Sinodul Reformatilor – un model pentru ortodoxie?

Pentru ortodocsii care au urmarit cu atentie declaratiile ierarhilor participanti la Sinodul din Creta de anul trecut as dori sa atrag atentia asupra unui amanunt interesant dar trecut cu vederea deoarece problemele au fost atat de mari si grave incat acest mic amanunt a ramas prea putin analizat si discutat: permanentizarea sinoadelor. Adica, multi ierarhi au declarat si multe opinii din partea filosinodalilor emise pe canalele oficioase au sustinut ideea ca sinodul din Creta va continua, ca bisericile participante se vor mai intalni si in viitor pentru a discuta noi probleme si pentru a “pastra legatura”, pentru a “construi unitatea” etc.

Exista doua variante cu privire la sublinierea acestui amanunt – nou in sine pentru ortodocsi obisnuiti cu cele 7 mari si Sfinte Sinoade nu cu aggiornamente periodice, fie ele si cu decizii “minore” si doar “fara a atinge credinta” precum pretind filosinodalii.

Prima varianta ar fi ca aceasta ar fi fost intentia organizatorilor si la discutiile purtate s-a indus ideea permenantizarii. Nu chiar toti ierarhii au fost insa atenti, de vreme ce PS Macarie in blanda si timida luare de opinie cum ca hotararile nu prea au fost bune si prezinta unele probleme, sublinia ca ar fi util un nou sinod care sa aduca clarificari.

O a doua varianta ar fi ca nu exista niciun plan si nici nu s-a discutat nimic despre un nou sinod, ba chiar lipsa reprezentantilor majoritatii (ca numar) a ortodocsilor din Creta, a cam taiat avantul sinodal pe viitor si orice speranta de unificare sub umbrela lui Bartolomeu & Co. a ortodoxiei este desarta. Mesajul cu privire la alte sinoade a fost pur si simplu fum si abur (zgomot) sau o strategie de a diminua din intensitate rezistenta la schimbare prin iluzoria speranta a unui viitor sinod in care ar fi participat si rusii si ceilalti si in care abaterile ar fi fost corectate. Na-ti-o franta ca ti-o dreg la anu’, altfel spus.

Dorinta impunerii unei permanentizari si normalizari a sinoadelor ortodoxe este un vis mai vechi al dracilor. Cate pseudo-sinoade nu avem in istorie? Insa sa vedem putin unde s-a ajuns in ramurile frante ale crestinismului care au fost dominate de spiritul innoirii si al modificarilor dese, actualizate si la zi. Biserica Reformata isi trage numele tocmai de la spiritul de schimbare. In locul lui Hristos au pus “Reforma”. Ei nu se mai numesc crestini, ci reformati. Hristos este un asterisc, un amanunt discutat din cand in cand.

Reformatii au parte de sinoade anuale, au un comitet permanent care le organizeaza, se intalnesc anual, in fiecare luna Iunie si sinodul este foarte bine organizat. Are 192 delegati: un preot (minister), un batran (elder), un diacon si un secretar din fiecare “biserica” regionala (clase le zic ei – o clasa este formata din “bisericile” dintr-o regiune). Sinodul ia decizii cu privire la credinta, chestiuni liturgice, imnuri, principii de slujire si perspective morale / etice. In fiecare an, deciziile luate sunt publicate si facute cunoscute credinciosilor.

Iata de exemplu, un extract cu o hotarare “sinodala” din 2016:

4. Synod asks that congregations invite, as much as possible, the presence and involvement of same-sex attracted members when dealing with matters that affect the lives and discipleship of same-sex attracted members within the CRCNA (Sursa)

Ca ortodox si ca roman, desi cunosc limba engleza, imi este aproape imposibil sa inteleg ceva din aceste hotarari, chiar din sumarul lor (puteti gasi sumarul agendei si a hotararilor pe ultimii ani aici). Am incercat sa urmaresc si o discutie a unor pastori participanti la un astfel de sinod:

O buna parte, discutia se invarte in jurul pensiilor pastorilor, semn ca pensiile sunt o chestiune fierbinte pe toate meridianele si la toate credintele.

Acesta este visul unor inovatori: ca si noi sa avem asemenea sinoade. Imaginati-va cate calatorii de facut o sa fie pentru profesorii si expertii in “sinodalitate” si cate joburi stabile s-ar crea daca obiceiul initiat in Creta s-ar impamanteni in ortodoxie. Anul trecut in Creta, anul urmator la Istambul sau Antalya, la anul in alta parte – sunt sigur ca multora le-ar surade ideea.

Nu mai zic de cati profesori universitari ar avea noi materiale pentru cursurile de ecumenism si de reporterii care poate s-au cam plictisit de citate din sfintii parinti si predici de-ale Sf. Ioan Gura de Aur si vor sa mai trateze si subiecte noi si interesante, ancorate in realitatile contemporane cum ar fi de exemplu rapoartarea ortodoxiei in ansamblu la noul val de migratie: ce sa facem, cum sa facem, ce sa zicem etc.

Atributele jertfirii

Răsfoim in DEX:

  • JÉRTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În unele ritualuri religioase) Ceea ce se aducea ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar); ofrandă. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate, vin etc.) Din sl. žrŭtyva.
  • JERTFÍRE s. f. Acțiunea de a (se) jertfi. – V. jertfi.
  • JERTFÍRE s. v. sacrificiu.
  • A SE JERTFÍ mă ~ésc intranz. A manifesta abnegație; a se devota fără rezerve; a se sacrifica. /Din jertfă
  • JERTFÍ vb. 1. v. sacrifica. 2. a-și da, a-și sacrifica. (Și-a ~ viața pe câmpul de luptă.) 3. a (se) sacrifica. (S-a ~ pentru binele omenirii.)
  • SACRIFÍCIU, sacrificii, s. n. 1. Renunțare voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva; jertfă. ♦ Jertfire de sine (din devotament, din abnegație). ◊ Echipă de sacrificiu = grup de oameni care înfruntă o mare primejdie ca să îndeplinească o misiune, o datorie. 2. Ofrandă rituală adusă unei divinități, în cadrul căreia se jertfește o ființă; jertfă. – Din fr. sacrifice, lat. sacrificium.

În ciuda referintei la sacrificiu, jertfa este mai mult decat sacrificiul. Jertfa este totala. Imi pot sacrifica o mana, imi pot sacrifica sanatatea, dar nu imi pot jertfi o mana. Asta tine de limba si interesant cum de am ajuns aici. As atrage atentia ca jertfa este din slavona pe cand sacrificiul din franceza.

Jerftirea este oportuna, adica are loc la timpul potrivit. Este adevarat ca asa cum exista un om potrivit pentru un loc potrivit, fiecare timp are nevoie de omul lui. Timpul caderii in care ne aflam inca de la Adam nu duce lipsa de oportunitati de jertfire pentru cei care se ridica la inaltimea timpului.

Jertfirea este discreta. Altfel este bravare sau teatru. Cea mai mica umbra de mandrie, anuleaza jertfa si o transforma in altceva. De exemplu, eu inca am dileme daca Socrate s-a jertfit sau a bravat cand dandui-se oportunitatea sa scape de moarte plecand din cetate, el a ales sa nu plece.

Jertfirea este tainica. Nimeni nu o poate intelege pentru ca numai cel care trece prin ea o poate cunoaste, ii stie deplin rosturile si efectele. Crestinilor insa li se da sansa sa cunoasca roadele jertfel hristice prin imitatie, desi pentru fiecare in parte jertfa se manifesta diferit, cuiele dor altfel. Jertfirea mai este tainica deoarece este irationala. Mintea rationala nu o intelege, oricat ai calcula, jertfirea nu are sens. Pentru ratiune, jerfirea este o anomalie, de aceea evreii nu au inteles-o, deoarece pentru ei legea divina era mai multa matematica: 10 porunci divine, o mie de legi ale lui Moise, atatia pasi maxim sa faci duminica, etc.

Jertfa este culmea unui urcus. Nu ma pot jertfi dintr-o data, oricata predispozitie si buna intentie as avea. Jertfa este un proces indelungat, este un munte construit caramida cu caramida, incet si greoi, cu atentie si cu pricepere, fiecare pas mai greu ca cel dinainte. Cel mai greu este cand am facut o bucata de zid, dar constructor netrebnic fiind, precum un copil care se joaca, nu am pus fundatia care trebuie sau am construit gresit si ceea ce eu credeam statornic se prabuseste si trebuie sa incep de la zero. De aceea este nevoie de invatatori si este bine sa imitam si sa ne uitam in jur pentru a nu ne consuma efortul aiurea. Jertfa suprema are loc cand aripile nu mai poti fi oprite sa zboare, gravitatia nu le mai poate tine pe pamant.

Jertfa este scopul maxim pe care il poate atinge omul. Exista specificitate, nu oricine isi da viata pe campul de lupta aparand tara, pe ogor cultivand pamantul pentru a avea ce sa dea de mancare la copii, in spital tratand bolnavii etc. Fiecare om are o cruce aparte prin felul cum ni se arata, desi durerea este aceeasi la toti. Insa oricat de mult bine ar face un om, oricata inteligenta ar dobandi, oricate rezultate ar dobandi in orice domeniu, cantitatea si calitatea vietii traite se masoara doar prin gradul jertfei, prin numarul caramizilor de jertfa construite intr-o viata. Vedem asta si din nefericirea unor oameni care au atins performante extraordinare dar este evident pentru toti ca nu sunt impliniti: oameni bogati, mari artisti, politicieni care decid soartele popoarelor etc. Viata neexaminata nu merita traita, spunea Socrate. Ce a vrut el de fapt sa spuna – din ce am inteles eu – este ca nu merita sa traim ca animalele, ca de-aia avem cap.

Spălatul picioarelor: mai la modă decât Sinodiconul Ortodoxiei

Spălatul picioarelor in catedrale a invadat televiziunile si feisbuk-ul mai ceva ca iepurasul. Pentru televiziuni este ceva inedit si interesant. Doua-trei secunde cu filmarea, un scurt interviu cu cei carora li s-au spalat picioarele si ce au simtit ei, doua-trei secunde cu un fragment din predica si gata stirea de religie pe ziua de azi. Maine aratam ouale rosii.

Am ras pe sub mustati cand am vazut un ierarh care a spalat picioarele la niste copii vorbind despre smerenie, mai ales cunoscand o istorioara cu acel ierarh povestita pe surse si care are a face cu niste mobila noua cumparata anticipat in expectativa mutarii intr-o treapta superioara care din lucrarea lui Dumnezeu nu s-a mai intamplat. Ramanand cu mobila si pierzand pe neasteptate, respectivul ierarh nu s-a comportat tocmai crestineste cu suporterii opozantului, dar ajunge cu dezvaluirile. Evident ca exista uscaturi si in Biserica si nu trebuie sa le cautam prea mult. Nu trebuie nici sa ne smintim ca acestea exista si nici sa ne facem ca ele nu exista.

Nu putem insa sa nu observam cum unii au o ravna foarte mare in a face ceea ce nu e musai sau este oarecum superficial, in timp ce a face ceea ce trebuie devine din ce in ce mai periculos. Bunaoara ma refer la slujba numita Sinodiconul Ortodoxiei care conform traditiei trebuia citita in Duminica Ortodoxiei din Postul Mare in toate bisericile ortodoxe. Insa pentru ca unele fragmente din aceasta slujba nu sunt corect politice si ar exista un risc minim de presiune sau atentionare din partea cezarului sau mai degraba a unor mici cezarei, Sinodiconul nu doar ca nu se mai citeste ci e chiar interzis pe alocuri, fiind extrem de rare bisericile in care se mai citeste: manastiri cu preoti batrani si care sunt dispusi sa isi asume riscurile certarii din partea ierarhului pentru ca se pare ca porunca interzicerii Sinodiconului ca si schimbarea cartilor de slujba vine “de sus de tot”.

Nu ar fi rau daca traditia s-ar pastra in intregime. Nu doar ca nu ar fi rau, dar chiar este musai ca traditia sa fie pastrata. Spalatul picioarelor este o traditie care se practica in manastiri unde cel mai mare spala picioarele celor mai mici, ierarhic. Adica staretul spala picioarele unor frati sau calugari, vietuitori in manastire. Practicarea unei traditii doar ca show sau ca ritual estetic este un pacat pentru ca sustrage gestului tocmai semnificatia distorsionand mesajul si rostul acelei lucrari. Ma mir cum de la aceste evenimente se gasesc si televiziunile pregatite sa filmeze, sa faca poze etc. Ma mir si ca exista credinciosi care propaga aceste fotografii si se lasa antrenati intr-un ciclu defectuos al unui pietism bolnavicios.

Daca spalarea picioarelor se face undeva, aceasta trebuie sa il priveasca pe staret (care se smereste), pe ucenicii carora le sunt spalate picioarelor (care vad dragostea staretului, chiar daca intr-un act liturgic) si poate si pe cei care participa la slujba, rememorand momentul si amintindu-si ca si ei trebuie sa faca la el. Ar fi bine daca televiziunea ajuta la propagarea acestui mesaj, ca in crestinism Dumnezeu slujeste oamenilor si fiecare om este dator sa slujeasca celorlalti. Insa smerenia si televiziunea traiesc in universuri paralele, de aceea cei care se preocupa de smerenie trebuie sa fuga de camerele de luat vederi ca de dracul nu sa dea telefoane la repoteri ca sa vina sa ii vada pe ei cum spala picioarele la copii.

 

Dialogul cu ereticii – sau despre parintii nerozi care-si invata copiii sa vorbeasca cu strainii

Canoanenele nu sunt un set matematic de reguli. Nu sunt macar nici un set de legi care sa acopere toate problemele si sa constituie coloana vertebrala a sistemului “juridic”. Canoanele sunt coloana vertebrala a ortodoxiei in sensul ca daca unul este frant, precum o vertebra, daca este deplasata, afecteaza nu doar toata statura si functionarea coloanei vertebrale dar pune probleme la intregul organism. Si mai clar spus, canoanele sunt intr-un fel precum suflarea de viata a omului, fara de care trupul bisericii ar fi mort si cu a caror umbrire sau indoire, intreg trupul blegeste si mintea o ia in laturi.

Lipsa de precizie sau mai bine zis de precizie matematica nu vine insa din altceva decat din imposibilitatea ca ceea ce constituie canoanele sa poata fi transcris in reguli care sa fie aceleasi pentru toti si peste tot. Exista o componenta de “taina” a canoanelor si aplicarea lor corecta nu se poate face logic, omeneste, fara indrumarea si conlucrarea daca nu luminarea directa a Sfantului Duh. Precum pedagogia nu este o stiinta precisa, dar totusi este o stiinta si chiar una importanta, asemenea canoanele sunt o stiinta adresata mai ales parintilor bisericii care sa ii ajute sa isi creasca copiii cum trebuie. Un parinte bun are nevoie si de stiinta pedagogiei, si de o stare sufleteasca potrivita dar nu strica nici studiul, nici flexibilitatea si invoatia intr-un anumit cadru si mai ales nici experienta.

Desi pedagogia nu este deloc un set de reguli clare, precise care sa ofere unui parinte o directie de urmat in orice situatie, acel parinte care stie pedagogie, cu discernamant, cu ceva experienta va putea sa gaseasca o solutie si un modus operandi la orice problema, oricat de complexa ar fi ea.

Desi pedagogia nu ofera un raspuns clar la toate intrebarile si nu exista un manual cu raspunsuri pentru toate situatiile si desi sunt scoli diferite de pedagogie si lucrurile pot sa difere de la o scoala la alta, cu siguranta un pedagog intreg la minte nu va face niciodata greseli fatale cum ar fi sa ii permita copilului sa vorbeasca cu strainii.

Bunaoara, intr-o scoala sau manual de pedagogie poate vom gasi recomandarea ca parintele sa invete copilul sa nu vorbeasca cu straini astfel: “sa nu vorbesti cu strainii, pentru ca poate o sa te fure si o sa te vanda la tigani si apoi tiganii o sa te duca la cersit in tari straine”.

O alta scoala pedagogica (poate mai elevata) poate avea o alta metoda: “sa nu vorbesti cu strainii deoarece in lume exista oameni rai care vor sa te insele si nu stim niciodata daca un strain este om rau sau om bun”.

Cu greu insa vom gasi o scoala pedagogica sau un maestru pedagog care sa recomande: lasati copiii sa vorbeasca cu strainii caci asa vor ajunge sa se descurce singuri in viata si isi vor elimina toate inhibitiile.

Cu toate acestea, in ortodoxie, exista “inovatori” care ignorand toate canoanele recomanda copiilor: nu doar sa vorbiti cu ereticii, dar sa va si rugati cu ei si sa faceti lucrare impreuna cu ei: conferinte, studii, actiuni etc. Dumnezeu ne vrea una. Dumnezeu vrea si ca orice strain sa se comporte cu orice copil la fel ca un parinte si cu toate acestea, realitatea este ca  … mai bine invatam copiii sa se fereasca de straini.

Desi avem clar in Biblie porunca Sf. Apostol Pavel: cu omul eretic dupa intaia si a doua mustrare sa te rupi (Tit 3:10), la nivelul inalt al ierarhiei BOR (dar nu doar BOR) lucrurile se vad altfel: cum sa nu dialogam cu ereticii? Cum sa ii intoarcem la credinta dreapta daca nu le explicam in ce credem noi si daca nu ne facem binevoitori catre ei, participand la conferinte si intalniri ale CMB, trimitand studentii nostri teologi care vor fii viitori episcopi si chiar patriarhi sa studieze la facultatile lor, etc? Cum poti sa ii convertesti pe eretici daca nu discuti cu ei? Prin urmare, avem o intreaga materie de studiu: ecumenismul care se ocupa de “convertirea ereticilor” prin vorbirea cu ei, rugaciuni, conferinte, studii impreuna, actiuni comune etc. “Pentru ca toti sa fie una”, nu-i asa? Ce mai conteaza ca vorbim cu ereticii nu doar a treia si a patra oara ci vorbim cu ei mai mult decat cu ai nostri …

Evident ca nici macar atat nu se vede de fapt la varful ierarhiei BOR, pentru ca macar daca i-ar vedea pe protestanti, catolici si altii ca eretici ar fi deja o jumatate de pas catre iesirea din inselare. Ierarhii nostri insa nici macar nu ii vad ca eretici pe eretici. Cum ii vad ei pe protestanti si catolici, ne intrebam? Cu greu putem intra in boala unui bolnav si cu greu putem ghici ce e in mintea unui nebun. Insa, dupa cum se exprima, acesti eretici ar fi de fapt un fel de … frati de-ai nostri mai mici, un fel de … mici sau poate temporari schismatici si nici macar schismatici ca oricum nici cu astia nu avem voie sa ne rugam impreuna si totusi unii ierarhi ortodocsi ar participa la o misa catolica fara probleme si Bartolomeu de la Constantinopol chiar o face.

Dar daca inselarea lor este atat de mare incat nici nu mai recunosc ca in ziua asta mai exista eretici – deoarece daca ar recunoate si ar calca voit porunca Sf. Pavel impreuna cu alte canoane ar fi chiar strigator la cer -, ne-am putea pune intrebarea, cum de nu se gandesc la consecintele acestei atitudini? Niciun parinte normal, chiar daca o actiune a lui nu i s-ar parea gresita, daca acea atitudine ar expune copilul la probleme, ar evita-o. De exemplu, un parinte, fiind adult este nevoit si poate sa vorbeasca cu strainii. Insa incearca sa evite ca acest obicei sa fie replicat de copil.

Chiar daca ereticii nu ar mai exista si protestantii, neoprotestantii, catolicii si mormonii sunt de fapt doar niste frati intru Hristos care sunt pe cale sa alfe ortodoxia (in urma participarii noastre salvatoare la CMB si a trimiterii de stundeti la studii), cum de nu se gandesc acesti ierarhi ca daca toti credinciosii ar vorbii cu strainii, ei ar ramane fara copii?

De ce a venit Kiril la București?

Teoriile conspirationiste aparute in presa mainstream (dar nu numai) cu privire la venirea lui Kiril la Bucuresti depasesc orice limita a rationalului si ne ingrijoreaza profund sa vedem distanta intre realitate si portavocile care pretind ca prezinta si explica realitatea.

Aceasta defazare si amploare a minciuni si a fantasmagoriei este unul dintre motivele pentru care acest blog inca mai exista, in speranta ca totusi, pe masura ce accesul la Internet creste si societatea devine mai conectata manipularea in masa prin mijloacele mass-media va avea efecte din ce in ce mai scazute, tocmai din cauza faptului ca oamenii isi vor petrece timpul mai mult pe retelele sociale (ca sa nu zic Facebook) decat pe principalele outlet-uri.

Si mai mare mi-a fost mirarea cand chiar “cunoscatori ai domeniului” – ca sa folosim o formula aproximativa – au comentat vizita oarecum in aceiasi registri, nereusind sa limpezeasca apele si sa se opuna tavalugului – misiune imposibila oricum.

Fara a intra in nuantari si exemplificari, vom aminti ca principalul ton a fost urmatorul: “Putin isi trimite acolitul Kiril ca sa faca propaganda”. Putin testeaza reactia noastra, foloseste “parghia” ortodoxiei ca sa ne traga in sfera lui de influenta. Imi pare rau ca nu pot da exemple, desi numele prostilor nu trebuie propagate, insa a fost un caz care a depasit in elucubratii pe toate: deoarece noi suntem latini si deoarece Putin nu poate miza pe parghia pan-slavismului, Putin foloseste ortodoxia ca sa ne vrajasca.

Poate nu exagerez daca spun ca Putin a depasit in proiectarea dusmanului malefic chiar “puterili straini” din vremea lui Ceausescu. Daca pe atunci “puterili” lucrau subtil si aveau la indemana doar radioul, in ziua de astazi, dusmanul Putin foloseste “razboiul hibrid”, retelele sociale si “mijloacele media ale Kremlinului” ca sa domine si sa cucereasca vestul, ca sa nu mai vorbim de hackerii rusi care falsifica alegerile in SUA sau intra pe calculatoarele NSA-ului. De unde aceasta alunecare in dementia anti-ruseasca din media romaneasca, nu ne putem explica. Nici macar teama atavica fata de urs nu justifica dereglarile ratiunii si mecanismele fabulatiei. Imitati

Sa trecem insa peste acest capitol dizgratios de diagnosticare a bolilor mentale ale ziaristilor din mainstream si ale formatorilor de opinie si sa ne rezumam la vizita lui Kiril, stabilind mai intai cateva puncte de referinta in incercarea de analiza a motivelor.

In primul rand, facem cu timiditate acest demers si de aceea am si intarziat luarea unei opinii, deoarece o vizita la o sarbatoare a unui patriarh al unei biserici surore nu trebuie sa fie neaparat explicata si intoarsa pe toate partile. Nu suntem in stare acum sa facem paralele cu alte evenimente similare, dar sunt sigur ca exista nenumarate alte ocazii de vizite generic denumite “fratesti” ale altor patriarhi si ierarhi din biserici straine care rareori atrag atentia presei si in niciun caz nu ocupa o felie atat de mare din timpul limitat al breaking news-urilor, editorialelor sau talk show-urilor. Insa deoarece de data asta s-a putut face conexiunea cu Putin, s-a ajuns unde s-a ajuns.

O prima explicatie asadar, ar fi pur si simplu evenimentul in sine: sarbatorirea Sf. Dimitrie Basarabov, patornul Bucurestiului si al catedralei Patriarhale. Ocazia acestei vizite este indeajuns sa explice motivul: a fost timpul potrivit, ocazia potrivita si in sfarsit Kiril a reusit sa vina pentru prima data in Romania.

De ce nu a mai venit pana acum? Nu putem stii oricat de mult am specula. Fie nu a fost invitat, fie nu a dorit sa vina pana acum si tocmai acum ceva s-a schimbat din motivele sale. Insa daca acum a venit prima data, pentru ca trebuie sa existe o prima data, poate acesta a fost pur si simplul motivul vizitei.

Multi dintre “cunoscatorii domeniului” am observat, dintr-un anti-rusism tembel si nejustificat, sunt tentati sa dea o interpretare politica oricarei miscari pe care o face patriarhia rusa, legate de vizite. Kiril s-a vazut cu Papa “ca sa ia fata” lui Bartolomeu si ca sa para reprezentatul ortodoxiei, rusii nu a venit la Creta, “ca sa dea un semnal” sau pentru ca nu le-au iesit nu stiu ce aranjamente subterane, rusii fac si dreg pentru ca se cred continuatorii Bizantului, se cred a 3-a Roma.

Tare as vrea si eu concret sa inteleg, ce inseamna asta a 3-a Roma si ce explicatii rationale are o asemenea teorie, in ce fel arata rusii ca se cred a 3-a Roma, in ce fel se vede tentativa lor de a deveni o a 3-a Roma, in ce fel de vad miscarile politice ale bisericilor ortodoxe etc. Iti vine sa stingi televizorul cand il vezi pe Radu Preda de la Cluj cum incearca el sa explice si sa teoretizeze ca un fel de analist politico-eclesiast toate evenimentele cand de fapt nu e nimic de comentat la o vizita cu o rezonanta limitata, mai mult amplificata artificial tocmai de masinaria de facut zgomot decat de perceptia reala in randul ortodocsilor care tin postul cu sau fara Kiril, care il citesc pe Sf. Serafim de Sarov cu sau fara vizita lui Kiril si care sunt sau nu ecumenisti dupa nivelul de cultura pe care il au si nu dupa ce le spune Kiril sau Bartolomeu (care din acest punct de vedere oricum nu sunt prea indepartati).

Este uimitor ca traim zile in care daca un inainte-statator al unei biserici vine si propune intarirea relatiilor, pacea si prietenia intre popoare, este vazut ca spion sau agent electoral al PSD-ului (da, evident au existat scheme complicate de rationament care explica influenta lui Putin prin intermediul lui Kiril ca o incercare de intarire a mesajului populist / nationalist – evident ca nici nu se mai face diferentierea – reprezentat, zic ei, in ziua de astazi de PSD).

Pentru iubitorii de teorii conspirationiste, sa lansam totusi si un scenariu putin tras de par, dar nu total imposibil al acestei vizite. Avand in vedere ruptura interioara a Bisericii Ortodoxe intre ierarhi si cea mai mare parte a credinciosilor, ca urmare a participarii si semnarii unor documente problematice in Creta, majoritatea dintre “reactionari” si “cei care fac tulburare” se cam uita in spre est (sau sud) in privinta unor alternative ale “ofertei” eclesiologice. Evident, o problema complexa. Poate pentru a arata ca de fapt nu exista o ruptura (desi exista) intre semnatari si nesemnatari, Daniel l-a invitat pe Kiril pentru a-si propti nitzel notorietatea care cade accelerat in principalul reprezentant al “nealiniatilor” de la Creta, adica in rus. Care conform acelorasi “cunoscatori ai domeniului” sunt vinovati si pentru ca “i-au oprit” pe ceilalti sa participe (desi nu i-au oprit pe sarbi de exemplu).

Asadar, ai nostri au vrut sa se afiseze alaturi de rusi ca sa arate ca inca mai au har si ca rusii nu se leapada de ei, existand totusi o exceptie notabila, Episcopul Longhin Jar de Banceni, un roman din Bucovina apreciat de multi ortodocsi romani si nu doar pentru ca este roman, care nu prea mai accepta vizite ale fratilor romani (episcopi), fiind cel mai inversunat opozant al Sinodului din Creta. Foarte probabil, invitarea lui Jar ar fi avut efect mult mai puternic in randul credinciosilor si ar fi ajutat la calmarea apelor, insa probabil Jar nu ar fi venit. De unde, Daniel s-a multumit cu … Kiril care la randul lui daca nu ma insel este vazut ca tradator al credintei de catre Jar.

Inchei scenariul tras de par aici, mentionand doar ca patriarhul nostru Daniel este un neobosit primitor de oaspeti de orice credinta si natie si un neobosit calator pe meleaguri de asemenea de orice credinta si natie, probabil ratandu-si cariera, pozitia de diplomat cu siguranta potrivindu-i-se mai bine decat cea de Patriarh in opinia noastra.

~ ~ ~ ~ ~ ~

Alte articole despre Rusia:

IPS Andreicuț spune bancuri protestante și sugerează că ortodoxia nu mai are har de la ruperea de catolici

Daca un profesor universitar la teologie ortodoxa ar fi acuzat vreun ierarh ca nu mai are har deoarece a semnat documentele de la sinodul din Creta, cu siguranta ar fi fost dat afara de la catedra si poate chiar afurisit. Daca macar acel profesor ar fi zis doar ca Creta e o problema si ca are unele semne de intrebare, ar fi fost indeajuns ca sa aiba probleme. Daca ar mai fi spus ca ortodoxia nu are har, ar fi fost vai-si-amar. Insa un ierarh si-a permis sa o faca, chiar daca in gluma.

Nu vreau sa incep cu o paranteza, dar pentru ca nu am mai facut-o in articolele pe aceeasi tema, o fac aici: sunt dezamagit de lasitatea profesorilor de teologie romani care niciunul nu a avut curajul sa ia atitudine impotriva neroziilor semnate de ierarhii nostri in Creta. Macar un cuvant nu am auzit. Sa le fie rusina si frica pentru ca tac cand ortodoxia este supusa unui atac pe fata si pe ascuns, din toate colturile. Si daca de atacurile din afara ne apara Hristos, de cele dinauntru, cand putregaiul intra in trunchi, Mantuitorul nu ne mai poate apara, caci este alegerea noastra sa tacem, sa ignoram, sa ne aparam scaunele si functiile cand cei care vad ce se intampla si tac, trebuie se se faca foc si sabie si sa avertizeze poporul pentru a salva ce se mai poate din ortodoxie. Inchid paranteza.

Acum, cu privire la noile declaratii strigatoare la cer ale IPS Andreicut, cu tristete observam o accelerare a ruperii acestuia nu doar de invatatura sfintilor parinti, dar si de bunul simt pe care o persoana purtand haina sa ar trebui sa il aiba. Fiecare lucrator trebuie sa respecte haina pe care o poarta, indiferent de ce gandeste si ce simte, mai ales cand vorbeste in numele unei institutii. Una era daca IPS spunea acest banc / gluma aiurea unui grup tineri catolici, in privat, ca sa ii motiveze si sa ii impresioneze prin inteligenta sa si alta e cand spune asta de a catedra unei facultati de teologie, chiar daca contextul este cel care este.

Este de inteles ca poate IPS Andreicut are afinitati fata de catolici si protestanti si isi doreste aprins sa fim toti uniti si lupta cat poate pentru asta. Dar nu te apuci, tu purtand haina de ierarh intr-o biserica ortodoxa sa spui ca ortodoxia nu mai are har, chiar in gluma. Nu putem glumi cu Duhul Sfant. Acelasi lucru era valabil chiar daca ar fi fost ierarh catolic sau pastor protestant. Cum ar fi un politist sa declare: hotii isi fac de cap, noi nu ne facem datoria? Cum ar fi un general sa declare: razboiul e deja pierdut, soldatii nostri sunt fricosi ca iepurii! Cum ar fi sa declare un profesor in fata clasei: elevii mei sunt niste tampiti, trebuie sa le vina mintea la cap.

Despre usurinta cu care IPS Andreicuit trateaza invatatura ortodoxa, traditia si calca in picioare canoanele, am mai discutat in articolul in care am criticat justificarea pe care a adus-o el acceptarii casatoriilor cu heterodocsii. Reamintim pe scurt: el justifica ca nu ai ce sa faci, trebuie sa ii casatoresti, daca sunt credinte amestecate. Se plangea ca nu are ce sa se faca in Cluj unde sunt ortodocsi doar 60%, de aceea zicea ca trebuia schimbat canonul cu privire la casatorie ca sa devenim pragmatici. Totodata, zicea ca canonul poate fi tinut doar de cei care sunt 100% ortodocsi in satul lor, ca aia pot sa tina canonul. Mai aberant nu se poate.

Stiu ca multi il considera pe IPS cazut din har si pierdut. Eu il incadrez in aceeasi categorie cu nefericitul IPS Nicolae care s-a impartasit la catolici inselat de dracul ecumenismului si ii prezic o “cariera” similara. Daca pana la varsta asta nu si-a asumat catehismul ortodox, cu siguranta nu o va face nici la batranete, ba chiar din cauza varstei excesele si “exuberantele” vor fi chiar si mai grave.

Exista un drac care ia mintea la unii ortodocsi si le spune: e bine ca sunteti ortodocsi, dar si catolicii sunt tot copiii lui Dumnezeu si credinta e una. Acest drac incearca sa uneasca toate religiile pentru ca il arde adevarul pastrat doar in ortodoxie si principala lupta de fapt, o face cu ortodoxia. Pe cat de clar si simplu este de descoperit si combatut acest drac de orice minte normala, pe atat de uimitor cum cad in plasa lui chiar ierarhi. Noua, credinciosilor simpli, care citim catehismul in care ne invata ca doar ortodoxia este adevarata, ni se pare normal sa acceptam acest lucru, ca de aia suntem ortodocsi sau am venit la ortodoxie. Mai tarziu, dupa catehism, unii dintre ortodocsi mai pun si mana pe cartile unor sfinti sau intreaba cine au fost sfintii marturistitori ardeleni din calendar si se mira ca ei nu s-au unit cu catolicii. Nu incep sa spuna: aceia nu aveau har, erau niste ortodocsi obtuzi care nu stiau de ecumenism, dar eu sunt mai destept si spun basme despre ce zice Pruncul celor trei reprezentanti ale celor trei plamani ai crestinismului. Culmea ca pana mai ieri, ortodocsii cazuti in plasa dracului ecumenist elaborasera teoria celor doi plamani – un alt simbol foarte estetic dar putred in esenta. Acum, dracul ecumenist a prins curaj si a mai adaugat inca un plaman ca sa fie malformatia completa.

Oare ce aer crestinesc mai respira catolicii care s-au departat atat de mult de esenta crestinismului incat pierd sute de mii de credinciosi pe ani iar in occident sunt tari unde sub 25 de ani, nu mai exista deloc catolici? De altfel, neseriozitatea catolicilor este si in faptul ca schimba credinta atat de des. Pentru orice observator atent al teologiei catolice este simplu de dedus ca catolicismul de astazi este cu totul alt catolicism de acum 50 de ani, ca sa nu mai zicem de acum 200 de ani. Dar ce zic eu, exista o grupare de catolici traditionalisti care au ramas in credinta catolica de acum 100 de ani. Catolicii de care ne-am rupt noi acum 1000 de ani (credinta catolica mai bine zis) sunt cu totul o specie disparuta, catolicii de astazi purtand doar numele lor si mostenind unele simboluri, si asumandu-si o parte din istoria catolica, aia care nu are prea mult sange si coruptie in ea.

Oare ce o sa spuna Luther la judecata cand rodul ratacirii lui sunt miile si zecile de mii de secte care au ajuns la o credinta atat de gresita incat de la “femeia sa nu vorbeasca in Biserica” s-a ajuns la femei pastor homosexuale sau la acceptarea avortului?

Vedem cum in ciuda tulburarii provocate de Sinod si in ciuda faptului ca deja trupul Bisericii a fost sfasiat, ierarhii nu invata nimic si unii ierarhi fac lucrarea intunericului in continuare, apasand pedala pe acceleratia catre iad prin lupta pentru propaganda ecumenista si mai ales indoctrinarea tineretului, a studentilor, ostracizarea si eliminarea criticilor, chiar a celor mai blanzi. Sfantul Sinod, daca mai are un sambure de ravna pentru ortodoxie, cred ca are acum un caz clar cu ocazia acestui incident. Cel putin un avertisment sa nu mai ia in desert Numele Domnului cred ca i se poate face IPS Andreicut, ca de vreo miscare impotriva participarii noastre la CMB nu cred ca sunt sperante, acest drac fiind prea puternic deocamdata pentru slabiciunile noastre.

Observam in general o graba pentru “unitate” deoarece antihrist este nerabdator sa apara si deocamdata ortodoxia ii sta impotriva, ba chiar pune unele piedici lucrarii lui in unele zone ale lumii. Diavolul insa nu se da batut usor si daca pierde unele batalii, continua razboiul, pana la sfarsit cand doar venirea cea de-a doua a Mantuitorului il va invinge. Pana atunci, noi trebuie sa ne obisnuim cu caderea multora in jurul nostru caci traim in razboi duhovnicesc si Biserica Ortodoxa este singura in acest razboi, deoarece celelalte biserici nu sunt biserici, ci sunt doar camuflaje folosite de dusman pentru a ne atrage in capcana.

Indrazneala diavolului este uimitoare. Cum poate acest ierarh sa puna in gura pruncului cuvinte, cum poate sa-l faca pe Mantuitorul ecumenist si sa puna egal intre ortodocsi, catolici si protestanti? Ce altceva inseamna decat a pune egal, acest “banc” cu talc? Da, Andreicut doar l-a citit de la acel preot de care nu am mai auzit. Nu ma intereseaza cine a fost de vreme ce pana acum nu am mai auzit de el si a ramas in instorie doar cu o asemenea povestioara idioata. Dar un ierarh trebuie sa fie atent ce scoate pe gura, chiar daca vrea sa para interesant si iubitor de eretici. Exista si alte modalitati prin care putea sa isi motiveze audienta, desi haina pe care o poarta trebuia sa il indemne sa marturiseasca Adevarul. Dar IPS Andreicuit este atat de departe de Adevar …

Victimizarea lui Pomohaci: răzbunarea dracilor

“Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (Petru 5, 8)

Victimizarea preotului caterisit Pomohaci și transformarea lui într-un martir nu miră pe cei care mai deschid Biblia din când în când și au oarecare cunoștință de războiul nevăzut. Există totuși câteva observații care merită făcute pentru ca poate în al doisprezecelea ceas ierarhii BOR – și o data cu ei și clerul și mirenii – vor învăța cât de importante sunt canoanele și cât de mari pot fi accidentele atunci când canoanele sunt fentate și când părelnica iubire îi îndeamnă la pogorăminte și iconomii care dacă pe moment par a face bine, în timp, răul lucrând, consecințele pot fi dezastruoase.

Canoanele nu sunt altceva decât niște jaloane pe calea mântuirii puse de cei care au mers pe ea înaintea noastră de 2000 mii de ani. Aceste jaloane ne arată unde sunt curbele periculoase, unde sunt prăpăstii și primejdii neprevăzute, etc. Neascultarea de ele, ne expune la riscuri și accidentele au victime puține sau victime multe, după mărimea “vehiculului” . Când cel care calcă canoanele este un preot victimele sunt multe, așa cum există diferențe între un accident făcut de un motociclist rebel care nu respectă limita de viteză și altele sunt consecințele când un șofer beat aruncă autobuzul în prăpastie.

Un prim lucru care se face evidențiat în cazul “reabilitării” lui Pomohaci, este dragostea uimitoare pe care unele televiziuni și ziare au început s-o aibă peste noapte față de un (fost) preot ortodox. Nenumărați preoți sunt iubiți de credincioși, au lucrări mari, au activități umanitare, pastorale, etc, însă rareori vom vedea o emisiune de 4 ore despre un astfel de preot și rareori vom auzi despre ei. Evident, scandalul este subiectul aici, nu persoana în sine. Însă dacă analizăm cu atenție, un scandal în direcția acuzării lui Pomo și a aruncării cu noroi în biserică în sensul că iată ce se întâmplă ar fi cu siguranță mult mai urmărit decât o emisiune în care se încearcă “reabilitarea” acestuia și se prezintă ca o victimă a “regulilor oarbe” din BOR. La care se mai adaugă și teoriile conspirative cu privire la atacurile asupra BOR. Uimitor unde erau apărătorii bisericii: la RTV, la Cotidianul și la Antena 3.

Există, bineînțeles, și emisiuni / televiziuni unde preotul este acuzat și terfelit, băgându-se la grămadă cu întreaga Biserică, cu toți preoții și credincioșii: ortodocșii ăștia ipocriți care predică virtutea și practică destrăbălarea chiar în afara firii. Acolo există însă Pomo are competiție pe ierahul de Huși (fostul).

Diferențierea poziționării unui organ media față de problemă se face în funcție de publicul țintă, dracul încercând să prindă în plasa minciunilor și înșelărilor sale pe toți: pe cei mai “educați” și pro-europeni le confirmă repulsia față de Biserică. Am aminti aici Digi 24  (televiziunea europeniștilor și “intelectualilor”, a celor “elevați” și care nu se lasă mințiți), Antena 3 (televiziunea tovarășilor mai … “luminați”), Hotnews s.a.

Pe cealaltă pozitie, de victimizare a lui Pomo la pachet fie cu acuzarea Bisericii de mătrășirea “sfântului” fie de pompare pe tema diverselor conspirații și “adevăruri ascunse” care încearcă să demonstreze ca totul e o lucrătură, avem televiziuni pentru bătrâni și … mai puțin deștepți: RTV, B1TV și alte ziare. Un articol interesant din această categorie a apărut acum câteva zile în Cotidianul și lansează teoria că atacul asupra BOR are loc din cauza referendumului pentru familia tradițională, acest articol fiind probabil singurul în care Cotidianul prezintă într-o lumină puțin pozitivă Referendumul pentru Familie.

De ce s-a ajuns aici și care să fie adevărul din spatele perdelei de fum? Încă de la începutul “cazului” am atras atenția că:

“Cazul Pomohaci este unul atât de vechi încât este precum un fruct putred care nu doar că s-a stricat și emana miros în rândul poamelor din proximitatea lui, dar cultura de mucegai este variată și multicoloră.” (Sursa: TOLERANȚĂ PENTRU ERETICI ȘI DEZAXAȚI ȘI ACRIVIE PENTRU “TRADIȚIONALIȘTI” – 27 Iunie 2017)

Pomohaci a călcat pe lângă și trebuia caterisit de mai multe ori până să se ajungă aici. Era îndeajuns faptul că nu s-a lăsat de cântat. De la prima apariție publică, ierarhul trebuia să îl avertizeze și pentru că evident nu a ascultat, să-l caterisească. Au fost apoi și alte “evenimente” cum ar fi chemarea unui eretic să predice de la amvon, însă în general problema cu Pomohaci era sectarismul și promiscuitatea lucrării lui care nu era ceva normal. Mai sunt preoți cu lucrări anormale în sensul că fac lucruri care în mod normal ar trebui să le facă mirenii, însă acolo unde nu există binecuvântarea ierarhului și când păstorul este o vedetă cu ifose și neascultătoare, nu e greu de ghicit ce urmează. Precum o tumoare de cancer care nu se taie când este mică, aceasta crește și afectează mai multe organe, așa a fost și cu cazul Pomohaci: nu a fost caterisit la prima greșală, a făcut altele și mai mari. Nu a fost caterisit nici după aceea, a făcut altele și mai mari. Răul s-a propagat până a ajuns unde este și probabil pe măsură ce bulgărele prinde tracțiune, vor începe să apară înregistrări și mărturii mai multe și mai șocante.

Unde se poate ajunge nu speculăm: dracul are imaginație și experiență și în lumea de astăzi orice se poate întâmpla atât cu Pomo, cât și cu urmașii lui. Scenarii sunt multe, dar nu speculăm pentru a nu sminti pe cineva (mai mult decât o facem oricum, inevitabil). Doar menționăm că este puțin probabil ca Pomohaci să se pocăiască și să nu mai facă rău în continuare. Pocăința este exclusă pentru că în primul rând, Pomohaci nu înțelege ce i se întâmplă și oricum nu arată nicio intenție nu doar de pocăință dar nici măcare de smerenie. Chiar nevinovat fiind, nu se justifică neascultarea lui și continuarea unei vieții străine de un preot ortodox.

Să vedem însă consecințele imediate ale acestui scandal.

O parte dintre cei considerați “înauntru” se vor obișnui cu sfidarea și atacul asupra ierarhilor, contestând regulile, canoanele, judecățile și în general ierarhia bisericească care este tulpina trupului lui Hristos. Deja secta Pomohaci este demult pierdută, acei oameni fiind doar în mintea lor parte a Bisericii Ortodoxe. Dacă cu ocazia Sinodului din Creta, mai ales cei “tradiționaliști” au fost dezamăgiți de ierarhi și sunt încă îngrijorați, fiecare gândindu-se ce să se facă dacă se împute treaba și aggiornamentele se extind și mai mult în BOR, cu ocazia scandalului Pomohaci, cei care au fost imuni la problemele “de-a dreapta” și sunt mai degrabă expuși la loviturile “de-a stânga” sunt acum triști că “un om bun”, “un sfânt în viață” ca Pomo este caterisit deși a făcut atâta bine și nu a făcut rău nimănui. Aceștia nu doar că își pierd încrederea în ierarhie și își agravează alergia față de norme, canoane, dogme, reguli etc. Dar rupându-se de cler, se rup și de Biserică total. În paranteză spus, ortodoxia presupune multe constrângeri, deoarece este “calea cea strâmtă”. Canoanele deși văzute ca constrângeri, sunt de fapt faruri călăuzitoare în întuneric, de aceea sunt importante.

Problema principală și paradoxul acestui scandal este că nimeni nu vorbește de necanonicitatea altor fapte ale lui Pomohaci (amintite de mine mai sus) ci se discuă pe seama acestei înregistrări.

Foarte mulți din cei “căldicei” care nu sunt parte vie a Bisericii și deși se declară ortodocși râd la bancurile cu preoți de parcă ar fi turcaleți sau îi fac pocăiți pe cei care țin post, vor avea încă un motiv să se răcească și mai mult și să rămână mai departe în credința lor independentă și înțeleasă de fiecare în felul lui, cum îi vine în cap la fiecare în parte, un fel de protestantism individual. Ei vor asculta în continuare cântecele lui Pomohaci și îl vor aplauda la festivaluri.

În rest, cei din afară, fiind în afară nu vor fi afectați decât că vor folosi acest accident din Biserică ca să arăte cu degetul. “Ce familie tradițională vreți voi, pupătorilor de moaște când preoții și ierarhii voștri sunt pedofili și homosexuali?” – cam în jurul acestei întrebări e discursul lor. Limbajul nu este și nu va fi deloc delicat, dracul renunțănd la corectitudinea politică și respectul față de toate orientările când vine vorba de aruncat cu noroi înspre Biserică. Culmea ipocriziei, dacă am putea pretinde dracului așa ceva …

Spuneam mai sus că eu cred că Pomohaci nu înțelege ce i se întâmplă. Poate trebuia de la început să pornesc cu a explica ce cred eu că s-a întîmplat în realitate și abia ulterior să analizez efectele. În primul rând, din nou repet, Pomohaci nu trebuia să mai fie preot. Un preot nu are voie să cânte la nunți, la petreceri etc, nu se cuvine, sunt canoane în acest sens. Apoi, rugăciunea împreună cu ereticii este vrednică de afurisire. Adica, eu ca credincios simplu, dacă mă rog cu ereticii, trebuie să fiu afurisit, adică exclus din Biserică. Cu atât mai mult, un preot care cheamă un eretic să predice de la amvon trebuie caterisit. Este un păcat strigător la cer, este o încălcare gravă a canoanelor trecută cu vederea doar în vremurile moderne de ierarhii care înțeleg greșit iconomia și neavând vederea duhovnicească care să le arăte când trebuie și când nu trebuie să facă iconomie, și neavând nici experiența luptei duhovnicești care cât de cât le-ar permite să evite unele greșeli prea mari, folosesc iconomia deoarece e cea mai ușoară unealtă. Precum un chirurg care îi e frică să folosească bisturiul și îi dă pacientului o aspirină, sperând că îl vindecă Dumnezeu, așa e iconomia în cele mai multe cazuri.

În cazul cu înregistrarea, adevărul este greu de aflat. Nu exclud deloc posibilitatea ca înregistrarea să fie un fals. Oricine poate cumpăra cu 30$ un serviciu de editare audio pe fiverr.com și să pună pe un mic indian să îi compileze niște bucăți audio reale, să folosească niște sintetizatoare de voce, ca să scoată ce vrea el. Tehnologia asta există pentru audio, și pentru cei care au bani există și pentru video, adică se pot face imagini în care programul poate schimba mișcarea buzelor unui om, astfel încât pe lângă coloana audio modificată să pară că respectivul chiar a spus ce se aude. Iată un video demonstrativ mai jos:

Pentru a înțelege mai bine campaniile de atac asupra Bisericii Ortodoxe, ar fi îndeajuns să ne uităm la greci unde acestea au loc periodic și există un război mediatic continuu împotriva Bisericii, tocmai din cauza încrederii pe care poporul încă o are în aceasta. Există mărturii ale unor preoți care explică cum au fost sunați noaptea în toiul nopții să meargă să împărtășească pe cutare persoană care e pe moarte. Când ajunge la adresa respectivă, doua femei dezbracate sar la gâtul preotului în timp ce alții le fac poze. Până se dumirește părintele și o ia la fugă, un tânăr adolescent și două tinere socialiste revoluționare au strâns deja “material” pentru un articol denigrator care va fi publicat ziua următoare pe prima pagină.

Pe de altă parte, nu este exclus nici ca din cădere în cădere, Pomohaci să fii ajuns până la acest grad al păcatului. Deja ușurința cu care săruta femeile din haremul propriu al sectei pe care o înființase, pe mină mă șocase încă de acum câțiva ani. În fața camerei TV! Nu doar că era aiurea și necuvenit dar felul cum părintele se uita la ele și spunea că le iubește, ridica multe semne de întrebare. Această variantă este cu atât mai probabilă cu cât dacă Pomohaci chiar ar fi avut o minimă duhovnicie și l-ar fi preocupat soarta lui în veșnicie, cât și efectul acuzelor care i se aduc și a scandalului iscat, nu s-ar fi dus la festivaluri și cântări în toiul scandalului ca să sfideze total ierarhia și pe credincioșii ortodocși ci chiar nevinovat fiind, ar fi bagat capul în sac, s-ar fi smerit și ar fi așteptat mila lui Dumnezeu în rugăciune și în pace. Ori Pomohaci cântă și se pupă în bot cu alți tovarăși, nu dă jos haina preoțească sfidând în continuare Biserica, dă interviuri, își angajază avocați și îi trimite la TV, etc, în general nu arată ca un om care se pocaiește ci se prezintă ca un înger rănit, ca Hristos pe cruce.

Culmea prostiei și a iresponsabilității ar fi ca Pomohaci să reușească să fie primit iarăși în preoție, ceea ce siguranță dracul o va prezenta ca pe o înviere. Caz în care, într-adevăr Ardealul va fi pierdut, așa cum a profețit Arsenie Boca!

Brâncoveanu și familia ortodoxă

Sfântul și binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu a fost sărbătorit pe 16 august săptămâna trecută. În sudul țării, mai ales în Episcopia Slatinei și în mănăstirile din Oltenia dar nu numai, unde voievodul are ctitorii (Polovragi, Horezu, Surpatele, Sâmbăta de Sus) în fiecare an se organizează simpozioane și tot felul de manifestări menite să popularizeze această personalitate a istoriei noastre, fiu al poporului și bisericii strămoșești care este prezentat ca model de urmat mai ales pentru mirenii drept-măritori care trăind în lumea de astăzi au tot felul de ispite în viața de zi cu zi, atât legate de mărturisirea credinței în lume cât și de construirea unei vieți de familie care să fie cu adevărat în duh ortodox.

De altfel, familia în ortodoxie este denumită Mica Biserică și relația soț-soție comparată cu relația Hristos-Biserică.

Asaltul asupra familiei în societatea de astăzi este doar un indice al interesului pe care puterile întunericului îl au pentru a lovi în ceea ce este evident fibra societății. Familia nu este doar fibra societății, ci și temelia bisericii. Fără o familie ortodoxă, nu va mai exista ortodoxie. Fără mame care să își învețe copiii să se roage, să nu mintă, să nu fure, vom avea nu doar o societate cu mai multe probleme ci o societate fără suflet. Nu trebuie să ne uităm prea departe în jurul nostru însă poate ar fi bine să ne gândim că fără ortodoxie, România putea să fie astăzi un iad precum este Koreea de Nord sau de ce nu precum Kosovo. Asta în cazul în care România ar mai fi existat astăzi fără ortodoxie.

Pe lângă atacul din exterior – “alternativele sexuale” – familia este supusă și din interior unui atac care acum 10 ani nu părea posibil: acceptarea căsătoriilor mixte. Corectitudinea politică, întoarcerea împotriva tradiției (mai ales creștine) și decăderea generală a societății prin scăderea respectului față de legi, norme, tradiții și cutume, au un echivalent și în rândul bisericii: aggiornamentele.

Cum pot episcopii noștri să facă slujba Sf. Constantin Brâncoveanu, să îl cinstească și să îl promoveze ca model vrednic de urmat și în același timp să fie de acord cu căsătoriile eterotodoxe și să “dea liber” româncelor să își caute bărbați nu doar străini de neam dar și străini de credința noastră.

Sentimentului patriotic și naționalismul sunt deja depășite și considerate dușmane ale progresului în societate, sau cel de către promotorii brave new world. Însă faptul că ierarhi ai noștri nu s-au gândit la consecințele “liberalizării” căsătoriilor în cazul românilor, unde este evident că mai ales femeile drept-măritoare sunt tentate, bărbații români neavând prea mare succes și nici tragere să se însoare cu nemțoaice sau franțuzoaice, este strigător la cer și vine în totală neconcordanță cu istoria noastră.

Să luăm cazul lui Brâncoveanu: oare dacă marele domnitor și-ar fi luat nevastă musulmancă cum ar fi decurs istoria? Cum ar fi fost oare dacă Brâncoveanu nu ar fi avut nevastă ortodoxă și nu și-ar fi crescut copiii în credința ortodoxă? Da, desigur, botezul este una dintre condiții deocamdată, dar să fim serioși: străinii care pun ochiii pe frumusețele drept-măritoare, se și botează și se îmbracă în ie, numai să le vrăjească. Un bărbat îndrăgostit, plin de hormoni, va spune orice ca să atragă o femeie, inclusiv că e de acord să boteze copiii la ortodocși. Mare lucru însă dacă va fi de acord ulterior să facă copii și nu îi va cere femeii să avorteze. Prin urmare, condiționarea acceptului unei căsătorii heterodoxe prin angajamentul că copiii vor fi botezați ortodox și educați în credința ortodoxa este hilară. Este un fel de eludare a vinei prin diminuarea consecințelor negative potențiale și în aceeași măsura este un amortizor la șocul acestei rupturi de tradiția ortodoxă, pentru a face mai ușor de primit înnoirea.

Este adevărat că înainte de ierarhi și înainte de toți dracii care atacă familia creștină, vinovați sunt chiar ortodocși care au părăsit duhul ortodoxiei și care în mare parte sunt ortodocși doar cu numele. Dar aceasta nu este o scuză pentru ierarhi – scăderea “nivelului” credincioșilor și faptul că din ce în ce mai mulți români și românce se rup de neam și de credință nu trebuie deloc să determine schimbarea credinței. E ca și cum, din cauza prostiei elevilor, un profesor ar trebui să schimbe tabla înmulțirii și să accepte că 3×7 pot să facă și 37 dacă elevul se angajază să învețe corect măcar înmulțirile cu 2.

Nu putem să spunem niciun cuvânt despre marele sfânt și despre familia lui. Și pe-atunci existau trădători ai credinței și ai neamului și viața era grea, a fi ortodox este greu indiferent de epoca și de loc. Însă ortodoxia a supraviețuit tocmai pentru că niciodată nu a făcut compromisuri sau cei care au făcut compromis l-au făcut degeaba și pe lângă pierderea sufletului lor, răul făcut de ei a rămas fără efect. Amintim nu doar sinoadele tâlhărești dar și tentativele atâtor “papi” ai Bizanțului de unire cu catolicii din motive politice și din dorința de a primi sprijin de la “frații” creștini. Ca și acelea, și acest sinod nu va avea niciun efect pe termen lung decât asupra sufletelor celor care au participat și celor care promovează și coafează greșelile lor.

Toleranță pentru eretici și dezaxați și acrivie pentru “tradiționaliști”

Cazul Pomohaci este unul atât de vechi încât este precum un fruct putred care nu doar că s-a stricat și emana miros în rândul poamelor din proximitatea lui, dar cultura de mucegai este variată și multicoloră.

Un semn de avertisment cu privire la preotul Pomohaci am tras și eu încă de prin 2009 când am fost șocat de faptul că acest lup în piele de oaie a invitat la amvon un eretic să predice și după ce că a făcut această spurcăciune, a mai și plâns și s-a arătat profund impresionat de învățătura acestuia. Iată un fragment din acel articol intitulat “PEŞTELE DE LA CAP SE ÎMPUTE” care conține inclus și filmarea predicii:

Banuiesc insa ca aici lucrurile s-au imputit de mult si acum abia incepe sa se simta mirosul putreziciunii, deoarece rana nu s-a taiat la timp, madularul uscat nu s-a taiat si acum uscatura a cuprins tot trupul. Nadajduiesc ca PS Andrei va lua masuri, desi ma gandesc ca a avut destule semnale pana acum. Din ce am vazut in clip, cum ii pregatea terenul si cum il recomanda pe acest eretic, cum a plans la cuvantul sau, il gasesc inselat fara margini pe preot, e prins saracul in multe lanturi si trebuie sa ne rugam mult, dar mai ales dintre pastoritii lui care isi dau seama ce se intampla, sa se roage lui Dumnezeu sa il scoata din inselarea in care este si sa il puna pe fagasul dreptei credinte. (sursa)

Prima greșală fatală a preotului lăutar a fost călcarea canoanelor care interzic unui preot să cânte altceva decât slujbe. Este evident că oricât de acrivist am interpreta canonul, nu o cântare nevinovată de o melodie folk la chitară pentru prieteni și familie ar fi de acuzat. Canonul interzice amestecarea preotului cu lucrarea lumească și dacă tot am ajuns la lucruri interzise, printre ele se numără și afacerile: un preot nu prea are voie să aibă afaceri sau alte meserii. Evident, există nuanțe.

Iată și canonul cu pricina:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să  se caterisească. (sursa: Pidalion)

Canoanele au devenit însă cam prăfuite pentru unii în ziua de astăzi și cu adevărat dacă ar fi să ne luăm după canoane, foarte puțini credincioși ar mai rămâne în biserică și slujitori asemenea. Pornind de la această simplă observație a stării stricate în care se află credința în vremurile pre-apocaliptice pe care le trăim, cei rânduiți să respecte canoanele și să le aplice s-au cam îmbolnăvit de iconoflamație (inflamarea nervului iconomic) și consideră canoanele fie învechite, fie extrem de flexibile.

Mă refer în cazul de față mai ales la PS Andrei care încă din 2009 trecea cu vederea această neorânduială care era clar pentru orice credincios cu minimă experiență că nu se va termina bine și că acest lup în piele de oaie va face mult rău bisericii, cum iată că se dovedește. “Bunătatea” și răbdarea IPS Andrei sunt cu totul neînțelese și nu suspectăm slăbiciune în îndeplinirea unei sarcini “murdare” cum este caterisirea unui preot. Însă aceasta este tocmai meseria unui ierarh: să stea cu ochii pe preoți și când e cazul să îi concedieze. Putem oarecum compara această sarcină cu meseria de manager: un manager bun nu poate lăsa un angajat să calce prea grav peste sarcinile trasate și în nici un caz nu poate tolera cazuri grave prin care munca unui om strică lucrarea de ansamblu și activitatea normală a firmei.

Nenumărate nereguli și de diverse naturi a făcut acest preot care în cele din urmă s-a ales totuși cu … “o atenționare”. Cel puțin din cele ajunse în prim plan, problele au fost: cântatul, exorcismele, neorânduiala din parohie (Pomohaci ajunsese să strângă un fel de sectă în jurul lui, stricând familii și aiurind pe mulți slabi de minte) și nu în cele din urmă înhăitarea cu ereticii. La care mai adăugăm numărul de IISUS pe care și l-a pus la mașină – păcat de moarte (luarea Numelui Domnului în deșert!).

Acum, dacă am ajuns la menționarea cuvântului eretic, trebuie să vă anunț ca nu mai există erezii. Dacă ereziile ar mai fi existat, acestea ar fi fost anatemizate la Sfântul și Marele Sinod din Creta însă tocmai pentru ca dreapta credință a învins și ereziile au fost înfrânte, prea-sfințiții părinți de astăzi din biserica noastră și celelalte patriarhii fără marii absenți, însă, nu au mai dat anateme. Ereziile au ajuns în ziua de astăzi ceva ipotetic, difuz, abstract. Teoretic, mai pot exista erezii și acestea chiar există, dar nu prea le mai putem numii, deoarece noi ortodocșii de astăzi suntem plini de iubire și toleranță și îmbrățișăm cu voioșie noua atitudine de corectitudine politică încercând să nu mai jignim pe frații de alte confesiuni care se roagă și ei la același Dumnezeu care este Tatăl nostru, al tuturor.

Dar dacă la eretici și la păgâni, toleranța preasfințiților este maximă, la cei care “tulbură apele” neînțelegând teologie sau fiind absolutiști (conform IPS Andrei), bunătatea preasfințiților se termină. Nu vrem să enumerăm aici situații concrete și să arătăm cu degetul (cu excepția IPS Andrei care poartă și responsabilitatea pentru criza Pomohaci). Constatăm doar o stare de fapt cu privire la fermitatea cu care ierarhia respinge orice dialog cu privire la sinodul din Creta. Suntem de acord că nepomenirea justifică într-un fel impunerea autorității ierarhului în sensul că acolo unde un ierarh nu este pomenit, locul respectiv trebuie să revină proprietarului de drept. Însă caterisirea sau afurisirea pentru protestul față de hotărârile sinodului din Creta sau pentru opozitia față de ecumenism sunt într-adevăr o prigoană dinăuntru și un semn al apocalipsei.

Cine se aștepta ca ruperea totală a ierarhilor față de popor să progreseze atât de mult și să ajungem vremuri în care păstrarea credinței așa cum am moștenit-o să fie privită ca infracțiune și răzvrătire iar cei care se împotrivesc dintre slujitori prin gestul extrem – nepomenirea – să fie tratați mai rău ca ereticii cu care BOR dialoghează, se roagă împreună, participă la marșuri etc.

Într-adevăr, în fapt, dialogul acesta este oarecum imposibil, deoarece este un dialog al absurdului, precum în politică. Să luăm doar un exemplu: OUG 13 a fost promovat de PSD ca un act de întărire a democrației, prin adoptarea unor cerințe “europene”, prin întărirea statului de drept prin limitarea posibilităților procurorilor de a bagă la zdup pe politicienii corupți. Din punctul de vedere al tutulor tovarășilor, o astfel de lege este bună deoarece elimină “tensiunile”. Cum toți fură, și cum furatul este subînțeles, tolerat și un model de viață în PSD, din punctul lor de vedere, este foarte logic că OUG 13 era un act democratic, o lege care întărea democrația.

Cum poate un tânăr care nu a făcut niciun compromis la viața lui și care respectă până și culoarea verde a semaforului să îi explice tatălui său pensionar de ce corupția și furtul sunt rele? Aceeași fractură o avem și în rândul BOR. Pe de o parte avem credincioșii care mulți au descoperit ortodoxia din cărți în vremurile post-comuniste și care descoperă cu uimire rezistența martirilor din închisorile comuniste care nu puteau nici să se lepede cu un cuvânt, dacă acel cuvânt era împotriva adevărului, și pe de altă parte avem ierarhi preocupați mai mult de prosperitatea și prezentarea la exterior a orgăzii pe care o păstoresc: fonduri europene, catedrale mărețe, azile pentru bătrâni, facultăți de teologie renovate și frumoase, titluri și diplome de honoris cauza primite, pace și înțelegere cu politicieni și recunoaștere în mass-media. Nu facem generalizări și nu zicem că toți sunt așa. Însă, cel mai nedorit lucru pentru un ierarh în ziua de astăzi este un scandal de presă în care să fie acuzați de extremism religios pentru folosirea cuvântului eretic sau pentru aruncarea vreunei anateme chiar și unor erezii cât mai puțin iubite sau luate în brațe de presă cum ar fi de exemplu Biserica Scientologică care e probabil secta cu cea mai proastă presă la nivel mondial.

Compromisul, fățărnicia și viața în minciună sunt boli universale în ziua de astăzi care fac prăpăd și distrug generații în continuare. Ortodoxia ar putea să fie o soluție la această boală și ea ne oferă medicamentul necesar. Ne mai trebuie însă doctori care să ne dea acest medicament. Și așa cum doctorii buni fug de la pacienții care nu doresc vindecare, se pare că Dumnezeu ne lipsește de păstori adevărați, pentru că nu suntem dornici să ne vindecăm. Nu trebuie decăt să zicem da, Doamne, vreau să mă vindec și oricât de bolnavi am fi, vom primi vindecare. Și noi, și păstorii noștri.

= = = = = = = = = = = =

PS1: diavolul are unelte multe și nu este deloc exclus ca înregistrarea să fie o făcătură; în Grecia se practică astfel de lucruri; puțin probabil însă aici, având în vedere privirea de ansamblu;

PS2: mai există un părinte “neconvențional” iubitor de eretici și prieten al lui Pustan; să ne rugăm să nu fie căderea lui asemenea, ci să se trezească;

Sfinții români din închisori – uitați de ierarhia BOR, dar nu numai

Sfintii InchisorilorAstăzi BOR a sărbătorit sfinții români ai tuturor timpurilor. Cinstirea sfinților este o tradiție importantă în ortodoxie și faptul că noi românii avem sfinți este nu doar un exemplu și un îndemn pentru credincioși cât mai ales sfinții români constituie pentru noi un lobby important în fața lui Dumnezeu. Există însă o condiție: să le dăm voie.

Și cum am putea să dăm voie sfinților români să se roage pentru noi? Biserica ne învață că pentru a ne învrednici de purtarea de grijă a sfinților, adică de rugăciunile lor în fața lui Dumnezeu, trebuie să îi cinstim. Concret cinstirea se face prin recunoașterea existenței lor, prin investigarea și transmiterea vieții lor, prin rugăciuni și cântări către ei, prin pictarea de icoane și construirea de biserici în cinstea lor. Cam toate dintre aceste acte de cinstire se fac împreună de credincioși și cinstirea este aproape imposibilă atunci când sfinții nu sunt canonizați și recunoașterea lor nu primește sigiliul bisericii care vine prin procesul binecunoscut de canonizare.

Am putea spune că faptele unor oameni cu viață sfântă, care au trăit aproape de noi, ne pot oricum inspira, ne pot oricum îndemna și încuraja să ducem o viață asemenea lor, să biruim răul. Însă în lipsa canonizarii, folosința aceasta este cumva rezervată celor mai atenți și preocupați creștini care caută pe la margini și sapă în adâncimile istoriei și ale trecutului nebulos. Existența cărților și a mărturiilor audio și video este un beneficiu al timpului modern. Aceasta nu suplinește însă și nu rezolvă deloc lipsa canonizării și implicarea oficiala a bisericii în recuperarea acestor comori de neprețuit pentru neamul românesc care au fost sfinții închisorilor.

Vedem cum fiecare vreme are harul ei și dacă omul nu se folosește de acel har, Dumnezeu îl ia. Așa s-a ajuns ca să trăim vremuri în care nici nu mai putem să spunem unele lucruri, în care organizații și instituții obscure vânează la propriu declarații și interviuri ale românilor, despre martirii lor din închisorile comuniste, cu scopul de ale constutii dosare în perspectiva în care într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, situația politică va fi îndeajuns de favorabilă unui nou pogrom, căci deocamdată mai mult decât să măcăne, dușmanii românilor și ai ortodoxiei nu pot face nimic.

De ce am ajuns aici? A existat o “fereastră istorică” când canonizarea sfinților morți în închisorile comuniste ar fi fost mult mai facilă ca astăzi. Pe-atunci, Soros abia pusese piciorul în România și fiind la început, principala preocupare era să-și formeze o bază, adică să ofere cât mai multe burse în străinătate și să-și recruteze oamenii. Ceea ce a și făcut și vedem că multe a reușit între timp. Însă pentru că ierarhii noștri aveau alte preocupări pe-atunci – ecumenismul și vizitele pe la papistași – canonizarea sfinților din închisori a fost evitată din motive … politice: NATO, UE și-alte de-astea. Evident mare parte din spaime și piedici erau doar în capul lor, căci ce putea face NATO dacă BOR îl canoniza pe Gafencu, de exemplu?

Slăbiciunea de atunci, a făcut însă ca Dumnezeu să ridice darul libertății și astăzi să ajungem într-o situație mult mai grea în care numai amintirea numelor celor care au murit în închisori poate fi sancționată prin lege. Mulți români dorm pe-o ureche și cred ca noi trăim în democrație, în libertate, că avem dreptul la libera exprimare etc. Am vazut chiar ieri, un comentariu pe Facebook în care un fan fanatic al Universității Craiova sugera că judecătorii care au dat sentința recentă cu privire la excluderea clubului din Ligă ar trebui împușcați. Postarea suna ceva de genul: “trei gloanțe, trei judecători mai puțin” și avea nenumărate like-uri. Nu am urmărit discuția, dar sunt sigur că au urmat alte mesaje asemenea. Înjurături, amenințări, cu toate ne-am obișnuit și ne credem liberi să spunem orice. Totuși habar nu avem, sau dacă știm nu ne pasă și nu îi tragem de mânecă pe cei care ne conduc, există o lege care condamnă “cultul martirilor”. Foarte greu va fi pentru BOR să canonizeze sfinții închisorilor și dacă o va face – deși are puterea în ciuda legii – va avea mult de furcă.

Prospectul unui scandal imens internațional care să puna la colț BOR-ul îi cam sperie pe sinodali și de aceea bagă capul în nisip ca struții, fiind mai mult preocupați de relațiile internaționale cu alte biserici, pentru care relații au fost gata să rupă turma drept-măritoare în două, acceptând compromisurile sinodului din Creta.

Dar nu sinodalii sunt vinovați în primul rând, cât poporul dreptmăritor, care după părerea mea este puțin-drept și de-Craciun-și-Paști-măritor. Chestiunea apartenenței martirilor la biserica noastră și unitatea noastră națională sunt chestiuni cumva prea elevate pentru marea majoritate a credincioșilor care vin la biserică doar ca să lase pomelnic și să ceară preotului să se roage pentru ei în speranța că vor dobândi sănătate, bani și fericire. De aceea, nu doar că nu există o presiune asupra ierarhilor, dar nici măcar osteneala unor oameni deosebiți care au umblat țara în lung și larg pentru a constituii un tezaur de informații cât mai mare și cât mai adevărat despre ce s-a îmtâmplat în temnițele comuniste, nici măcar acest efort imens nu este folosit de credincioși drept dovadă fiind tirajele destul de mici ale cărților de martiorologie și interesul infim în conferințele pe această tema. Lucrarea aceasta este oricum la granița cu un neo-samizdat, neavând binecuvântarea și fiind la margina toleranței ierarhilor în unele locuri, tocmai din cauza complexității problemei.

Frica și lașitatea sunt la cote de neimaginat în întreaga societate românească. Uneori mă întreb: oare ce e mai mare frica sau prostia, teama de a nu fi “urmăriți” fie de superiori (la cei din aparatusul bisericesc) sau de organe și organizații sau indiferența și nepăsarea, complacerea în status quo și contemplarea tembelă, chiar cu o oarecare apreciere de la depărtare a luptei pentru recuperarea trecutului recent, lăsată în seama celor pasionați.

Sfinți închisorilor sunt sfinții noștri și ar trebui să ne preocupe lipsa lor din calendar în condițiile în care observăm totuși o oarecare dinamică a canonizarilor. Sunt nenumărați sfinți canonizați recent de BOR, mulți necunoscuți și din istoria îndepărtată a căror existență și activitate mai are rezonanță doar într-un cerc limitat, al intelectualilor poate, al istoricilor bisericești etc. Evident că nu strică să ne cinstim și să cunoaștem toți sfinții și orice firimitură din mana cerească trimisă pe pământul românesc trebuie recuperată. Însă când avem atâtea mărturii recente și când încă există oameni care pot fi intervievați de către forurile BOR care se ocupă cu canonizarea este strigător la cer că se pune batista pe țambal și sfinții închisorilor sunt trecuți în paranteze sau sunt lăsați să aștepte alte vremuri mai bune, într-un perpetuum “etcetera” fără a ni se permite să le zicem numele, să le facem icoane, să le construim biserici și toate celelalte cinstiri.

1 2 3 16