Aduc icoanele noroc?

Bineinţeles că icoanele aduc noroc, orice creştin va răspunde aşa. Este oare însă adevărat întru totul?

Nu mi-am pus problema aceasta şi nu din cauza norocului iubesc icoanele şi caut să am mereu aproape o icoană. Mi s-a întâmplat însă să dau peste mulţi oameni care au această credinţă greşită şi păguboasă, că icoanele aduc noroc şi se raportează la ele ca la nişte talismane magice încărcate cu puteri supranaturale care cu siguranţă vor atrage spiritele pozitive şi vor alunga spiritele malefice, vor îndrepta karma noastră făcându-ne astfel candidaţi la o reîncarnare pozitivă, într-o fiinţă superioară …

Fara indoiala exista numeroase credinte pe pamant si in zilele noastre multi oameni au credinta lor: un colaj de pareri proprii sau asumate mai mult sau mai putin concludente, cu iz crestin, dar mai mult cu duhoare “paranormala”, imprumutata de la maestri spirituali care impanzesc mai ales emisiunile a la Zero-TV sau Codul lui Oreste. Cu adevarat in zilele noastre, televizorul a ajuns o cutie din care diavolul vorbeste oamenilor, precum a profetit Sf. Cosma al Etoliei cu cateva sute de ani in urma.

Nu au nimic insa toate aceste emisiuni si toti acesti invatatori cu adevarata credinta crestina, asa cum nu au nimic in comun acei preoti care “deschid cartea” si folosesc practici originale, indemnand credinciosii la anumite retete de rugaciuni speciale, posturi sub o anumita forma, plimbat prin nu stiu cate biserici si alte astfel de procedee si invataturi pe care numai ei s-au invrednicit sa le cunoasca, iar Biserica cea veche de 2000 de ani, inca nu le-a descoperit.

Dar sa revenim la intrebarea principala, daca icoanele aduc sau nu aduc noroc. Pentru a raspunde clar la aceasta intrebare, ar trebui sa raspundem mai intai la intrebarea ce este norocul. Simplist privind raspunsul, in general norocul inseamna sanatate, bani, fericire, un trai usor, fara necazuri, fara dusmani etc. Toate legate de lumea aceasta, si toate legate de o viata cat mai fericita si fara probleme, cu totul altceva decat viata lui Hristos care a murit batut, ocarat si rastignit pe cruce, si cu totul altceva decat viata celor care i-au urmat si care au cautat sa se lepede de toate acestea pe care marea majoritate a oamenilor si le doresc aprins, atat de aprins incat ar fi in stare sa cumpere mii de icoane si sa le puna pe toti peretii din casa, numai sa le dea si lor Dumnezeu noroc. Nu putini preoti v-ar putea spune cate pomelnice primesc in care oamenii se roaga cerand lui Dumnezeu sa castige la loto.  Iata deci ca pe scurt, norocul pare ceva cu totul potrivnic crestinismului, adica o viata plina de noroc, daca este sa o comparam cu viata unui sfant crestin, nu prea se potriveste. Au fost intr-adevar sfinti crestini care au trait o viata linistita, frumoasa si au murit la adanci batraneti in pace, dar acestia au fost exceptii. Dezlipirea de toate bunatatile aceste lumi si renuntarea benevola la ele in nadejdea dobandirii bunatatii vesnice este un principiu de baza al crestinismului. Cu siguranta Dumnezeu nu ne vrea saraci, in chinuri si necazuri, in lipsuri si in prigoane si nu doar prin acestea putem dobandi fericirea vesnica. Insa experienta a dovedit ca mai ales prin lipsuri dobandim manturiea, iar daca nu suntem in lipsuri, trebuie sa ne problematizam, daca nu cumva Dumnezeu a uitat de noi si daca nu cumva am ajuns precum bogatul din pilda cu saracul Lazar. Nu este greu sa intelegem ca mesajul crestin se bazeaza pe promisiunea unei altei lumi, intr-o alta dimensiune temporara si spatiala: Imparatia Cerurilor. Nu aici ne-a promis Dumnezeu ca vom avea toate, ci acolo, dincolo, unde a fost primit talharul cel bun, unde a fost rapit Sf. Ap. Pavel, unde atatia sfinti au fost si s-au intors sa ne dea noua marturie si unde se lupta fiecare crestin ca sa ajunga.

Insa mai ales cand suntem la necaz, cand suntem in saracie, in boala si in durere, parca ne dorim putin noroc, ne dorim ca Dumnezeu sa mai dea soare si peste viata noastra si ne punem nadejdea in icoana, reprezentarea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a sfintilor, un semn de credinta care nadajduim sa ne ajute si sa ne intareasca in necazuri.

Instinctual, in poporul nostru, ca si in alte popoare drept maritoare, aceast reflex de a recurge la icoana ca gest minim de manifestare a credintei noastre si ca invocare a ajutorului lui Dumnezeu, este adanc impregnat in sufletul nostru. Si ca in orice lucru bun, diavolul isi baga coada si cauta sa il perverteasca. Daca dragostea fata de icoana ar trebui sa ne ajute sa ne indreptam mintea spre Dumnezeu si spre poruncile Lui mai des si ar trebui sa ne faca sa ne gandim mai mult la moarte si la ce trebuie sa facem pentru a fii cat mai bine pregatiti pentru moarte, am transformat acest obiect sfant si atat de folositor intr-un fel de amuleta voodoo care alunga pe dusmani si atrage binele asupra noastra, asa cum il vedem noi, orbiti de dorintele noastre cazute si limitate si facand abstractie total de Dumnezeu, de poruncile Lui si de voia Lui.

O data cu avantul comoditatii si al simplificarii vietii, se pare ca icoana este cea mai la indemana “unealta” de “protectie spirituala” si pentru unii a ajuns sa inlocuiasca toate ale credintei: participarea la slujbe, spovedania si impartasania, postul etc.  Multi gasesc de bun gust, ba chiar obligatoriu sa aiba o icoana in casa (sau in pravalie) si cred ca astfel vor fi aparati de rele. Dar ce este mai rau, sa nu ai necazuri necunoscandu-L pe Dumnezeu si stand departe de o viata cu adevarat implicata in credinta si responsabila, sau sa ai necazuri, dar in necazuri sa il simti pe Hristos ca iti poarta crucea si ca iti descopera un nou fel de a trai, iti daruieste ochii noi cu care sa vezi altfel lumea, suferinta si fericirea si iti da mai ales o inima noua care sa asculte glasul tainelor nemarginite pe care Dumnezeu ni le-a adus in lume prin Fiul sau si care nu pot fi dobandite doar printr-o evlavie formala catre icoane asa cum nu putem spune ca suntem romani doar daca atârnăm un tricolor la fereastra. Cei care au dorit sa dovedeasca ca sunt romani, au mers pana la capat. Mii de tineri au preferat gloantele comunistilor in decembrie 1989 pentru ca noi acum sa putem sa ne casatorim in Biserica fara sa ne facem probleme in legatura cu viitorul nostru profesional. Si cu toate acestea, noi nu prea dam prin Biserica decat la nunta, un sfert de ora, asa in treacat, stam mai mult la facut poze, in schimb facem colectii de icoane, punem zeci de cruci in masina si ne inchinam foarte sportiv cand trecem pe langa Biserica. Pacat ca nu incercam sa intram si in Biserica mai des, sa citim si o carte, din miile de carti care exista, pacat ca nu ne folosim mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu si mijloacele de informare care exista ca sa vedem intr-adevar ce inseamna credinta ortodoxa, ce este Dumnezeu, ce este viata, ce rost avem pe pamant, ce ne asteapta dupa moarte si ce incearca sa ne transmita chipurile stralucitoare din icoane.

Alta data icoanele erau cartile analfabetilor, celor care nu stiau carte si care invatau cateva lucruri minime despre credinta din scenele pictate in icoane. Acum noi suntem atat de orbi incat nici ce este pictat in icoane nu mai putem intelege, nu vedem decat bani si noroc peste tot, nu cautam altceva decat o iluzorie bunastare pe care nu o vom dobandi insa niciodata, pentru ca sufletul nostru nu va gasi odihna decat in bratele lui Dumnezeu deschise catre noi prin Biserica si prin preoti, dar pe care noi le inchidem prin orgoliul si încăpăţânarea noastră, dar mai ales prin ignoranta si prostie.

Chestiuni despre un anume tip de experiment

CMS_Higgs-eventAm văzut şi revăzut recent un episod din seria “Planeta la control” de pe National Geographic despre cum a fost la început – primele secunde ale universului în teoria Big Bang-ului.

Mi s-a părut foarte interesant documentarul, mi-a stârnit curiozitatea despre acceleratorul de particule LHC, deoarece în perioada în care i-au dat drumul eram preocupat cu alte treburi şi nu am fost pe fază când unii se panicau că o să fim înghiţiţi de micro-gaura neagră. Şi tot cu ocazia asta am înţeles mai exact problema în care a intrat ştiinţa, nu prea bungheşte cum s-a trecut de la energie la masă, care a fost cauza care a generat mişcarea asta, şi cum de materia a învins antimateria şi alte semne de întrebare la care încearcă răspunda LHC-ul.

Tot cu ocazia asta am înţeles şi ce este (dacă există) bossonul Higgs şi câmpul cu pricina şi câte semne de întrebare încă sunt şi încă o apară după experiment, chiar dacă o reuşească sau nu. De fapt, orice s-ar întampla, experimentul ăsta va împinge frontiera fizicii particulelor elementare, şi a ştiinţei în general, către noi limite, cu totul fascinante şi pline de un incitant neprevăzut. Adică, se cam coace o nouă revoluţie în ştiinţă, oriîncotro o bată rezultatele. Stephen Hawking chiar spunea orice s-ar afla din LHC, vom afla o grămadă de lucruri despre univers. Dacă vom găsi bossonul, vom avea o teorie mai precisă, iar dacă nu, va trebui căutam alte teorii. speram criza nu a frânat reparaţiile şi acum în toamnă chiar o îi dea drumul din nou şi vedem ce se întâmplă.

Minunat ce încearcă omuleţii de ştiinţă facă, caute prin măruntaiele materiei în încercarea de a afla chestii atât de extraordinare, facă experimente care simulează condiţii care se pare nu mai există acum nicăieri în univers, adică din ce spunea japonezul din documentar, condiţiile astea nu prea mai există în prezent, nici măcar în cine ştie ce super nova sau gaură neagră, particulele elementare nu se prea ciocnesc azi nicăieri în univers. Din ce am înţeles eu, chestia asta e destul de clară, cel puţin aşa se pretinde. Acum, nişe extratereştrii mai pricepuţi ca noi la fizică or avea deja nave spaţiale care funcţioneaza pe cine ştie ce quarci produşi din ciocniri de particule elementare, e şi asta o părere. Dar cel puţin, din ceea ce ştim, suntem intr-adevar privilegiaţi asistăm în „exclusivitate” la un show unicat.

Ce ma mira totusi, este cat de mult efort pot sa depuna oamenii ca sa faca niste experimente atat de inutile totusi. Ceva util aflam, intr-adevar, dar eu cred ca totusi se pierde mult effort aiurea. Nu vreau sa explic de ce cred ca sunt inutile, insa cred ca era mult mai util un experiment prin care incercau sa depisteze daca exista Dumnezeu. S-a cam bombanit prin presa ca incearca ei sa depisteze “particula lui Dumnezeu”, dar stati linistiti, e doar gargara, e un fel de a spune ca incearca sa depisteze o particula care a ajutat la transformarea energiei in masa, insa chiar daca o depisteaza, o sa se iveasca si mai multe intrebari si probleme, adica de unde vine acea particula, ce-i cu campul asta si ce vrea el? Una e sa dea formula cu campul lui Higgs ca sa iese acolo ecuatia lui Einstein fara virgula si alta e sa dea si o explicatie de cum s-a produs acel camp si de ce. Asta o sa cam fie din ce banuiesc eu, urmatoarea problema.

Acum, ca veni vorba de Dumnezeu, imi amintesc ca in mediul protestant e raspandita o povestioara legata de intrebarea daca exista Dumnzeu. Un profesor pune intrebarea: exista Dumnezeu? Un elev raspunde: da. Profesorul intreaba: de unde stii, nu L-a vazut nimeni? Elevul destept raspunde si el: da ce, aerul l-a vazut cineva? Si credeti ca exista, nu? Prin urmare si Dumnezeu exista. Si toata clasa ramane muta! Iar in unele povestiri, acel elev era Einstein. Nu stiu cat de adevarata e povestirea, nu stie nimeni, nu m-ar mira sa nu fie, protestantii obisnuiesc sa nasca istorii de astea mai mult sau mai putin adevarate, ca sa intre in polemica cu ateii. Pentru ca le cam place la protestanti sa polemizeze, ca de la asta a inceput si ruptura lor de catolicism si toate schimbarile care au urmat. De fapt, polemizarea stiinta-religie, daca ma gandesc a pornit chiar ma inainte, prin scolasticismul catolic, dar nu prea am studiat problema asta.

Ce povestioara interesanta asta si cate lucruri se pot dezbate despre ea. Mai intai, niste atei ar putea spune – si chiar spun – ca aerul se poate vedea, adica omul a construit mecanisme de observatie a aerului prin care acesta se poate observa si analiza, ba chiar se poate experimenta cu el, se poate manevra in variate moduri, i se pot deduce proprietatile, se poate folosi aerul la fel de usor ca o coala de hartie pe care o vad, o studiez, o cocolosesc si daca vreau ii dau foc. Dar ma rog, ideea e ca nu il vedem cu ochii naturali, ne trebuie niste “extensii” care sa il vada. Si un raspuns la argumentul adus de atei poate fi ca asa cum aerul nu il vedem dar exista, de aici rezulta ca poate sa existe si Altceva pe care nu Il vedem, dar El exista. Si acel Altceva, este exact Dumnezeu. Stiinta pretinde ca se bazeaza pe experimente reproductibile, adica spune ceva decat daca a aflat cu certitudinea data de sistemele de deductie folosite ca acel fenomen se manifesta de fiecare data la fel in aceleasi conditii. Sa nu intram in cuantica, ca deja acolo e cam exact invers, dar ma rog, in general sa zicem ca asa e.

Eu ma mir insa ca nici un om de stiinta ateu nu s-a gandit sa experimenteze daca cumva Dumnezeu exista, sa incerce sa descopere chestia asta. S-au strans mii de oameni de stiinta, s-au cheltuit miliarde si milarde de euro ca sa se construiasca LHC-ul asta si totusi, un experiment de grup pentru descoperirea existentei lui Dumnezeu nu s-a facut. Zic de grup pentru ca personal, evident probabil exista multi oameni care au incercat sa vada ca exista Dumnezeu si s-au convins ca exista. Sunt nenumarate exemple, un om care dorea sa se sinucida a zis: hai sa vad inainte daca exista Dumnezeu ca nu cumva sa ajung in iad. Apoi, in timp ce statea el pe ganduri, a venit un om si i-a zis: nu te sinucide, exista Dumnezeu si are un plan cu tine. Sunt probabil si multi care au facut cine stie ce experiment ca sa vada daca exista Dumnezeu si au fost dezamagiti. Un om de exemplu, a facut o crima numai ca sa vada daca il pedepseste Dumnezeu. A omorat pe cineva la intamplare, si apoi s-a uitat la cer sa vada daca il trazneste Dumnezeu. Si pentru ca nu i s-a intamplat nimic, a mai facut o crima, si inca una …. si a ajuns la puscarie in final, unde dupa ani si ani, a aflat insa ca exista intr-adevar Dumnezeu. Acum are alte probleme, se framanta cum poate sa se ierte pentru ce a facut, dar e alta poveste. Cam nepotrivit exemplul, nu mi-a venit altul in minte, dar ideea este ca avem oarece probleme cand incercam sa depistam daca exista Dumnezeu, pentru ca nu prea stim ce trebuie sa facem dupa si cum functioneaza Dumnezeu. Nu stim intr-adevar nici bosonii cum se dau peste cap, insa ne dam noi peste cap ca sa le vedem urmele pe care le lasa in urma ciocnirilor particulelor elementare.

Ce trist trebuie sa fie Dumnezeu uitandu-se cum se straduiesc oamenii sa afle un astfel de nimic, pentru ca cu sa fara bosoni, tot peste intrebari o sa dam, tot alte si alte intrebari o sa urmeze, nu e nimic nou pe pamant de cand cu “descoperirile stiintei”. Am ajuns noi pe Luna, avem Internet si toate cele, dar avem si mai multe boli de cap, arme de distrugere in masa si toate cele. Daca e sa tragem linie, progresul este o mare iluzie, o mare gogoasa, omenirea stie intra-adevar exponential mai multe si stiinta creste exponential, dar viata omului e la fel dintotdeauna, poate chiar mai grea. De fapt, daca ma uit la bunica de la tara, e cu mult mai tzeapana decat multi oraseni, are o viata mai altfel, mai linistita, mai cu sens, mai cu bucurie si pace. Si nu pentru ca musai e credincioasa, ci pentru ca asa e ea, asa e viata la tara, la asta te predispune, e dovedit. Poate ca asa era viata si alta data, inainte sa ne pierdem noi mintile cu modernisme si post-modernisme. Spunea un om mare, ca dupa primul razboi mondial lumea nu a mai fost cum era inainte, adica a cam devenit totul un spital de nebuni.

Sa revin insa la problema in sine. Cum experimentam ca exista Dumnezeu? Pai asta nu ar fi greu de facut, ca am aplica metode similare din stiinta. “Trial & error” a fost intotdeauna calea prin care am impins lucrurile mai departe, numai sa avem curaj sa facem trial si sa nu dam inapoi cand dam de error. Dar problema nu ar fi in “cum experimentam”, ci cred ca ceea ce ii tine pe oameni sa incerce asta, ar fi mai degraba “ce ne facem daca”. Ca daca descoperim bosonul Higgs, o sa avem o teorie mai clara, o sa stim niste chestii, poate o sa facem niste rachete mai ciumege, dar cam asta e tot. Nu trebuie sa ne schimbam viata cu totul, nu trebuie sa fim mai atenti la aspectele mai profunde si mai adanci ale vietii cum ar fi iubirea si ura, mandria si modestia, pofta si infranarea, vointa si lenea etc Imi dau seama ce soc trebuie sa fie pentru un ateu sa descopere ca exista Dumnezeu. Il inteleg. La ce bun sa existe Dumnezeu, daca nu o sa mai pot sa fac ce vreau eu, sa traiesc cum vreau eu ci o sa trebuiasca sa imi schimb viata, ca sa nu ajung in iad. Zic asta pentru ca “inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu”, cam cu asta incepem toti, cand intelegem si Il descoperim pe Dumnezeu, de cele mai multe ori frica este cea care ne intelepteste si ne face sa incercam sa ne schimbam viata. Intr-adevar Dumnezeu e cu totul altceva, si nu frica este ce vrea El sa ne transmita, e cu totul departe de orice intentie a Lui, ca doar e Tatal nostru, dar deh, copiii au nevoie de nuia ca sa stea departe de pericol, ca doar nu o sa ii apere drepturile copilului atunci cand baga mana in foc. E adevarat ca multi L-au cunoscut altfel pe Dumnezeu, nu prin frica, inceputul credintei lor a fost poate datorat harului care L-a coborat Dumnezeu asupra lor si lucrurilor pe care le-au vazut si le-au trait, macar pentru o vreme ca sa se intareasca in credinta si sa prinda un start pe cale. Caci asta e marea dinferenta intre un boson si Dumnezeu. Descoperirea unui boson, ne descopera ceva din “afara”, pe cand descoperirea lui Dumnezeu, ne descopera mai ales o gramada de lucruri despre “inauntru”. Si pe cat de interesante si frumoase sunt cele de din afara ale bossonului, infinit mai urate, ba chiar grotesti sunt cele dinanuntru si descoperirea lor provoaca zdruncinarea fiintei noastre launtrice si ne indeamna la eforturi care ni se par atunci supra-omenesti, dincolo de puterile noastre. Iar cea mai mare provocare este renuntarea la ceea ce constituie centrul fiintei noastre: orgoliul, sinele, ego-ul, acel ceva care produce toate reactiile si raportarile noastre la restul oamenilor si la societate (eu sunt mai bun ca asta, eu stiu mai multe, eu fac mai bine, restul sunt prosti, sunt gunoaie etc). Cam de asta cred eu ca se tem cel mai mult ateii, intuitiv si ca un ecou al constiintei care nu s-a stins total nici in cel mai mare ateu, necredinciosul cunoaste ca daca L-ar descoperi pe Dumnezeu, ar exista niste probleme. Dumnezeu nu e doar o curiozitate intelectuala si stiintifica. Dumnezeu nu e un set de principii si nici macar o doctrina. Chiar daca maine pe Wikipedia ar scrie chiar pe prima pagina ca Dumnezeu exista, chestia asta nu ar fi doar interesanta, extraordinara si provocatoarea pentru umanitate. Ar fi in primul rand o problema pentru mine, cel care acum fac ce vreau, pentru ca nu o sa mai pot sa fac ce vreau, ci ce trebuie. Simplist spus, pentru ca oricum nu o sa stiu ce trebuie, dar chiar daca presupunem ca oamenii de stiinta vor lua legatura cu Dumnezeu sau ca vor inventa un aparat de comunicare cu Dumnezeu si eu voi putea sa Ii pun intrebari, o sa am mari probleme.

Un parinte spunea ca oamenii se impart in oameni care vor si oameni care nu vor. Iar eu sunt sigur ca cei care vor sa Il descopere pe Dumnezeu, il descopera. Iar cei care nu vor, descopera bossoni si quarci. Sau dau din palme si din coada cand ii descopera altii. Dar daca ar stii ei ce pierd … Si mai ales ca bossonii si ei sunt tot de la Dumnezeu, si mult mai multe are sa ne descopere Dumnezeu, taine care nu doar o sa ne lumineze mintea ci o sa ne strafulgere toata fiinta si o sa ne transforme in continuu, intr-un mare continuu, chiar mai mare decat continuum-ul spatiu-timp. Dar pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, e nevoie de smerenie, un fenomen prea putin analizat de oamenii de stiinta. De aceea “mulţi oameni mari şi slăviţi sunt, dar tainele se descopăr celor smeriţi.” (Elclesiasticul 3#19)

Ilie Şerbănescu – Sunt băncile un cartel?

[…] La primele semne de criza, mamele din Occident au oprit finantarea subsidiarelor lor bancare din Romania, lasand tara sa faca fata unor angajamente externe fabuloase care nu erau nic macar ale unor entitati romanesti.

Spre batjocura finala, a venit FMI si a rezolvat problema: a pus aurtoritatile romane sa se imprumute masiv pentru a aduce la dispozitia bancilor straine din Romania finantarea fara de care ramasesera de la mamele lor din Occident!

Acum se joaca scenariul FMI. Acesta imprumuta Banca Nationala spre a sustine cursul leului, dar in esenta pentru a elibera rezervele minime obligatorii si a le pune la dipozitia bancilor. […]

[ >> CITESTE TOATA STIREA ]

O abordare sănătoasă a timpului

Viata este tentatie. Virtutii promise cad prada poftelor momentului. Interesant experimentul cu copii si observarea performantelor peste ani ale celor care au rezistat tentatiei din experiment. Va recomand sa il vedeti de mai multe ori sau sa dati reply, Zimbardo vorbeste prea repede, inca o dovada ca oltenii au sange de italieni in ei.

Orwell se zvârcoleşte în mormânt

S-a vorbit si se vorbeste destul de mult pe Internet despre controlul trusturilor de media asupra unei tari, cum ca de fapt media nu ar fi a 4-a putere ci prima putere. Documentarul “Orwell Rolls In His Grave” trage cateva semnale de alarma, bineinteles la nivelul anului 2006, acum lucrurile sunt mult mai grave, controlul creste exponential. Sunt multe aspecte socante pe care le prezinta documentarul, cel mai mult m-a socat faptul ca rata realegerii in Congresul SUA este de 98%, chiar mai care decat rata din Sovietul comunist – 92%. Bineinteles asta e un amanunt punctual, insa faptul ca daca nu ai cateva milioane de dolari ca sa iti faci reclama sa te vada lumea, nu ai nici o sansa sa fii ales, este intr-adevar un fapt indubitabil al unei stari de fapt tragice in care cu adevarat numai prostii mai cred ca exista democratie. Dupa cum spunea unul dintre intervievatii din documentar, faptul ca putem spune orice si ca avem acces la multe informatii nu inseamna si ca suntem informati.

Documentarul este un semnal de alarma pentru Romania, urmarindu-l am inteles mult mai mult de cum merg lucrurile la noi si catre ce ne indreptam. In pragul alegerilor, ar fi bine sa intelegem, sa fim alerti, activi si sa incercam sa salvam ce se mai poate, alegand macar pe principiul reciclarii. Macar 98%-ul la suta al ratei realegerii care la noi nu m-ar mira sa fie chiar mai mare, sa il tragem putin in jos.

Iata si site-ul oficial: www.orwellrollsinhisgrave.com

[google 1925114769515892401]

Pentru cei care doresc sa aprofundeze influenta perfersa si mijloacele dracesti prin care mass-media controleaza lumea le recomand cartea “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii. Fata nevazuta a tele-viziunii“. Daca documentarul prezinta fapte si investigatii concrete, cartea ne prezinta mai mult aspectele tehnice ale acestei masinarii malefice.

1 283 284 285 286 287