Trebuie sa sprijine statul cultura?

Se vaieta aseara Cartarescu la Digi24 ca nimeni nu se gandeste din ce traiesc scriitorii in perioada asta … Vai, vai, ce tragedie! De ce ar trebui eu sa ma gandesc din ce traieste scriitorul cutare si de ce m-ar interesa pe mine din ce traieste tamplarul cutare? Bine ca nu a facut covid, ca oricum sunt sute de mii de someri si o sa vina mama ei de criza. Dar ca fapt divers, in general, daca scriitorul acela munceste si munca lui e apreciata, cu siguranta are din ce sa traiasca, iar daca nu vinde, sa se reprofileze.

Nu avem a ne astepta de la Cartarescu sa aiba afinitati capitaliste, ar fi culmea sa cerem unui scriitor asa ceva. Dar macar bunul simt sa nu pretinda statului-tatuc sa dea lapte de supt la toti parazitii care se cred scriitori, am putea sa ii pretindem.

Sa presupunem ca statul ar avea bani de dat la scriitori, pentru ca ar curge petrol pe Dunare si nu am avea ce sa facem cu el. Ma rog, acum petrolul e oricum aproape de zero, dar sa zicem ca am fi mai bogati ca sauditii. Cui dam banii? Cum decide statul care scriitor merita sa ia bani?

Intreaga dilema se propaga si la alte domenii, evident.

Sa trecem putin de partea diavolului si sa zicem: o societate moderna, trebuie sa aiba si cultura ca doar oamenii au nevoie de cultura. In discutie, de altfel Cartarescu a acuzat politicienii ca si-ar dori un popor needucat, pentru ca sa ii manipuleze si de aia nu dau bani la scriitori si nu sponsorizeaza revistele falimentare (cum ar fi Dilema) care nu au nici macar atata tractiune incat sa atinga pe un bogatas care sa le finanteze aparitia sau sa faca un crowd-funding la publicul lor care sa doneze acum cat distributia e afectata. Dar ce garantie avem noi ca daca statul ar da bani la scriitori, reviste falimentare de 2 bani, edituri de 2 bani si alte institutii care se cred ele culturale dar de fapt nu rezista pe piata libera a culturii, ce garantie avem asadar ca boporul nu ar mai fi la fel de tamp ca acum?

Evident ca ideal ar fi ca cultura sa se sustina singura, cum oricum se intampla. Manelistii de exemplu, sunt si ei cultura. Le zic unii “sub-cultura” dar realitatea este ca oamenii sunt artisti: produc muzica si sunt platiti pentru asta. Intre un manelist si un mare cantaret de opera, nu e mare diferenta, valorile nu se judeca. Sunt in acelasi domeniu, colegi. Poate diferenta o face ca un cantaret de opera are nevoie de subventii pe cand manelistul traieste din sudoarea fruntii lui nu din sudoarea fruntii altora.

Ce si-ar mai dori Cartarescu sa fie el presedintele comisiei de imparteala fonduri pentru scriitori si reviste. Atunci sa vezi ce i-ar taxa el pe astia anti-europenisti si pe scriitorii reactionisti si conspirationisti!

Una peste alta, oricum statul este ca o lipitoare care suge sangele celor care muncesc si pe aceasta lipitoare traieste un ecosistem intreg de inutili sau mai bine zis pseudo-utili care intr-o utopie activitatea si munca lor ar avea sens, dar in Romania de astazi – dar nu doar la noi se intampla asa – de fapt nu au niciun rol si nicio utilitate. Iar Cartarescu nu are dreptate: statul roman deja cam da bani prea multi unor asociatii, exista acel timbru literar care este o supra-taxare a celor care produc si vand prin care se strang bani pentru asa-zisele “asociatii de creatori” – ramasite ale organizatiilor de cantatori de partid din vechiul regim care rod si ei acolo un os de la buget pentru ca singuri nu sunt in stare sa produca.

In concluzie, nu, statul nu are de ce sa sprijine cultura pentru ca nu are nici cu ce (de unde are statul bani daca nu din munca altora) si nici de ce (cum sa stie statul care cultura trebuie sprijinita si care nu?). Evident ca exista unele exceptii: muzee (cateva, nu prea multe), biblioteci (cateva, nu prea multe), etc

Dar initiativele si administrarea trebuie sa porneasca de jos in sus: daca locuitorii unui sat/comune/oras sunt de acord ca e nevoie de un muzeu al satului la ei deoarece atrage turisti, e normal ca in acel loc, din impozitele locale, sa finanteze un muzeu. Dar sa pui taxa pe fiecare carte vanduta ca sa sponsorizezi niste nulitati care nu se vand pentru ca nu au talent – asta nu e sprijin pentru cultura ci sprijin pentru scursurile care se cred oameni de cultura.

Cat despre faptul ca nu stiu ce revista nu mai apare acum pentru ca nu are bani, asta nu inseamna nimic altceva decat ca acea revista nu are valoare. Ca fapt divers, in perioada aceasta am auzit ca se vand bine puzzle-urile si integramele, deci poate daca se dau si ei pe ce cere piata, pot sa supravietuiasca.

Aceste tanguieli sunt oricum jalnice. In vremea internetului cand un site costa 12$/an domeniul si 1$/luna gazduirea, nu ai de ce sa te tangui tu ca revista ca ai probleme financiare. Daca ai tractiune, notorietate, public, supravietuiesti online fara probleme 1-2 luni cat tine carantina.

Jordan Peterson – Cele doua riscuri existentiale ale umanitatii

In mitul creatiei al mesopotamienilor cel mai mare rau impotriva umanitatii este Tiamat – mama natura – ea este dragonul haosului. Cand vine egiptenii, nu e doar natura care ameninta umanitatea, este chiar structura sociala insasi. Echiptenii aveau doua zeitati care reprezentau societatea: unul era Osiris care era spiritul patern. El era un mare erou care a format eghiptul, dar care a imbatranit si a ajuns senil. Osiris avea un frate rau, Seth care aspira sa-l detroneze. Si pentru ca Osiris l-a ignorat prea mult timp, Seth l-a detronat, l-a facut bucatele si l-a distribuit in toate colturile regatului. Fiul lui Osiris, Horus, se intoarce si lupta cu Seth pentru a lua inapoi coroana.

Egiptenii au realizat – poate pentru ca au ajuns prea birocratizati – ca nu era doar natura care ameninta omenirea ci si tendinta organizarii umane de a deveni prea mare, prea incomoda, prea inselatoare si prea oarba in mod voit si prin urmare predispusa la colaps. Si eu vad ecouri ale acestui risc in povestea Turnului Babel.

Am aflat un lucru ca sociolog – am fost avertizat de asta de mari sociologi – ca trebuie sa fii foarte atent cu experimentele la scara mare cu sisteme prea largi. Pentru ca probabilitatea ca sa implementezi o schema sa aiba rezultatul pe care il intentionezi este neglijabila. Ce se va intampla este ca alte consecinte neintentionate sa rezulte, poate chiar contrare intentiei tale initiale. Explicatia ar fi ca daca ai un sistem complex si aplici o transformare a acestuia, probabilitatea ca sa prezici rezultatul influentelor tale in sistem este minima.

Daca sistemul functioneaza, crezi ca il intelegi si de aceea crezi ca e mai simplu decat este el de fapt. Deduci ca modelul pe care tu ti l-ai construit este corect si pleci de la premiza ca modificarile pe care tu le testezi pe model vor avea loc si in sistemul real. Asta nu functioneaza deloc [1]. M-am gandit despre asta destul de mult timp si m-am gandit cum s-ar putea remedia sistemele sociale pentru ca evident au nevoie de atentie si ajustari . Concluzia la care am ajuns este ca abordarea corecta este ca aplicarea unor strategii trebuie facuta ramanand in domeniul tau de competenta. Iar asta necesita umilinta – iar asta este o virtute care nu este niciodata promovata in cultura moderna. As zice chiar ca este o virtuta despre care nu vorbeste nimeni niciodata. Umilinta inseamna ca nu esti atat de destept pe cat te crezi si trebuie sa fii atent. Intrebarea este deci: OK, trebuie sa fii atent, dar poate ca vrei sa faci bine, poate vrei sa faci unele schimbari pozitive. Cum poti sa fii atent si sa faci bine? Atunci zic: sa nu pasesti in afara granitelor competentelor tale! Si incepi cu lucruri mici, cu lucruri care pot fi ajustate, cu lucruri pe care le intelegi bine si pe care stii ca se pot rezolva.

[p] 12 reguli de viata. Un antidot la haosul din jurul nostru

Am mai mentionat la un moment dat ca unul dintre lucrurile despre care Carl Jund le-a zis a fost ca omul moder nu il vede pe Dumnezeu deoarece nu se uita indeajuns de jos. Unul dintre lucrurile pe care le promovez este ca trebuie sa iti restrangi tentativele de a rezolva problemele la ce iti este la indemana. Probabil ca sunt lucruri legate de tine pe care le poti rezolva. Lucruri care stii ca nu sunt in regula. Nu opiniile altora, opiniile tale, care nu sunt corecte. Le poti corecta. Mai departe, poate ca sunt unele probleme pe care le poti rezolva si in familia ta. Aici dai de greu. Trebuie sa te pui in ordine foarte mult inainte de a incerca sa-ti indrepti familia. Pentru ca situatiile se pot intoarce impotriva ta destul de rau. Este deci greu sa te pui pe tine in randuiala, este foarte greu sa iti pui familia in ordine. De ce ai crede ca tu Ppoti sa pui lumea in ordine? Pentru ca este evident ca lumea este mult mai complicata decat tu sau decat familia ta.


~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Peterson face aici referire la Teoria Haosului descoperita in anii 60 de matematicianul Mandelbrot si care pe scurt, demonstreaza ca mici modificari aplicate la starea unui sistem complex, se propaga ulterior in sistem si produc rezultate total diferite de evolutia pe care sistemul ar fi avut-o fara aceste modificari

anul Mandelbrot si care pe scurt, demonstreaza ca mici modificari aplicate la starea unui sistem complex, se propaga ulterior in sistem si produc rezultate total diferite de evolutia pe care sistemul ar fi avut-o fara aceste modificari

De ce să citim?

Invariabil, ca negustor de carte mi se pune deseori întrebarea: mai cumpără cineva cărți? Mai citește cineva? Instant deduc din întrebare că persoana care o pune nu are o relație prea familiară cu cartea pentru că altfel nu s-ar mira că, da, mai există consumatori de carte. Poate mă înșel și respectivul doar dorește prin plasarea subînțeleasă în categoria cititorilor, să pară tare. Și nu, întrebarea asta nu e recentă, de când cu penetrarea accesului la net sau cu Facebook-ul ci o primesc periodic de aproape 20 de ani. Reformatarea sinapselor este deja ceva bineștiut, fiecare “om modern” care mai practică acest sport extrem numit lectura are șansa să testeze pe propria piele cum din ce în ce mai greu, cu fiecare pagină dată, parcă ți se pare că timpul se dilată și cum la 2-3 pagini citite, deja ai cam uitat ce s-a întâmplat înainte și parcă ai vrea să dai back, ca la paginile unui site pentru a-ți reaminti.

Dar nu despre felul cum web-ul a schimbat creierul aș vrea să tratez, acesta fiind un subiect prea complicat și vast și fără sens cumva, neexistând soluții. Ci despre motivația de a citi. Cărți fizice, adică, nu pe telefon, e-book-uri, laptop sau pe orice ecran, ci pe hârtie. Și nu motivația de a citi documentație tehnică necesară meseriei fiecăruia, fără de care evident că nu putem supraviețui în piața muncii în ziua de astăzi, ci despre cititul cărților de ficțiune sau măcar din alte domenii decât cele din care ne câștigăm pâinea. Altfel spus, ce motivație avem să citim cărți în interes personal.

Ca fapt divers, un lucrător în construcții care folosește internetul astăzi și se documentează cum trebuie, poate cu ușurință să-și crească veniturile din creșterea calității muncii sale și poate să ardă rapid anii grei de ucenicie necesari dobândirii experienței necesare pentru a face același salt sau măcar unul echivalent. Și nu doar un muncitor în construții, ci în orice alt domeniu care nu necesită în experiența de până acum cel puțin, prea mult studiu.

[P] Cartile care ne-au facut oameni – Dan C. Mihailescu – Comandă online la preț redus

Evident că în prezent există informație pentru orice și cartea de specialitate (deși nu numai) pare din ce în ce mai puțin utilă în lupta cu wikipedia, blogurile, tutorialele sau youtube-ul. Dar abundența și accesul nu sunt suficiente fără gândirea critică, organizată și focusată pe un anume scop, pe un anume obiectiv. Și aici vine rolul cărții fizice care cel puțin prin efortul necesar străbaterii acesteia, și cel puțin prin experiența diferită pe care o oferă ecranul, permite dezvoltarea gândirii și deschiderea unor orizonturi la care altfel, nu am avea acces și nu am avea posibilitatea să dobândim acele abilități cel puțin potențiale.

Nu pot trece mai departe la capitolul motivații fără a face câteva considerații personale despre noile tipuri de lectură, mai precis cărțile digitale și cărți audio. Prin cărți digitale înțelegem atât cărțile pe e-book-uri cât și cele pe calculator. Cărțile audio din start, nu le consider lectură și nu le văd utilitatea. Mulți le recomandă în ideea că poți să le asculți în timp ce faci altceva (să conduci de exemplu). Ascultarea unei cărți audio în timpul condusului (sau oricărei activități care oricum îți consumă atenția) nu se aseamănă prea mult cu lecturarea unei cărți fizice. Este evident o prostie și experiența auditivă este cu totul altceva. A nu se înțelege că sunt împotriva cărților audio. Dar personal, deși am încercat, am renunțat total la cărțile audio deoarece nu am avut nicio experiență pozitivă. Nu știu dacă doar creierul meu este de vină sau faptul că în timp ce ascultam făceam și altceva, dar din cărțile ascultate, foarte puțin îmi mai aduc aminte.

Cărțile digitale (fie cele în format e-book, fie cele pe alt tip de ecran) sunt de asemenea o inutilitate părerea mea, în sensul că efortul lecturării unei cărți întregi în format digital este mai mare decât efortul lecturării aceleiași cărți în format clasic. Să mă explic. Experiența noastră cu internetul și cu calculatorul în general este una de tip client-server. Adică noi cerem ceva și calculatorul ne oferă ceea ce îi cerem. Fie că facem o căutare, fie ca dăm click pe un link sau swipe pe telefon, fiecare acțiune ne aduce o nouă pagină în care în general ne atrage atenția imaginea, grafica sau textele îngroșate. Este o întreagă știință plasarea conținutului relevant în pagina unui site pentru a direcționa atenția utilizatorului acolo unde trebuie. Creierul nostru este obișnuit cu asta, să vadă chestii strălucitoare (imagini, animație, texte colorate) într-un anume format. De asemenea, în general, petrecem maxim câteva secunde pe o pagina, orice prelungire punând un stres și consumându-ne interesul pentru pagina respectivă. Ca să rezolve această problemă, dezvoltatorii de site-uri au inventat “paginile infinite” – cum ajungi jos, îți apare conținut nou, pentru a nu te pierde. Creierul fiind plictisit după câteva secunde de analizat o pagina și obișnuit fiind că urmează ceva, un click sau o căutare nouă, focusarea pe pagina curentă își pierde din amplitudine. Acestea fiind zise, oricât de atenți și încordați am fi, cititul pe ecran este mult mai obositor cel puțin prin prisma obișnuirii creierului cu navigarea pe site-uri, pe motoare de căutare, pe site-uri gen wikipedia etc. Chiar dacă am reuși să controlăm așteptarea unui dinamism și am exersa răbdarea și timpul petrecut pe o pagină, creierul este oricum obișnuit să digere conținut cât mai “light” – texte scurte, clare, din care să înțelegi cât mai repede despre ce e vorba și care să nu te obosească și să te tenteze să dai click în altă parte. Ori această “antrenare” a creierului cu un anume tip de content în formatul digital este exact contrară stării necesare unei lecturi folositoare în care informația ajunsă în creier să nu fie doar o enumerare de litere ci cartea să fie o sursă și de … altceva.

Există și teoria că cititul unei cărți clasice antrenează gândirea într-un anume fel în sensul că dezvoltă mai mult imaginația, folosește mai mult memoria și alte de-astea. Textul vs imagine cred că este un război terminat de mult și personal nu sunt deloc de o anumită parte, fiecare evident având rolul său, iar puterea imaginii nu mai are nevoie de încă un avocat. Unde să fie atunci rolul cărții și dacă mai are vreun sens, voi încerca să răspund mai departe.

În ciuda dificultății unui răspuns clar și a războiului între carte și calculator, este indubitabil că cel puțin prin aura de mister cu care istoria a înnobilat-o, cartea are încă puteri secretele și taine nedescoperite. Așa se facă că o carte citită poate să ne afecteze mult mai mult decât orice experiență digitală (fie lectură, fie video), mai mult sau mai puțin complexă și/sau interactivă. Prin “mai mult” nu mă refer la cantitate ci vreau să spun că există o influență diferită de cea digitală și cartea pare să apese niște taste secrete în ființa noastră așa cum apăsăm noi tastele calculatorului când căutăm ceva sau navigăm pe internet. Deci dacă prin cititul online și asimilarea informației din digital, noi părem în control și suntem “la butoane”, cu cartea lucrurile stau cumva invers, din punct de vedere al feedback-ului acțiune-reacțiune. Poate acest “artefact” să fie consecință a motivației speciale și a unei componente afective pe care poate chiar ne-o dorim sau la care contribuim, deci nu o specificitate a cărții fizice. Dar motivație și afectivitate avem destule și în relația cu digitalul. Aceasta este taina cărți, deci, că lucrează într-un mod diferit de digital și care ne atrage, de unde faptul că încă mai există cititori.

Bineînțeles, sunt multe de zis și despre educația lecturii. Pentru un copil care nu și-a văzut părinții niciodată cu cartea în mână, va fi foarte greu să descopere avantajele lecturii. Este cumva ca la schi: văzut ca spectator, pare un spor stupid: ce e aia să aluneci pe zăpadă pe doua bețe? Ce plăcere să fie asta? Însă dacă ai trecut de primele prejudecăți și ai învățat să schiezi, drogul ți-a intrat în sânge.

Întorcându-ne la rostul cărții și la motivația lecturii, sunt de asemenea multe de zis și voi accentua unele omițând total altele. În primul rând cartea este deocamdata mediumul optim pentru transferul experienței și culturii umane. Pare ridicolă o asemenea afirmație, dar în context secular, deocamdata internetul nu și-a dovedit fiaiblitatea. Este încă foarte posibil ca internetul să tâmpească noile generații și să sucească într-atât de mult societatea umană încât să producă pe termen mediu-lung unele efecte devastatoare. Nu este deloc exclus ca liberarizarea producerii de conținut să distrugă știința la fel (sau poate chiar mai mult) cum liberalizarea votului a distrus calitatea morala și capacitatea conducătorilor popoarelor și țărilor. Știu că pot sări mulți să zică, cum adică? Nero a dat foc Romei. Da, dar Nero a fost o excepție. Realitatea istorică este că dacă un conducător nu era capabil, era mâncat de viu de problemele de … lidership. Recunosc că paralela mea este destul de șubredă, dar întorcându-ne la democratizarea “științei”, putem vedea de ce tembelizarea este un efect incontestabil al internetului. Iar dacă după tembelizare o să vină controlul și manipularea, este clar că omenirea poate ajunge ușor într-un ciclu autodestructiv. Sper că am explicat de ce consider că deocamdată cartea bate internetul în ceea ce privește comunicarea între generații a valorilor și experienței milenare a umanității.

O altă motivație pentru lectură este aceea că oricât de mult a crescut internetul și oricât de multe avantaje oferă digitalul, cărțile sunt într-un fel o sursă mai sigură și superior calitativă, dacă privim în general. Voi explica. Simplitatea și liberalizarea creării conținutului digital nu sunt întotdeauna un lucru pozitiv. Oricine poate scrie un blog, oricine poate emite o opinie pe un site și oricine poate face un tutorial pe internet. Dar cine scrie o carte, depune un efort mai mare și în general trece prin câteva etape, având cel puțin câteva piedici care să filtreze junk-ul. Evident că sunt și multe cărți proaste și evident că și pe internet putem găsi lucruri interesante. Câte romane foarte vândute în print nu au apărut inițial sub forma de blog. Există o întreagă “tehnologie” prin care cei versați în arta scrisului, pot face AB testing pe anumite idei și pot încropi viitoare cărți sau testa anumite idei, înainte de a se arunca în scris și dând lovitura de la prima carte publicată. Este cred eu evident că la nivelul concentrației de junk, internetul este de departe un mediu mult mai propice și mai predispus decât cartea. O carte trebuie în primul rând să se vândă, deci autorul are în cap și această chestiune, de unde și atenția la calitatea operei sale este mai mare decât dacă ar fi tentat să renunțe la carte și să folosească mediul digital. Apoi, cartea în sine este precum un costum care o dată ce l-ai îmbărcat, parcă nu îți vine să te porți oricum îmbrăcat în el. Noblesse oblige, deși nu prea îmi place termenul. Și evident că există excepții, dar la nivelul esențelor, de departe cartea este predispusă la a incorpora concentrație mai mare decât digitalul.

În ultimul rând, deși poate trebuia să încep cu asta, tradiția cărții este încă puternică și asta ar trebui să spună tot. Atât de puternică este însă, încât deocamdată nu există Premiu Nobel pentru Blogging. Adică, cel puțin în beletristică, cine dorește recunoaștere trebuie să iasă pe print. Nealinierile nu sunt considerate literatura și sunt încă fringe. Și chiar dacă în afară (mai ales în SUA), cartea exclusiv print este o raritate, cititorul având în general toate opțiunile la alegere (print, digital, audio), în fapt, digitalul sau audio nu sunt altceva decât transpuneri în alte formate ale cărții, nu sunt decât instanțieri (clone) în alte mediumuri ale cărți scrise, aceasta fiind încă baza, forma ei și așteptările cititorilor fiind absolut legate de mediul print.

Și în final câteva cuvinte despre de ce este bine să citim (fie print, fie digital). Este bine să citim pentru a fi informați și pentru a nu cădea în capcane. Învățătura din experiența altora este vitală pentru orice progres pe care dorim să îl facem în orice direcție, pe orice plan, iar aceasta o putem asimila doar prin carte sau mai ales prin carte. Bine este să învățăm din propriile greșeli dar dacă Dumnezeu ne-a dat minte să înțelegem și să putem asimila experiența altor oameni și cunoștințele lor, ar fi o prostie și chiar o batjocură să nu folosim această aptitudine. Mai sunt multe de zis despre cantitatea și calitatea cititului, despre selecție, despre luat notiție, despre recitit, și despre altele, dar poate despre astea altădată.

Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război (1908-1918) [RECENZIE]

Ah, rău este prin străini ca desculț printre mărăcini!  Am fost și sunt bolnav greu. Cât e ziua și noaptea de mare nu vine nimeni să-mi dea vizită sau să vadă dacă sunt mort sau viu. Cel ce va mai face ca mine, ca mine să se chinuiască. Stau și mă mir, mă înspăimânt singur de mine! Cum? În România având tată, mamă, frați, surori, neamuri și prieteni, fiind de națiune român, nu am stat și răbdat să-mi fac serviciul către stat, și în Bulgaria, neavând nici mamă, nici tată, nici neamuri și neînțelegând nici limba, am făcut servici și pe câmpul de luptă patru ani. A fost un blestem ceresc sau părintesc cred, și sunt sigur că până nu am fost blestemat nu am putut ajunge pe căile acestea sterpe. Dar … bun e Dumnezeu.

Cartea face parte din colecția Jurnale. Memorii a Editurii Humanitas și se bazează pe jurnalul unui român născut în 1886 într-un sat de lângă Câmpulung Muscel și fugit în Bulgaria ca să scape de serviciul militar. În cele din urmă, Nicolae a ajuns să lupte în armata bulgară mai mulți ani, inclusiv împotriva României.

Deși jurnal, cartea poate fi citită ca un roman de aventură. Viața acestui om este incredibilă și ar putea cu ușurință să fie ecranizată. Adaptarea textului și notele suplimentare de asemenea fac lectura ușoară iar evenimentele relatate sunt cu adevărat spectaculoase.

Pe lângă aventurile personale și bătăliile la care ia parte, Nicolae face și o sumară imagine a societății la începutul secolului 20, atât din România cât și din Bulgaria. Oameni, locuri, întâmplări relatate prin mintea unui cioban relativ inteligent, care citea ziarele, citea cărți, scria bine, citeț, a învățat repede și bine bulgara și turca și chiar avea cugetări filosofice.

Plecat de la 10 ani de-acasă, naiv de curajos, destul de onest, lacom de bani și avere, dar captiv unor idei fixiste și dându-se bătut repede în fața unor provocări cu prea multe necunoscute pentru el, Nicolae a fugit de armată din România ca să ajungă în cele din urmă – ironia sorții – soldat în Bulgaria. Am spus destul de onest, dar din jurnal se întrevede pe alocuri că Nicolae nu e sincer 100% cu jurnalul, poate mai ales din anumite temeri că va avea probleme cu bulgarii pe care nu se ferește totuși să-i facă pe alocuri înapoiați, necivilizați sau păgâni:

Să mă ierte Bunul Dumnezeu, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt [1]. Sunt creștini, tot de o religie și obicei ca și noi românii dar sângele și duhul îl au ca păgânii cei mai cruzi. Aș descoperi eu încă multe de acestea, dar scriind aceste rânduri mă aflu în Bulgaria și am puțină teamă, fiindu-mi soția bulgăroaică, să nu fiu descoperit de bulgari. Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea, care este bulgăroaică. De când sunt demobilizat au trecut 2 luni până acum, când scriu aceste rânduri, și nu am ieșit afară din curte ca să mă întâlnesc cu bulgari, pe care nu-i pot privi.

Avea să iese însă din curte și ulterior chiar să lupte împotriva românilor deși recunoaște că nu a tras un glonț. Mai târziu avea chiar să facă parte din trupele bulgare care împreună cu nemții au ocupat Dobrogea o perioadă, până ca România să o primească pe tavă de la Marile Puteri.

Pe lângă povestea ciobanului și viața lui tragică, în plan secundar putem cunoaște haosul și durerile nașterii națiunii bulgare. Speranțele și ciocnirea violentă de realitate, visurile total defazate de potențialul real dar și neșansele legate lanț – Nicolae relatează cu obiectivitate stările de spririt prin care trec bulgarii. Oroarea războiului este și ea prezentată deși fără gravitate, Nicolae scăpând de nenumărate ori ca prin minune. De altfel, dacă jurnalul este real, supraviețuirea lui Nicolae este cu adevărat o minune. Nu am numărat dar a scăpat de moarte ca prin urechile acului de cel puțin 5-6 ori: la stână luptându-se cu hoții, dezertând înotând Dunărea și plutind pe o bucată de gheață, în armată pe diverse fronturi supraviețuitor deși bulgarii nu au câștigat decât împotriva turcilor în câteva bătălii. După războiul mondial și declararea păcii, condamnat la moarte.

Jurnalul acoperă doar războiul și ne lasă cu Nicolae bolnav grav în timpul în care bulgarii evacuau Dobrogea. Deși a trăit până în 1967 (81 de ani!), nu aflăm nimic din introducere despre unde și-a petrecut ultima perioadă a vieții. Știm însă că unul dintre copiii săi a murit în Al 2-lea Război Mondial.

NOTE:

[1] se referă la cum tratau bulgarii soldați români luați prizonieri la bătălia de la Turtucaia

Amănunte interesante din viața lui Rahmaninov

“Un muzician al inimii, dar nu un sentimentalist”  – Boris Nikitin (arhitect naval)

Serghei Vasilievici Rahmaninov este urmaș al lui Ștefan cel Mare. Făcând parte dintr-o familie nobilă, istoricul acesteia se alfa înscris într-un registru al familiilor nobile rusești din secolul al XVII-lea în care reiese ca fondatorul acestei famili este Ioan Vecin, un fiul al lui Ștefan cel Mare care la rândul său a avut doi fii: Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin, din care descinde Serghei Vasilievici Rahmaninov.

A pus mâna pe pian la 4 ani și până să termine Conservatorul, avea deja mai multe piese compuse atât pentru pian cât și pentru orchestră.

Tatal sau era betiv si afemeiat. La varsta de 10 ani, cand sora lui a murit de difterie, mama a divortat si de atunci nu si-a mai vazut tatal. Bunica din partea mamei a venit sa stea cu ei si a inceput sa-l duca pe Serghei la biserica unde a luat contactul cu muzica liturgica din care se va inspira ulterior.

Preludiul pentru pian in Do diez minor i-a venit prin inspiratie in timp ce asculta clopotele bisericii: “Ascultam clopotele bisericii si intr-o zi preludiul pur si simplu mi-a venit in minte si l-am scris. A venit cu o asa forta incat nu m-am putut elibera de el desi am incercat. Aveam 19 ani”.

Prima lui simfonie compusa la 22 de ani a fost atât de negativ primită încât Serghei a intrat într-o lungă depresie de 4 ani, la capătul căreia s-a născut formidabilul al doilea concert pentru pian. Iată deci că și necazurile pot fi factor de progres și autodepășire … Personal nu înțeleg de ce Simfonia I-a a fost atat de prost primită. Nu este clar la nivelul operei complete a lui Rahmaninov. Însă cât de mare trebuie să fi fost nivelul publicului și “concurența” epocii încât o asemenea simfonie să fie primită cu critici negative atât de puternice încât să îl bage pe autor în depresie. Sau poate așteptările lui cu privire la aprecieri să fi fost prea mari? Rimschi-Korsacov, Procofiev, Șostacovici sunt doar câțiva dintre marii compozitori care erau în viață la 1900.

Însă evident că nu doar așteptările și propria imagine au fost cauzele depresiei lui Rahmaninov: sărăcia, blocajul creativ și câteva evenimente nefericite l-au aruncat în brațele depresiei din care a ieșit însă ca un tigru. Mai tarziu, Rachmaninov a marturisit ca sotia sa credea ca dirijorul era beat. Un critic a scris: “daca ar fi un conservator in iad si unul dintre studenti ar fi pus sa compuna o simfonie despre cele sapte plagi trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, acel elev este Rachmaninov”.

Simfonia nu a mai fost cantata cat Rachmaninov a trait si nici publicata. Rachmaninov declara ca nici manuscrisul ei nu va mai fi gasit. Oare sa fie vreo legatura intre esecul acestei simfonii si faptul ca Rachmaninov i-o dedicasei primei lui iubiri, o tiganca care era casatorita?

In timpul depresiei, Rahmaninov a primit consiliere de la un doctor psihiatru caruia i-a dedicat prima compozitie dupa fatala simfonie. Tot in timpul depresiei, l-a vazut si pe Tolstoi pentru a-l ajuta sa-si recapete increderea in sine. Acesta i-a atins genunchii cu bastonul si i-a zis: “Trebuie sa muncesti tinere, sa muncesti. Sa muncesti in fiecare zi, asa cum fac si eu”. Mai tarziu, cand i-a cantat acestuia, Tolstoi l-a intrebat: “Spune-mi, are cineva nevoie de o muzica ca asta?”.

Ca si alti mari compozitori, si Rachmaninov s-a casatorit cu una dintre verisoarele sale primare, Natalia Satina in ciuda opozitiei Bisericii si a familiei. Mi-as dori sa comentez mai mult pe acest subiect, pentru a incerca sa risipesc indoielile si suspiciunile gresite ale unor ortodocsi care au blocaje in a consuma fie muzica fie literatura unor mari personalitati, pe motivul “decaderii morale” a acestora. Cu toate acestea, nu isi pun problema cand mananca o prajitura daca cofetareasca isi tradeaza sau nu barbatul sau daca nu cumva a dracuit de a spurcat in timp ce a pregatit o prajitura. Sunt mai multe lucruri de zis si de aceea, poate voi incerca asta intr-un articol viitor.

Dupa venirea comunistilor in 1916, Rahmaninov, folosind pretextul unei invitatii sa tina recitaluri in intreaga Scandinavie, a fugit cu familia si cu cateva partituri la brat in Suedia. Bolsevicii i-au dat foc la casa de la Ivanovka care a fost ulterior reconstruita in timpul Perestroikai de autoritatile comuniste.

La inceputul anului 1918 s-a stabilit in Danemarca, la Copenhaga unde traia castigand din recitaluri la pian. Nu a rezistat insa financiar si a planuit sa plece in America, unde primise mai multe oferte pentru postul de dirijor.  In America a avut mai ales o activitate de interpretare, fiind nevoit sa faca turnee pentru a-si intretine familiar. Din lipsa muncii asidue, nu a avut timp si starea psihica pentru compozitie, intreaga perioada din SUA cuprinzand doar 6 piese. De cand a venit in SUA in 1918 si pana in 1932 nu a mai compus nimic. Intre anii 1932 si 1939, verile si le petrecea in Elvetia in Hertenstein langa Lacul Lucerne unde a reusit sa scrie “Rapsodia pe o tema de Paganini” in 1934 si Simfonia a 3-a. A interpretat peste 1000 de concerte in SUA, luand bagheta de dirijor abia in 1939.

In 1942 a fost descoperit avand cancer de piele melanoma. A murit in februarie 1943, cu patru zile inainte sa implineasca varsta de 70 de ani.

Rahmaninov avea o memorie atat de puternica incat ii era indeajuns sa asculte o piesa, fie simfonie, fie concert o singura data pentru a o interpreta a doua zi, peste un an sau peste zece ani. Cand era elev al lui Siloti, in anii de la Conservator, acesta ii dadea sa invete o piesa dificila si dupa doua zile Rahmaninov o executa cu perfectiune si chiar cu finete artistica. Dupa propria marturie, niciodata nu a uitat partiturile, o singura data in cadrul unui concert, la batranete a avut o problema cu memoria, blocandu-se in timpul unei piese.

In legatura cu concertele din SUA, era nemultumit ca publicul nu pastra linistea. Cel mai mult il deranjau cei care tuseau in timpul interpretarii. Rareori isi ducea programul pana la capat, de cele mai multe ori, taia din program din cauza zgomotelor prea multe in timpul interpretarii.

Inchei aici ca sa nu va plictisesc cu mentiunea ca rusii vor sa recupereze de la americani ramasitele artistului. Cand a murit, acesta a cerut sa fie ingropat la vila din Elvetia, fiind constient ca in Rusia nu se mai putea. Din pacate, din cauza razboiului, nici in Elvetia nu s-a putut, fiind ingropat in Valhalla, New York.  Rusii ii acuza pe americani ca i-au neglijat mormantul privatizandu-l si vor sa il aduca inapoi in tara, insa rudele au refuzat deocamdata.

Copiii haloween – generația marshmallow

Nu va speriati! Vor fi doar fantome prietenoase si vrajitoare dragute! Ia-ti coada de matura si hai la petrecere! Petrecaretii se vor putea indulci cu o groaza de dulciuri, degete de vrajitoare, placinta cu dovleac, sucuri si cate si mai cate….

Anutuțul de mai sus este extras dintr-un material promoțional la o petrecere de Haloween pentru copii organizată aiurea undeva în București. O căutare publică pe Facebook după cuvintele “petrecere Haloween” ne dă o imagine clară a fenomenului Haloween în România, mai ales în cadrul educațional. La o școală din București, unei fetițe, pentru serbarea de Haloween, i-a fost “alocată” poezia “In The Graveyard” pe care o puteți vedea mai jos.

in-the-graveyard

Definesc generația marshmallow puștanii până în clasa a 8-a sau a a 9-a (granița e fluidă) care sunt crescuți în epoca Internetului cu desene la smartphone, tablete, jocuri, X-Box, Playstation și în care părinții lor și-au pus nădejdea că o să reușească în viață fie “cu calculatoarele” (cei mai optimiști), fie emigrând afară și integrându-se în străinătate după modelul atâtor români care au reușit deja și stârnesc nu de puține ori invidia (total nevinovată) celor care nu au reușit încă să fugă, fie din neputință, fie din … inerție (ca să nu divagăm).

Fenomenul acesta social este extrem de puțin explicat și înțeles: opțiunea emigrării ca formulă de succes în viață – idealul majorității covârșitoare a românilor. Vor trece mulți ani până când fenomenul va fi înțeles și explicat deoarece acest fenomen este în plină floare. Fiecare avem rude sau prieteni care au plecat. Fie că ținem sau nu prea mult legătura cu ei, fie că ne vedem și vorbim doar de Crăciun sau de Paști, emigranții sunt în general bine, sau cel puțin așa se prezintă. Evident că pentru a nu ne face inimă rea prea mare, românii rămași se gândesc: ce dacă, măcar aici sunt cu ai noștri, nu sunt tratat ca străin. Sau: eu nu aș putea să sufăr umilințele și greutățile din afară. Altfel spus, când invidia ne roade, instinctul nostru de autoconservare ne aduce gânduri liniștitoare din categoria “Fie pâinea cât de rea …”.

Nu vreau să par fin observator social. Însă visul la emigrare este atât de profund întipărit și impregnat în mentalul colectiv al românilor încât este de multe ori rumegat și adus în discuții chiar dacă nu este luat serios în calcul până și de românii care o duc bine aici și care dacă ar emigra nu doar că nu ar duce-o în afară la fel ca aici, dar ar avea și serioase probleme de adaptare. Pentru ca una este adaptarea pentru muritorul de foame care nu are alternative și alta pentru un român care aici trăiește boierește. Nu mică mi-a fost mirarea când până și un amic politician destul de bine plasat amintea într-o discuție recentă că a intrat în discuții cu soția să plece și chiar ajunsese să facă calcule financiare.

În general însă, tema emigrării este folosită doar ca glumă, materie de refulare sau este păstrată în punguța de soluții de criză și scoasă de acolo doar când e nevoie și atunci poate doar ca “loc de dat cu capul” unde să nu te doară prea mult în condițiile în care alternativa ar fi urcarea pe pereți.

Nu iau în discuție în acest articol, cazul celor care trec sau au trecut la fapte (să zicem 2-3 milioane din cele 22-23 câți suntem, adică 1 din 10). La câte crize au trecut peste noi, marea emigrare cred că s-a produs și acum nu ar mai exista “materie primă” decât poate în rândul tinerilor aboslvenți care nu sunt încă asezați și sunt mai ușor de dezrădăcinat decât cei care au deja o familie și poate au deja o carieră și copii facând plecarea greu posibilă, mai ales în vremuri în care creșterea PIB-ului ne dă titluatura de tigru economic și politicienii se bat în promisiuni de măriri de salarii și tăieri de impozite.

Însă în gândul fiecărui părinte care a supraviețuit în minunata noastră țărișoară cu toate șocurile aduse de crize economice, politice și mai nou geopolitice, copilul său trebuie să fie mereu pregătit să fugă și pentru asta trebuie să învețe neapărat limba engleză. Nu cred să fie o materie mai importantă pentru majoritatea părinților decât limba engleză. Am și un argument: singura materie la care în clasele 1-4 este adus un profesor specializat (pentru că cica doamna nu ar știi să îi învețe un one-two-free) este limba engleză. Dar nu doar la 1-4, ci și la toate grădinițele, limba engleză este extracuriculara pentru care oricare părinte plătește fără să clipească în plus, numai ca copilul să învețe cât mai repede limba engleză, ca să nu … “rămână în urmă”, ca și cum fuga ar fi iminentă și ar trebui să plece peste noapte, nu ar avea 12 ani în care să tot învețe engleza dacă oricum e condamnat la emigrare încă de la vârsta de grădiniță.

De aceea, părinții nu zic nimic cu privire la petrecerile de Haloween, oricât de morbide ar fi, pentru că li se spune la TV ca acestea vin din SUA. Ori, cum în SUA se vorbește engleza și cum petrecerile / serbările  sunt în general în limba engleză, părinții sunt satisfăcuți că copiii lor au încă un prilej de a asimila cultură americană, făcând – în mintea lor – integrarea cât mai facilă și oferindu-le astfel șansa unui viitor mai bun.

Din același motiv – modelarea copiilor pentru integrarea în cultura occidentală – există și acreala cu care mulți părinți privesc educația religioasă considerată de ei a fi anacronică și periculoasă în perspectiva unei emigrări.  Asta mai ales dacă luăm în calcul Corectitudinea Politică – noul sistem ideologic (adică religie) în jurul căruia se învârte societatea occidentală, de la legislație și educație, până la norme sociale, discurs public, teme culturale etc.

Astfel s-ar explica și repulsia față de ora de religie a unor părinți nu neapărat atei, ba chiar credincioși (chiar dacă căldicei) care de teama excluziunii în perspectiva emigrării, le e teamă ca copii lor să nu fie “îndoctrinați” de “popii bărboși extremiști” și prin urmare sunt foarte exigenți când li se cere opinia cu privire la programa orei de religie. Deși în general, astfel de topicuri și discuții sunt lansate de presa sau anumite organizații “deschise”, nu este total neadevărat dacă spunem că probabil majoritatea părinților dacă ar fi întrebați dacă sunt de acord ca copiilor să li se predea o lecție despre rai și iad, ar răspunde nu.

Religia, în mintea lor formatată de ProTV, trebuie să îi învețe pe copii de bine, nu de iad, draci și pedepse. Haloween-ul este însă altceva, e o sărbătoare cool despre care se vorbește și la TV, deci este acceptată social, ba chiar drăguță având în vedere picanteria costumelor și a tematicii.

Copii crecuți astăzi sunt robii trendurilor. Ei vor fi mase de manevră pentru politrucii de mâine care vor fi doar niște păpuși manipulate de marile corporații, bancheri și miliardari “filantropi” prin intermediul asociatiilor “deschise”, ONG-urilor progresiste și a think-tank-urilor sau formelor specifice de inginerie sociala care or prinde atunci.

Puțini români au auzit de mișcarea Occupy. O tentativă eșuată de schimbare, poate cântecul de lebădă al tinerilor cazuți deja victime societății post-moderne super-financializate, super-tehnologizate și super-manipulate. În ciuda curajului și capacității de conștientizare a problemelor, mișcarea Occupy a fost deturnată facil prin integrarea a câtorva agenți de influență care au neutralizat principalii vectori de schimbare care ar fi putut oferi o șansă de succes acestei tentativă de revoluție care a avut loc în SUA. Iar acești vectori au fost: un program, o organizare, un plan de actiune. Toti aceștia trei, au fost neutralizați de agenții de influență în cel mai simplu mod: sugerând, repetând agresiv și promovând ideile contrare: fără program, fără lideri, fără solicitări sau acțiuni concrete, organizate.

Am urmărit îndeaproape desfășurarea protestelor și evoluția acestora. Totul a fost atât de bine deturnat încât mulți tineri care mai aveau o oarecare rezistență la manipulare și aveau o minimă trezvie, au realizat fenomenul și s-au retras deznadajduiți din luptă. Câteva articole despre Occupy am scris la vremea respectivă, ce vreau însă să subliniez: poate nici o mișcare de protest nu a fost deturnată mai ca la carte ca aceasta, deoarece tinerii milenariști sunt o generație de jeleu: au o oarecare fermitate, nu se dilueaza complet, au o oarecare consistență, nu se fac praf la primul impact, însă fiind translucizi, nu au substanță. Și, fiind crescuți cu substanțe sintetice, industriale, fără vitaminele moralității, sau proteinele tradiției, au căzut ușor victime la diluanții sistemului, fiind manipulați și deturnați rapid și capital – faptul că în ultimii 5 ani nu a mai avut loc nici o mișcare socială deși situația nu s-a imbunătățit prea mult, poate chiar s-a înrăutățit (vezi problemele cu negri sau cu emigranții), sunt o mărturie.

În mod similar și generația marshmallow de la noi, copii crescuți într-o societate bolnavă care se zbate precum o muscă fără cap încercând să imite modelul european, fără repere sau cu repere confuze, difuze și în continuă transformare, supusă poate celui mai puternic șoc informațional al istoriei prin datul vremurilor pe care le trăim, va fi poate prima generație ancorată mai mult în virtual decât în realitate.

Prin virtual neînțelegând doar lumea jocurilor, a filmelor și a Internetului – mitologia postmodernă, cât mai ales virtualitatea sensului existențial, aspirațional și psihologic, care vor fi toate “aprinse” și “activate” de algoritmii de inginerie socială fabricați în laboratoarele tenebre ale creatorilor de trenduri și propagate în mintea lor prin întreaga “rețea” de comunicare care include toate despre care am mai amintit (Internet, media, rețele sociale) dar în primul rând școala.

În această nouă bravă lume, singurii supraviețuitori vor fi hackerii. Cei care vor cunoaște bine rețeaua, cei care vor avea curiozitatea să descopere cum funcționează protocoalele și fluxul informațional și cei care vor avea curajul să treacă dincolo de firewall-uri, până în cele mai ascunse fisiere, căutând coduri sursă și decriptând secrete cât mai interesante și mai șocante. Iar apoi, se vor lupta șă facă publice aceste documente, să îi convingă și pe alții de autenticitatea lor, indemnăndu-i să se trezească din somn și să se revolte.

Din tainele statisticilor: romanii si limbile straine

Daca in majoritatea statisticilor la nivel european Romania sta prost, ne-am astepta ca macar la limbi straine sa stam mai bine. Nu din alt motiv, ci din simplul motiv ca invatamantul romanesc este si a fost unul foarte bun sau cel putin asa ni s-a spus. Asta pe langa faptul ca ne credem mai destepti ca altii …

Pe scurt, doar ungurii sunt mai slabi ca noi in ceea ce priveste cunoasterea limbilor straine. Asta daca nu cumva, doar noi cu ungurii spunem adevarul si restul mint, caci sondajul e facut pe declaratii proprii nu pe teste.

Iata insa cifrele brute, cu nota ca explicatii suplimentare puteti gasi aici.

1 2 3