Citate, citate

Tout est noir, Leon!

Tout est noir, Leon!

“Un nebun arunca o piatra in apa si o suta de intelepti se chinuie sa o scoata”. Oricat de mult m-am abtinut sa nu intru in lantul propagarii “pietrei” citatelor lui Dan Puric, nu ma pot abtine sa nu intru si eu un acest “sirag” al reactiilor care mai de care mai confuze, mai sterpe sau mai fara sens. Sper sa nu fie lipsita de sens interventia mea, sa aiba macar un minim, infim sens, pentru a nu fi doar inca o scremuiala de a scoate o piatra inutila oricum din apa.

Nu cred ca domnul Plesu este nebunul din proverb. Nu sunt sigur nici ca nu e. Am citit si am recitit articolul cu pricina si parca totusi, pe alocuri are dreptate. Parca si mie mi s-a parut ca Puric scoate citatele din buzunar cum scot daciile fum. Si Plesu parca ii zice bine acolo, ca mai trebuie sa si citeasca nu doar sa citeze. Am citit si am recitit si m-am tot gandit: dar daca Puric chiar a citit ce citeaza? Daca omul chiar are memorie si a trecut prin cartile alea? Si chiar daca nu le-a citit pe toate, totusi citeaza frumos, nu sunt citate proaste.

De mai multe ori m-am mirat cum de are Puric un citat pentru orice situatie si de cum nu exista propozitie fara citat in discursul sau… Acum, citind articolul lui Plesu, m-am tot gandit: dar parca nu le zice rau totusi Puric, citatele nu sunt chiar aiurea plasate, exista o oarecare coerenta cel putin pe termen scurt, caci oricum, daca incercam sa catalogam cinci minute din discursul lui Puric, nu cred ca il putem lega de o tema, Puric ţopăind dintr-una in alta mai ceva ca la Balsoi Teatr.

Si ca si cum confuzia nu ar fi fost indeajunsa – face sau nu face bine Puric folosind atatea citate, are sa nu are dreptate Plesu sa-l taxeze, etc – colac peste pupaza, mai aflu si ca articolul este vechi de vreo 6 ani, noua fiind propagarea sa pe Facebook. Am avut o mica mare mirare gasind aceasta informatie (bineinteles neverificata) intr-un articol, mai ales pentru ca l-am vazut pe Puric la ultima emisiune, subliniind de mai multe ori ca nu da citate doar ca sa vada lumea ca a citit mult ci pentru ca citatele explica mai bine cum stau lucrurile, semn ca probabil stia de articol sau era constient de valva recenta.

Avem deci inca un personaj care poate fi numit nebunul care a aruncat piatra in apa, cu siguranta fara sa aiba habar ce dispute va propaga – autorul paginii neoficiale a lui Andrei Plesu de pe Facebook care a sharuit articolul cu pricina.

Inflatie de citate, inflatie de reactii ale unor personaje mai mult sau mai putin importante si inevitabilele comentarii libertine ale ocupantilor celulelor de reeducare de pe Facebook care cred ca daca dau un share sau un like sau arunca un “Puric, securistul, blah, blah” la comentarii” fac socializare sau participa la un dialog.

Chestiunea in sine este insa importanta. Mai bine zis, chestiunile. Le-as enumera:

  1. este sau nu este bine sa folosim citate, mai ales daca nu le-am citit si mai ales daca nu le-am trait, “nu am trecut prin ele” cum spune domnul Plesu.
  2. este Puric un “aliment nedaunator sanatatii (mintale, psihologice, spirituale, culturale etc)” sau poate fi macar consumat “cu moderatie” sau poate este musai interzis celor care nu au citit 5483 de carti si nu au avut macar o bisnita primara, daca nu chiar un “comert consistent” cu Ambroise Paré cum a avut domnul Plesu ca sa isi permita sa il acuze pe Puric ca el nici nu are habar ce mananca la micul dejun Pare sau ce tip de whisky prefera Platon.
  3. fenomenul zavistiei intre cei doi mari oameni de cultura este cumva unul specific caragialismului mioritic sau doar apanajul unei socitati gregare in care nici macar varfurile nu se pot angaja intr-un dialog al ideilor ci doar se acuza reciproc intr-un mod in esenta infantil, indiferent de spoiala de argumente si limbaj. In esenta, Plesu il face guru pe Puric si Puric il face invidios pe Plesu. Nu de putine ori, turma “intelectualilor” ai carui cap este Plesu a intrat in conflicte nenumarate atat cu turma “stangacilor” – adunatura de oi “intelectuale” din ONG-urile lui Soros care reactioneaza instinctual la oricine declara o oarecare afinitate fata de crestinism cat si cu turma “ortodocsilor extremisti” mai mare, dar fara exponenti pe calibrul lui Plesu in privinta culturii si care are un set de acuze vechi si cam fumate pentru fiecare dintre cei 3: colaborat cu Base, tradare de neam pentru Liiceanu (pentru cartile scoase la Humanitas) si batjocorirea culturii romanesti pentru Patapievici prin scandalul porno-ICR. De asemenea, extremistii catalogheaza direct “securisti” pe turma “stangistilor” care raspund cagalogandu-i “ultra-nationalist” si/sau “ultra-traditionalisti”.

Cu privire la punctul 3, pe langa cele 3 turme princiapale de “oi cuvantatoare” care sunt reponsabile pentru emiterea ideilor si a opiniilor, se afla oile consumatoare, impartite si ele in cate o ceata, cate una pentru fiecare, sau chiar mai multe cete cu un oarecare dinamism, dintre care unele oi mai mult sau putin sau atente la “ierarhie”, altele independente (pana la “acaparare”) – mai mult sau mai putin si fie alternand intre ţarcuri, in functie de care oaie canta mai frumos, fie ascultand orice oaie, unde li se nimereste urechea, fara a face prea mare diferenta, fie din nepricepere, fie din deschidere si “toleranta”, fie ca pur si simplu nu le duce capul sa aiba o opinie sau afinitate. Sau poate unele oi independente asculta de toti, orice au a spune, din dorinta de a lua ce e bun de la fiecare, cum ma amagesc eu ca fac.

Prin prisma celor de mai sus spuse, intorcandu-ne la punctul 2, cred ca Puric trebuie totusi consumat ori cat mai mult, ori deloc, nu prea exista loc de mijloc. Ori ce face Puric este foarte bine, discursul sau foarte folositor, interesant, important, relevator pentru “plebe” (cum este caracterizat auditoriul lui Puric de catre un detractor) ori altfel, Puric poate produce anumite alergii si patternuri de gandire celor care ii asculta discursul care intr-adevar are recursivitati si secvente deseori obositoare cel putin prin repetarea obsedanta, ca sa nu folosesc cuvinte mai grele. “Efecele secundare” ale puricariei pot fi extrem de variate: eu de exemplu, deseori cand vad babele vorbind la tara, ma gandesc: “Sa vezi ce-ar zice Puric daca ar vedea asta!”. Pur si simplu, Puric ma invadeaza in gand si nu mai pot sa admir doua babe vorbind de-ale lor, fie intre ele, fie pentru mine, fara sa ma gandesc la Puric si la babele lui din avion care nu vor sa insiste la Dumnezeu, si multe alte povesti de astea … Daca Puric va intra in istoria oratoriei romanesti peste veacuri, cu siguranta baba va fi una dintre temele dominante indelung analizate de specialisti. Boistii de maine care vor desface mitul Puric in patru ace, vor avea nenumarate demistificari de facut pentru a clarifica care poveste cu babe ii apartine si care nu ii apartine lui Puric.

Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante spunea Pr. Savatie si apoi propunea ca o stire sa fie importanta doar daca aduce bucurie. De aceea, simt nevoia sa nu termin acest articol doar cu enumerarea acestor stiri care probabil prea multa bucurie nu au cum sa aduca. Ceaţa cu privire la cele 3 chestiuni ridicate de mine ramane in continuare si asteptam si alti intelepti sa scoata piatra din lac, sa ne ajute sa ne conturam ceva opinii.

Asadar, cum am fost la tara de Craciunul acesta, am asistat la o discutie memorabila intre 2 babe care nu s-au mai vazut de demult. Una are vreo 85 de ani si alta vreo 87. La ambele le-a murit barbatul, ambele stau cu copiii. Una are reumatism si o dor articulatiile cand merge, cealalta nu se plange de nimic, desi are cataracta si a inceput sa nu mai vada bine. “Nu ma doar nimic maica”. Eu ma rog la Dumnezeu ca toti sa aiba parte de batranetea mea. Eu nu am stiut ce e aia durere, maica! Pare un caz uimitor, dar mamaia asta exista: are 87 de ani si pretinde ca nu o doare nimic, ba chiar ii e frica sa zica ca o doare ceva, ca o vede Dumnezeu.

S-au intalnit cele doua cuscre si dupa ce s-au salutat si au plans ca s-au revazut dupa atata amar de zile (desi stau la o aruncatura de bat, dar de la o varsta, ce mi-e 200 de metri, ce mi-e 2000 de km) se intreaba una pe alta “ce mai faci?”. Una se plange: of, ce sa fac, ma rog sa ma ia Dumnezeu sa ma scape. Ma dor toate, nu mai poci. Da tu, ce faci, pe cine ce te doare? Pe mine nu ma doar nimic, continua cealalta. Multumesc lui Dumnezeu ca ma tine pe picioare. Nu mai sunt buna de nimic, nu mai fac nimic, ca nu vad, si copiii nu mai sa uita ei la mine sa ii ajut cu nimic, dar in rest sunt bine.

Bineinteles, gravitatea intalnirii celor doua babe este greu de exprimat, vorbele sunt slabe. In aproximativ 30 de minute au trecut prin toata istoria de 100 de ani a satului: ala a lu’ cutare ce mai face, da de ala a lu cutare ai mai auzit? Ala mai traieste, da ala e bolnav, cum o duce? Un alt moment amuzant a fost discutia pe speaker-ul telefonului cu o alta baba care si aia sta destul de binishor, fiind singura dintre cele 3 care inca mai merge la biserica, fiind mai tinara si mai in putere. Are in schimb grija de barbat, fiind singuri. “Si pe tine tusa Prica ce te doare?” “Nu ma doar nimic”, raspunde tusa Prica. “O mai doar mijlocu din cand in cand, completeaza cealalta baba” – probabil uitand repetitia obsesiva a tusei Prica ca nu o doar nimic. “Nu, nu ma doare mijlocu'”, o corecteaza tusa Prica, “Nu ma doare nimic!” repeta iar. Evident, tusa Prica nu are cum sa inteleaga ca celelalte babe fiind in suferinta se amarasc pe de o parte, afland ca alte babe nu au suferinte, chiar daca pe de alta se bucura sa auda de bine, poate primind si ele o umbra de optimism.

Suferinta oamenilor batrani este greu de inteles de tineri. Mai ales cand suferinta este insotita de regretul ca nu mai pot munci (“alta data sapam toate colturile gradinii, cu cazmaua!” se lauga mamaie Onuca, care acum are reumatism). Este mahnita ca copiii nu mai muncesc cum trebuie curtea, nu se ridica la nivelul lor, pe langa problema durerii si a dependentei de copii.

Am aflat insa un secret de la tusa Prica: “batranetea mea e lacat la gura, Gigele”. Tusa Prica a vrut sa-mi dezvaluie secretul unei batraneti lungi, linistite si fara durere: buna intelegere cu copiii, smerenia si ascultarea. Atat de ascultatoare este tusa Prica, ca nici nu mai iese la poarta ca nu o mai lasa copii sa nu o faca de rusine: daca tusa Prica acum nu prea mai vede cine trece pe linie, nu poate sa le dea buna ziua, de unde mai bine sta in curte pe banca, nu mai iese la linie.

Dialogul la cei batrani de la tara are multe taine. Mai ales la cei care au rezitat peste ani si sunt modele de urmat (babe de 85, 90 de ani, sanatoase, fara nici o operatie la activ, care nu stiu de boala serioasa, care daca mai ia un medicament de tensiune din cand in cand si bineinteles, cataracta de care nu scapa nimeni la o asa varsta). In primul rand, nu sunt fatarnici, spun adevarul si il spun fara rautate. Iar daca mint, o fac cu un scop bine definit, ca sa rezolve o problema serioasa. Mamare Gheorghita s-a dus sa ii dea de pomana vecinului Costel de la vale si pentru ca ii e greu sa mai dea ture pe la poarta, i-a dus pomana peste gard. Costel, cand a primit pomana i-a zis: “Tusa Gheorghita, stii ce m-am gandit eu? Sa facem o usa intre noi”. Prin usa intelegand poarta la gardul despartitor intre doi vecini, ca sa nu mai ocoloeasca pe la poarta daca vor sa treaca unul la altul. Era undeva o vorba a unui parinte ca apocalipsa o sa vina cand nu mai e poarta intre vecini. Pe vremuri, mai intre toti era poarta, acum eu unul nu am vazut nicaieri. “Ma, noi poarta intre noi am mai avut de demult. Da’ erau alti oameni (adica parintii lui Costel pe care acesta i-a dat afara din casa, gonindu-i la marginea satului, sa-si faca alta casa, dupa ce acestia ii facusera proprietar pe casa si teren – n.r.). Acum tu vrei sa faci poarta, dar mie mi-e frica ca daca intri si imi fur gaina. Cu batranii tai aveam poarta, pe vremuri si ne intelegeam da’ cu tine nu am curaj cu poarta”. Tare as fi vrut sa vad cum a rectionat Costel, caci povestea mi-ar relatat-o mamae Gheorghita. “Pai si cum mamaie, chiar asa ii zisesi?” “Da, asa ii zisei” zambeste tacticoasa mamare, fara rautate, doar ca sa imi raspunda rasului meu pe sub mustata de care nu ma puteam abtine. Nu de furat gaini ii e lui mamaie, ca nu il vede ea pe Costel furand gaini, dar femeie batrana, la 95 de ani, care mai sta unele zile si singura, grija portii intre ea si Costel mai avea s-o duca, mai ales ca Costel are 2 copii mici care si-asa pot sa sara gardul cand vor sa se serveasca cu ce vor, ca mamaie oricum nu prea mai vede. Nu de alta, dar mai demult, vecinul Ariciu’ de din deal, a speriat-o in gluma ca sare peste gard noaptea si ii bate in geam sa o sperie. Si cum mamare chiar are fobia de intuneric si de hoti, noaptea cand e singura abia punand capul pe perna de frica, normal ca s-a speriat, escalandand problema pana la nepoti care l-au pus la punct pe Ariciu’. Dar urmele au ramas, de unde si spaima de furat gainile pe care mamare i-o servi lui Costel – asta ma gandesc eu. Dialogul, chiar si in contradictoriu, are o taina. Taranii batrani mai ales isi spun in fata ce au de spus si nu se supara, chiar daca dreptatea si-o pastreaza fiecare si nu ajung la consens. Bineinteles, la cei mai destepti, nu toti sunt asa. Probabil sunt multi si care se cearta, care au zavistii, care barfesc, striga etc. Dar eu asa am observat, ai care au o bunatate moderata si o deschidere spre dialog sincer dar in cadrul omeniei, o duc bine.

Lipseste mult dialogul in societatea romaneasca. Toti striga asta, toti sunt de acord, dar fiecare se invarte tot in ţarcul sau. Dezbaterea nu exista. Pana si falselse tentative uneori sunt tot hilare. Sa luam de exemplu pe domnul Patapiecivi cu a sa “Intoarcere la Dialog” la care invita din ce am observat doar autorii Humanitasului, adica recomandarile domnului Liiceanu, in nici un caz nu vrea un dialog real, un schimb de idei cu oameni din alte tabere ci se intoarce in aceeasi “sfera de influenta”. Despre Puric ce sa zic, nici nu mi-l imaginez pe Puric sa fie capabil de un dialog cu cineva, el fiind obisnuit sa aiba parte de redactori TV caricatura care nici macar o lista de intrebari coerenta nu au ci vin cu scandari amorfe de genul “Ce e de facut, ce credeti despre poporul roman, mai ne cunoastem trecutul, mai ne cunoastem valorile etc”.

Se intorc mortii acasa (Recenzie)

intorc-mortii-acasa-206966

Am citit aproape 95% din carte, ultimele pagini efectiv nu am mai rezistat. Imi e si greu sa fac o recenzie negativa unei carti care a stat in top vanzari atata timp. Cu toate acestea o sa incerc, poate scutesc pe altii de pierderea timpului si-asa destul de limitat pentru lectura in zilele noastre cu atatea tentatii.

Pe scurt cartea este o colectie de citate de la sfintii parinti, imbrodite cu o poveste care se vrea a fi reala desi nu stim cat e reala si cat e fictiune din ea.

Inainte de a citi cartea, am ascultat cateva conferinte ale autorului in turneul de promovare a cartii. Ca o mica paranteza, in caz ca cine stie cum vreun autor roman citeste aceasta recenzie, sa stie ca succesul vanzarii unei carti este direct proportional cu efortul depus de autor de a-si promova cartea prin lansari si conferinte. Ciomazga a tinut cateva zeci de conferinte – dupa cum singur declara – de promovare a acestei carti si succesul nu s-a lasat asteptat.

Asadar am ascultat o conferinta in care autorul raspunde cu fermitate acuzelor ca povestea nu ar fi reala, detaliind. Lucrand la un ziar pe vremuri, la o rubrica de senzational, Ciomazga avea contact cu tot felul de cazuri extraordinare care fie ii erau aduse la cunostinta, fie pur si simplu le “mirosea” sau se loveau de el intamplator.

Un astfel de caz este intalnirea cu un om care fusese ingropat de viu. Petre s-a trezit in mormant viu, a avut noroc ca a fost auzit de femeia care fusese platita sa tamaieze la mormant, este scos de gropari si trimis acasa. De aici o intreaga poveste … Fiind roman / fictiune, nu putem stii clar ce este si ce nu este adevarat. Prin urmare, la fiecare pas, cititorul isi pune intrebarea: oare asta e adevarat? Oare chiar a facut asa personajul? Oare chiar a zis asa sau e doar ce vrea sa ne invete Ciomazga? Daca e adevarat, este ceva extraordinar, cu adevarat vrednic de povestit. Daca nu este, pur si simplu este o fictiune ieftina, o tentativa de roman de suspans cu tentative de spiritualizare a cititorului prin introducerea in firul actiunii a unor citate din sfintii parinti sau din Biblie. Acest semn de intrebare la orice pas: oare cat este adevarat si cat este tentativa de pedagogie a autorului, mi-a creat un disconfort continuu, de unde si dificultatea in finalizarea lecturii.

Intorcandu-ne la componenta “spirituala” a cartii, aici prea multe nu am a spune decat ca eu as fi preferat sa citesc o carte a Sf. Ignatie Brianceaninov decat preluari de citate in diferite contexte, cuvinte puse in gura personajelor, completari ale autorului, interpretari ale lui etc. Un fel de varza, altfel spus. Nu neg ca pot sa existe cititori care neavand curajul sau rabdarea sa abordeze o carte religioasa normala, sa fie fascinati de lucrurile pe care le afla, fiind “prinsi in plasa” de promisiunea povestii si de talentul narativ al autorului, care pe mine insa nu m-a dat pe spate.

Ce ar mai fi oare de spus in plus? Nu stiu ce sa mai zic, astept intrebari. Poate in curand o sa postez si coperta 4 cu citate extrase din presa si diverse recenzii la cartea anterioara a autorului – Lucrarea – pe care il suspectez de delir de grandoare.

[p] Salvomag – Society, Sex, Science

De ce nu mai putem citi? Pot cartile sa ne salveze de raul pe care digitalul il face creierului nostru?

--- un articol dupa Hugh McGuire tradus partial de aici ---

Anul trecut am citit patru carti.

Motivele pentru acest numaru scazut sunt, presupun, aceleasi pentru care si voi cititi mai putine carti decat credeti ca ar fi trebuit sa cititi anul trecut. Mi se pare din ce in ce mai greu sa ma concentrez pe cuvinte, propozitii, paragrafe. Ca sa nu mai vorbesc de capitole! Capitolele, adesea au pagina dupa pagina de paragrafe. Pare pur si simplu o multime prea mare de cuvinte asupra carora sa te concentrezi, doar pe ele, fara altceva care sa se intample. Si dupa ce ai terminat un capitol, trebuie sa te apuci de altul. Si de obicei, mai sunt multe, o gramada, pana sa poti sa spui ca ai terminat o carte si sa treci la urmatoarea.

Sunt un optimist

Si totusi, sunt optimist. In cele mai multe seri, anul trecut, m-am suit in pat cu o carte (tiparita sau digitala) si am inceput sa o citesc. Cuvant dupa cuvant. O propozitie. Doua propozitii. Poate trei …  Si apoi, parca aveam nevoie de ceva … Ceva sa ma destinda nitzel … Macar sa arunc un ochi pe mail, sa bag un raspuns pe twitter, sa dau un like pa facebook, sa vizitez un articol … Si apoi mai citesc o propozitie. Patru propozitii!

Fumatorii care sunt cei mai optimisti cu privire la capacitatea lor de a rezista tentatiei, sunt cei mai predispusi la a relua fumatul dupa patru luni. Cei care tin diete si sunt prea optimisti si cei mai putini predispusi la a slabi in greutate (Kelly McGonigal: The Willpower Instinct)

Iti ia destul de mult timp ca sa citesti o carte intr-un ritm de patru propozitii per zi. Si este extenuant. De obicei, dupa a 5-a propozitie adorm.

Mi-am observat comportamentul asta de o perioada mai lunga, dar cred ca anul trecut a fost cel mai slab la numarul de carti terminate. Ceea ce a fost foarte deprimant, mai ales ca domeniul meu de activitate este legat de carti. Mi-am dedicat viata intr-un fel sau altul cartilor, cred in ele, dar totusi nu le mai pot citi. Nu sunt singurul …

>>> puteti citi continuarea articolului aici >>>

 

Moldova are talent, dar mai ales suflet

Deja probabil ati vazut toate videoclipurile cu Monica Pirlici de la “Moldova are talent”. Ce ar mai fi de zis in fata unui asemenea fenomen?

 

Va dati seama ce suferinta este in poporul asta, daca strigatul acestei fete a rezonat atat de mult cu sentimentul publicului, juriului, realizatorilor, spectatorilor si al tuturor moldovenilor. Migratia face ravagii in Moldova intr-un grad exponential comparativ cu Romania pentru ca moldovenii au nenumarate optiuni: fie Romania, fie UE, fie Moscova. Romanii daca vor sa emigreze, merg doar in Italia sau Spania, inspre est nu au ce cauta. Deci, nu e de mirare ca saracia i-a trimis pe moldoveni in toate colturile lumii si a lasat generatii de orfani, o rana deschisa care sangereaza continuu si pe care nici un doctor nu o poate vindeca si nu are ce sa faca.

Nu doar penru ca e talentata Monica a castigat si a avut un asemenea succes, ci si pentru ca pe langa talent, si-a pus sufletul pe tava in fata oamenilor si a dat pe fata aceasta rana in vazul tuturor. Moldova a plans impreuna, pentru cateva clipe Monica a facut ca toate inimile moldovenilor sa fie una si dincolo de cuvinte, sa bata pe aceeasi frecventa. Si cu ei, toti romanii care au vazut-o sau o vad pe youtube inca se acordeaza la ecoul acelei batai care a avut o asemena putere incat va resuscita inimile amortite si va trimite un suflu nou, o tainica lumina care nu se stie cand si ce roade va aduce. “Fenomenul” este inca in desfasurare si nu putem estima la ce sa ne asteptam, ce sunt eu insa sigur, este ca lucrurile nu vor ramane la fel.

La origine emisiunea asta eu o suspectez a fi o unealta de inginerie sociala, nu atat una activa, care sa realizeze un “task” anume, cat mai ales una de natura investigativa care sa sondeze la ce frecvente percuteaza o natiune. Cu o investitie minora, papusari pot usor sa realizeze profile destul de elaborate si fidele ale psihologiei si mentalitatii unui popor intr-un anume moment. Ca rol activ, poate am putea include aici rolul de “netezire” si “uniformizare” a valorilor, care in fapt este acelasi lucru cu neutralizarea lor. Si la acest spectacol prin care am cunoscut-o pe Monica, doar din cateva clipuri youtube, fara sa fii urmarit la TV emisiunea, am descoperit un tatae pervers care a recitat o poezie porcoasa. Nu poti pune pe scena un astfel de om langa Monica, asa cum nu poti pune nici dansatoare din buric. Decat daca vrei sa pui egal intre ei, daca vrei sa dai semnalul ca si unul si altul face ceva normal si mare diferenta nu este. Discutia asta s-a mai purtat la noi la inceput cand a fost acel concurs “Cel mai mare roman” in care cativa au realizat ca nu poti pune in acelasi clasament pe Eminescu si pe Becali, este absurd. Pe-atunci inca mai existau reactii, acum orice reactie critica sau de respingere a unor astfel de fenomene pare pura lamentare, putini mai percep si si mai putini considera necesar sa traga un semnal de alarma, de unde putem deduce ca “misiunea a fost indeplinita”.

Privind prin aceasta prisma lucrurile, pot spune fara riscul de a fi considerat conspirationist ca Monica a hacuit sistemul, a iesit din Matrix. A transformat tentativa lor de a propulsa gunoaiele si de a da in cap valorilor reale si nu doar ca a adus o raza de lumina si de mangaiere unui popor crucificat, ci chiar a renascut din cenusa inima sfartecata in bucatele a Moldovei, le-a adunat, le-a pus la loc, a turnat sange peste ele si a repornit-o.

Il generale Della Rovere – tâlharul cel bun

il-generale-dela-rovereAm fost mereu fascinat de cinematografia italiana si desi mai sunt uneori ispitit de tentativele holoywoodiene de cinema, mereu ma intorc la sursa. Nu cred sa fii vazut mai mult de vreo 10 filme italiene clasice in ultimii ani – cand eram mai tanar, nu ratam nimic ce era la TV – dar “Il generale Della Rovere” l-as pune in top 3.

Se pot spune multe si de film si de stil, si de subiect. O sa ma rezum doar la cateva lucruri care m-au impresionat si oarecum m-au mahnit sa vad ce se putea face alta data si ce puteau face italienii si cat de mult s-a degradat cinemaul in ziua de azi si mai ales in Romania.

In primul rand, evident ar fi de subliniat actoria lui De Sica: desi joaca un personaj grav, marsav, cu mari probleme, alunecos, care pare a ateriza mereu in picioare din orice situatie desi este strans cu usa mai mereu, Sica reuseste sa stea departe de orice exagerare, in nici o parte. Teatru in teatru – o tehnica veche poate, dar realizata exceptional. Sica se bucura in fata unei “cliente” din cu totul alte motive – personale, altfel spus joaca teatru si joaca bine, atat pentru ca i-a iesit “combinatia” cat si pentru a-si convinge clienta. De altfel, in momentul deconspirarii sale, in fata tuturor “clientilor”, Bardone se apara si da pe fata tensiunea permanenta in care traia si el in dorinta de a ajuta, de a da speranta. Cat adevar si cata minciuna in marturisirea lui este evident greu de cantarit pentru ca omul este o faptura complexa si De Sica reuseste sa puna omul pe ecran: apararea lui Bardone aproape convinge si pe spectatorul care ii stie aranjamentele, scopurile si patimile.

O alta chestiune care mi-a atras atentia este cat de bine reuseste acest film (nu stiu daca multumita regizorului Rossellini sau lui Sica) sa disece sufletul italian cu bunele si relele lui si nu doar in personajul lui Bardone. Sa luam de exemplu numai pe Olga – “prietena” parasita acum 3 luni de Bardone si care il ajuta imprumutandu-i toti banii ei. Sfasietoare jertfa facuta de ea, sa ii daruiasca toti banii ei fostului iubit care desi o parasise, pentru ea ramanea cel care tinea treaza amintirea celor mai frumoase zile din viata ei. Sa luam un alt exemplu: Banchelli. Calm si politicos precum un preot catolic, Banchelli marturiseste cu sinceritate dupa ce este torturat ca nu stie daca va mai rezista a doua oara. Iata sufletul italianului sfaramat in bucati, facut franjuri si pus pe tava in fata noastra. Ce filme s-ar putea face oare cu trecutul nostru recent, cu martirii inchisorilor comuniste? In schimb regizorii nostri vaneaza trofee la Cannes si alte festivaluri cvasi-fetisiste facand filme in care batjocoresc credinta poporului roman (Mungiu) sau exacerbeaza aspectele negative sau accidente ocazionale cum a fost Moartea Domnului Lazarescu sa de ce nu chiar mult trambitatul Dupa dealuri.

Bine nu putem compara, vorbim despre un cu totul alt nivel, doar regret ca nu avem regizori romani de talia lui Rossellini sau Sica desi prin ce-am trecut noi este de zeci de ori mai mult decat prin ce-au trecut italienii, atat in razboi cat mai ales dupa. Material ar fi destul, dar deh, la noi daca nu esti pe dos, adica postmodern fragmentat si fara substanta, ti-e frica sa si scoti capul in lume daramite sa mai faci filme.

Mungiu – după dealurile ipocriziei

Nu vreau să spun mai mult despre Mungiu şi nouă lui ispravă de la Cannes decât că părerea mea este că omul a descoperit la ce răspund falsele elite ale decazutei arte cinematografice moderne şi prin urmare trage tunuri unul după altul (cum a reuşit şi Kusturica acum câţiva ani) furând francezilor premiile aşa cum faimosul ţigan viorist din relatările lui Puric, care cerşind la gura unei staţii de metrou din Viena se prefăcea că îşi pregăteşte arcuşul. Dar pentru că toată lumea trecea în grabă şi nu avea timp să prindă “concertul” el nu trebuia să cânte niciodată. Oricum mai mult decăt zângănitul arcuşului nu ştia să cânte. Cu toate acestea,  ţiganul reuşea să mai stoarcă câte un cent – doi de la proştii care îl credeau mare maestru.

Aşa precum unii ţigani plecaţi de pe la noi reuşesc să îi facă pe francezi să îi creadă mari maeştri, tot aşa şi Mungiu, prin filmele sale, găsindu-le coarda sensibilă reuşeşte să facă oarece vâlvă în străinătate, iar la noi corul de papagali începe să aplaude voioşi, mai ales cei care nici măcare nu au văzut filmul. Şi cum să nu fie sensibili onorabilii din juriul festivalului mai ales dacă în film Mungiu le-a servit şi ceva erotism “rafinat” cu lesbiene şi le-a mai presărat şi o bolnavă mintală, iar subiect bineînţeles tabu şi piperat căci “maestrul” a mirosit bine potenţialul.

Dincolo de intuiţia sa de a afla o metodă de a face filme comerciale proaste, Mungiu deranjază în primul rând prin ipocrizia cu care pretinde că el e preocupat de “oamenii” despre care se vorbeşte în film şi acuză nedreptatea şi gravitatea faptele cu pricina. Şi el, dar mai ales toţi papagalii care au prins încă o dată ocazia să mai tragă câteva înjurături “popilor” şi “îndoctrinaţilor” care încă mai cred în “exorcizari” “precum in evul mediu” (la nici un comentariu nu va lipsi acest şablon mistificator), toată gloata dreptacilor omului sunt ipocriţi în primul rând pentru că spre deosebire de acest caz singular şi nereprezentativ petrecut în societatea românească, există multe alte crime barbare şi incredibile pentru lumea în care trăim, dar la care România (şi întreaga Europă) se face părtaşă şi ei nu spun nici o vorbă şi nu acuză nedreptatea şi barbarismul în aceste cazuri reale şi mult documentate. Mă refer aici la crimele oribile făcute de americani peste tot pe unde au războaie despre care ştim nu doar din romanele unor ziarişti şi din filme inspirate din aceste romane, ci mulţumită Wikileaks avem chiar filmări de la elicopterele care au dus aceste atacuri sau de la dronele aflate în misiune. Ba chiar, la unele fapte oribile  făcute de americani din Afganistan avem chiar poze cu care soldaţii s-au mândrit şi au dorit să arăte şi lumii întregi de ce sunt ei în stare.

Exibiţionismul barbarismului soldaţilor americani trage deja semnale de alarmă periculoase. Pe mine unul mă îngrozeşte faptul că lor nu le e frică de consecinţe şi nu doresc să îşi ascundă faptele, ci se cred (pentru ca probabil sunt) deasupra oricărei justiţii. Ca locuitor al unei ţări în care vor stagna soldaţi americani la câţiva kilometrii de oraşul meu natal şi în care un soldat american beat care a călcat un român a rămas până azi nepedepsit, recunosc că mă tem şi că sunt intrigat de ipocrizia lui Mungiu şi a tuturor celor care îl aclamă. Iată doar câteva exemple de barbarisme americane recente:

1) reporterul Reuters omorât într-un raid al unor elicoptere americane, crimă oribilă în care mai mulţi trecători neînarmaţi au fost seceraţi de tunurile elicopterelor, urmată de atacarea maşinii unui tată irakian care întorcându-se cu copilul de la şcoală şi văzându-l pe rănit a încercat sa îl ia în maşină şi să îl ducă la spital. În timp ce îl transporta însă, soldaţii s-au decis să îl “neutralizeze” şi pe el:

 

2) adolescentul irakian batut cu bestialitate de catre soldati desi nu prezenta nici un risc, fiind deja capturat si neavand arma la el:

 

3) profesorul afgan omorat intr-un raid nocturn de trupe americane:

 

etc, etc

De ce nu a făcut Mungiu film despre nici unul dintre aceste cazuri? Putea să îi zică: “După bombe”. Sau “Dupa asalturi”. Sau “Dupa noi praf şi moarte”. Oare nu ne priveşte pe noi asta? Oare nu suntem şi noi în Afganistan şi Irak şi nu ne facem părtaşi acestor crime în serie pe care americanii le fac de multe ori gratuit şi de multe ori cu placere diabolică în vremea de azi, într-o lume pe care o pretindem umană şi civilizată? Nu sunt acestea cazuri şocante şi demne de a fi tratate în filme? Nu trăiesc Mungiu şi acolişii lui pe aceeaşi planetă cu noi? Nu vede şi el ce se întâmplă, de ce toată lumea îl bate acum cu palma pe umăr că iată cum a realizat el un film tare prin care atrage atenţia asupra unor lucruri şocante şi triste care nu ar trebui să se întâmple azi?

Aştept cu nerăbdare ca măcar o singură emisiune TV să trateze şi problema participării românilor în aceste războaie murdare peste mări şi ţări în slujba americanilor. Abia atunci falşii dreptacii ai omului vor putea să emită o minimă pretenţie că se luptă pentru bine şi dreptate în lumea nebună de astăzi. Până atunci, doar bârfe, şmenuri, şuşanele politice şi mediatice.

1 2 3