Roller-Coster, Bitcoin

Evenimentele din ultima saptamana poate intrec in dramatism chiar perioada split-ului anterior – daca poate fi numit asa.

Sa ne rezumam insa la principalele:

  1. China – mai intai zvonurile despre banarea platformelor de ICO
  2. declaratiile lui Jamie Dimon
  3. oprirea exchange-urilor din China de vineri

Dupa 1 Bitcoin-ul a inceput sa cada destul de brusc, dupa 2 s-a prabusit de-a binelea, in ciuda faptului ca tocmai faptul ca marele demon a inceput sa se sperie de Bicoin nu dovedeste de fapt decat ca acesta a inceput sa fie periculos pentru “powers that be”.

Mai intai sa reamintim ca cresterile si scaderile bruste si de amploare sunt ceva normal in BTC. Nu stiu in ce masura volatilitatea actuala a fost mai mare decat cea anterioara.

Cu privire la China lucrurile ajunsesera atat de departe acolo, incat volumul mare de bani disponibili pentru investitii si afinitatea chinezilor catre jocurile de noroc faceau ca ICO-urile din China sa fie vazute similar cu companiile IT in Sillicon Valley-ul dinainte de 2000. De aceea, in prima instanta s-a crezut ca guvernul vrea sa protejeze cetatenii si de aceea pe moment blocheaza ICO-urile ca sa evite inselatoriile si sa calmeze situatia.

Intr-un fel, masura Chinei, in ciuda semnelor de intrebare si a prabusirii pretului, lasa o umbra de speranta, in sensul ca o reglementare a guvernului este nu doar o acceptare de facto, dar inseamna si un semnal ca guvernul intentioneaza nu doar sa accepte monezile cripto dar chiar sa le ofere un mediu propice de dezvoltare prin reglementarea exchange-urilor si emitentilor.

Pe masura ce timpul a trecut, pe finalul zilei de joi si vineri s-a clarificat: China nu a banat doar ICO-urile ci si exchange-urile. Evident ca interzicerea tranzactiilor in bitcoin este imposibila datorita tehnologiei minunate care se numeste VPN insa fara exchange-urile chinezesti care sa ofere chinezilor posibilitatea sa impinga pretul in sus, crash-ul a fost firesc.

Nici nu s-a inchis bine bursa vineri insa, si mare surpriza: bitcoin nu se dezminte si incepe din nou sa explodeze: de la aproape 3000, in nici 6 ore, bitcoin a recuperat mare parte din pierdere si a depasit 3700 din nou. Intr-adevar pana la maximul de 4800 mai este ceva insa noul re-bounce spectaculos confirma capacitatea extraordinara a acestui … instrument sa isi revina din cele mai crunte crash-uri intr-un mod spectaculos.

Sunt multe dileme cum de asa ceva este posibil. Sunt, cred, doua principale categorii de investitori: o masa mare de cryptofili care cum vad cele mai mici rebound-uri se arunca sa cumpere, fie si doar pentru ca demon-ul pune bete in roate si a doua categorie ar fi investitorii atrasi de orice bula ca sa nu zicem caritas, doritori de castiguri rapide, pe baza “obiceiurilor” din trecut ale bitcoinului. Insa viteza cu care s-a intamplat cresterea nu este deloc explicata prin atragerea speculatorilor care oricat de lacomi ar fi, nu sunt prosti si ignoranti sa nu fii urmarit ce se intampla recent. Este clar ca daca vreun speculator a reusit acest rebound, acela stie ce face si are cu ce.

Eu unul nu as exclude aici chiar teoria conspiratiei legata de declaratiile lui Dimon: manipularea opiniei publice dupa shortarea bitcoinului si ulterior, cand a picat indeajuns, provocarea unui trend bullish, JPM avand astfel oportunitatea sa castige si in jos si in sus. Este de inteles ca JPM are probabil unelte automate destul de performante si are experienta sa castige si in coborare si in urcare. Oare cat de integru ar trebui sa fie Dimon sa arunce bomba fara sa fii investit si el ceva inainte, oricat de modest s-ar crede si oricat de sceptic ar fi fost apriori cu privire la puterea lui de a misca pretul printr-o simpla declaratie. Correlation is not causation am putea spune si teoretic nu este exclus ca Dimon sa nu fi avut niciun efect si totul sa se datoreze Chinei sau altor factori. Dar oare?

Rebound-ul de vineri noaptea este extrem de interesant mai ales in contextul lipsei oricarui eveniment (indeajuns de important incat sa faca breaking news). Sa fie oare faptul ca bancile sunt inchise acum si Dimon & co nu mai pot manipula pretul? Bitcoinul se tranzactioneaza permanent, inclusiv in weekend, deci s-ar pupa foarte bine aceasta teorie cu cea ca Dimon a shortat si apoi a venit cu declaratiile, folosindu-se si de momentul oportun cu China.

Daca JPM a ajuns sa fie manipulator si pe Bitcoin este nasol si este extrem de jenant pentru ei – daca putea sa mai existe ceva mai jenant decat faima proasta pe care o au deja.

Povestea nu s-a terminat insa nici in China, fiind multi tovarasi cu interese extreme in Bitcoin si carora nu le convine blocarea totala, poate chiar din atractia acestui miraj. Maine trendul se va clarifica si mai mult.

Pentru cei care ma urmaresc pe etoro, recomandarea de cumparare BTC o facusem inca de la 3489 si sunt fericitul posesor al unei pozitii de buy la aceasta valoare, din pacate nu prea insemnata. De asemenea am mai facut o recomandare “declaratie” cu privire la BTC pe pagina Traderi Amatori de pe Facebook. La 3700 cat este actual eu cred ca mai putem cumpara pana la 4000 fara nicio grija. As astepta totusi sa se limpezeasca apele si sa vedem cauza rebound-ului pentru a putea spera la un nou maxim.

Noul proiect pentru internship – apă de ploaie

Numai un ziarist amator care nu are nici cea mai vaga idee despre ce înseamnă funcționarea unei companii – măcar teoretic ca să nu mai vorbim de meandrele concretului mioritic – poate să încropească titluri de articole atât de pompoase ca următorul: Bani siguri pentru firme. În ce condiţii pot primi mii de euro.

“Proiectul” guvernului este apă de ploaie din mai multe motive. În primul rând faptul că leagă salariul internship-ului de minimul a 50% din salariul minim este îndeajuns de dezavantajos pentru a tăia pofta oricărui patron care ar fi îndeajuns de nebun să angajeze tineri începători fără nicio experiență cu costuri atât de mari și cu un factor de incertudine (salariul minim cam o ia des în sus în ultimul timp).

Un program real de stimulare a internship-ului ar da mâna liberă oricărui patron să angajeze tineri chiar și pe niciun salariu. Este evident că pentru tineri dobândirea unei experiențe de muncă este un avantaj extrem de important în orice carieră și chiar dacă un loc de muncă nu este prea interesant pentru viitor și tânărul nu are mare lucru de învățat, cel puțin disciplina trezitului de dimineață și a mersului zilnic la serviciu, precum și a integrării într-un mediu de muncă sunt avantaje îndeajuns de mari pentru a atrage pe cei mai străluciți tineri să se angajeze chiar dacă nu ar primi nimic. Și să judecăm logic: care patron dacă dă peste o minune de tânăr cu potențial, chiar dacă l-a angajat pe zero lei, nu va sfârși în a-i oferi un salariu decent, dacă acel tânăr își va dovedi utilitatea? Nu mai vorbim de companii din domenii de vârf unde mulți tineri ar plăti ei ca să fie primiți și să învețe meserie. Să ne gândim doar la IT, câți bani se bagă în training-uri, certificări, cărți și cursuri de cei care doresc să devină programatori, în speranța de a prinde o felie de cașcaval.

Bariera de 50% din salariu minim + contribuții, și asta la pachet cu limita de 6 ore / zi și 2 zile libere dupa 5 lucrate sunt o glumă proastă care nu va încuraja niciun patron să se riște aiurea să piardă timpul să semneze hârtii, să facă pregătirea și să mai și plătească în cele din urmă, riscând să angajeze puștani care nu ai cum să știi dinainte dacă o să-și facă banii și nu cumva mai mult sunt o povară. Orice angajare presupune resurse care nu sunt doar financiare. Chiar și la costuri zero, multe firme românești din cauza proastei organizări și ale lipsei de experiență nu sunt capabile în prezent să gestioneze internii nici măcar dacă ar veni pe degeaba să muncească.

Așadar, este clar că în aceste condiții, internshipul va rămâne deocamdată o floare rară în economia românească și acest program nu va ajuta pe tineri să dobândească experiență încă din timpul școlii, astfel încât când vor ieși la produs să poată da rezultate mai spectaculoase decât în prezent. Care prezent este dezastruos, lipsa de fortă de muncă calificată fiind poate a doua piedică la creșterea economiei românești după lipsa infrastructurii.

Singurii beneficiari ai acestui program vor fi poate cei care oricum ar fi angajat tineri fără experiență și în loc să îi angajeze pe jumătate de normă cu salariu minim, deși evident că probabil tinerii lucrează full-time, acum vor intra în legalitate și vor putea să le ofere salarii mai mici și să-și asume riscuri mai mici cu privire la timpul de muncă, având în vedere limita de 6 ore.

Cât despre marea “ofertă” de 1000 Euro bonus pentru angajarea unui “absolvent” de internship, aceasta nu este deloc un stimul: în mediul de azi în care majoritatea tinerilor fug pe capete în afară, 1000 Euro oferiți angajatorului nu vor rezolva pierderile de sânge proaspăt, iar condiția de 2 ani, denotă că cel care a venit cu această idee nu are habar ce înseamnă în lumea afacerilor 2 ani în România de azi în care taxele, legile, accizele, normele se schimbă de pe o zi pe alta, iar mediul competitiv este din ce în ce mai putred din cauza corupției și a schemelor de tunuri, existând o întreagă specie de companii ale tovarășilor care nu au deloc probleme cu comenzile sau adaosul practicat și fentează facil toate chestiunile birocratice și de controale – pe de o parte – iar pe de altă parte, pentru cei care activează în etalonul secund al economiei, în simulacrul de piață liberă pe sectoarele unde cancerul nu poate să cuprindă tot (cel puțin deocamdată) 2 ani este atât de incert încât patronii nu pot garanta nici copiilor lor că le pot oferi un loc de muncă stabil și bine plătit pentru o asemenea perioadă.

Adevărata problema din sistemul bancar românesc este Isărescu

M-am plictisit câte articole am scris despre Isărescu de-a lungul timpului. Chiar și pentru cei care nu înțeleg rolul pe care BNR îl joacă în România prin politica monetară și influența asupra costului și disponibilității banului, ar fi îndeajuns să se gândească că într-o țară europeană democratică, nu este normal ca Banca Națională să fie captivă unei singure persoane: Isărescu are o “guvernare” mai lungă nu doar ca Putin sau Kim, dar l-a bătut chiar și pe Ceaușescu.

Războiul recent al tovarășilor cu băncile este o gâlceavă a idioților și arată cât de incompetenți sunt cei care ne conduc. Faptul ca tov. Tudose se vaietă de comisioanele bancare – cea mai mică problema din sistemul bancar  – este un indicator că omul nu are habar de toate celelalte probleme: cvasi-oligarhia din sistem, dificultatea de a porni noi bănci mici, locale care să stimuleze competiția, nereglementarea așa ziselor IFN-uri – cămătari cu licență BNR, dar mai presus de toate politica monetară total anti-dezvoltare pe care BNR-ul o duce și ignorarea totală a exportatorilor prin menținerea unui leu prea puternic. Ca să nu mai zicem de riscul valutar permanent pe care așa-zisa politică monetară o produce asupra companiilor românești (dar nu numai). Oricât de mult și de bun hedging ar face cei care au auzit de așa ceva, câtă vreme nu ai fundamente și nu ai principii de care să te legi, atât importatorii cât și exportatorii nu au altă variantă decât să folosească adaosuri îndeajuns de mari încât să acopere orice fluctuații. 

Sunt multe probleme și BNR ar trebui reformat din țâțâni, concurența internă promovată și ciclarea cadrelor ar trebui să fie implementată prin lege. Bine-înțeles că transparența decizională este zero, ședințele consiliului BNR sunt secrete și politica monetară nu doar că nu are nicio coerență, fiind pur și simplu expresia voinței tovarășului guvernator, dar în plus, nu există nicio coerență între această politică și celelalte politici ale statului român. La ce bună o bancă națională dacă guvernul nu se poate coordona cu BNR-ul în măsurile luate și singurele discuții pe care le au sunt prin intermediul presei, dând unii lecții altora. Bineînțeles că și politicienii au vina aici, dar să nu credem că BNR este fată mară.

Situața de conflict între BNR și guvern (de-a lungul timpului, de altfel, indiferent de guvern, chiar și cel tehnocrat) convine de minune BNR-ului care își promovează o imagine imaculată de tehnocrați și specialiști care știu mereu mai bine ce trebuie făcut și dau lecții politicienilor arătundu-le cu degetul măsurile populiste. Sprijinindu-se pe scârba generală pe care românii o au față de politicieni, intelighenția BNR s-a izolat într-un turn de fildeș de unde își trage salarii și bonusuri nesimțite, practică o politică macro-stabilă care este atât de stabilă încât inhibă orice mișcare de fapt, nu stimulează nicio competiție reală și este plină de hazarduri morale. Faptul că nu mai pică băncile și oamenii au depozite nu este deloc un merit al BNR ci faptul că România este încă la coada dezvoltării economice, este datorat și BNR-ului tocmai pentru că nu face măcar pe felia ei ce trebuie.

O politică monetară orientată spre piața libera, spre flexibilitatea monedei, spre stimularea economisirii și reglarea supra-consumului prin lăsarea liberă a monedei acolo unde piața o reglează ar fi un salt imens pentru economia românească care ar disciplina cu sau fără voia lor și pe politicienii populiști care măresc salariile de parcă ar tipării banii la imprimantă.

Faptul că au scăzut acțiunile băncilor românești după anunțarea unui nou impozit pentru bănci, arată cum funcționează piața liberă și cum unele măsuri ale politicienilor au efecte în economia reală. Fără proptelile BNR-ului și lăsarea unei zone largi de manevre politicii fiscale prin reglarea cursului și mijloacele de politică monetară, fac ca România să fie captivă unei macrostabilități canceroase a unui status-quo fără perspective și oportunități, unde chiar dacă nu au loc crize majore din partea sistemului bancar sau a monezii, nici altceva prea bun nu se întâmplă.

Cum își permite BNR-ul totuși acest joc, căci reglarea cursului nu ar merge fără sprijin din afară. Pe lângă dobânzile scăzute la nivel mondial, infuzia de valută din partea căpșunarilor este mai mult decât o gură de oxigen pentru BNR care reușește chiar să facă profituri destul de bunicele din aceste motive, România fiind din punctul de vedere al Băncii Naționale o mică Elveție.

Din păcate, Tudose chiar dacă ar vrea nu ar prea avea ce să facă, în realitatea puterea guvernului fiind mult mai mică decât puterea BNR-ului care este stat în stat. Doar la criza viitoare când probabil sistemul bancar românesc va fi făcut praf și cu siguranță se vor cere capete, pe lângă noile fețe, banca națională va avea șansa să facă și ea mult-așteptata restructurare.

Comentarii la Indicatori monetari – iulie 2017

BNR a publicat recent indicatorii monetari pe iulie 2017.

Iată câteva comentarii cu privire la evoluția an la an:

  • M3 (masa monetară în sens larg): creștere cu 10,4% față de anul trecut; logic vine întrebarea: cine o mărește și de ce? Nu am vrea să insinuăm că inflația de după colț deoarece crește M3 însă daca nu e după primul colț, poate e după al doilea;
  • numerar în circulație: creștere 20% față de anul trecut; putem trage concluzia că s-a accelerat viteza banilor? Nu stiu.
  • Credit neguvernamental: creștere 5,5%; de notat creșterea în lei: 15,7% dintre care la populație 21,6%; importurile dudie!
  • Credit guvernamental: +4,2% față de acum un an; cate-un pic, pic, pic … Putea să fie mult mai rău, dar să vedem până la sfârșitul anului la cât se ajunge.
  • Depozite ale rezidenţilor clienţi neguvernamentali: creștere 9%. Mare dilema cum de depozitele cresc și numerarul crește. Probabil M3 le duce pe ambele în spate, în sensul că sunt bani pompați și evident că cresc toate.

Prin alte colțuri ale site-ului BNR am găsit și evoluția inflației. Cifrele vorbesc singure, eu doar aș reaminti că cursul era mai blând prin iulie, probabil din august și mai ales din septembrie o să găsim creșteri cu 2 cifre la mult mai multe categorii:

Întrebare esențiala cu privire la aderarea la Euro

Pentru a înțelege nivelul intelectual al ziariștilor din presa românească, este îndeajuns să citim această știre:

Rusia încearcă să calmeze temerile cu privire la exercițiul militar de amploare pe care îl va desfășura luna viitoare. Guvernul de la Kremlin a declarat că acest exercițiu va fi unul de natură strict defensivă și că nu se pregătește să invadeze Polonia, Ucraina sau Lituania, așa cum sugera un raport al Consiliului Atlantic, relatează Reuters. (Digi24)

Prostia și lipsa de cunoștințe economice și geopolitice minime, cât mai ales obsesia după rating care presupune să faci mai mult entertainment decât jurnalism ca la carte, fac ca uneori realitatea virtuală prezentată în presă să fie de-a dreptul fantasmagorică și hiper-umoristică, cum este cazul traducerii de mai sus.

Am dat exemplul de mai sus pentru a vedea cât de mult poate deforma telefonul fără fir o știre pe lungul traseu pe care aceasta îl face de la sursa emitentă (în cazul de față secretarul de stat din ministerul apărării rusești) la organul “de încredere” din care outlet-urile românești traduc (Reuters în cazul de față) până la traducerea și coafarea acesteia pentru a atrage cât mai multe clickuri pe fițuicile electronice care se auto-denumesc presă de la noi. În cazul de față, mașina de fabricat click-bait-uri a ajuns la concluzia că trebuie musai să avem un titlu de bau-bau care să conțina cuvintele Rusia, Polonia și invazie, deși în esență știrea privește informarea cu privire la niște exerciți militare ruso-bieloruse, cu nimic diferite (ca amplitudine) de manevrele naval comune NATO-Ucraina făcute în coasta Crimeei sau de deploymentul permanent de tancuri și trupe americane în Romania și Polonia. În plus, nici măcar suspiciunile NATO despre care se vorbește nu erau cu privire la invazia Poloniei de către Rusia cu ocazia acestor exerciții ci priveau mai ales transferul de trupe rusești în Belarusia – o cu totul altă mâncare de pește decât cea sugerată în articol.

Să ne întoarcem însă la aderarea la Euro. A venit din nou momentul ca gogoașa cu aderarea să fie din nou rumegată intens în presă, în urma declarațeii lui Tataie Meleșcanu că România va adopta în 2025 (sau pe lângă). După cum știm, în general BNR este contra adoptării Euro deocamdată și încearcă să sugereze mai mult sau mai puțin discret că nu ar fi momentul, mai ales – dar nu doar – din cauza problemelor din zona Euro în urma crizei din 2008, probleme încă nerezolvate.

Oricine este interesat de cum stă zona euro, poate vizita trendingeconomics.com și poate să vadă cum a evoluat raportul PIB/datorii pentru marile economii europene. Este un prim indicator. Un al doilea semnal este rata dobânzii la euro menținută încă la cote minime din cauza dezastrului pe care cea mai mică ridicare l-ar produce într-o uniune aflată deja în plin proces de disolutie socială, politică și economică. Indubitabil, rata dobânzii dă temperatura la situația financiară: rată mică = risc mare, rată mare = stabilitate. Un al treilea semn de întrebare cu privire la aderarea la euro ar fi Brexit-ul. Este la mintea cocoșului că dacă euro ar fi mare scofală, britanicii nu doar că nu se retrăgeau din UE, dar îl adoptau și ei.

Cele 3 elemente enumerate sunt doar câteva argumente minime împotriva aderării la euro, pentru a nu vă plictisi cu amănunte tehnice prea complicate cum ar fi raportul assets/derivate al băncilor europene comparativ cu cele americane sau achizițiile de bonuri de trezorerie americane și acțiuni de către Banca Națională a Elveției forțată să-și diversifice achizițiile în urma câștigurilor de euroi gratuiți pe care Elveția îi atrage prin simplul fapt că o francul elvețian este mult mai atractiv și investitorii se grămădesc să-l cumpere, deși Elveția este o țară minusculă comparativ cu UE, însă are marele avantaj că este încă o țară capitalistă – ceea ce euro-soviet-ul nu prea mai este.

Pentru specialiști, de departe păstrarea monedei naționale în contextul istoric actual este în primul rând recomandată la fel cum este recomandat să ai diguri în jurul unui râu care tocmai te-a inundat. În loc să întărești digurile și să faci tot ce poți ca să minimizezi riscurile de expunere la inundații, tu le distrugi și zici: mai bine fără ele, puțină apă nu ne strică. Ce dacă tocmai a fost inundație, pericolul a trecut. Ce dacă în amonte avem ditamai barajul care e crăpat și stă să pice (adică rata dobânzii BCE). Noi suntem mai încrezători și vrem să asanăm cât mai mult din albie, prin urmare dărâmăm digurile și extindem terenul agricol ca să beneficiem și noi de irigații ieftine.

Nu există cuvinte cu care să catalogăm prostia și incompetența celor care mai amintesc în ziua de astăzi orice beneficiu al aderării la euro. Grecia este un alt exemplu simplu de înțeles pentru toată lumea. Cu toate acestea, din motive cu totul străine de sănătatea mentală, un boșorog cam aerian și care oricum trebuia să iasă la pensie până acum, pentru ca a pupat unde trebuie a primit și el un scaun mai înălțat și iată că încearcă să ne arunce pe toți în prăpastie cu angajamente pe care doar el și le ia.

Norocul nostru este că la putere avem politicieni care se sperie de adearea la euro dintr-un singur motiv: limitarea deficitului. În prostia și necunoașterea lor, nu realizează că oricum limitarea deficitului este un mac-mac asumat doar de noi, dă nimeni nu prea îl respectă, nici măcar cei mari. Deci, oricum asta nu ar fi problema. Dar e bine că în prostia lor nu realizează, sau poate realizează dar le e frică de necunoscut, trecerea la euro presupunând cel puțin un duș rece al inflației, care pote fi inlamația fatală pentru un bolnav aflat în comă – ținut pe aparate, doar ca să îi fie recoltate organele – care este economia românească.

Cât de morală este datoria națională?

Trăim într-o lume în care întregul sistem financiar este bazat pe datorie. Este bazat în sensul că banii nu reprezintă altceva decât credit emis de băncile naționale (în acele fericite țări care mai au bănci naționale sub controlul statului, cum ar fi România și cum nu mai este UE sau SUA) sau de băncile private sau supra-naționale care au dobândit statutul de a tipări bani și de a se afla la sursa rețelei de conducte unde este reglat fluxul și direcția în care circulă banii.

Traiul fără datorie – la nivel suveran – este imposibil și este o utopie. Datoria peste măsură este o crimă și poate periclita grav generațiile viitoare. Este îndeajuns să ne uităm în Grecia anilor ulteriori integrarii în UE pentru a demonstra cum o datorie iresponsabilă poate îngenunghea pentru decenii o țară, de unde cei care au contribuit la această datorie sunt pe bune criminali și ar fi corect să fie judecați și pedepsiți sever pentru amploarea crimelor pe care le-au făcut, chiar dacă inițial, cel puțin în aparență, acțiunilor lor ar fi fost bine evaluate și justificate din punct de vedere economic, financiar sau politic (greu de demonstrat, la fel ca și reciproca) sau efectele ar fi avut loc după o perioadă mai îndelungată, în anumite circumstanțe nefavorabile sau în lipsa unor alte corecturi care ar fi corectat cursul general.

În apărarea lor, politicienii care au supra-îndatorat Grecia în perioadele în care economia “duduia” pot spune: criza creditelor a lovit în întreaga lume, nu doar în Grecia și dacă nu venea această criză, totul era bine, puteam plăti datoria și nu ajungeam în genunchi ca acum. În țara lui Socrate însă, o astfel de apărare nu ar sta în picioare. Sunt nenumărate răspunsuri logice care se pot găsi la această apărare: au existat și alte țări care au fost lovite de crize, dar nu au fost îngenuncheate ca Grecia. Creditele luate, chiar dacă să zicem că intenția inițială a fost bună, focusată pe dezvoltare, s-a dovedit ulterior că au fost cheltuite total iresponsabil și au ajuns în investiții falimentare, fără niciun impact la nivelul societății, fără niciun plus valoare sau suport pentru economie și pentru dezvoltare. În cazul Greciei, ar fi  de exemplu stadioanele olimpice, căci și Greciei, ca și chelului, tichie de mărgăritar îi trebuia că o ducea foarte bine și ca să se umfle în pene și să tragă tunuri, politicienii au organizat Jocurile Olimpice.

Datoria suverană este în general o abstracțiune obscură. Puțini știu ce înseamnă, la și mai puțini le pasă de ea (e departe de noi, nu ne poate afecta, ține de administrarea țării, eu cam om simplu nu am nici cum să o influențez, nici ea nu are ce să îmi facă). Este precum imaginea publică a țării: ceva despre care se vorbește din când în când și politicienii aflați în opozitie îi acuză pe cei aflați la putere că o strică. Aceasta este o primă mare problemă: lipsa educației și a implicării cetățenilor în problemele importante ale țării. Pentru cetățeanul de rând, un stadion exuberant este mult mai important și mai concret decât o creștere cu 1% a datoriei naționale sau ce să mai zicem de datoriile locale ale municipalităților care oricum sunt “rezolvate” de la centru, efectele iresponsabilității locale fiind mereu aruncate în gropa comună a măsurilor păguboase făcute de toți politicienii, de toate culorile, din toate județele în toate timpurile prin includerea în datoria suverană a tuturor “problemelor” locale. Alocările bugetare periodice acoperă găurile locale niciodată ajuncându-se ca măsurile unui primar prost să afecteze viața de zi cu zi a cetății prea curând și în niciun caz o investiție proastă care nu aduce niciun rezultat palpabil local să afecteze în vreun fel bugetul local.

Tocmai faptul că datoria națională este o abstracțiune, prin urmare creșterea sau scăderea ei nu are nicio legătura cu aprecierea sau lipsa de apreciere a activității unui guvern sau a unui partid, “cele rele” se spală în această gropă comună și cele bune au impact instant, crescând aprecierea și nivelul de mulțumire al populației și ajutând astfel la câștigarea următoarelor alegeri.

Problema nu este specifică doar României ci întregii lumi, singura dinferență fiind însă capacitatea de gestionare a datoriei în fiecare țară în parte și fentarea efectelor datoriilor acumulate în trecut de fiecare guvern efemer, termenul care descrie această zbatere fiind “kicking the can down the road”.

Pe lângă impactul redus al conștientizării existenței și importanței datoriei naționale, mai există câteva aspecte legate de datorie care o împing și mai mult în zona obscură a problemelor complexe tratate doar de specialiști și lipsite de interes chiar și pentru cei mai inteligenți cetățeni.

Un prim aspect este moștenirea (mai mult sau mai puțin odioasă): moștenim o datorie, deci oricum nu avem ce face, trebuie să plătim ratele, deci trebuie să facem noi credite. Căci altfel de unde am putea să plătim vechile credite? Să tăiem din salariile profesorilor și ale doctorilor sau din pensii? Să nu mai construim autostrăzi, stadioane și parcuri acvatice? Păi nu trebuie să progresăm și noi?

Un alt aspect este nivelul dobânzilor: dobânzile sunt mici, prin urmare acum e momentul să facem investiții, datoria fiind o problema mică, din datoriile facute acum, vom crește economia astfel încât vom putea reduce datoria pe viitor sau raportul datoriei din PIB se va reduce prin creșterea PIB-ului.

Raportul datoriei raportat la PIB este mic. Cine spune care este un raport optim și de ce nu am crește datoria dacă oricum noi avem un raport mai mic ca alte țări?

Toate aceste aspecte sunt corecte, sunt parametrii care au impact și pot fi folosiți în argumente de o parte și de alta, fiind extrem de greu de dovedit care este calea de mijloc optimă. De aceea am pus întrebarea cu privire la morală, deoarece datoria externă are o mare implicație morală care deși difuză și luată “la gramadă” nu poate fi ignorată și lăsată deoparte.

Este clar cred că în primul rând, responsabili sunt factorii decidenți de la toate nivelurile, atât național cât și local. Fiecare factor decident care propune o investiție pe credit poartă pe umerii săi responsabilitatea față de generațiile următoare. Oare chiar credeți că numărul mare de sinucigași din Grecia de astăzi, miile de tineri care fug în toate părțile, oamenii săraci care au rămas fără un loc de muncă și merg acum la cantinele săracilor, tragediile care au loc și mai ales starea generală de disperare și depresie care a cuprins poporul grec îi fac pe cei care au semnat acele contracte de “investiții” în anii buni să doarmă acum neliniștiți și să nu se simtă vinovați pentru ce se întâmplă? Oricât de mafioți ar fi și oricât de gras ar avea obrazul, eu sunt sigur că ei nu au somnul bun.

Chiar dacă deciziile luate în comun poartă o vină comună, având în vedere impactul major și dezastrul produs de o datorie suverană catastrofală asupra țării, responsabilitatea individuală în fața propriei conștiințe, în fața propriului popor și în final în fața judecății Dreptului Judecător nu poate fi evitată. Când împarți un trilion de efecte negative chiar și la o mie de oameni, suma rezultată este tot una imensă.

Pe lângă factorii decidenți, în clasa imediat următoare de vinovați se clasează după părerea mea specialiștii care știu dar tac. Toți profesorii de economie, de toate nivelurile, toți oamenii de afaceri care se pricep și nu trag semnale de alarmă, nu explică și nu pun umărul la trezirea conștiinței poporului cu privire la importanța ținerii sub control a datoriei suverane și la riscurile pe care le aduce cu ea creșterea necontrolată dar mai ales ineficientă a acesteia, sunt vinovați pentru nepăsare.

Dacă am trăi în SUA și BNR ar fi Fed-ul și armata noastră ar împânzi întreg globul, atunci am putea dezbate în ce măsură mai contează sau nu nivelul datoriei noastre, având în vedere că avem o armată și oricând putem să bombardăm pe datornici, criteriile morale ar fi puțin diferite în sensul că datoria suverană nu ar avea efecte asupra propriului popor, ci poate ar avea implicații globale, dar și acestea ar fi greu de evaluat. Este greu de dezbătut în ce măsură dominația americană (sistemul financiar actual) este una benefică sau negativă la nivel mondial, fiind o chestiune la care poate istoria va da răspuns. De unde și întrebarea cu privire la în ce măsura datoria SUA este sau nu morală este una mult mai greu de răspuns decât în cazul nostru, tocmai pentru că consecințele sunt imposibil de calculat. Deși există supozitia că datoriile trebuiesc plătite, cel puțin deocamdată datoria americană este cea mai aperciată și mai dorită din lume, de unde creșterea datoriei acestei țări este o cu totul altă mâncare de pește decât în cazul României sau al Greciei.

Însă în ziua de astăzi, în România noastră care se află la câteva sute de kilometri de Grecia unde știm ce s-a întâmplat și unde cazul acestei țări ar trebui preluat și studiat în cursurile de economie, finanțe, politică și administrație din toate universitățile românești, ignoranța și nepăsarea nu pot fi justificate doar prin prostie sau prin abținerea de la o opinie.

Poate într-adevăr să fie deplasat și exagerat să vorbim despre morala datoriei naționale în condițiile în care corupția este cancerul care macină țara noastră și cu care ne luptăm să îi supraviețuim, având în general mici victorii temporare și cu efect redus și o stare de afundare constantă dar progresivă într-un stadiu de meta-stază generalizată. O facem însă doar sperând ca generațiile viitoare să știe că nu lipsa faptului că nu am știut dinainte a fost vina dezastrulului pe care li-l vom lăsa moștenire.

 

Relațiile economice cu Rusia dincolo de măcănituri

În caz ca nu ați aflat deja, Putin e de vină inclusiv pentru criza politica actuală din PSD. Mai concret, posturile Mac-TV din România deja rumegă un mic amănunt din lunga listă de acuze pe care Dragnea ar fi adus-o lui Grindeanu cu privire la ne-dezvoltarea relațiilor economice cu Rusia.

Evident că nu acesta a fost argumentul principal și probabil adevărul este că acest punct – creșterea schimburilor economice cu Rusia – era cumva în faimosul program de guvernare și acum nașu’ Dragnea i-a pus în spate lui Grindeanu întreaga listă fără să realizeze ca Grindy se poate agăța de orice amănunt oricât de irelevant pentru a face vâlvă, pentru ca confuzia este prielnică și pentru că nu are demnitate, ca un om de nimic ce este, ca și alti colegi ai săi cu nimic mai prejos.

Să trecem însă peste zgomotul scandalului și să evaluăm în ce măsură colaborarea economică cu Rusia ar fi posibilă și ar folosi la ceva.

Din start vă invit să evitați pe cei care având doar un singur neuron sunt angajați pe o direcție și repetă continuu aceealeași mantre anti-rusești indiferent de context și de situație. Nu aș atrage atenția, dacă fenomenul nu ar fi unul periculos și mentalul colectiv nu ar fi deja infectat de prostia gândirii în șabloane și în matrici plasate de formatorii de idei. Îmi pare rău că nu am timp să scormonesc detalii și să exemplific această cădere în șabloane de gândire prefabricate din prostie și din lipsa gândirii sănătoase din media românească. Comentez însă o mică referință de la Digi24:  Dragnea nu recunoaște că i-a reproșat premierului relațiile cu Rusia. În articol, Dragnea neagă că l-ar fi acuzat pe Grady de nedezvoltarea relațiilor cu Rusia în timp ce Grindy își asumă patetic această “vină” într-o autovictimizare jenantă prin care sărmanul speră să smulgă discret unde de compasiune și acceptare, ca și cum ar fi o faptă mare de eroism faptul că nu a dezvoltat aceste relații, deoarece noi suntem pro-europeni și pro-NATO și Rusia ne e dușman și nefiind demnă de a face afaceri cu România. Doar “putinistul” Dragnea vrea relații cu Rusia ar părea să sugereze Grindy pentru că oricum el nu își asumă nimic de fapt.

Să facem acum o mica pauză de la această tulburare mioritică și să ne uităm la relațiile economice între SUA și Rusia. Iată cum stau schimburile SUA-Rusia anul acesta conform INS-ului american:

Relatiile comerciale intre SUA si Rusia

Sursa: census.gov

La cum arată deocamdată aceste cifre, exista o creștere semnificativă față de anul trecut. Deși posibil ca în trecut schimburile să fi fost mai mari, iată totuși că și americanii au schimburi comerciale cu rușii.

Sper deci că este evident pentru toți tembelii care pun egal între schimburile comerciale și afilierea militară sau geostrategică că nu există nimic care să ne oprească să facem afaceri cu rușii chiar în toiul acestor sancțiuni. Numai nulități ca Oreste și papagali care judecă simplist și superficial tratează cu superioritate și patimă infantilă posibilitatea existeței relațiilor comerciale cu Rusia.

Să trecem și peste acest mic hop și să revenim totuși în lumea realităților concrete. Ce ar putea face prim-ministrul României ca să stimuleze relațiile economice cu o țară? Încă de la admiterea României în NATO, promotorii euro-atlantismului românesc săltau de bucurie că “vin americanii” cu dolari și o să investească aici. Dacă nu aveam Ford-ul până acum, istoricul relațiilor comerciale româno-americane ar fi fost dezastruos, mai ales având în vedere țeapa trasă românilor de compania americană Bechtel care ne-a luat banii și a fugit fără să construiască autostrada. De asemenea, dacă chiar am fi răuvoitori, am aminti Dosarul Microsoft – un tun de miliarde de dolari tras României de Microsoft prin intermediari în urma căruia statul a cumpărat zeci de mii de licențe inutile la prețuri multiplicate față de prețul de vânzare retail, darămite dacă ar fi negociat achiziția en-gross cum se face normal. Noroc cu Ford-ul care măcar are scuze criza din 2008 (care între timp însă teoretic a trecut, cel puțin în SUA) pentru nerespectarea contractelor investiționale prin care a primit deduceri și ajutoare de la stat fără să-și îndeplinească condițiile.

Așadar, ce ar putea concret să facă un prim-ministru, dacă vedem că de-a lungul anilor, oricât de mult au încercat guvernanții noștri, în vremuri bune sau mai puțin bune, nu au reușit efectiv să stimuleze schimburile cu SUA, care sunt încă pe locul 10-11 în topul investitorilor străini. Realitatea este că un guvern nu poate și nu ar trebui să poată să facă nimic anume pentru creșterea relațiilor comerciale între două țări anume. Un guvern poate crea unele condiții optime pentru ca orice companie și orice investitor străin să poata veni și investi în țară, de oriunde ar fi ei. Banii nu au culoare este valabil și în cazul investițiilor străine.

În plus, fiind membri UE și neavând posibilitatea de a stabili taxe vamale speciale sau tratament special investitorilor unor țări anume, cu atât mai mult este evident că guvernul României este total legat de mâini dacă ar dori să stimuleze schimburile cu o țară anume, chiar daca ar vrea. Totodată, nu văd cum guvernul poate împiedica investitorii dintr-o țară anume. Da, sunt unele mici gesturi pe care un guvern le poate face: ba niște plimbări cu grupuri de oameni de afaceri, ba niște instituții care să facă propagandă României într-o țară anume, ba niște poduri sau infrastructură către o zonă anume etc. Însă astea sunt nesemnificative pentru relațiile economice generale.

În particular, relațiile economice ruso-române se cam rezuma la domeniul energiei. Rușii după cum știm dețin Lukoil și vând gaze, petrol și altele. Noi vindeam mere și porci, dar sancțiunile impuse Rusiei nu au ținut cont de interesul nostru și merele nu sunt pe lista scutită de interdicție cum sunt gazele de exemplu, de care gaze rusești nemții depind și nu vor fi prea curând introduse pe lista sancțiunilor, poate decât când va începe războiul. Bineînțeles că la discuțiile cu Trump sau cu Merkel, Klaus nu va menționa doleanțele României ca și carnea de porc și merele să fie excluse de pe lista sanțiunilor și ca poate să fie în schimb introduse gazele, care evident ar avea mai mult efect de constrângere.

Așadar, dacă SUA au relații comerciale cu Rusia și dacă Germania are relații comerciale chiar prospere și importante cu Rusia, de ce măcăne unii vorbitori fără cap acuzându-l pe Dragnea că e putinist și bătându-l pe umăr pe săracu’ Grindeanu care rezistă pe baricade în fața mașinațiunilor serviciilor rusești care încearcă să pună gheara pe România?

Este comic să vedem cum psd-iștii acuză pe opozanți și dezertori ca sunt soroșiști în timp ce anti-psd-iștii de același nivel intelectual îi acuză pe dragniști de putinism. Din păcate sensul realității și gândirea simplă economică sunt total străine de formatorii de opinie din presa românească.

Două-trei boabe despre impozitul americănesc

Impozitul americanesc - Unicornul visat de PSDAm cam renuntat in ultimul timp sa urmaresc ce se intampla in Romania, luandu-mi deja doza de greata cu privire la politichia si actualitatile mioritice la inceput de an. De altfel, nu e nevoie sa fim la curent cu nimic ca sa realizam ca un partid comunist cu membri fara coloana vertebrala, cu alegatori care doresc doar pensii si salarii marite nu poate face nimic bun pentru tara.

Un proverb chinez spune “evenimentele viitoare isi arunca umbra inaintea lor”. Ori am avut deja parte de destula umbra din partea PSD-ului incat sa realizam ca Romania va intarzia inca cel putin patru ani din programul de reforma care este atat de vital prin prisma viitorului soc prin care va trece omenirea cand criza financiara inceputa in 2008 va ajunge la punctul culminant al dominourilor: cresterea dobanzilor la creditare si inflatia galopanta, coroborate cu razboiul tarifar care pe alocuri se va transforma in razboi militar – lucru deja inceput in Africa, Orientul Mijlociu, Ucraina si in curand in Koreea de Nord.

Cand analizam impozitul americanesc sa pornim de la intrebarile de baza: unde suntem, unde vrem sa ajungem si ce ar trebui sa facem pentru a ajunge acolo.

Unde suntem

Suntem la coada clasamentului în Europa la colectarea taxelor. Guvernul tânjește după acești bani, dar nu doar acest guvern ci toate guvernele anterioare care cred ca rata mica de colectare e datorata lipsei unui sistem indeajuns de coercitiv pentru a stoarce cat mai mult. Au mai fost pe ici pe colo unele voci care pun procentul mic de colectare pe faptul ca avem impozite mari, desi ar zice altii, noi avem impozite mici. Cat de grele sunt impozitele stiu insa doar cei care le platesc si cat de imposibil de platit pentru cei care nu pot sa plateasca stiu doar cei care nu le platesc. Intr-adevar exista un mic procent de populatie si firme care nu vor sa plateasca, asta tinand mai ales de mostenirea … culturala a acelei categorii de populatie pe care cred ca toti o cunoastem, fiind usor de depistat prin casele mari si masinile pompoase asociate unor restante din aceeasi categorie la plata impozitelor.

Daca ne uitam la cozile de la administratiile publice pentru plata impozitelor inainte de terminarea anului, cred ca putem sa vedem ca romanii sunt in general dornici sa plateasca impozitele. Cu mult mai mult decat cifra de 30% la care sunt colectate, desi eu am indoieli ca aceasta cifra are vreo legatura cu realitatea. O colectare de 50% la impozitele si conditiile actuale din Romania ar presupune ca firmele sa poata scoate profitul din alte capitole, ori de unde sa scoti daca situatia este care este?

Parerea mea este ca rata mica a neplatii se datoreaza situatiei de facto: fara evaziune, pur si simplu multe afaceri nu ar mai exista deloc si acei oameni ar muri de foame. Asa cum in natura exista un echilibru intre toate regnurile animale, tot asa si in economie: cei slabi si neputinciosi isi asuma riscuri, se hranesc cu ramasitele altora, mananca cat pot, pe unde pot, supravietuiesc in loc sa prospere, traiesc doar ca sa faca umbra pamantului, nu sunt capabili de mai mult. Asta cand vorbim de cei de jos: firme mici, afaceri de cartier, familiale etc.

Cand vorbim de cei mari, tot la legile naturale ajungem: apa se scurge de la deal la vale. E firesc si ca profiturile sa se scurga de la tarile cu impozite mari la tarile cu impozite mici. Nu din lipsa de patriotism isi muta marii oameni de afaceri romani profiturile in offshore-uri si nu din capitalism salbatic fac marile companii optimizari fiscale care le directioneaza automat profiturile inspre jurisdictii mai favorabile. Nu putem cere “fidelitatea” afacerilor la acelasi pachet cu toate celelalte lucruri pe care le cerem: preturi bune, produse de calitate si variate. Nu exista moralitate in optimizarea fiscala, cine cere ca profiturile sa fie platite la noi doar pentru ca firmele isi desfasoara activitatea aici sau obtin profiturile aici, nu inteleg nimic din economie si sunt doar niste papagali care la placinta vor inainte dar la razboi vor inapoi. Oricine ar fi pus in a alege: vrei bani mai multi sau mai putini (in conditii legale) si singurul criteriu de decizie ar fi dragostea fata de statul roman, sunt sigur ca nu va avea nici cea mai mica ezitare sa spuna: vreau bani mai multi. Daca se poate, daca e legal si daca imi permit, voi alege oricand sa platesc impozite mai putine. Este legea naturala a afacerilor, cautarea profitului este principiul existential al unei afaceri, fara de care nu am avea decat intoarcerea la comunism in care muncesc o mana de oameni, cei mai slabi si cei mai prosti iar restul traiesc pe spinarea lor.

Pe langa rata de colectare mica, la capitolul “unde suntem” poate ar trebui sa mai comentam putin si de situatia din jurul nostru. Anume: ce impozite au vecinii, ce avantaje / dezavantaje au afacerile de la noi cu cele din tarile vecine etc. Ca tara de granita a UE si NATO, din start trebuie sa subliniem: Romania este un mare risc pentru orice mare companie. Oricat de ieftina ar fi forta de munca, Romania prezinta un risc in situatia tensionata geopolitica din ziua de astazi. De aceea, o impozitare avantajoasa ar ajuta mult la diminuarea riscului total. Pe langa statutul de tara de frontiera, coruptia, lipsa infrastructurii si slaba educatie sunt alte mari minusuri ale Romaniei comparativ cu vecinii de la sud sau de la vest.

Unde vrem sa ajungem

Argumentul declarat al impozitului “americanesc” ar fi cresterea ratei de colectare: prin deduceri, oamenii vor cere bonuri si facturi si astfel va creste rata de colectare. Aici cred ca se insala foarte mult tovarasii, desi recunosc ca inselarea lor este una sincera, insa sensul ca desi multi ii suspecteaza ca impozitul americanesc este doar un prim pas in introducerea impozitarii progresive [1], eu nu cred ca PSD-ul doreste impozitarea progresiva pentru ca primele victime ar fi tocmai tovarasii care nu sunt deloc total straini de afaceri, firmele de partid ale PSD-ului alcatuind o buna felie din peisajul afacerist mioritic. Si cum inca nu au resit sa “rezolve” DNA-ul si procuratura, pentru a se putea intoarce la evaziune si afaceri “binecuvantate” de sefi, sa nu uitam ca in cele din urma si tovarasii isi scot profiturile tot din firme si nu doresc nici ei sa plateasca impozite. Singura dilema e cum sa faca ca impozite sa plateasca doar altii si ei sa nu plateasca. Acesta ar fi sistemul perfect pentru PSD: un sistem prin care toti ceilalti sa plateasca si doar firmele lor sa nu plateasca, desi din start firmele partidului traiesc oricum in alta lume in care competitia nu exista si singurul stres este sa nu fii prins cand dai comisionul.

Sa ne intoarcem insa la rata de colectare: in esenta, in principiu, ideea impozitului americanesc ar putea rezolva chestiunea colectarii. Diavolul este insa in detalii, in implementare. Aici nu vreau sa intru, deoarece nu stiu amanunte si oricum pana la lansare se vor tot schimba normele. O rata de colectare marita ar compensa intr-o oarecare masura scaderile datorate reducerilor TVA-ului si daca rata s-ar imbunatatii drastic (hope for ze best, nu-i asa?) partidul si-ar permite si alte scaderi de impozite care ar alimenta si mai mult consumul si teoretic ar ajuta la cresterea veniturilor din impozite. Acesta este un scenariu de vis, un scenariu ideal: impozitarea globala creste colectarea, care permite o noua reducere de taxe care stimuleaza din nou economia si permite astfel noi mariri de salarii si tot asa pana la urmatoarele alegeri.

Le doresc sincer succes tovarasilor in aceasta epopee, insa le-as atrage atentia ca in acelasi timp, haosul unei noi impozitari ar putea scadea drastic veniturile si ar putea produce socuri puternice in economie, pe mai multe niveluri. Desi este putin far stretched, as aminti aici cazul Indiei, cu interzicerea platilor cash. Masurile nu sunt comparabile insa situatia economica, trendurile si scopurile sunt extrem de similare. Nu detaliez, cine stie intelege.

Daca insa in spatele impozitului americanesc se afla scopuri ascunse, cum ar fi cresterea impozitarii prin cine stie ce scheme complicate sau efecte perverse sau de ce nu chiar introducerea impozitarii progresive, lucrurile sunt grave. Sa nu subestimam efectele birocratiei si ale capacitatii de revolta a romanului bun platnic. Foarte usor lucrurile se pot schimba peste noapte si dintr-o oportunitate de schimbare in bine se poate totul transforma intr-un esec periculos din care cu greu ne vom putea intoarce.

Sa facem doar un mic scenariu: sa presupunem ca dupa lansarea acestui sistem, se va introduce ulterior o mica marire de impozite, se va incerca cu degetul marea prin prisma impozitarii progresive. Firmele vor reactiona dur si nemilos printr-o taiere drastica a salariilor si asumarea riscurilor muncii la negru deoarece oricum capacitatile de control vor fi directionate catre componenta de “consultanta” intre timp, cei zeci de mii de specialisti care vor consulta populatia nu au de unde sa fie luati altundeva decat din randul actualilor inspectori si controlori fiscali.

Scarpinat la urechea dreapta cu mana stanga

Cam asa as caracteriza pe scurt aceasta tentativa. Desi are unele aspecte pozitive, primul fiind faptul ca macar SE INCEARCA ALTCEVA – ceea ce este un lucru extraordinar pentru tara noastra, impozitul “americanesc” are totusi o mare hiba: este prea complicat si nu are girul specialistilor. Din nou Romania incearca adoptarea unor forme fara fond. Fondul care ne lipseste noua in cazul de fata este organizarea: romanul nu este organizat si o stie foarte bine. Cu toate acestea, guvernantii spera altfel. Era mult mai usor pentru a creste rata colectarii ca guvernul sa construiasca autostrazi, ca administratia publica sa astupe gropile la timp si ca investitiile in statului si panselute sa creasca si banul public sa se vada ca da roate, fie prin drumuri mai bune, fie prin spitale mai dotate, etc.

Atunci oamenii ar fi mai responsabili si macar la micile firme rata de colectare ar fi alta. Caci la firmele mari, dupa cum am mai spus, nivelul de impozitare este cel care determina unde se plateste impozitul, acest nivel determinand gradul de investitii externe, capitol la care Romania sta jalnic, in lipsa capsunarilor situatia fiind chiar tragica.

Oricum principala problema la noi nu este rata de colectare cat masa de colectare. Oricat de multe si mari poveri ar reusi guvernul sa puna, cata vreme sectorul de stat este prea umflat si bugetofac si cat timp paralizeaza dezvoltarea unei economii de piata firesti si virile, colectarea va ramane un mizilic si nu va putea nici stimula prea mult dezvoltarea si nici mentine un stat social prea dezvoltat. Antreprenoriatul, micile companii, investitiile straine si competitia sunt singurele parghii care pot produce un progres real al societatii iar pentru asta, pe langa impozite scazute avem nevoie si de o mentalitate capitalista, care lipseste insa cu desavarsire tovarasilor de la putere asa cum le lipsesc gandirea democratica, recunoasterea valorilor sau principiile morale.

~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Liderii români din business se ridică împotriva impozitului pe gospodării: ”Impozitarea pe gospodărie face o trecere netransparentă la sistemul progresiv de impozitare” – ZF

 

Restructurarea României [3]: Economia – partea I

Episoade precedente:

Voi incepe capitolul restructurarea economiei cu nota ca restructurarea oricarei economii este un termen impropriu intr-o oarecare masura. Economia oricarei tari dezvoltate este in continua transformare si restructurare, necesitatea reinventarii si readaptarii fiind chestiuni de fiecare zi. Marfa la piata trebuie sa fie mereu proaspata. Vanzatorii de la piata trebuie sa aiba mereu produse proaspete , produse cerute de oameni (nimeni nu cumpara pe la noi carne de caine desi in China exista chiar un festival [1]) si preturi acceptabile: nici prea mari incat sa nu se vanda, nici prea mici incat sa nu renteze. Pentru a face fata in piata, pietarii au o munca foarte grea si complexa si trebuie sa fie mereu atenti la tot ce se intampla in jurul lor, in tara si in lume in general de la cat de mult vinde vecinul, cat de potrivit este pretul la care vinde comparativ cu marfa pe care o mai are si pana la cursul valutar sau pretul benzinei.

Cu toate acestea, o tara subdezvoltata ca Romania are nevoie de ceea ce inca din anii 90 numim generic restructurare, fiecare “specialist” intelegand prin restructurare cu insa cu totul altceva, ca sa nu mai zicem de politicieni sau de omul de rand. Realitatea este insa ca Romania inca nu a intrat pe piata globala, sau cel mult are o taraba in afara pietei, undeva intr-un colt precum o taranca batrana care si-a jumulit si ea cateva cepe din curte si doi morcovi si s-a gandit sa isi incerce norocul la oras sa scoata un ban pentru ulei.

In tratarea subiectului restructurarii economiei romanesti poate ar fi logic sa incepem cu istoricul. Insa cred ca s-a discutat atat de mult despre istoric si am avut atatea lectii neinvatate incat nu are nici un sens sa mai pierdem timpul cu ce a fost. Traim vremuri atat de tulburi incat chiar si cei care au fost in top pana acum, daca vor sa ramana in top, trebuie sa se uite mult mai atent spre viitor decat spre trecut, poate cel mai clar exemplu fiind Japonia: o economie de top care refuza sa accepte schimbarea si se agata de un model de succes depasit de mult timp, avand doar firave tentative de adaptare la nou si iesire din groapa pe care si-o sapa singuri prin “revolutia” denumita “abenomics” care a distrus practic moneda si sistemul bancar japonez, in prezent acesta supravietuind pe perfuzii.

Contextul global

Criza financiara din 2008 si tentativele de gestionare a efectelor acesteia prin tiparirea de moneda, transferul datoriilor de la banci spre stat si manipularea dobanzilor a fost un subiect pe care l-am tratat indeajuns pentru a nu repeta multe idei. Voi face insa un scurt rezumat.

Mai intai sa reamintim proverbul chinezesc: orice criza este o oportunitate. Sunt multe tari care au beneficiat din plin de criza financiara si efectele ei. Voi lua doar un exemplu: Germania ale careri exporturi au explodat in perioada post-criza. Dar nu doar exporturile au depasit recorduri, propulsand Germania in competitie directa cu SUA pentru locul 2 in ultimii ani. Toti indicatorii Germaniei sunt uimitori de rezilienti la problemele cu care se confrunta alte tari din UE desi contextul este acelasi pentru toti. Succesul Germaniei nu este insa deloc intamplator ci este rezultatul adaptarii si ajustarii continue la lumea globala a unei tari care trage in spate intreaga Europa, fiind insa in pragul unei detasari de balast care o va putea duce in cativa ani fara probleme in pozitia de top pe mai multe criterii, nu doar pe cel al exporturilor.

Asistam in ziua de astazi din punct de vedere economic la o refacere a centrelor de putere, dupa parerea mea, mai bine zis la cantecul de lebada al Imperiului Anglo-American care va duce probabil la o multi-polaritate in care competitia pe plan economic va fi fioroasa si nemiloasa cu pierzatorii, oferind totodata avantaje si un statut incredibil castigatorilor. Cu sau fara un nou razboi mondial, viitorul este al economiilor care adopta noile tehnologii si au capacitatea sa gestioneze crizele sociale care se nasc din frecusul produs pe piata muncii de aceste schimbari rapide.

Pe langa criza creditelor inceputa in 2008 si ale carei consecinte nu au fost deloc rezovlate ci doar amanate si “coafate”, asistam in paralel la o noua revolutie industriala cauzata de tehnologie. Sunt mai multe directii de influenta a tehnologiei, unii compara trecerea actuala cu revolutia industriala care a schimbat total agricultura si productia in masa. Eu cred ca fiecare “revolutie” are specificul ei si e prea devreme sa le zicem ca sunt la fel si ca omenirea se va “adapta”. In general, cand vine vorba de tehnologie cel mai mult se discuta despre roboti, cum robotizarea ia locurile de munca ale muncitorilor. In SUA mai ales, s-a ajuns deja in punctul in care in discutiile cu privire la omologarea vehiculelor autonome, principala problema nu mai e siguranta acestora cat siguranta locurilor de munca ale soferilor de camioane si tiruri care constituie unul dintre cele mai raspandite locuri de munca intr-o tara in care fabricile au fost deja mutate de ceva ani fie in China fie in Mexic si procesul continua, desi sunt zvonuri de “revigorare” a productiei manufacturiere iar alegerea lui Trump este vazuta ca o schimbare de macaz pentru unii in perspectiva masurilor protectioniste.

Cu greu putem discuta contextul economic fara a face cateva referiri si la aspectele politice si sociale. Mai ales in UE unde dezintegrarea a inceput si este de asteptat ca ritmul sa se accelereze, economia va fi supusa unor socuri in continuare, Brexit-ul fiind doar un mic “intro” in noua epoca de volatilitate care va matura la pamant mai ales cu economiile slabe.

Desi destramarea UE ne poate afisa o perspectiva pesimista, sunt insa nunante de optimism pe care le putem intrevedea, mai ales intorcandu-ne la proverbul chinezesc amintit mai sus: orice criza este o oportunitate. In UE, pe langa procesul de dezintegrare si incertitudinea viitorului, mai avem o amenintare: iarna demografica. Populatia imbatraneste si in ciuda tentativelor de “improspatare a sangelui” prin afluxul de imigranti, depopularea va avea implicatii puternice in economie in principal prin scaderea cererii. Daca in privinta locurilor de munca, robotizarea poate prelua declinul fortei de munca si poate mentine si chiar creste considerabil productivitatea, cum consumul scade, inevitabil modelul actual economic bazat pe credit si crestere continua va fi imposibil de mentinut. Din punctul de vedere al problemei demografice, UE este in urma Japoniei, fiind urmata de China indeaproape, SUA fiind insa ferita tocmai din cauza imigratiei, mai ales de populatie latino. Nu doar ca SUA are acces discretionar la forta de munca din sud, dar chiar populatia hispanica integrata deja are un aport semnificativ la natalitate, problema consumului in SUA fiind doar consecinta a inechitatilor sociale si a distrugerii clasei de mijloc mai degraba decat a declinului demografic cum este in Japonia sau UE.

Am putea spune ca dobanzile negative sunt o tentativa de rezolvare a conflictului intre necesitatea cresterii continue a creditului si scaderea consumului la care daca mai adaugam cresterea productivitatii datorata noilor tehnologii avem o reteta perfecta pentru o noua catastrofa economica chiar si fara a aminti de tensiunile sociale si politice. Totodata, exista sperante ca tarile emergente si sarace vor prelua cererea de consum si vor echilibra aceasta scadere permitand o aterizare lina a motoarelor de productie. Insa criza financiara din 2008 a produs o spaima de credit si de investitii, tarile emergente si sarace fiind condamnate la cresterea prin forte proprii, oricat de mici ar fi dobanzile si oricat de mare volumul de credit in tarile dezvoltate, canalele de scurgere a banilor inspre cei saraci fiind aproape blocate incepand din 2008. De asemenea, tot ce s-a intamplat dupa 2008, ne da de inteles ca aceasta speranta este desueta: periferiile nu au fost pana in prezent decat falii de frecus intre marile puteri, zone de razboi fie armat, fie financiar, fie geopolitic si nicidecum oaze de speranta, teritorii de expansiune pentru marile economii unde sa isi creeze noi piete si de unde sa importe forta de munca necesara prin prisma declinului democrafic. Exista evident exceptii: Mexicul este un exemplu fericit de periferie subdezvoltata care a castigat foarte mult in urma crizei din 2008 prin accesul la finantare relativ ieftina si intarirea legaturilor cu SUA atat prin prisma schimburilor comerciale cat mai ales prin transferul fortei de munca si a finantelor. Romania-UE este de asemenea un alt exemplu similar: criza din 2008 a produs o reducere atat de drastica a dobanzilor incat finantarea ieftina a permis expansiunea companiilor din vest inspre est, ecoul cresterii explozive a exporturilor Germaniei auzindu-se pana in vestul tarii unde companii germane s-au gramadit sa investeasca, celelalte “teritorii” de productie fiind deja epuizate.

Am mentionat ca cu greu putem ignora aspectele sociale ale celor trei principali factori determinanti asupra economiei globale din prezent: criza financiara, tehnologizare (robotizarea) si demografia.

In primul rand, criza financiara ca efect al unui sistem financiar corupt cu multe imbarligari cu clasa politica a lovit puternic in clasa de mijloc care deja suferea efectele tehnologizarii: un proces de mai multa durata doar cu puseuri de accentuare in unele momente post criza si cu amenintari puternice mai ales in viitorul apropiat (1-2 ani).

Nu intamplator se intampla ca in unele tari sa se discute deja despre venitul minim garantat, oferit de stat – in prezent apanajul doar al unor tari foarte bogate din Orientul Mijlociu unde abundenta de petrol le ofera conducatorilor posibilitatea sa cumpere oficial de la cetateni “pacea si buna-intelegere” in schimbul unui os aruncat pentru ros. As aminti aici Arabia Saudita, o tara ramasa in urma cu cateva secole din punt de vedere politic – monarhie absolutista – care insa ofera un trai inimaginabil cetatenilor sai.

De ce sunt importante aspectele sociale din punct de vedere economic? Oricat de dezvoltata ar fi si oricat de abstracte ar fi institutiile, economia este totusi consecinta participarii oamenilor. Iar cand oamenii nu mai cred intr-un sistem si participarea lor la acel sistem este redusa sau taiata total, avem un factor de influenta “lichid” si greu de cuantificat si analizat asupra economiei. Iata doar un exemplu de fenomen: noua generatie (milenialisti) au o cu totul alta mentalitate cu privire la detinerea de bunuri: nu doresc masini, nu doresc sa fie proprietari, nu se casatoresc, prefera in schimb sa calatoareasca, sa petreaca timpul jucandu-se in loc sa invete sau sa munceasca, nu sunt la fel de interesat de independenta economica ca parintii lor desi stau departe de credite. Sunt mai altruisti, sunt preocupati mai mult de sensul muncii lor si de conditiile de munca decat de salariul incasat sau de brandul pentru care lucreaza. Sau: generatia baby-boomers din SUA. Desi a trecut prin toate crizele si prin toate socurile de-a lungul anilor, mereu adaptandu-se si crezand in principiile liberale conform carora atunci cand cazi trebuie sa o iei de la capat si sa te ridici, ajunsi acum in pragul pensiei si fiind pus in genunchi de criza creditelor si de scaderea nivelului de ajutoare sociale (pensii / sanatate) au incetat sa mai creada in capitalism si se considera asupriti de “1%”. Prin urmare, adera usor la ispita populismului votandu-l pe Trump care le promite “a fair deal”. Problema este ca oricat de doritor ar fi Trump sa ii ajute, “marea intoarcere” a locurilor de munca este imposibila la fel cum epoca marilor intreprinderi si combinate ceausiste care ofereau un loc de munca sigur si un salariu bun nu s-a facut si nu se va mai face pe meleaguri mioritice.

Astfel de fenomene se intampla in toate tarile din lumea dezvoltata cu putine exceptii (cum ar fi Germania). Clasa mijlocie majoritara in trecut are probleme cu gasirea locurilor de munca si mai ales a locurilor de munca bine platite si se simte tradata de politicieni, cautand himere si votand populisti cu planuri care mai care mai fantasmagorice cum am avut parte si noi recent. Insa care pot fi riscurile? Ce pot strica politicienii populisti si cum pot influenta economia globala?

Acest raspuns necesita tratat separat. Un PSD populist nu poate afecta cu nimic Germania, pe cand taxele vamale ale lui Trump pot distruge Mexicul si pot produce unde de soc greu de analizat in intreaga economie.

Atacul asupra institutiilor este de asemenea o alta manifestare a populismului. Sunt multe exemple aici, insa voi aminti unul general mai peste tot: atacul asupra bancilor centrale. Rele sau bune, conduse de luminati sau de “luminati”, pana acum bancile centrale au condus lumea asa cum a fost. O lume fara banci centrale sau in care bancile centrale sunt conduse de … popor sau de “reprezentantii” poporului, sau chiar o lume fara banci centrale nu stim cum ar putea arata desi Rusia sau China ne ofera un exemplu. Chiar daca insa bancile centrale nu vor fi anihilate prea curand – presiunea aceasta poate duce la schimbari majore in modul de functionare al bancilor centrale, fenomen deja aflat in desfasurare. As aduce aici ca exemplu Japonia unde presiunea politica a impins banca centrala pana in achizitia de actiuni, un faux-pas din orice punct de vedere am privi cu privire la activitatea si modul de operare al unei banci centrale.

Desi cu siguranta mai relevant pentru analizarea perspectivelor economice ale Romaniei ar fi o privire mai apropiata, mai imprejur, am incercat o imagine globala tocmai pentru ca voi incerca sa proiectez o viziune de jucator global al Romaniei dincolo de complexele si constrangerile actuale, majoritatea fiind doar reflexe ale unei tari captive in diverse imperii de-a lungul anilor. Spargerea acestei mentalitati si gandirea “in afara cutiei” este principala provocare pentru romani, atat pentru politicieni si factori decidenti cat si pentru poporul de rand. Exista insa sperante ca tanara generatie fiind deja conectata la “satul planetar” si relationand de la egal la egal cu oameni din intreaga lumea, sa poata gandi altfel si sa poata face planuri mari, indiferent de matricele de operare actuale.

Desi princiapala intrebare care este rumegata continuu in presa romaneasca in prezent este destramarea UE si necesitatea ca noi “sa jucam un rol in UE”, “sa aparam democratia si libertatea” si alte mantre, in fapt principala intrebarea a noastra ar trebui sa fie cum putem sa taiem piedicile care blocheaza tinerii antreprenori si micile companii romanesti care ar putea fi marile corporatii de maine care cuceresc lumea sa se nasca si sa dezvolte. Poate tocmai spargerea UE ar insemna o noua oportunitate pentru refacerea pe fundamente sanatoase a economiei romanesti de maine. Cum s-ar putea intampla asta vom vedea in urmatoarele articole din serial.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Dog butcher brandishes blood-stained meat cleaver with a chunk of animal flesh hanging off it as she chops up a carcass ready for the dinner plate at China’s Yulin Dog Meat Festival

Începe distracția cu cursul

Pe perioada scandalului OG13 cursul s-a comportat incredibil de linistit. Ne vom referi in continuare la cursul EURO, dupa cum stim toate celelalte valute de la noi fiind trecute prin EURRON – inca un indiciu al cedarii suveranitatii noastre in fata BCE-ului. Nu am inteles niciodata de ce se intampla asta, probabil este un “feature” al angajarii Romaniei in programul de aderare la Euro.

Ca o mica paranteza, existenta unui curs liber cu celelalte monede independent de EURRON ar facilita un comert exterior mai dinamic, prin prisma evolutiei puterii leului in raport cu fiecare moneda in parte. Nu stiu daca “trecerea” prin euro a cursului este doar in privinta anuntarii cursului BNR sau si in sistemul bancar se face aceeasi trecere pentru conversii. Un motiv de descurajare a schimburilor in alte monezi prin dublarea comisioanelor.

Ca o alta mica paranteza, linistea cursului in timpul protestelor nu denota altceva decat faptul ca “pietele” stiau dinainte ca se va sfarsi cu liniste si ca nu va fi nicio “revolutie” in Romania care sa schimbe ceva. Sau poate denota ca Mugurel nu iubeste variatiile mari de curs si a pus la bataie din rezerva pentru a mentine o aparenta stabilitate.

Dupa cum stim, Mugurel poate linisti cursul pe cateva zile, sau chiar pe o perioada putin mai lunga, de cateva saptamani. Insa nicio banca centrala nu rezista presiunii pietei. Voi explica in continuare factorii care vor pune presiune sporita pe curs in perioada urmatoare.

Cresterea dobanzii Fed-ului: Yellen tocmai a anuntat ieri (14 februarie) ca e foarte probabil ca in Martie sa mareasca din nou dobanda; ar fi un semnal puternic ca anul acesta Fed-ul se va tine de promisiuni si va mari anul acesta de 3 ori dobanda, nu doar o singura data ca anul trecut; aceasta ar insemna ca de la 0.75% anul acesta sa se ajunga la 1,5% – un salt semnificativ care ar produce numeroase turbulente pe pietele valutare si nu numai; in ce masura economia americana este pregatita sa primeasca o asemenea crestere, nu comentez; doar subliniez ca o crestere in Martie, desi doar de 0,25% in sine nu ar insemna mare lucru, decat ar da semnalul ca urmeaza si altele, de unde explozia dolarului; poate este greu de vorbit de explozia dolarului cand acesta se afla deja la cote maxime, luna trecuta atingand cote maxime pe ultimii 5 ani; insa sa nu uitam ca traim intr-o perioada de volatilitate maxima cu viitor incert si cu risc de razboi mondial in care armata cea mai puternica din lume va conta imens; una la mana; in plus, Trump pare sa abordeze diferit decat Obama chestiunea datoriei, fiind mai degraba tentat de o renegociere a acesteia, mai cu voie, mai fara voie; controlarea datoriei prin inflatie nu i-a reusit lui Obama si Trump are alergie la slabiciunea altor monede, atacand in nenumarate ocazii mentinerea slaba a monedei de catre chinezi sau de catre europeni; asta nu inseamna deloc ca dolarul se va slabi doar pentru ca asta si-ar dori americanii; din contra, pe masura ce izolationismul american se va extinde, celelalte tari vor fi nevoite sa incerce noi relatii bilaterale si sa marginalizeze dolarul pana in punctul in care acesta nu va mai avea relevanta pe care o are acum; cand se va atinge acel punct va fi insa nevoie de o noua intelegere globala cu privire la viitoarea moneda de schimb si inainte ca dolarul sa ajunga irelevant, americanii vor pune in joc toate portavioanele si nuclearele pe care le au; de unde dolarul va mai tot avea de crescut.

Politica monetara a BNR-ului este secreta: singurele certitudini cu privire la politica monetara a BNR-ului sunt ca doar Isarescu stie ce are in cap si stie unde este adevarata putere a leului; sa nu uitam: puterea leului e data de diferenta intre valuta care intra sau iese din tara; evident, asta nu se vede instant in curs ci trece prin buffer-ul “Isarescu” care este ca o casa de schimb care vinde cumpara (si tipareste), avand o rezerva destul de mare (cateva zeci de miliarde) cu care se poate juca, beneficiind de trendurile dintr-o perioada anume; insa cu cat volatilitatea este mai mare si cu cat presiunea pe crestere este mai mare, cu atat casa aceea va scadea treptat pana in punctul in care cursul va deveni secundar ca importanta pentru BNR comparativ cu rezerva de valuta. Cum romanii au dat recent de mariri de salarii spectaculoase si cum sunt semnale din ce in ce mai mari ca consumul va creste, in buna traditie romaneasca, vom importa mult mai mult decat exportam, ceea ce va pune presiune pe curs.

BNR-ul are insa mai multe unelte la indemana pentru a tine sub control deficitul balantei comerciale, unul fiind cresterea dobanzii de referinta, care insa ar pune probleme mari bugetului si ar putea produce un mic soc in plan economic, crescand atat costurile de finantare ale firmelor peste noapte, cat mai ales crescand ratele la credit intr-o perioada in care romanii abia au inceput din nou sa consume la cote comparabile cu anul 2008. Asadar, o crestere a dobanzii ar fi poate mai periculoasa pentru economie decat un curs crescut care si acesta s-ar regasi in costul de trai, anuland rapid cresterile salariale recente.

Iata deci doar doi factori care fara alte probleme pot duce la o deteriorare a cursului:

  1. cresterea dobanzii Fed-ului care ar trage putinii bani veniti in sistemul bancar romanesc din afara pentru dobanda mare (comparativ cu a lor) si ar schimba trendurile de economisire ale romanilor care avand afinitate catre monezi mai sigure in detrimenul riscului ar trece economiile de pe lei pe dolari;
  2. cresterea consumului care prin diferenta intre importuri si exporturi ar pune presiune pe EURRON

In caz ca BCE va reactiona la cresterea dobanzii Fed-ului printr-o masura similara (de crestere) acest eveniment ar fi inca un catalist pentru deteriorarea cursului. Masura insa putin probabila avand in vedere problemele din UE si Zona Euro mai ales.

Ca riscuri mai avem de asemenea Grecia si alte posibile exit-uri care pot oricand produce socuri, dar in acest scenariu eu consider ca Romania ar avea de castigat si leul ar fi favorizat. Deteriorarea situatiei din Grecia in caz ca va trece peste nivelul anterior in care retragerea de bani de la bancomate a fost limitata, ar putea afecta drastic sistemul bancar romanesc care are o importanta felie actionariat grecesc. Asa cum s-a mai intamplat in 2008, o impozie a sistemului bancar grecesc va produce socuri extreme pentru fragilul sistem bancar romanesc care nu s-a curatat indeajuns, numarul de fuziuni de care am auzit fiind minor si merele putrede fiind lasate in pace total nejustificat de BNR dintr-o pasivitate greu de inteles.

La toate cele spuse mai sus, ar mai exista speranta unor investitii majore care insa intarzie sa se arate si sunt asteptate de atatia ani. Lumea se misca, Germania duduie [1] si lipsa de forta de munca din vest va impinge mai devreme sau mai tarziu companiile europene pana pe meleaguri mioritice dupa ce vor fi “ras” mai intainte tot ce s-a putut la vecinii nostri de la vest. O data cu aceste “multinationale” mult hulite si ostracizate de actuala guvernare, in caz ca nu o vor lua inspre Ucraina sau Rusia in eventualitatea unei paci intre urmasul lui Merkel si Putin, sunt sanse mari sa intre indeajuns valuta incat sa mentina leul pe teritoriul “goldilock” actual. Pana atunci insa, cursul va trece printr-un rollercoster interesant intre varfurile de presiune exterioara si plafoanele de rezistenta ale lui Mugurel.

NOTE:

[1] Germania: creşterea economică a accelerat la finele anului trecut

1 2 3