursul. Doar DACĂ. Căci miroase deja a un nou guvern la nici câteva luni de la numirea actualului. Nu am eu informații din interior, dar la cum tremură mustața lui Dragnea când vorbește de Tăriceanu, e clar că ceva e putred în alianță și se pot întâmpla lucruri spectaculoase până la anu’.

Adevărata provocare a BNR-ului va fi să regleze șuruburile astfel încât creșterea pe interbancar să se propagheze spre depozitele clienților. Altfel, toți economisitorii se vor grămădi pe valută mai ales în expectativa creșterii dolarului și mai ales în expectativa pregătirilor de iarnă, care într-un an de creșteri record de salarii și de deficite cu siguranță va duce la noi recorduri de importuri din consum. Să nu uităm că românului îi place să cumpere tot felul de prostii de care nu are nevoie și atunci când nu are bani, darămite când are salariile și pensiile mărite și băncile dau din nou credite cu nemiluita. La care se mai adaugă exitul Fondului Proprietatea și probabila vânzarea a băncilor grecești către Banca Transilvania sau alte bănci locale (căci străini nu se prea grămădesc) – un alt exit la nivel național.

Revenind puțin la armele BNR-ului menționate de Vasilescu, gluma se îngroașă dacă BNRiștii chiar consideră “arme” faptul că nu au mers mai jos cu dobânda (zero de exemplu, cât are BCE-ul). Prostii de astea să spună tatae ucenicilor săi de la BNR nu publicului unui ziar financiar care înțeleg că BNR nu a mers mai jos cu dobânda pentru că ar fi distrus pentru totdeauna leul. Care să fie fraierul să economisească în leu dacă dobânda la leu și la euro este aceeași? Nu mai zic de dolar, care tot timpul a avut o dobândă mai bună decât euro, deoarece FED-ul nu a atins încă zero. Uimitor să vii cu astfel de argumente, când toate țările cu monedă proprie din zona noastră, Europa Centrala și de Est au dobânzi similare, care se învârt în jurul de 1,5% și asta nu pentru ca banca națională “și-ar fi păstrat armele și gloanțele” ci pentru că există o corelație strânsă între dobândă și risc. O dobândă de zero pe leu ar fi însemnat o devalorizare mult mai mare a leului și ar fi produs probabil o inflație galopantă, ca să nu mai zicem de efectele asupra creditării care vedem că este supraîncinsă chiar cu “munițiile” astea de rezervă.

Ce se intampla cu chiriile in Cluj

Am ascultat la radio o emisiune cu privire la cresterea “necontrolata” a pretului chiriilor in Cluj care m-a socat prin ignoranta si prostia capetelor vorbitoare care realizau emisiunea, dar si a unor intervievati. Desi printre intervievati unul era presedintele unei asociatii a chiriasilor la stat care traiesc in locuinte sociale (din nefericire nu i-am retinut numele, insa da – exista o astfel de asoc din domeniul ITiatie care chiar face mitinguri si protesteaza deoarece statul nu ofera mai multe locuinte sociale).

Un alt intervievat, de data asta de la o asociatie din Cluj (din pacate nu i-am retinut numele si nici domeniul de activitate al asociatiei) se vaieta ca nu isi explica de ce in Cluj cresc chiriile si facea apel ca statul sa se implice si la noi ca in Danemarca in controlul pretului chiriilor. Ma indoesc ca chiriasii din Romania ar fi de acord cu implicarea statului in controlul chiriilor deoarece din start asta ar insemna inca un departament si inca o armata de plimbatori de hartii care trebuie si aia sa fie platiti – si de unde sa fie platiti, daca nu din pretul chiriilor. Prin urmare, asa cum pretul oricarui serviciu oferit de stat este mult mai mare decat daca acel serviciu ar fi liberalizat si ar fi oferit de piata libera, tot asa s-ar intampla si cand statul s-ar implica in piata chiriilor. Ca o mica paranteza, statul in Romania este oricum implicat in o mie de domenii in care nu are treaba si acolo unde putem compara serviciile oferite de stat cu serviciile oferite de privat, nu mai incape loc de indoiala unde este mai bine. Dam aici exemplul invatamantului sau al sanatatii: sunt gradinite si scoli care se vaieta ca nu au copii desi invatamantul la stat este gratuit. Cu toate acestea, majoritatea gradinitelor si scolilor particulare nu fac fata cererilor desi pretul este extrem de mare si putini si-l permit – tocmai din cauza lipsei unei piete libere sanatoase din cauza cvasi-monopolului statului.

Sa ne intoarcem insa in Cluj si sa explicam de ce creste pretul la chirii. In primul rand, Clujul este mai aproape de occident si firmele straine care doresc sa beneficieze de forta de munca ieftina (de 10 ori mai ieftina ca in Germania) si de taxele mici ale Romaniei (cu 50% sa zicem comparat cu Germania de exemplu), vin acolo unde au acces la infrastructura si la o piata a muncii cat mai numeroase. De aceea este Bucurestiul cel mai dezvoltat oras si de aceea Clujul si Timisoara urmeaza indeaproape. Dezvoltarea economica a acestor doua orase din Vest este strict legata de proximitatea autostrazilor Ungariei si evident de numarul crescut al populatiei.

Cum in ultimul timp costul creditelor a scazut, este logic ca si imobiliarele incep sa aiba o oarecare crestere. In plus, cresterea economica a UE (mai ales din ‘locomotiva” Germania si din locomotivioarele nordice) bazata de asemenea pe dobanzi apropiate de zero, fac ca companiile din vest sa alerge in continuare accelerat in cautarea de forta de munca ieftina (comparativ cu costul fortei de munca de la ei). Deschiderea portilor catre imigranti a Germaniei nu este altceva decat o inginerie sociala calculata cu rolul de crestere a fortei de munca care sa pastreze competitivitatea Germaniei care se lupta la nivelu mondial cu marile puteri: SUA, China, Japonia. Noua de aici ne este foarte greu sa intelegem ca in ciuda problemelor din UE si a tanguielilor din randul porcusorilor gen Spania, Grecia, Portugalia si chiar Italia si Franta, in UE sunt tari care o duc din ce in ce mai bine si in care criza nu a venit inca. As enumera aici Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia dupa care vine esalonul secund folosit ca forta de munca pentru primele, din Europa de Est: Polonia, Cehia, Slovacia si chiar Ungaria, la care se adauga Tarile Baltice si Estonia. Porcusorii nu ii scoatem de tot din randul celor care o duc din ce in ce mai bine si crest pe fondul dobanzilor negative: Italia de nord, Spania de Nord si chiar Belgia sunt de asemenea pe crestere.

Pretul chiriei, cand este reglementat de piata, creste dintr-un singur motiv: cresterea cererii sau scaderea ofertei. Cum nu a trecut niciun cutremur recent prin Cluj care sa rada case si blocuri, ba chiar s-au construit, este evident ca cresterea cererii salta pretul. De unde insa vine aceasta crestere a cererii? Evident, din numarul mai mare de oameni care vin in Cluj ca sa munceasca sau sa invete. Cluj este si un oras universitar, dar nu stim sa spunem daca numarul studentilor a crescut atat de mult in anul acesta inca sa justifice sau sa contribuie la cresterea pretului. Prin urmare ramane cealalta categorie: clasa muncii care vine din zonele limitrofe Clujului sau din alte zone din tara ca sa munceasca in Cluj deoarece aici gasesc locuri de munca bine platite. Acesta este motivul pentru care preturile chiriilor cresc.

In discutia de la radio, s-a mai mentionat cum ca pretul la chiriile din centru pot chiar sa fie mai scumpe ca cele din alte orase din vest, cum ar fi Viena. Nu stiu cat de adevarata este afirmatia, insa nu este total exclusa. Chiar daca salariile din Cluj sunt mai mici ca salariile din Viena si chiar daca Vinena este un magnet mai puternic decat Clujul, cu siguranta puterea de cumparare a oamenilor muncii din Cluj este mai mare decat puterea de cumparare a oamenilor muncii din Viena. Ca o paranteza, in occident, bogatasii fug de centrele oraselor, lumea prefera sa locuiasca in zone cat mai linistite, rurale, deoarece au tot cele trebuie si acolo iar traficul spre oras nu este o corvoada ca la noi. Comparatia nu este deci tocmai intre mere si mere, deoarece ar trebui comparat pretul chiriilor din centrul Clujului (care in centru este probabil cel mai scump) cu pretul chiriilor din cele mai scumpe cartiere ale Vienei, nu din centru. In Viena deci, eu sunt sigur ca pretul chiriilor este mult mai mic decat in alte cartiere mai linistite, unde exista locuri de parcare, unde exista parcuri, etc. Vienezul nu cred ca tine musai sa stea in centru ca sa viziteze zilnic muzee, ca sa aiba bataie de cap cu traficul, ca sa se ciocneasca de fluxul masiv de turisti etc.

Puterea de cumparare a unui angajat in domeniul IT de la noi este mai mare decat puterea de cumparare a unui angajat IT din strainatate. Aceasta deoarece IT-ul poate fi relocat usor si prin urmare denivelarile la nivel global sunt mai putine decat in alte domenii. Daca o fabrica de masini din Germania se relocheaza extrem de dificil in Romania si are tot felul de probleme ca sa trimita marfa pana aici, o firma softare din Germania, poate da afara toti oamenii si sa pastreze doar cativa project manageri care sa coordoneze echipele din Romania. Prin urmare, existand competitie la nivel global si relocarea avand costuri infime, discrepantele intre salariile din vest si de la noi in domeniul IT sunt mai mici decat cele din alte domenii. Prin urmare, chiar daca salariile sunt mai mari in vest, costul vietii care este un raport intre castiguri si cheltuieli este in general in avantajul lucratorilor din domeniul IT de la noi.  Nu este exclus ca si in alte domenii sa se intample la fel. De exemplu in inginerie, proiectare etc. De unde ce concluzie tragem? Daca costul vietii este mai bun pentru  angajatii companiilor straine din Cluj din domeniul IT (si alte cateva alte domenii bine platite),  este logic ca chiriile care constituie o fractiune mica din totalul cheltuielilor la oamenii muncii cu salarii mari, sa aiba loc de crestere.

De asemenea, eu as mai gasi un argument de ce in Cluj si in alte orase cu atractivitate pentru investitori, pretul chiriilor creste si este mai mare decat o rata la credit. In primul rand, sa nu ne amagim si sa comparam o chirie cu o rata la credit la dobanzile actuale. Sa mai asteptam putin. Traim in vremuri exeptionale si mai ales cand ROBOR-ul la 3 luni era 0.7% cu siguranta o rata era mai buna decat o chirie pentru aceeasi locatie. Insa oamenii care muncesc in general in domenii bine platite si se bat pentru chiriile din centru, cu siguranta nu sunt prosti, altfel  nu ar avea salariile atat de mari: dobanzile o sa creasca si nu stim cand acest raport se va inversa si o rata va devenit mult mai scumpa decat o chirie. Pe de alta parte, cu siguranta mai ales tinerii nu au ambitia prosteasca mostenita atavic de la parintii ca sa fie propitari pe o cutie de chibrite, ci au cu totul alte aspiratii in viata: sa calatoreasca, sa manance la restaurant din cand in cand, sa isi cumpere o masina buna, sa isi schimbe hainele mai des. Mentalitatea tinerilor de astazi este cu totul alta decat mentalitatea oamenilor muncii din vremea comunista si a copiilor lor, victime ale aceleiasi mentalitati, ca se merita sa mananci salam de 2 lei, sa mergi cu autobuzul si sa tragi de bocancii aia pana se rup de tot, ca sa platesti rata sa ai si tu macar o garsoniera acolo, ca sa fie lucrul tau.

Cunosc nenumarate cazuri de victime ale acestei mentalitati care s-au ales cu apartamente cumparate in zone aiurea si ulterior au avut oportunitati mai bune de serviciu fie in Bucuresti, fie afara si prin urmare au ramas cu creditul si cu apartamentul, in prezent locuind in chirie intr-un alt oras si/sau tara decat cea unde si-au facut achizitia. Nu mai spun ca o familie tanara nestiind cati copii va avea, nu poate sa ia o decizie potrivita cu privire la ce locuinta sa cumpere. Intr-adevar exista varianta revanzarii pe viitor, dar aceasta varianta este avantajoasa doar intr-o piata in continua crestere. In vremea de astazi insa cine poate baga mana in foc ca peste 2-3 ani, preturile nu pot scade cu 50% fata de cele actuale cand dobanzile o sa explodeze si o noua criza o sa bata la usa, poate chiar mai puternic ca in 2008 cand problema o sa fie hrana de zi cu zi sau cumpararea unui bilet de avion pentru Noua Zeelanda?

Iata deci de ce cresc preturile la chirii in Cluj:

  1. cresterea economica a orasului, asigura un numar mare de clienti care isi permit sa plateasca chirii mari
  2. cu  siguranta exista atractivitate mai mica a achizitiilor, multi tineri fiind constienti ca poate peste 2-3 ani vor pleca in afara sau poate vor dori sa-si cumpere o casa sau le e teama de credite si asteapta o stabilizare a acestora
  3. piata constructiilor este inca slaba si investitorii inca sunt reticenti; daca pentru un om normal este mai convenabil ca pret sa plateasca o rata la credit decat chiria, cu atat mai mult avantajos ar fi pentru marii investitori sa construiasca si sa inchirieze; faptul ca exista aceasta situatie denota tocmai lipsa interesului investitorilor din varii motive (neincrederea in bruma de crestere economica, lipsa infrastructurii etc)

Bazooka de 9 miliarde a lui Isărescu a clintit ROBOR-ul cu 0.01%

V-ati linistit deoarece nu ati mai vazut azi niciun breaking news cu ROBOR-ul? Degeaba v-ati linistit. Dupa sedinta BNR de ieri, dupa cresterea treptata si accelerata a ROBOR-ului ne asteptam ca rezultatul sa fie cu totul altul. Din pacate nu a fost asa. ROBOR-ul overnight a scazut de la 1.53 la 1.47 (sub nivelul de 1.57 din 2 oct si peste 1.28 din 29 sep) iar la 3 luni, a scazut de la 1.80% la 1.79% cu un rusinos 0.01% care arata care este potenta deciziilor BNR asupra pietei.

Cam atat s-au calmat bancile dupa deciziile luate de BNR care sunt prea tehnice pentru noi si nu le analizam. Insa important e de retinut ca rata de referinta a fost mentinuta in continuare la un nivel prea jos in ciuda problemelor si dezechilibrelor de pe piata intra-bancara.

Nu este inca alerta dupa parerea mea, abia intr-o saptamana vom vedea daca trendul este spart sau cauzele care determina cresterea dobanzilor interbancare este una solida care are efecte in continuare.

Reamintesc explicatiile (cvasi)oficiale la cresterea ROBOR-ului: scaderea lichiditatii de bani pe piata. Evident ca BNR-ul controleaza lichiditatea si noi ca niste necunoscatori ce suntem nu putem stii in ce masura BNR poate determina lichiditatea, o poate controla intr-o masura mai mare sau mai mica. Adica nu putem spune daca BNR a determinat restrangerea lichiditatii, daca nu a determinat-o dar desi poate sa o constranga nu o face sau nu a determinati-o si nici nu poate sa o faca cu cele doua nuante ale acestei ultime situatii: chiar daca ar putea nu ar vrea sau ar vrea dar chiar nu poate.

Una dintre cauzele scaderii lichiditatii mentionate prin articole “de specialitate” ar fi faptul ca companiile de stat au tras dividendele in urma legii date de guvern care e nesatul dupa bani si prin urmare nu a permis companiilor sa reinvesteasca. Ca o parere personala, acesti bani (profiturile companiilor de stat) sunt oricum bani care vor merge pe apa sambetei, singura diferenta fiind daca vor merge pe tunurile “investitionale” la nivelul companiilor de stat controlate de baroni si baiesti destepti care prin capuseli, salarii si bonusuri nesimtite le “rezolva” in cursul anului urmator sau vor merge pe “investitiile” la nivelul statului si pe mariririle de salarii ale primarilor, ale administratiei publice si unor bugetari (cam toti mai putin fraierii de profesori) sau pe alte investitii cum ar fi cele in Dusetere 4×4 ale companiilor de IT infiintate de tovarasa Gabriela Firea.

O alta cauza a scaderii lichiditatii poate fi pur si simplu cresterea volumului creditarii: bancile dau atat de multe credite incat chiar cu sistemul fractionar si cu cresterea depozitelor, nu fac fata, prin urmare exista sete de bani. Si nu ar fi de mirare: la 4-5% DAE cat e un credit imobiliar acum (cel putin) care banca sa nu dea 2% pe interbancar daca are clienti. Nu mai zic de creditele de consum unde dobanda e mult mai mare. Deci daca romanii au curaj si se arunca la credite, nu ar fi de mirare ca bancile pur si simplu sa nu mai aiba rezerve si sa se lupte intre ele pe faramiturile de lichiditate ramasa pentru a nu pierde terenul in lupta pentru musterii.

O alta cauza legata de timing-ul cand a avut aceasta crestere ar fi bineinteles decizia Fed-ului si exitul Fondului Prorpietatea desi acesta a inceput ceva mai devreme insa poate ca abia acum au inceput sa apara efectele. La FP nu stiu actionariatul dar in momentul in care banii sunt scosi de pe piata de capital, fie ca sunt investitori romani, fie straini, daca macar o parte decid sa investeasca in afara, este clar ca exista o scurgere de lichiditate din sistem.

Intorcandu-ne la titlul articolului, poate pare exagerat sa numim bazooka o injectie de “doar” 9.35 mld. lei (cf ZF). Insa macar o pocanitoare cu pucioasa facea un zgomot mai mare decat acest fâsss reusit de BNR. Indiferent de trendul care va urma, lipsa efectului imediat al BNR-ului arata ca atunci cand distorsionezi piata libera, reglajele nu prea mai functioneaza. Sistemul financiar actual romanesc este ca o Dacie 1300 mesterita de un babac “expert” la care toti se uita si se mira ca mai merge, chiar daca face zgomot, chiar daca scoate fum, chiar daca trebuie mesterit la ea in fiecare zi cua tentie si cu multa migala si doar de “cunoscatori”. Cu aceasta ocazie am vazut ca directia la Dacie nu prea mai merge. Mi-e teama ca Dacia noastra sa nu fii prins o viteza prea mare si dupa directie sa vedem ca nu mai functioneaza nici franele. Nu de alta, ROBOR-ul ca ROBOR-ul ca acolo e un sistem cat de cat inchis unde doar se ciocnesc doar spaimele bancherilor. Insa daca incepe si distractia pe curs, unde impactul emotional este mult mai puternic si indiferent de fundamente, cand se aprinde scanteia fricii de saltul euro-ului, o sa trebuiasca sa aduca Isarescu mai multe bazuce si poate chiar sa imprumute niste rachete de la FMI-ul.

1 2 3 68